„Dar țăranii, oare cum ar fi murind?” 

Contele Lev Tolstoi 

„Un om aprig (în sensul neîncovoierii) a fost și Petru Ursache. Altminteri, privirea lui albastră te dezarma”. Adrian D. Rachieru 

„A ieșit în veșnicie”. Sunt cuvintele părintelui Iustin Pârvu din  lunga convorbire cu Adrian Alui Gheorghe. 

Mă sprijin cît pot pe zicerea arhimandritului. Nu, n-aș putea spune ca Nora Iuga (în „Suplimentul de cultură” iașiot) că „nu mă interesează aici actualitatea, nici posteritatea, pentru că n-am s-o cunosc niciodată (…). Pe urmă vine moartea care netezește asfaltul. Nu mai iubesc decît mecanismul respirației”. „Acolo va ajunge, în asfalt”, zbucnește Remus Valeriu Giorgioni, pastorul neoprotestant. Mie mi-e milă de omul a-religios ca de un nevăzător. Trebuie să cred și cred că închiderea sicriului a fost o deschidere. Petru a scris despre „geografia lui dincolo” în Cazul Mărie; celălalt tărîm este „în atingere directă cu cel de dincoace”, le-a văzut interdependența, alcătuind o singură unitate cosmică”. Mă bizui pe ideea dragă lui că nu există o linie de demarcație între dincolo și dincoace. La fel ca între bine/ rău ori da/ nu, „este cînd o prăpastie, cînd un singur pas”. Urăsc sintagma asta: încetare din viață. Omului simplu de la țară tradiția îi dă asigurări că lumea de dincolo e perfect reală (și Raiul, și Iadul), că dincoacele a fost zidit de Dumnezeu; că sunt spirite și benefice, și malefice. „Răul poate veni și de la Dumnezeu, dar, pentru că te învață ceva, nu-i rău de tot”, mi-a spus Bătrînu. 

„Țărănușul” meu este în altă grădină, de sus; credința într-o altă lume dreaptă și împăcată l-a ajutat, cum mă ajută și pe mine acum. 

* 

Cum se vede din susul tău, cum mă vezi din susul tău, Petru? întreb și simt că o lumină lină îmi atinge obrazul. întorc pagina (am mai spus-o: mă blochează hîrtia albă față-verso; scriu pe hîrtie folosită pe-o parte) și găsesc o idee a lui. O dezvolt… E ca și cum Petru, cu propria-i mînă, ar face retușurile necesare pe foaia mea. „Țăranul nu-și taie rădăcina, transcendentul. Simte prezența divinității”. 

*

„La ieșirea în veșnicie” Dumnezeu îl ia pe omul bun „în oștirea lui”, spune tot Mărturisitorul Părinte Iustin. Sunt sigură că l-a luat acolo. Și asta pentru că Petru Ursache a apărat etnia, valorile ei, împotriva atîtor nemernici, netrebnici, neisprăviți. Fără contraforții tradiției nu se poate rezista. Nu i-am spus la timp cît îl stimez pentru ce și cum a scris. O fac acum. 

* 

Modest ca Anonimul lui, Petru: „Trebuie să ai dubii în ce te privește. Uită-te la cei care n-au. Nu-i nimic de capul lor”. I-a displăcut să se autopromoveze: „Fii atentă, Magda: a avea succes social nu înseamnă că ai și valoare, calitate. La fel e și cu insuccesul. Te împing ei la margine, dar dacă…” Un workahoolic Bătrînu meu. Lipsit de știința autopromovării. Mi-a scris în acel august 2013 Valentin Ajder, editorul: „… încă nu pot realiza trecerea… poate pentru că ne vedeam relativ rar și știam tot timpul că e acolo, la Iași sau la Sinaia, mereu cu cîte o carte de scris, de terminat, de revăzut pentru tipar…” Petru a avut capacitatea de-a transforma piedicile carierei în cărți solide. L-au împins constant spre margine, dar „țărănușul” din el l-a apărat. Nu l-am simțit "destrămat” sufletește de eșecuri. Nemeritata marginalizare nu l-a doborît. Nu i s-a oferit un curs după pensionare; fără plată, cum a condus și ultimele doctorate. 

A rămas jefuit de nimicarnițe. Și-n sens literal, și-n sens figurat, pe treptele Universității tronează doi lei. Cînd democrația înseamnă interese personale, e de rău, nu de bine. Selecția valorilor în Facultate? Ba contraselecția. 

Sunt profesionistă a eșecului profesional, știu ce spun. Știe și Eugenia Țarălungă: „Crestele se văd de pe creste, așa că oamenii mici și meschini, care sunt peste tot, nu aveau cum să admire/ accepte/ prețuiască anvergura Profesorului Petru Ursache”. 

*

„Calcă în străchini Ursache”; „își bagă bețe-n roate Ursache”; „Refuză sarcinile Ursache”. Au fost verdictele lui Al. Andriescu, decanul; iar Țucu, recunosc, l-a citit bine: abilități conjuncturale la Petru Ursache? Relații, sfori, pile? Ar fi putut decupa altfel din folk-lore sentința „omul este om și numai om”? „Omul reprezintă o realitate în sine, perfect autonomă”, zice el în Cazul Mărie. 

Da, Petru e modelul meu de atitudine: a știut să rămînă izolat între cărțile lui. I-a disprețuit pe cei fără saț la onoruri nemeritate: „Geniul absolvă orice mîrșăvie, Magda? Da de unde atîtea genii? Care-s geniile?” Ei, la noi la Ieș, îi răspundeam, dacă nu ești atent calci un geniu pe bătătură la fiece pas.  îi respect intransigența morală, pe care de cîteva ori i-am și reproșat-o: Tu de ce nu te descurci? Uită-te la ăștia cum își protejează nevestele. Țucu pe Țuca… Ca și cum n-aș fi știut de la tatăl meu: „Qui dit A doit dire B”. Petru mă apela cu „figură” cînd era un picuț iritat de reproșul privind descurcatul. Pe urmă se corija: „Figurină de porțelan ce ești”. îi părea rău să mă supere. N-a putut să se descurce, egal să se adapteze, să se alinieze, să cedeze. Acum trăiește cu capul în stele Bătrînu meu, cum a trăit și aici, jos. 

Mă uit la poza lui, cu ochii nefiresc de albaștri îndreptați foarte sus. „Țărănușul” a crezut în bine și bun, cum l-au învățat popa și învățătorul satului. S-a născut țăran. A fost disprețuit de elevii bogați ai Liceului Național. Pe urmă a venit „echitatea” socialistă.

 

„Țăranul e incompatibil cu ideologia comunistă”. A avut de ales: notorietate sau integritate; curs principal sau curs opțional. Scîrba de compromis politic era tot mai vizibilă, ceea ce n-a scăpat brigăzii Bumbești-Livezeni, aflată la conducerea facultății. Cei trei A – Arvinte-Adăscăliței-Andriescu – înarmați cu secera și ciocanul Plenarelor și Congreselor, i-au stopat pașii firești în carieră. N-a avut parte în lumea asta de ce și-a dorit: o bursă, un lectorat. Nu studiile au contat, ci notele informative, pactul cu Securitatea. „Consimți?” Ei, uite că n-a consimțit. Nu s-a supus sloganului „necesitatea înțeleasă”. Libertatea de gîndire ți-o iei, nu aștepți să ți se dea, prins în ham. N-a stat cu frica Securității în oase, și-a permis să rămînă singur cu cărțile. 

Om cum-se-cade Bătrînu meu. Conjunctura politică n-a fost o scuză pentru compromis. A ocolit din răsputeri concesiile, complicațiile, iar prețul împotrivirii l-a plătit cu vîrf și îndesat. A văzut lumea largă doar prin cărți. A călătorit, de cînd a învățat să citească, doar în jurul bibliotecii: 75 de ani, cîte mii de pagini? Petru Ursache n-a avut decît avere documentară. Chiverniseală? Nimic mai străin Bătrînului meu. Putea să-și asigure o existență confortabilă dînd meditații, cerînd „cotizații” de la profesorii care dădeau gradul unu. N-a făcut-o. 

Cred că bumbesc-livezenii ne și disprețuiau pe sărăntocii de noi: multă vreme n-am avut decît o singură leafă. Banii erau puțini, dar ne ajungeau cumva. „Cum trăiți voi dintr-un singur salariu?” ne-a întrebat M.R. Iacoban. Așa. în apartamentul strîmt de la șase încăpeau toate cărțile pe care ni le doream. 

* 

Petru n-a dat cinstea pe rușine: angajamentul cu Securitatea. Nu s-a învoit, n-a plecat din țară. în repetate rînduri, Ministerul aproba lectoratul. Zicea da și Secu ba. Fostul rector Mihai Todosia, între două trimiteri la J.K. Galbraith, ne-a spus că Arvinte a raportat „sus” că Petru Ursache ar pleca și nu s-ar mai întoarce. Todosia greșea: nu numai Arvinte raporta asta, ci mulți informatori din Universecuritate, cum îi spune, cu iubiură, Luca Pițu. Vorba cuiva (prozatorul Constantin Mateescu): „șoptitori găsești fără să cauți”. Din cauza lor a rămas Petru fără contract cu centre universitare de peste graniță, „pentru deschidere și aprofundare”, cum mărturisea într-un interviu. Dar de plecat definitiv, n-ar fi plecat. Era dependent de țară și de cultura ei. N-a obținut bursele cerute, în Suedia, în Elveția, în Danemarca… Dinadins, s-a înscris pentru un lectorat în Coreea de Nord. Respins. Plecau informatorii de pe lista Ghițulică (prim secretara de Iași), persoanele de sprijin devoalate în „România liberă”, de la A la Zugun. Predau limba română în Hexagon bîlbîiți ca lingvistul Dimitriu (se întorsese cu un tic verbal: „Mais non, mais non!”); sîsîiți ca Tinca Țăranu, la Sorbona și tot acolo, cealaltă Ecaterină, cu peruca ei mișcătoare, alunecînd, Alexandrescu. „Se preferă profii de fonație în defect de fonație”, făcea Petru haz de nehaz. Da, rana deschisă, nevindecată au fost lectoratele respinse de Securitatea din cauza informatorilor. Neîmplinirea unui destin din cauza turnătorului Nicu Crețu. Petru nu s-a lăsat momit de Secu, dar cît și-a dorit un lectorat în Franța. Condiția tragică a celui care predă un curs despre linie și culoare, dar n-a intrat în Louvre. Și cît a vrut să colinde marile muzee. Le-a visat toată viața, dar nu le-a văzut. Nădejdi pierdute. Una dintre ele, lectoratul din '73, la Chicago, deși fusese aprobat de Niculescu-Mizil însuși. S-a întîmplat așa: Petru Ursache scrisese o prezentare a două volume de documente lingvistico-dialectale, ediția Const. Otobîcu. N-a avut habar că era secretarul lui Mizil, ministrul învățămîntului. Filologul Otobîcu a vrut să-i mulțumească și el: dosarul lui Petru Ursache pentru Chicago a fost împins spre ștampila lui Mizil. Numai că a intervenit Vasile Adăscăliței. Și ce forță avea! Mihai Caraman îi era cumnat, fratele nevestei. Acest Caraman a fost și primul șef SIE după '89, instalat de FSN-ul condus de Iliescu-Roman-Brucan. La sugestia lui Adăscăliței, Arvinte l-a avertizat pe rectorul Todosia că familia lui Ursache e instabilă, că va fugi peste Ocean. Ne-a spus, după ieșirea din rectorat, chiar Todo, cum îi spuneam noi. După ce erau „rotate”, cadrele PCR deveau „populare”, ca să zic așa. Și ce frică îi era lui Todosia de Arvinte! Cum a reacționat Bătrînu meu? Vorbind, cu voluptatea satirei în seria lui Etno, de „prostul satului, de tip Arvinte”. Votînd contra lui (noi doi, într-un amfiteatru plin de supuși) contra realegerii ca prorector. Cum să nu-l irite pe Arvinte gestul nostru? Și pentru că era mai greu de scos Petru de pe statul de funcțiuni (îl apărau cursurile, cărțile pe care Arvinte nu le avea, deși s-a vrut academician), m-a eliminat pe mine, din Universitate și din Institutul „Philippide”, de trei ori în doi ani. Las' că și eu eram pornită spre dispute cu șefii. Sturm und Drang, furtună și asalt, mă rîdea esteticianul P.U.  

* 

Lasă, Petrucu, noi ne simțim bine și în Podu Roș, lasă Italia, acolo merge Titi Irimia, translatorul primei secretare Gițulică. Lasă P., mergem la Broșteni, nu la Capri, lasă P., noi ne simțim bine și-n gară la Pașcani. Așa și era. Călătoream pe n.v. – pe nevăzute, cum citesc orbii în Braille, prinși în iluzii, ca rufele-n cîrlige, că vom pleca data viitoare la Montpellier, la Viena, oho, la Lima... 

La Sorbona a plecat, pe dosarul lui Petru, Grigore Țugui, secretar O.B./PCR; la Berlin, în '76, nu mai știu ce altă persoană de sprijin. La un moment dat, un colonel, Nica și nu mai știu cum, i-a cerut lui Petru să cadă la învoială. „Știu că n-aveți bani, vă plătim noi drumul dacă...” Bătrinul n-a cedat, n-a plecat nici în RDG. După eșecul Chicago, a urmat aprobarea catedrei pentru Seatle. A plecat Nicu Crețu. Petru s-a opus atunci, a mers în audiență la Minister. I s-a promis că se rezolvă. Nu s-a rezolvat. Crețu a plecat la Seatle pe baza unui dosar aprobat pentru Petru Ursache de toate forurile, chiar și de Secu. Spune într-un interviu Petru că acest Crețu „n-a dat nici un pas înapoi din hotărîrea lui ticăloasă”. I s-a substituit frumușel celui în drept. L-a furat. I se cuvenea postul? Nu. „N-avea nici doctorat atunci, nici vreo lucrare mai de Doamne-ajută, cum nu are nici azi”. „Publicarisind”, vorba lui Golescu, orice, prin „Convorbiri literare”, cred că din milă/ pilă/ silă. A ieșit la pensie conferențiar, nefiind în stare să scrie și să publice cele trei cărți necesare poziției de profesor. Spre rușinea Almei Mater, a fost șef de catedră la Literatura română, în pervers-primitiva tranziție. Să dea acest Crețu un pas înapoi după ce a fost descoperit ca informator („Opinia studențească” îl poreclise „Mazilu”)? Nu, el intoxică în continuare cu tupeu. Deși nu-i profesor (cu minusculă), e doar fost conferențiar, semnează Profesor, cu majusculă. „Ziarul de Iași” nu-i informat despre informator, dacă-l publică? Mă întrebam, scriind despre romanul Urma (Cartea Românească, 2013) de Adrian Alui Gheorghe, dacă informatorii s-au căit pentru că, prin turnătoriile lor, schimbaseră cariera colegului. Nu, dacă îmi vine în minte comportamentul lui Crețu. Apare, cu insolență crescută, mai ales unde n-ar trebui să se arate. Nu-i scapă nici o întrunire a breslei, unde intră în incontinență verbală. Tupeul a încercat să i-l taxeze Cezar Ivănescu, enervat că acest Crețu falimentase editura Junimea, ca director. L-a pizduit (verbul lui Cezar) în plen. Degeaba. Cu aroganța care dă pe dinafară, cu orgoliul lui fără acoperire, Crețu i-a spus lui Petru Ursache, la o comemorare postumă a lui Gh. Buzatu, după ce i-au curs destule bale peste istoric: „Să-ți dau eu o lecție academică”. Nu i-a mers. Replica a venit dură. „Gunoi”.  

Căință la turnătorii din MAI „Cuza”? La uneltele sistemului represiv? La javre? Informatorul, ca și călăul, îl urăște pe cel turnat/ torturat. Diferența specifică informator-torționar? Informatorul urmărește și toarnă; securistul urmărește, bate, ucide. Amîndoi schimbă destine. Și noi ce facem? îi „re-umanizăm” pe  „frații” Alexandru cînd se căiesc? Nu cred în căința lor și nu mă rog pentru „frații” Alexandru. 

* 

N-am bănuit, în acel sfîrșit de decembrie și de ceaușism, că presiunea Securității, devastatoare, nu s-a încheiat. Că vor avea și mai multă putere informatorii Secu și fiii lor. „Fiii de securiști trec din bursă-n bursă”, mi-a spus, mîhnit, Petru. Indiferența la imoralitate a rămas aceeași: cei mai maculați s-au ales în posturi de conducere, de la șefi de catedre în sus. Petru a sperat în bursa Fullbright, dar alții au fost consumatorii. A făcut acte pentru un lectorat în Franța, dar i s-a spus că-i prea bătrîn, că-i rîndul tinerilor. A plecat Leonte Liviu, activ PCR, avînd ani mai mulți decît el. 

* 

Citesc în Mintea de dincolo de Dumitru Constantin Dulcan (Eikon, 2013): „Lumea de dincolo este mult mai aproape decît Parisul”. 

* 

Petru a înțeles că lupta e imposibil de cîștigat, că marginalizarea s-a reînnoit. Cînd a auzit că imensa impostoare pe nume Noemi Bomher (autoare cu carnet USR pentru cărți copy & paste) va preda etnologie în Slovacia, i-a fost destul. Da. A plecat într-o călătorie ceva mai lungă, ceva mai îndepărtată decît cele ale informatorilor Secu. 

* 

Mă apără de dorul-dor doar munca la editarea cărților lui. Poate că posteritatea îl va pune în lumină. Altfel. O întrebare a lui Pivot, adresată nu-mi mai aduc aminte cui:  Dacă Dumnezeu există, ce-ați vrea să vă spună după moarte? Ai hîrtie și pix. Poți citi și scrie cît vrei.

* 

Scrisul a fost pentru Bătrînu meu tot : pe marginea patului de spital, era plin de planuri fabuloase, care ne implicau pe amîndoi. întîi: Antologia de poezie creștină, ediția a treia. Cum lectura mea e din ce în ce mai spiritualizată (l-am găsit pe Dumnezeu în plecarea Dalbului de pribeag în viața cealaltă), o să încerc să le duc pe toate la bun sfîrșit. Știu că îi ajut de aici Spiritul pentru ce fac pentru cărțile lui. Da, scrisul a fost pentru el tot. Nu medalia, nu premiul academic, nu indemnizația de merit. Și-a ignorat vîrsta (și moartea), dar și-a văzut de proiectele lui pînă la capăt. Am mai spus-o: și pentru mine a avea parte de morte douce înseamnă să poți lucra pînă aproape de capăt, ca Șerban Cioculescu. N-a cunoscut Petru ceea ce Noica numea „viața de amoebă”. 

* 

Cum i-au răsplătit cuțitarii și pistolarii Facultății de Litere anii de lucru la sînge și la sudoare? Ia-ți boarfele și mișcă afară! în anii '50, formula era un pic diferită: Ia-ți boarfele și mișcă după gratii! așa cum istorisește Oana Orlea. Mă întreb, însă, de ce i-or fi dat ordinul de evacuare în 6 (șase) exemplare. N-aveau cum toca hîrtie? N-aveau ce face oare cu hîrtia de scris? 

* 

Scrisul a și fost călcîiul lui vulnerabil. L-a măcinat evacuarea din birouașul de la etaj, unde grijea de trandafirul japonez? Spunea că-i harnic, că-i face flori multe, mereu, în toate anotimpurile. E ca tine, Petrucu, harnic. De atunci, de cînd și-a părăsit trandafirul, i-a rămas o tristețe în ochi. îl surprindeam, cînd urcam Copoul, uitîndu-se în sus, spre fereastra cabinetului, unde murea poate fără apă floarea. Tristețea despărțirii. Micul Prinț despărțit de floarea lui. 

* 

„Sper ca acest început de primăvară să vă găsească într-o deplină împăcare”, mi-a scris în 10 martie, de la Tîrgu Jiu, Doru Strâmbulescu, redactor-șef al revistei „Confesiuni”. 

împăcarea a venit în 5 martie, cînd am primit cartea lui Luca Pițu, Explorări orto-teo-logo-falocentrifuge în cîteva subiecte nițeluș rebarbative (Opera Magna, 2014), dedicată și profesorilor Petru Caraman și Petru Ursache:  „In honorem Alexandri Musinae & Georgii Craciuni commilitonum obstinatorum vel litteratorum audacium Civitatis Brasoviensis ac Valachiae Ultramodernae, sed in primis hoc dicatur opus recordantiae Petri Caraman et Petri Ursachi professorum civiumque excellentium Fori Iassyorum Dulcissimi, qui, sicut legati ineffabilis spiritus Europae Orientalis ad exsecrandam turbam Bolchevicorum foetulentem multos adiuverunt homines bonae noluntatis.” 

Magda Ursache
Martie, 2014

Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.