|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 37 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
In epicentru: Magda Ursache. File despre 'arhipelagul ororii' Scris la Wednesday, January 29 @ 12:09:46 CET de catre asymetria |
îi dau încă odată dreptate lui Paul Goma: martorul (deținutul politic) poate scrie și bine, și mai puțin bine; și stîngaci, și pătimaș, și privind înapoi cu mânie, cu scîrbă, cu iritare. Are dreptul la ură chiar. Și asta pentru că există, tot după Paul Goma, două stări/condiții: ”închisoare și neînchisoare”.
Magda Ursache îi dau încă odată dreptate lui Paul Goma: martorul (deținutul politic) poate scrie și bine, și mai puțin bine; și stîngaci, și pătimaș, și privind înapoi cu mânie, cu scîrbă, cu iritare. Are dreptul la ură chiar. Și asta pentru că există, tot după Paul Goma, două stări/condiții: ”închisoare și neînchisoare”. Multe voci cu ceva background istoric, nu mult, nu suficient, ceea ce dovedește că opinia corectă nu se face fără informație, fără documentare, resping memorialistica generației al cărei destin a fost temnița, ca să parafrazez titlul lui Ion Diaconescu, politician cu stagii lungi în ocnele dejiste. Voci prea sonore spun că astfel de testimonii concentraționare nu rezistă (și gata) din punct de vedere estetic. Dar, pentru a reconstitui faptele, pentru a cunoaște tehnica dezumanizării în lagărele comuniste, orice amănunt ivit „din cutele cele mai ascunse ale memoriei” (Cicerone Ionițoiu) este de o importanță majoră. Banalitatea răului (mulțumesc, Marius Oprea!) displace? E vorba, însă, de banalitatea terorii, de oameni uciși încet ori repede. Arestat în 18 nov. ’52, mort la Jilava în 16 mai ’54, Monseniorul Ghika a fost torturat prin simularea a 80 de spânzurări. Ioan Ianolide (v. întoarcerea lui Hristos (document pentru o lume nouă), Ed. Christiana, Buc. 2006) n-a avut, vreme de 15 ani, vești despre familie; de moartea tatălui a aflat după un an; nu și-a zărit măcar prietenii aflați în aceeași închisoare. „Refractarii” erau bătuți cu ranga de fier, „să le sară carnea de pe oase”, cum comanda „posedatul” Eugen Țurcanu, în închisoarea piteșteană. Maiorul de Cercetări Penale, tov. Jack Simon, co-religionar atunci cu Steinhardt, l-a călcat în cizme pe „ovreiul legionar”. Steinhardt a ieșit biruitor moral: Securitatea nu l-a putut determina să toarne pe careva. Dar rezistența a fost greu plătită în recluziune, în multe cazuri cu crucificarea la propriu. Cine n-a cunoscut tipurile de bătaie să nu arunce cu piatra în cei care au cedat: bătaie fără motiv, bătaie pentru a distruge credința, bătaie ca „moment coregrafic” (prototip: dansul satanicului Țurcanu pe șira spinării ori pe sternul deținuților) pentru plăcerea torționarului, dar și pentru desfătarea privitorului prin vizetă. Cicatricile lăsate de lovituri îngrozeau. Unii „piteștizați”, prin golirea creierului sub chin, mărturiseau crime imaginare; dacă n-aveau ce „demasca”, născoceau. Trebuia găsită o cale să-și protejeze părinții, să-și salveze, cumva, soția, copiii, prietenii. Un exemplu dat de D. Bacu? Cineva fredona o melodie: „Dar nu pot și-alene trec anii,/așteptînd să-nflorească iar castanii...” Un delator l-a „demascat”, modificând versul: „așteptând să sosească americanii”. Câți nu trăgeau de timp în închisori, să rămână în viață până să-i salveze americanii? Or, neînduplecații procurori condamnă, cerându-le să fi rezistat la tortură până-n moarte. Chiar și glumele de deținuți trebuie consemnate: „Ai citit Poemul pedagogic de Makarenko?” însemna: „te-au re-educat?” Carcera de la Gherla era numită mon caprice; mon jardin era camera neagră, fără aer și lumină, 3 metri pe 3, unde se înghesuiau, în cămașă și izmană, nu trei, ci treizeci de persoane. Când ieșeau, dacă mai ieșeau, erau supranumiți „oameni cu pension”. La cele două stări, închisoare și neînchisoare, trebuie adăugate cele două condiții: schingiuit – schingiuitor. La Pitești, erau schingiuiți elevi și studenți care „uneltiseră” contra ordinii din Republică, iar pedepsirea „abaterilor” de la linia PMR/UTM s-a păstrat mult și bine, chiar în perioada „relaxată”, ’62 – ’70. Alex. Ștefănescu, în cartea dialog cu Ioana Rednic, istorisea despre un soi de tribunal public, prezidat de Ion Iliescu, prim secretar CC/UTM, organizat în aula Facultății de Drept, unde era student în anul V Dan Munteanu. A fost condamnat. De ce? Pentru că semnalase conducerii Universității funcționarea proastă a instalațiilor sanitare din cămin, abuzurile personalului administrativ etc. L-au arestat ca provocator, a sărit, la proces, pe geam în semn de protest, și-a rupt picioarele, l-au închis, apoi Dan Munteanu a dispărut. Mai era lupta cumplită cu foamea: mâncai ca râmătorii (comparația lui Radu Ciuceanu din Prea mult întuneric, Doamne!) din gamelă, cu mîinile legate de spate. Doctorul Nicu Ioniță rememorează cum torționarii închisorii Pitești turnau cu sadism zeama fierbinte pe gît, mai punând și sare în ea; porția, oricum insuficientă, se măsura în funcție de „demascare”: demascai – mâncai. Demasc, deci mănânc. La carceră (fără a pune la socoteală că lipsa de comunicare agrava trauma psihică, ruina psihic), mâncai o dată la trei zile, până nu mai mâncai deloc. Postsocialist, nu faptele de arme ale „luceferilor negri din catacombe” (cum îi numește Petre Pandrea pe capii Securității) sunt incriminate, ci căderile celor cu conștiința slăbită prin tortură. Oamenilor politici de rang înalt, teologilor, scriitorilor li se diminuează creditul moral. Vă aduc aminte că, într-o etapă a anchetării, arestatul trebuia să răspundă unde a ascuns arme și cărți. în celule, perchezițiile la saltea după „un muc de creion” (Radu Ciuceanu) erau la ordinea zilei. în etapa a doua, arestatul trebuia să dezvăluie ce-a ascuns în minte și în suflet: pe Dumnezeu, pe Hristos, negați cu violență de brutele anchetatoare. Cum or fi suportat teologi ca D. Staniloae parodiile de slujbă de duminică și pentru fiecare sărbătoare creștină? Și nu sunt niște nimicarnițe cei care îl acuză pe marele teolog ortodox că ar fi susținut, în „Glasul patriei”, ideea că regimul sprijinea biserica? Valeriu Anania, după 6 ani de pușcărie, nici la „Glasul patriei” n-a fost acceptat. în loc să administrăm școlarilor secvențe de istorie tabloidizată (ale cui erau buzele senzuale din manualul alternativ de istorie, că nu-mi amintesc: ale lui Decebal, ale Escăi, ale lui Tatulici?), măcar să trecem la bibliografia obligatorie despre anii terorii două propoziții, atât, din jurnalul lui Traian Chelariu, Zilele și umbra mea: „Am lucrat la ecarisaj. După-amiază am tradus din Verlaine.” Spun totul, cui vrea să audă, despre închisoarea eruditului (știa 9 limbi), care nu se încheiase după ce primise ordinul de eliberare din pușcărie. închisoarea nu s-a terminat nici pentru Gyr, mort în ’75, nici pentru Crainic, stins în ’72. întrebare pentru istoricul Ovidiu Pecican: de ce era reprobabil pentru Nichifor Crainic să fi fost teolog și ministru cu propaganda? Se înțelege, propagandă anticomunistă. Crainic știa bine cât de lovită va fi intelectualitatea interbelică sub ocupație armată sovietică și așa a fost: dezcreștinare pe cincinale. Crainic și Gyr au plătit scump dictonul Amor Patriae Nostra Lex; la fel Vladimir Streinu. Soția lui Gyr făcea nasturi de lemn pentru pâinea zilnică; Lola Streinu – cutiuțe de lemn farmaceutice pentru unguente. Gyr, Crainic, Streinu au fost „asigurați operativ” până-n moarte. Se știe de cine? Din închisoarea devenită țara întreagă, primii au evadat proletcultiștii, iar ultimul dintre ei, postocialist, Crohmălniceanu, ca persecutat politic. în anii ’80, nu-l mai interesa ideologia, ci tehnica, scriitura, deși mai scria în „Amfiteatru”, apr. ’81, pag. 4, articolul Pledez pentru o intelectualizare energică a romanelor cu eroi comuniști. în Memorii deghizate, reeditate recent cu tam-tam, nu predidește să-l ironizeze pe Steinhardt, că hrănea în pușcărie un popă legionar din pachete primite din Israel. Pastorul Wurmbrand n-a fost salvat din boală și din moarte de sfântul închisorilor, Valeriu Gafencu, pe care Institutul Wiesel, prin directorul Alexandru Florian, îl anatemizează? Ca și cum n-ar fi fost suficient lavajul cerebral al „piteștizării”, ne lăsăm seduși de confortul amneziei; suntem sfătuiți (de Sandra Pralong et alii) să facem exerciții nu de memorie, ci de iertarea călăilor. Cartea neagră a comunismului? Nu mai place subiectul, pentru mulți comunismul nefiind un sistem criminal. Realitatea memoriilor despre ororile gherlelor li se pare prea atroce, se arată sațiați de Memorialul durerii. Cumplitele strigăte ale celor chinuiți, întrebându-l pe Dumnezeu de ce-i îngăduie pe călăi, până când atâta suferință, nu-i cutremură. Datoria mărturisirii nu-i impresionează ca nefiind....estetică. Trimit numai la trei confesiuni sfâșietoare: Nicu Păun, Muntele suferinței (pe care am stilizat-o eu însămi pentru editură), Institutul European, Iași, ’97, Nicolae Marinică, Jurnalul unui bandit în închisorile comuniste, Ed. Ramida, Buc. ’96, Grigore Caraza, Aiud însângerat, (ediție definitivă), Ed. Conta, 2010. Stărui în a afirma că sunt agreate mai degrabă istorisirile despre cedări, despre leziuni psihice. De pildă, că la „descinderile” de la București ale organelor de control, erau „bandiți” care mulțumeau că au fost reeducați, consecință a distrugerii echilibrului mental după bătaiebătaiebătaie. „Reeducații” nu-i iubesc pe „nereeducați”. „Banditul bandiților”, Paul Goma, primește reproșul că n-a trăit Piteștiul, dar a scris Patimile după Pitești. Unii sunt chiar dezgustați când se vorbește de talentul său colosal, pentru a folosi epitetul lui Radu Mareș. Și dacă uriașul său talent începe să nu mai poată fi pus la îndoială, atunci contestatarii se arată scandalizați de documentarul Săptămâna roșie. Așadar, dacă nu mai merge cu acuza (de sursă securistică) „n-are talent”, se trece la ideologie. Instanța literară se schimbă pe instanța PC – corect politică. Și câți mărturisitori întru adevăr nu sunt etichetați astfel: ăia-s legionari, ăilalți sunt antisemiți, iar vituperările neargumentate se produc la fel ca-n vremi proletcultiste, deloc apuse. Instanța estetică s-a pronunțat și în cazul mărturisitorului Radu Mărculescu despre trenul deportaților. Se murea mult în trenul siberian. Zeci de cadavre rămâneau pe terasament. Spune mărturisitorul (la 93 de ani, cerând să fie și nefiind reprimit în USR): „Am început să povestim. N-a mai murit nimeni.” Pentru aceste cuvinte merita să fie admis în Uniunea unde intră, de altfel, o droaie de noncărțari, tipărind te miri ce, prin tehnica achiziționată copy & paste. Așadar, unii nu vor nici document, nici docu-roman de carceră, ca fiind prea atroce și tulburătoare de siestă. Alții, instanța morală, au ce au cu ficționarii, negând total literatura despre obsedantul deceniu. Reexaminarea / reevaluarea critică îi desfide (când nu-i desființează) ca la un semn / semnal pe prozatorii temei Gulagului: că ar fi făcut compromisuri cu Puterea comunistă, ca să n-o supere / enerveze, iar cenzura să nu le permită BT-ul mult dorit. Că Preda, Buzura, DRP, Țoiu, Ivasiuc ar fi aburit oglinda realității. Cam acelorași nu le place nici oglinda lui Goma, unde ne vedem așa cum suntem. Că Buzura e prea aluziv privind realitatea abuzivă, că DRP e prea esopic, că Ivasiuc e prea puțin integru, mai toți fiind etichetați prea prudenți, inapți pentru răzvrătire și pentru adevăr integral. Mircea Țicudean ( în Vârstele minciunii, „Apostrof”, nr.3-4 ’90) diagnostica la susnumiții un „proletcultism” întors pe dos, primind sarcină de la PCR să dezvăluie (cât și cum trebuie) anii ororii dejiste, în favoarea „epocii de aur”. Să le reamintesc ce-a pătimit Radu Cosașu pentru încercarea de a cere în literatură „adevărul integral”? Sub eticheta „dezvăluism” (că-i „dubios”) sunt trași de urechi ca impostori și colaboraționiști ai Ceaușescului și Preda, și Buzura, și Țoiu. Preda îl pune pe Petrini să spună oblu, deloc abuziv: „Sunt liber dar de fapt sunt tot închis” și asta pentru că gândirea era captivă. Paul Georgescu, în dialog cu D. Micu, dezvăluia faptul că textele respinse de redacția „Gazetei literare” erau cerute de ofițerul Secu. Puteai fi arestat și anchetat pentru un text respins. Nici scrisul aluziv nu scăpa de sancțiunea cenzurii. într-o notă informativă (sursa: CNSAS, 10.09.2007) despre un articol din „Opinia studențească”, Dimensiunea vocativă, semnat M. Ferapont (probabil Nichita Danilov) se sublinia: „a scris frumos, dar aluziv.” Contestatarii cer, pe de o parte, memorialiștilor să fie senini și detașați, iertători și milostivi, iar prozatorilor șaizeciști și șaptezeciști le reproșează compromisul major de a fi retușat ororile și că n-au descris torturi. Dar s-a făcut: sunt în romanele lui Augustin Buzura destui anchetatori – brute, a creat o galerie; au citit acuzatorii scena cumplită cu mama torturată de securiștii satelor, ca fiii-partizani să-i audă strigătele de durere și să iasă din ascunzătoare ca s-o salveze? Și de ce trebuie „înfierat” Țoiu că maiorul de Securitate Roadevin este un anchetator elevat și bonom, așadar neverosimil? De ce n-ar fi fost și așa? Poate că victima era mai lesne de vânat astfel. Călăul și-a rafinat metodele, fără a fi mai puțin călău de vreme ce a provocat sinuciderea anchetatorului. Sau e altă moarte care nu dovedește nimic? A demitizat Buzura rezistența luptătorilor din munți? Poate personajul său, securistul din Fețele tăcerii, cel care a trimis trupele de comando să-i decimeze. După atacuri concentrate, încet, dar sigur, s-a ajuns la lipsa de încredere în reperele literaturii contemporane. Nu susținea „evanghelista” Mungiu că studenții săi nu mai aparțin etnicului românesc, fiind cultural globalizați? Vezi, Doamne, aleg ce le convine lor din cultura universală și o refuză pe cea de acasă, periferică și nenobelizată. Se intră în universal prin național, cum credea „depășitul” de Călinescu? Ba nu: prin publicitate, prin reclamă agresivă. Ce Breban când ai Brown Dan? A-i ține pe tineri în ne-știință și-n necunoașterea valorilor reale e la fel de nociv ca și refuzul datoriei de a re-memora. Magda URSACHE |
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |