Who's Online
Exista in mod curent, 66 gazda(e) si 0 membri online.
Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
Languages
Select Interface Language:
|
|  |
In epicentru: Magda Ursache. File despre 'arhipelagul ororii'
Scris la Wednesday, January 29 @ 13:09:46 CET de catre asymetria |
îi dau încă odată dreptate lui Paul Goma: martorul (deținutul politic) poate scrie și bine, și mai puțin bine; și stîngaci, și pătimaș, și privind înapoi cu mânie, cu scîrbă, cu iritare. Are dreptul la ură chiar. Și asta pentru că există, tot după Paul Goma, două stări/condiții: ”închisoare și neînchisoare”.
Magda Ursache
îi dau încă odată dreptate lui Paul Goma:
martorul (deținutul politic) poate scrie și bine, și mai puțin
bine; și stîngaci, și pătimaș, și privind înapoi cu mânie, cu
scîrbă, cu iritare. Are dreptul la ură chiar. Și asta pentru că
există, tot după Paul Goma, două stări/condiții: ”închisoare
și neînchisoare”.
Multe voci cu ceva background
istoric, nu mult, nu suficient, ceea ce dovedește că opinia corectă
nu se face fără informație, fără documentare, resping
memorialistica generației al cărei destin a fost temnița, ca să
parafrazez titlul lui Ion Diaconescu, politician cu stagii lungi în
ocnele dejiste.
Voci prea
sonore spun că astfel de testimonii concentraționare nu rezistă
(și gata) din punct de vedere estetic. Dar, pentru a reconstitui
faptele, pentru a cunoaște tehnica dezumanizării în lagărele
comuniste, orice amănunt ivit „din cutele cele mai ascunse ale
memoriei” (Cicerone Ionițoiu) este de o importanță majoră.
Banalitatea
răului
(mulțumesc, Marius Oprea!) displace? E vorba, însă, de banalitatea
terorii, de oameni uciși încet ori repede. Arestat în 18 nov. ’52,
mort la Jilava în 16 mai ’54, Monseniorul Ghika a fost torturat
prin simularea a 80 de spânzurări. Ioan Ianolide (v. întoarcerea
lui Hristos (document pentru o lume nouă),
Ed. Christiana, Buc. 2006) n-a avut, vreme de 15 ani, vești despre
familie; de moartea tatălui a aflat după un an; nu și-a zărit
măcar prietenii aflați în aceeași închisoare. „Refractarii”
erau bătuți cu ranga de fier, „să le sară carnea de pe oase”,
cum comanda „posedatul” Eugen Țurcanu, în închisoarea
piteșteană.
Maiorul de Cercetări
Penale, tov. Jack Simon, co-religionar atunci cu Steinhardt, l-a
călcat în cizme pe „ovreiul legionar”. Steinhardt a ieșit
biruitor moral: Securitatea nu l-a putut determina să toarne pe
careva. Dar rezistența a fost greu plătită în recluziune, în
multe cazuri cu crucificarea la propriu. Cine n-a cunoscut tipurile
de bătaie să nu arunce cu piatra în cei care au cedat: bătaie
fără motiv, bătaie pentru a distruge credința, bătaie ca „moment
coregrafic” (prototip: dansul satanicului Țurcanu pe șira
spinării ori pe sternul deținuților) pentru plăcerea
torționarului, dar și pentru desfătarea privitorului prin vizetă.
Cicatricile lăsate de lovituri îngrozeau. Unii „piteștizați”,
prin golirea creierului sub chin, mărturiseau crime imaginare; dacă
n-aveau ce „demasca”, născoceau. Trebuia găsită o cale să-și
protejeze părinții, să-și salveze, cumva, soția, copiii,
prietenii. Un exemplu dat de D. Bacu? Cineva fredona o melodie: „Dar
nu pot și-alene trec anii,/așteptînd să-nflorească iar
castanii...” Un delator l-a „demascat”, modificând versul:
„așteptând să sosească americanii”. Câți nu trăgeau de
timp în închisori, să rămână în viață până să-i salveze
americanii? Or, neînduplecații procurori condamnă, cerându-le să
fi rezistat la tortură până-n moarte.
Chiar și glumele de
deținuți trebuie consemnate: „Ai citit Poemul
pedagogic de
Makarenko?” însemna: „te-au re-educat?” Carcera de la Gherla
era numită mon
caprice;
mon jardin
era camera neagră, fără aer și lumină, 3 metri pe 3, unde se
înghesuiau, în cămașă și izmană, nu trei, ci treizeci de
persoane. Când ieșeau, dacă mai ieșeau, erau supranumiți „oameni
cu pension”.
La cele două stări,
închisoare
și neînchisoare,
trebuie adăugate cele două condiții: schingiuit – schingiuitor.
La Pitești, erau schingiuiți elevi și studenți care „uneltiseră”
contra ordinii din Republică, iar pedepsirea „abaterilor” de la
linia PMR/UTM s-a păstrat mult și bine, chiar în perioada
„relaxată”, ’62 – ’70. Alex. Ștefănescu, în cartea
dialog cu Ioana Rednic, istorisea despre un soi de tribunal public,
prezidat de Ion Iliescu, prim secretar CC/UTM, organizat în aula
Facultății de Drept, unde era student în anul V Dan Munteanu. A
fost condamnat. De ce? Pentru că semnalase conducerii Universității
funcționarea proastă a instalațiilor sanitare din cămin,
abuzurile personalului administrativ etc. L-au arestat ca provocator,
a sărit, la proces, pe geam în semn de protest, și-a rupt
picioarele, l-au închis, apoi Dan Munteanu a dispărut.
Mai era lupta cumplită cu
foamea: mâncai ca râmătorii (comparația lui Radu Ciuceanu din
Prea mult
întuneric, Doamne!)
din gamelă, cu mîinile legate de spate. Doctorul Nicu Ioniță
rememorează cum torționarii închisorii Pitești turnau cu sadism
zeama fierbinte pe gît, mai punând și sare în ea; porția, oricum
insuficientă, se măsura în funcție de „demascare”: demascai –
mâncai. Demasc, deci mănânc. La carceră (fără a pune la
socoteală că lipsa de comunicare agrava trauma psihică, ruina
psihic), mâncai o dată la trei zile, până nu mai mâncai deloc.
Postsocialist, nu faptele
de arme ale „luceferilor negri din catacombe” (cum îi numește
Petre Pandrea pe capii Securității) sunt incriminate, ci căderile
celor cu conștiința slăbită prin tortură. Oamenilor politici de
rang înalt, teologilor, scriitorilor li se diminuează creditul
moral. Vă aduc aminte că, într-o etapă a anchetării, arestatul
trebuia să răspundă unde a ascuns arme
și cărți.
în celule, perchezițiile la saltea după „un muc de creion”
(Radu Ciuceanu) erau la ordinea zilei. în etapa a doua, arestatul
trebuia să dezvăluie ce-a ascuns în minte și în suflet: pe
Dumnezeu, pe Hristos, negați cu violență de brutele anchetatoare.
Cum or fi suportat teologi ca D. Staniloae parodiile de slujbă de
duminică și pentru fiecare sărbătoare creștină? Și nu sunt
niște nimicarnițe cei care îl acuză pe marele teolog ortodox că
ar fi susținut, în „Glasul patriei”, ideea că regimul
sprijinea biserica? Valeriu Anania, după 6 ani de pușcărie, nici
la „Glasul patriei” n-a fost acceptat.
în loc să administrăm
școlarilor secvențe de istorie tabloidizată (ale cui erau buzele
senzuale
din manualul alternativ de istorie, că nu-mi amintesc: ale lui
Decebal, ale Escăi, ale lui Tatulici?), măcar să trecem la
bibliografia obligatorie despre anii terorii două propoziții, atât,
din jurnalul lui Traian Chelariu, Zilele
și umbra mea:
„Am lucrat la ecarisaj. După-amiază am tradus din Verlaine.”
Spun totul, cui vrea să audă, despre închisoarea eruditului (știa
9 limbi), care nu se încheiase după ce primise ordinul de eliberare
din pușcărie. închisoarea nu s-a terminat nici pentru Gyr, mort în
’75, nici pentru Crainic, stins în ’72. întrebare pentru
istoricul Ovidiu Pecican: de ce era reprobabil pentru Nichifor
Crainic să fi fost teolog și ministru cu propaganda? Se înțelege,
propagandă anticomunistă. Crainic știa bine cât de lovită va fi
intelectualitatea interbelică sub ocupație armată sovietică și
așa a fost: dezcreștinare pe cincinale.
Crainic și Gyr au plătit
scump dictonul Amor Patriae Nostra Lex; la fel Vladimir Streinu.
Soția lui Gyr făcea nasturi de lemn pentru pâinea zilnică; Lola
Streinu – cutiuțe de lemn farmaceutice pentru unguente. Gyr,
Crainic, Streinu au fost „asigurați operativ” până-n moarte.
Se știe de cine?
Din închisoarea devenită
țara întreagă, primii au evadat proletcultiștii, iar ultimul
dintre ei, postocialist, Crohmălniceanu, ca persecutat politic. în
anii ’80, nu-l mai interesa ideologia, ci tehnica, scriitura, deși
mai scria în „Amfiteatru”, apr. ’81, pag. 4, articolul Pledez
pentru o intelectualizare energică a romanelor cu eroi comuniști.
în Memorii
deghizate,
reeditate recent cu tam-tam, nu predidește să-l ironizeze pe
Steinhardt, că hrănea în pușcărie un popă legionar din pachete
primite din Israel. Pastorul Wurmbrand n-a fost salvat din boală și
din moarte de sfântul închisorilor, Valeriu Gafencu, pe care
Institutul Wiesel, prin directorul Alexandru Florian, îl
anatemizează?
Ca și cum n-ar fi fost
suficient lavajul cerebral al „piteștizării”, ne lăsăm seduși
de confortul amneziei; suntem sfătuiți (de Sandra Pralong et alii)
să facem exerciții nu de memorie, ci de iertarea călăilor. Cartea
neagră a comunismului?
Nu mai place subiectul, pentru mulți comunismul nefiind un sistem
criminal. Realitatea memoriilor despre ororile gherlelor li se pare
prea atroce, se arată sațiați de Memorialul
durerii.
Cumplitele strigăte ale celor chinuiți, întrebându-l pe Dumnezeu
de ce-i îngăduie pe călăi, până când atâta suferință, nu-i
cutremură. Datoria mărturisirii nu-i impresionează ca
nefiind....estetică.
Trimit numai la trei
confesiuni sfâșietoare: Nicu Păun, Muntele
suferinței
(pe care am stilizat-o eu însămi pentru editură), Institutul
European, Iași, ’97, Nicolae Marinică, Jurnalul
unui bandit în închisorile comuniste,
Ed. Ramida, Buc. ’96, Grigore Caraza, Aiud
însângerat,
(ediție definitivă), Ed. Conta, 2010.
Stărui în a afirma că
sunt agreate mai degrabă istorisirile despre cedări, despre leziuni
psihice. De pildă, că la „descinderile” de la București ale
organelor de control, erau „bandiți” care mulțumeau că au fost
reeducați, consecință a distrugerii echilibrului mental după
bătaiebătaiebătaie.
„Reeducații” nu-i
iubesc pe „nereeducați”. „Banditul bandiților”, Paul Goma,
primește reproșul că n-a trăit Piteștiul, dar a scris Patimile
după Pitești.
Unii sunt chiar dezgustați când se vorbește de talentul său
colosal,
pentru a folosi epitetul lui Radu Mareș. Și dacă uriașul său
talent începe să nu mai poată fi pus la îndoială, atunci
contestatarii se arată scandalizați de documentarul Săptămâna
roșie.
Așadar, dacă nu mai merge cu acuza (de sursă securistică) „n-are
talent”, se trece la ideologie. Instanța literară se schimbă pe
instanța PC – corect politică. Și câți mărturisitori întru
adevăr nu sunt etichetați astfel: ăia-s legionari, ăilalți sunt
antisemiți, iar vituperările neargumentate se produc la fel ca-n
vremi proletcultiste, deloc apuse.
Instanța estetică s-a
pronunțat și în cazul mărturisitorului Radu Mărculescu despre
trenul deportaților. Se murea mult în trenul siberian. Zeci de
cadavre rămâneau pe terasament. Spune mărturisitorul (la 93 de
ani, cerând să fie și nefiind reprimit în USR): „Am început să
povestim. N-a mai murit nimeni.” Pentru aceste cuvinte merita să
fie admis în Uniunea unde intră, de altfel, o droaie de noncărțari,
tipărind te miri ce, prin tehnica achiziționată copy & paste.
Așadar, unii nu vor nici
document, nici docu-roman de carceră, ca fiind prea atroce și
tulburătoare de siestă. Alții, instanța morală, au ce au cu
ficționarii, negând total literatura despre obsedantul
deceniu.
Reexaminarea / reevaluarea
critică îi desfide (când nu-i desființează) ca la un semn /
semnal pe prozatorii temei Gulagului: că ar fi făcut compromisuri
cu Puterea comunistă, ca să n-o supere / enerveze, iar cenzura să
nu le permită BT-ul mult dorit. Că Preda, Buzura, DRP, Țoiu,
Ivasiuc ar fi aburit oglinda realității. Cam acelorași nu le place
nici oglinda lui Goma, unde ne vedem așa cum suntem. Că Buzura e
prea aluziv privind realitatea abuzivă, că DRP e prea esopic, că
Ivasiuc e prea puțin integru, mai toți fiind etichetați prea
prudenți, inapți pentru răzvrătire și pentru adevăr integral.
Mircea Țicudean ( în Vârstele
minciunii,
„Apostrof”, nr.3-4 ’90) diagnostica la susnumiții un
„proletcultism” întors pe dos, primind sarcină de la PCR să
dezvăluie (cât și cum trebuie) anii ororii dejiste, în favoarea
„epocii de aur”. Să le reamintesc ce-a pătimit Radu Cosașu
pentru încercarea de a cere în literatură „adevărul integral”?
Sub eticheta „dezvăluism”
(că-i „dubios”) sunt trași de urechi ca impostori și
colaboraționiști ai Ceaușescului și Preda, și Buzura, și Țoiu.
Preda îl pune pe Petrini să spună oblu, deloc abuziv: „Sunt
liber dar de fapt sunt tot închis” și asta pentru că gândirea
era captivă. Paul Georgescu, în dialog cu D. Micu, dezvăluia
faptul că textele respinse
de
redacția „Gazetei literare” erau cerute de ofițerul Secu.
Puteai fi arestat și anchetat pentru un text respins. Nici scrisul
aluziv nu scăpa de sancțiunea cenzurii. într-o notă informativă
(sursa: CNSAS, 10.09.2007) despre un articol din „Opinia
studențească”, Dimensiunea
vocativă,
semnat M. Ferapont (probabil Nichita Danilov) se sublinia: „a scris
frumos, dar aluziv.”
Contestatarii cer, pe de o
parte, memorialiștilor să fie senini și detașați, iertători și
milostivi, iar prozatorilor șaizeciști și șaptezeciști le
reproșează compromisul major de a fi retușat ororile și că n-au
descris torturi. Dar s-a făcut: sunt în romanele lui Augustin
Buzura destui anchetatori – brute, a creat o galerie; au citit
acuzatorii scena cumplită cu mama torturată de securiștii satelor,
ca fiii-partizani să-i audă strigătele de durere și să iasă din
ascunzătoare ca s-o salveze? Și de ce trebuie „înfierat” Țoiu
că maiorul de Securitate Roadevin este un anchetator elevat și
bonom, așadar neverosimil? De ce n-ar fi fost și așa? Poate că
victima era mai lesne de vânat astfel. Călăul și-a rafinat
metodele, fără a fi mai puțin călău de vreme ce a provocat
sinuciderea anchetatorului. Sau e altă moarte
care nu dovedește nimic?
A demitizat Buzura rezistența luptătorilor din munți? Poate
personajul său, securistul din Fețele
tăcerii, cel
care a trimis trupele de comando să-i decimeze.
După atacuri concentrate,
încet, dar sigur, s-a ajuns la lipsa de încredere în reperele
literaturii contemporane. Nu susținea „evanghelista” Mungiu că
studenții săi nu mai aparțin etnicului românesc, fiind cultural
globalizați?
Vezi, Doamne, aleg ce le convine lor din cultura universală și o
refuză pe cea de acasă, periferică
și nenobelizată. Se intră în universal prin național, cum credea
„depășitul” de Călinescu? Ba nu: prin publicitate, prin
reclamă agresivă. Ce Breban când ai Brown Dan? A-i ține pe tineri
în ne-știință și-n necunoașterea valorilor reale e la fel de
nociv ca și refuzul datoriei de a re-memora.
Magda URSACHE
|
|  |
Societatea de maine
Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine?
S'inscrire a Societatea de maine
Intrati in Societatea de maine
Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
|
|
|
Inscriere : fr.groups.yahoo.com
Se dedica profesorului Mircea Zaciu
|
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga
|
Identificare
Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |
| 
|