Proza scurtă: un plus de rafinament
Am primit de la revista Vatra din Târgu–Mureș invitația de a participa la o anchetă privind starea prozei scurte, în prezent, în România. Iată textul cuprinzând eventuale repere pentru răspunsurile așteptate.
Starea prozei scurte
Revista Vatra inițiază un număr despre starea prozei scurte actuale. Vă trimitem, în ideea că v-ar putea stimula, câteva idei directoare formulate sub formă de întrebări. Evident acestea nu sunt nici pe departe toate întrebările care se pot pune. Puteți răspunde la ele, le puteți folosi pentru a vă organiza materialul, vă puteți pune altele mai bune și mai la obiect. Ca urmare orice fel de intervenție pe această temă va fi considerată binevenită.
Astfel am aprecia dacă prozatorii ne-ar trimite (și) proză scurtă, criticii ne-ar onora cu opinia lor despre avatarurile acestui gen în zilele de azi, iar poeții (este privilegiul lor dintotdeauna) ne pot trimite ce cred ei de cuviință. Ne stă în intenție și alcătuirea unei antologii a momentului, dacă vom reuși să adunăm destule și valoroase pagini de proză.
Putem vorbi despre o criză a prozei scurte (așa cum se vorbește din când în când despre criza romanului, chiar dacă lumea preferă să vorbească despre criza romanului)? De când durează ea?
Sau e vorba mai degrabă despre o neglijare, o ieșire din modă etc.?
Care ar fi cauzele?
Putem prefera unui roman o proză scurtă așa cum preferăm uneori un hambugher în locul unei mese copioase?
Există și critici (I. Simuț e unul dintre ei) care n-au ezitat să anunțe moartea genului scurt, în sensul că nu mai există cititorii pasionați ai genului, „nu se mai poartă”. E îndreptățită poziția lor sau...? A avut vreodată proza scurtă cititorii ei specializați, sau doar mai puțin răbdători decât cititorii de romane?
în general nu se poate spune că proza scurtă ar fi în vreun fel în competiție cu romanul. Și totuși la noi parcă s-ar putea spune. Interesul pentru roman, să fie acesta motivul pentru care proza scurtă se află în suferință?
Genul acesta a dat capodopere în literatura universală. Chiar marii romancieri ai lumii își au de multe ori vârful de creație în genul nuvelistic (Hemingway – Bătrânul și marea, Faulkner – Ursul, Tolstoi – Moartea lui Ivan Ilici, Dostoievski – Jucătorul, Thomas Mann – Moartea la Veneția, Joseph Conrad – Inima întunericului, și lista ar putea continua. Au fost scriitori făcuți celebri în exclusivitate de genul scurt: Cehov, de exemplu, și scriitori maeștri ai genului scurt, care au scris ocazional romane: Saroyan, Cheever, Maupassant. Au existat și există scriitori care excelează în ambele genuri: Updike, William Trevor și mulți alții. Când s-a împlinit genul acesta în literatura română și care au fost condițiile favorabile?
Proza scurtă este în general menită revistelor literare. Un program bine coordonat prin care periodicele (literare, cele mondene etc.) să fie încurajate să publice proză scurtă ar rezolva problema? Sau un concurs național de proză scurtă? Tentative, e adevărat, au mai fost. Au dat acestea rezultatele scontate, s-au dovedit măcar a fi calea de urmat?
Generațiile noastre de prozatori au avut campionii lor la proza scurtă (generația 60, generația 70, generația 80 – poate cu asupra de măsură). Există evident și astăzi autori cu performanțe în acest gen. Puteți aprecia?
Să fi excelat generația 80 în proză scurtă și datorită faptului că debuturile în roman erau pe vremea aceea aproape imposibile? Strecurate în reviste, trecute astfel de furcile caudine ale cenzurii, editurile nu mai aveau niciun motiv să se opună volumelor cu texte care deja văzuseră în prealabil lumina tiparului, integral sau fragmentar.
Proza scurtă românească așa-zis clasică: Negruzzi, Odobescu, Slavici — „Moara cu noroc”), Caragiale, Sadoveanu, Pavel Dan – a făcut aceasta școală? Se poate demonstra acest lucru? Sau a rămas din păcate fără efectul pe care ar fi trebuit să-l aibă, cu dinamica ei recunoscută, până astăzi?
Au existat antologii de proză scurtă, însoțite de argumentări critice: Mircea Iorgulescu — „Arhipelag”, Cornel Regman - „Proza scurtă românească din deceniul opt”, urmate de tentativele lui Dan Silviu Boerescu (am lăsat pe dinafară celebrul „Desant”). De ce nu există ele astăzi, ca o preocupare a criticilor sau editorilor? Nu mai există materialul necesar?
Iată niște idei de antologii tematice: proze de dragoste, proze fantastice, proze didactice, proze urbane, proze rurale, proze crepusculare, proze din calendar, proze de închisoare, proze cu băieți buni și proze cu băieți răi, prozele vârstei de aur, și ar fi posibile multe altele. Ar avea acestea cititori, ar fi astfel sortate mai atrăgătoare pentru publicul larg?
Și, după cum am spus, ar mai rămâne ce credeți dumneavoastră de cuviință să adăugați.
Alexandru Vlad
Kocsis Francisko
Iată răspunsul scritorului Paul Tumanian, pe care îl reluăm după atâția ani (publicat în 2008) înfruntînd realitatea. Dan Culcer
Proza scurtă: un plus de rafinament
Înainte de a-i cânta prozei scurte prohodul — cum, de altfel, li s-a mai cântat, nu o dată de-a lungul istoriei recente, romanului, dramaturgiei ș.a.m.d. — ar trebui să ne întrebăm cât de real este dezinteresul publicului cititor pentru aceasta. Că preferințele editorilor din România — subliniez, din România — se îndreaptă către roman, în dauna prozei scurte, este un fapt atestat și vizibil. Ar trebui să adăugăm de asemenea că preferințele unui editor — și mă refer aici la editorul de carte — ar fi nefiresc să se afle în discordanță cu preferințele publicului atâta vreme cât editorul (privat) nu (mai) face operă filantropică în întreprinderea sa editorială ci, în general, una profitabilă. Cum ar fi, atunci, posibil ca cititorul să dorească un „produs”, iar editorul să-i ofere altul? în paranteză fie zis, n-ar fi pentru prima oară când „fabricantul”, în loc să răspundă unor necesități reale ale consumatorului, modelează piața după propriile-i interese. Să nu ne grăbim totuși să translatăm în spațiul editorial, un fenomen al consumismului contemporan. Așadar, de ce ar fabrica editorul un fals interes pentru roman, marginalizând proza scurtă? Să ne amintim că proza scurtă este, din considerente de spațiu limitat, o „creație” a revistelor literare. De aici se naște (cel puțin) o întrebare: Mai publică oare revistele literare din România proză scurtă? Câte din ele o fac? Și la ce nivel calitativ?... „Literatura începe cu ficțiunea”, era de părere Sorin Comoroșan într-un interviu apărut în Cotidianul, în 2001, citându-l pe Ricardo Piglia, el însuși autorul câtorva volume de povestiri. Trecând peste faptul că nu mă număr printre degustătorii prozei experimentalist-avangardiste a lui Comoroșan, nu pot decât să constat, împreună cu el, că într-adevăr publicațiile literare, în România, și nu numai cele care găzduiesc ocazional proză scurtă (dar, parcă, acestea cu deosebire), sunt „invadate de critică, de eseistică adeseori alambicată și fără semnificație” (același interviu). Autorii preferă să producă, dintr-un deficit de inventivitate ficțională, texte critice și comentarii de tot felul. Iar editorii de reviste literare, în bună parte, le țin isonul din varii motive. Aici intervine, cred eu, superficialitatea neaoșă și adaugă la lipsa de inventivitate confuzia între scurtime și facilitate. Incapabil de efortul disciplinat de „anduranță” pe care îl reclamă romanul, scriitorul român crede a fi găsit în proza scurtă „calea regală” spre afirmare, fără a realiza faptul că mai mica întindere a povestirii cere, în compensație, alte virtuți ale expresivității literare — un nou echilibru între semnificativ și circumstanțial, un plus de pregnanță, un decupaj nu doar precis ci și plin de fantezie, în ultimă instanță un rafinament specific. Cititorul nu face altceva decât să ia notă de eșecurile prozei scurte autohtone, atâta câtă mai găsește publicată, în periodicele literare românești. Ceea ce nu înseamnă însă că respinge de plano proza scurtă, ci doar că se îndreaptă către alte meridiane literare. Unde proza scurtă este tratată, alături de alte „produse”, cu mult mai multă seriozitate. Iar editorul, pus în situația de a constata la rândul său lipsa de performanță, se orientează aproape exclusiv către roman, unde, spre exemplu, un șir de dezechilibre în substanța textului pot totuși să fie mai lesne tolerate și socotite, sub o lupă critică îngăduitoare, ca nedăunând decisiv ansamblului; unde balastul, care face deliciul declarat al unor autori de romane, inclusiv de renume, poate fi acceptat, la rigoare, și de către cititor, sau cauționat de critică.
Este oare povestirea „fast-food”-ul cititorului contemporan (împătimit) de proză? Personal, mă îndoiesc. Dar dacă-i așa, nu văd nimic rău în asta. Dimpotrivă, ar fi un motiv în plus să i se ofere ceea ce caută. Căci lectura, în ziua de azi, se pare că este o îndeletnicire în declin. Ceea ce nu-i câtuși de puțin de bun augur. în definitiv, povestirea și nuvela nu sunt nicidecum proză de rang inferior. O atestă numeroasele capodopere ale genului în literatura universală.
Probabil că interesul hipertrofiat al editorilor de carte (și al criticilor) din România pentru roman în dauna prozei scurte este conjunctural. Sunt convins că nu doar una ci o serie de antologii de proză scurtă românească, atent selecționată, ar fi benefice pentru relansarea interesului pentru acest gen de literatură.
Paul Tumanian
|