Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 38 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Proza: Ion Nete. Sa fie MÂINE !
    Scris la Tuesday, January 13 @ 15:03:14 CET de catre asymetria
    Limba dulce
     Mitrodor, așteaptă să se întâmple ceva, ispitit de vechea lui presimțire că a venit pe lume cu misiune aparte. Își încordează auzul, cât poate, fără a izbuti să deslușească nici măcar o frântură clară din deșirarea vorbelor șoptite și fiori, înfierbântați de neliniște îi cutreieră corpul, din cap până în tălpile picioarelor. Cea mai mare temere i-o dă gândul că, fără să bage de seama, oploșirea în sala de așteptare a gării fără nume, se brodise tocmai când avea loc tăinuita întrunirea a necunoscuților pe care îi ținea aproape speranță, că, laolaltă, ar mai putea supraviețui o vreme.  




    Ion Nete SĂ FIE MÂINE ! 

    Întunericul vânăt, îmbâcsit în ceața umedă, învăluie ca o carapace de țestoasă adăpostul din spatele gării, plin până la refuz și saturat de mirosurile grele emanate de trupurile călătorilor care fierbeau de necaz văzând cum se zbat în zadar și nimeni nu le spune, măcar, pentru cât timp pierduseră trenul, al cărui pufăit de locomotivă se auzea, stingându-se în depărtare. Câțiva dintre ei, dormeau duși, sub vraful de haine. Păreau niște păsări stranii care-și fereau ochii de lumină, îngropându-și capul în pene. Greu și-ar fi putut da seama cineva de la care anume venea sforăitul sacadat, ca strecurat printr-o țeavă pusă, anume, căluș între dinți, nu cumva, prin somn, să urle de frică. Vraiștea de picioare osoase, într-o incredibilă împletire de răsuciri, înspre restul corpurilor, lăsa impresia că, fărâmele de carne, izbutind să supraviețuiască, cum se întâmplă cu coada șarpelui, despicată de restul trupului, simțindu-i brusc, lipsa acestui, căutau să rămână, cât de cât prin apropiere. 

    Într-un colț al adăpostului, reperabil după tăciunii aprinși ale câtorva mucuri de țigară, se aude o continuă deșirare de vorbe, în șoaptă. Jeluire de morți, mormăieli neputincioase, implorări disperate, greu de spus ce ar putea însemna !

    Mitrodor, așteaptă să se întâmple ceva, ispitit de vechea lui presimțire că a venit pe lume cu misiune aparte. Își încordează auzul, cât poate, fără a izbuti să deslușească nici măcar o frântură clară din deșirarea vorbelor șoptite și fiori, înfierbântați de neliniște îi cutreieră corpul, din cap până în tălpile picioarelor. Cea mai mare temere i-o dă gândul că, fără să bage de seama, oploșirea în sala de așteptare a gării fără nume, se brodise tocmai când avea loc tăinuita întrunirea a necunoscuților pe care îi ținea aproape speranță, că, laolaltă, ar mai putea supraviețui o vreme. 

    Bizarul mormăit, fără sfârșit, se petrecea la licărele plăpânde de lumină, cum se întâmplă doar prin cimitire, cu lumânările îngrămădite împrejurul capului mortului, sporea misterul nopții, ațâțându-i fiorii înfricoșători, răvășindu-i corpul lui Mitrodor ca o șerpărie.

    Ei, de i-ar sta și lui în putere a da o singură poruncă : 

    „ Să fie mâine”! 

    Și-ndată, valuri de lumină să țâșnească, precum se întâmpla în vremurile biblice, slobozind, din adâncuri, iureșul puhoaielor, care, odată scăpate din strâmtoarea zăgazurilor de neguri, să potopească întreg pământul, sub vălurirea coamelor înspumate ale zorilor zilei de mâine ! 

    De m-ar fi milostivit și pe mine Dumnezeu numai cu o fărâmă din harul risipit pe frunțile apostolilor, cu totul altfel ar fi soarta, de-acum, a lucrurilor, oftează Mitrodor, cu intenții vădit provocatoare, poate, poate, îl aude cineva, în timp ce, năduful înghesuit în coșul pieptului îl face să simtă sufocarea, de parcă i se grămădește o umflătură în gât, pe care starea de neliniște -, sporită de închipuirea lui că s-ar putea afla dinaintea unei probe cruciale a vieții, pentru trecerea căreia, i s-a îngăduit un anumit termen, spre împlinirea a ceea ce așteaptă, de amar de vreme, deși nu are habar cum să se descurce, și, tot tărăgănând, nu face decât să-și prelungească uluiala față de cât de neputincios este, afundându-se din rău în mai rău, abătându-se, astfel, tocmai de la calea pe care și-ar putea descoperi salvarea, de, nu cumva, încercarea din a cărei plasă presimte că n-are scăpare, nu e decât o amăgire, scornită tot de închipuirea lui, să-l poată ține, ca pe un ostatic, într-o frământare și agitație continuă, acutizându-i senzația că gâlma din gât, îngroșându-se, întruna, poate, dintr-o clipă în alta, să-i taie răsuflarea.

    Te pomenești că mi-o fi numărând cineva și scurgerea timpului ?, se agită, îngrijorat, pentru ca, imediat, împins de disperare, să facă o asociație cu întâmplări de pomină din istoria lumii, stârnindu-și curiozitatea, de parcă, între timp, i s-ar fi deschis ușa camerei în care, până în clipa aceea, nu avea voie să intre.

    De-o fi așa, și, într-adevăr, cineva îmi cântărește ultimele clipele de viață, în ce fel o fi numărând? Cum obișnuim noi, adică, așa, unu, doi, trei, patru, ori în cu totul altă ordine, punând, în loc de cifre, niscaiva semne. Asta, mi-ar mai lipsi, după câtă vraiște e capul meu, să mi se dezvăluie că, încă de mici, la școală, dinadins, suntem învățați întocmai pe dos, de cum ar trebui ca, la o adică, de-am fi supuși la o probă, să ne dovedim neputincioși!

    Imediat, un glas prinde să-l muștruluiască :

    Îi vezi, nume înșelătoare, bărbile, caier de câlți, rase de călugări… Din gura lor ai aflat cum țara, rămasă fără voievod, strâns-au, degrabă, sărmanii care îi purtau grija, saci cu arginți frumos sunători, deșertându-i padișahului cel măreț… de la care au primit steag și pace… și tot ei ți-au împuiat urechile cu destinul eroic, începând cu scrisoarea plină de învățături și a altor izvoare istorisitor ale mersului glorios până am ajuns să ne învecinăm cu noi înșine, simțindu-ne, de atunci, la adăpost sigur. Astfel, intrând în negura vremii, ca bunuri obiceiuri ale datinii străbune închinarea la Poartă, nevoia atârnării de cineva, jocul de v-ați ascunselea cu Dumnezeu…

    Împiedicându-ne, preia Mitrodor depănatul firului care îi înfiorase auzul, să vedem și să cunoaștem, cu adevărat, fața timpului … să nu știm cu spiritul cărei credințe ne hrănim sufletul, să ascultăm, nu să și cercetăm de ce, spre deosebire de alte neamuri, care s-au format într-un altar, unde trona Cuvântul Domnului, noi orbecăim ca turma care și-a pierdut păstorul…neștiind la ce spunem Amin! Mânați tot timpul, din urmă, de frică, o să alergăm până ni se vor topi puterile și șterge urma pașilor…C-așa ne-a fost hărăzit, să existăm pe lume pentru ca zădărnicia noastră le fie de pildă altor neamuri… 

    Doamne, își întoarce nădejdile spre punctul de sprijin, de care se cam ferise în ultimul timp, în nemăsurata-Ți bunătate și milă Ta, ne-ai făgăduit că Te putem ruga orice, Ți-amintești ? Ei, bine, ascultă, un om ajuns la ananghie, căruia, în ceasul ăsta, i-ar cădea bine, nu înfăptuirea unei minuni, ca, de pildă, mutarea vreunui munte din loc, nu, Doamne, pur și simplu s-ar mulțumi cu mai puțin de o fărâmă, cum ar fi să-Ți audă glasul, că nu mai rabdă să fie singur… Poate-i dai o mână de ajutor, un sfat, o pildă lămuritoare, care să-i întărească puterea cât a se trage la mal, din mijlocul vâltorii pusă să-l mistuie … să iasă, cumva, din încurcătură, că nu mai are habar de nimic, Doamne, nici, măcar, de are vreun rost pe lumea asta, vreo chemare să facă ceva … Ca să nu mai vorbesc de tulburarea în care bâjbâie, încercând să-și închipuie cum ar deveni, să fie făcut, omenește, acel ceva, și, încă, înainte de a fi prea târziu!

    Mă tot frământ, schimbă, brusc, Mitrodor registrul mărturisirii, de, nu cumva, în vreme ce irosesc timpul, înălțând rugi în zadar, către Tine, cineva îmi scrijelește pe răboj numărul clipelor rămase ? Ca și cum mi-ar fi aprins lumânarea, la căpătâi… De Ți se pare îngrijorarea mea întemeiată, fă-i, Doamne, în așa fel, încât, măcar, să pot afla și eu cum numără, de nu aud nimic ? Sau mi se adeveresc bănuielile că, număratul e cu totul altfel decât pot eu să pricep ? Asta-i, Doamne, ca să vezi, în ce încurcătură ne-ai vârât, să fim mereu împotriva firii din noi, cum mi se întâmplă mie, deși nu mă împotrivesc impulsului care mă împinge înainte, nu pot să fac, măcar, un pas, de-mi pare că văd albastru, după ce m-am poticnit de un prag ce nu pare să fie de pe lumea asta ! Câtă vreme pipăi, cătând în zadar, să pot răbufni: Este ! Poate, îmi îndrumi pașii, de e posibil să-l trec pe undeva ! De ai milă de mine și vrei s-o faci, grăbește-Te, nu cumva, să înnebunesc, înainte de a-Ți face simțite puterile ! C-ar fi în zadar…

    Doamne, ruga mea, se aude până la Tine ?


    ***




    Ia, o las baltă, cu implorarea cerului, hai, mai bine, să văd cum s-ar întâmpla, de-adevăratelea, caută Mitrodor să-și distragă atenția, scornind un alt capăt la firul izbăvitor al închipuirii. 

    Carevasăzică, imediat, ce spun „Să fie mâine”, prefacerea lumii și începe! 

    De-ar fi, să fie, așa, la urma urmei, ar însemna că, totuși, îmi stă în putere să aduc miracolul în văzul lumii, și-atunci, vorba aceea, m-aș putea socoti bun de trecut, cu numele, în calendar, între dezlegătorii de zile din acelea rari, mai presus, chiar, și de cele ce sunt scrise cu litere însângerate. 

    Poate, nu mă înșela gândul, acela, care îmi tot da târcoale, că mi-a fost hărăzit de ursitori să ajung de pomină, om cum nici nu s-a mai pomenit printre oameni sau apostol printre câți apostoli au colindat pământul … 

    Bun, acum, să facem pasul mai departe.

    O zi, aparte, ca asta, oare, ce-ar putea aduce pe lume, de simt neastâmpărul care mă face să tremur, sfâșiat de nevoia unei neapărate puteri prin care să grăbesc ivirea zilei celei mari ? Nu cumva…

    Abandonează tentația, ce părea gata a se iți în închipuire, presimțind că, de-i dă ascultare, și se lasă absorbit de dedesubturile pe care promite să i le dezvăluie, mai mult ca sigur că ar da de atâtea întâmplări care, prin neobișnuitul lor, au să-l răzlețească de la ce se impune să facă și tocmai asupra neprevăzutului în care îl poate afunda pasul alături, sfârâitul tot mai aprins al îngrijorării îl avertizează, răvășindu-i inima, până o face să-și reverse, ca sepia, tulbureala ciudată tocmai peste locul în care fierb gândurile. 

    Din păcate, recursul la fugara cântărire a soluțiilor pe care le are la îndemână îl face să-și dea seama cât de nepotrivit ar fi să se întoarcă la urzeala pe care o începuse. Și asta numai din cauza nechibzuitei răsteli, către Dumnezeu, păi, se apostrofează, înciudat, cum poate, mă, un amărât de trecător prin lume, să-l ia la refec tocmai pe Împăratul cerurilor, cerându-i, nici mai mult nici mai puțin, decât adeverirea faptului că, ruga pe care a înălțat-o, a ajuns la urechile Lui ? Cu așa îndrăzneală, se mustră cu glasul uscat de furie, nu numai că întreci orice măsură, dar dai semn sigur că ți-ai uitat datoria de simplu muritor, de a te ruga! Atâta aveai de făcut și nimic mai mult. N-ai a te amesteca, în vreun fel, în treburile celui de sus, ca, de pildă, să te interesezi dacă ajunge până la El ruga pe care o faci, asta, cam aduce cu prostul obicei încetățenit între oameni, de a bătea șaua, să priceapă iapa ! Ostoiește-ți, frate, curiozitatea care te arde să afli când are de gând, Dumnezeu, să-ți răspundă ! Te perpelești, de parcă, i-ai fi înaintat o petiție și te îngrijorează că, acuș, acuș, ieși din termen, fără a fi primit răspuns…

    I se pare că mustrarea pe care și-o administrase, picase la țanc, așa că, Mitrodor, cu sufletul, oarecum, ușurat, face pasul înapoi, în harța pornită împotriva lui Dumnezeu, înclinând să pună totul pe seama faptului că, năucit de apăsarea frământării, trecuse printr-un moment în care gândea anapoda. 

    Mă tem -, cată, într-o ultimă încercare de a se absolvi de rătăcire, luând, parcă, de bună nesiguranța în care plutește - , c-am pășit cu stângul, chiar din capul locului, îndrăznind, ca un trufaș belfer, să-mi închipui cum s-ar cuveni să vorbesc, de-ar pogorî asupra mea harul apostolicesc. Asta-i, sigur, c-am fost dus în ispită de cel rău ! Am dat de o parte povața liniștitoare a Lui Iisus către apostoli: Nu vă îngrijiți cum sau ce veți vorbi, căci se va da vouă, în ceasul acela, ce să vorbiți! 

    Mă tem, mă tem, se îngână, făcându-și în ciudă, ca un copil obraznic, Mitrodorule, numai de atâta ești tu bun, pe lumea asta: să te temi, tremurând, întruna ! Când să te ducă mintea și la treburi mai acătării, dacă, tot timpul, te văicărești, ca o babă naufragiată în deschizătura porții, oho-ho, stai, să ne fie cu iertare, unul ca alde tine, nu se văicărește, nu-i îngăduie visul de mărire, ca să nu zic aspirațiile, de-aia, el nu poate decât să se teamă: o să fie, n-o să fie ! Păi, pentru vămile prin care își vântură capul, ar fi prea umilă o jeluire, de, nu cumva, după cum arăți, chiar, c-ai pățit-o, de data asta, de-aia te-ai făcut atât de mic și de nimic, încât, stai s-o dai pe jeluire ? N-ai pic de vână, în tine, fratele meu, și mai dai slobod gurii, pretinzând că, la o adică, poți da poruncă, să-ți apară, dinainte, însăși ziua de mâine! Și, încă, împotriva firii, făcându-se după cum ți-ar fi voia, fie, mai degrabă, fie mai domol, nu de alta, dar, mărinimos, din cale afară, ții cont de faptul că oamenilor simpli le trebuie timp de rumegat, până a se acomoda cu schimbările neprevăzute, au nevoie să se dumirească, despre ce minune e vorba și, numai după ce s-au luminat, pe deplin, se înghesuie, în sfârșit, să-și proslăvească izbăvitorul, răsplătindu-l cu osanale pentru că i-a scos din negura îndelungatei izbeliști, blagoslovindu-le viața cu o zi cum nu s-a mai pomenit de la facerea lumii ! 

    În plină sâcâială a soborului de hărțuieli, pe care le stârnește și le asmute împotrivă-și, se pomenește cu o lumină, aparte, aprinzându-i-se în minte și, sub atingerea căreia, înviorate, deodată, i se împrospătează amintiri care îl fac să creadă că petrecuse cea mai mare parte a vieții plănuind asalturi surprinzătoare, în caz că are să vină vreme de război, năzăreli de pe urma cărora, firesc, nu se putuse alege cu nicio izbândă. Motiv întemeiat, pentru care simți nevoia să șoptească, grăbit și recunoscător „Doamne ajută”, bucuros, nevoie mare, că scăpa teafăr și nestrivit de apăsarea senzației care i se aduna în suflet, cât timp se văzuse fugind, încovoiat, sub povara raniței. 

    Năpădit de puhoiul aducerilor aminte, Mitrodor șoptește, încă o dată, cu glasul și mai înflăcărat „Doamne ajută”, apoi, se face mic de tot, de parcă i-ar fi teamă să nu fie văzut și de altcineva cât de umilit și neputincios arată, purtând cu namila de raniță în spate … 

    Brusc, îi vine în cap că, scăpărările care îi alunecă prin fața ochilor nu sunt ce par a fi, adică, simple închipuiri ci, prevestiri înșelătoare, din care poate deduce orice, fie că, îndată, are să se întâmple ceva cu adevărat, fie că, cineva, ca pe o tainică tablă a adunării, îl pune față în față cu nenumăratele ocazii pe care i le oferise viața iar Mitrodor, se dovedise într-atât lipsit de vlagă, încât nu trăsese nici măcar un folos, de pe urma uneia singure. Dintr-odată, i se impune, mai grăitor decât steaua orbitoare în care se stinge orice privire, și inutilitatea gestului pe care îl făcuse, căutând să se retragă în sine, de parcă ar fi avut instinct de melc sau broască țestoasă și, exact, în momentul dezvăluirii tainei, simte cum îi seacă din suflet ultima picătură din admirația cu care obișnuia să-și privească propriul chip, așa, cum i se întâmplase numai cu o clipă înainte, încrezându-se că-i stă în puterea glasului să îmbrace în straie noi una dintre poruncile biblice, rostind : „Să fie mâine !”, și-apoi, ca și cum i-ar fi fost îndeajuns trufia, își închipuise cum, supunându-se răstelii lui, șiruri de munți, dealuri și văi își vor porni rostogolirea, până a se face otova, așternându-se în vad încăpător șuvoiului proaspăt de lumină, în fruntea căruia, încununată dumnezeiește, aluneca măreața zi, în unduiri de cobră.

    Era prea dureroasă și aproape imposibil de suportat durerea ce și-o provocase, lovindu-se, chiar și imaginar, cu capul de pragul de sus, prilej să constate că, prin efortul chinuitor, de a se strânge, dorindu-și să dispară, pierzându-se în el, aidoma capătului de fir, slăbit din mână, de se ascunde în ghem, nu i se împlinise nici ultima rugăminte, de a da cotul de pe fața pământului, dimpotrivă, se petrecuse acea scăpărare ciudată care, pur și simplu, îi luase mințile. Într-o răvășeală amețitoare, mii de flamuri fluturau, vârându-i în adâncul ochilor înscrisul cu litere de foc, într-un fel de biciuire pentru neghiobia de care se făcuse vinovat, dându-și de gol, fără a fi constrâns de nimeni, ambiția nutrită de atâta timp în adâncul sufletului, de a-i sta în putere, măcar pentru o clipă, să poruncească dumnezeiește: Facă-se mâine ! Odată cu care, ieșise la iveală și taina cea mare că, ziua aceea de mâine, râvnită atât de mult, și-o vroia numai pentru el, sperând să-l răzbune pentru înfrângerile suferite și umilințele îndurate… 

    ***

    Afară stăruia întunericul rece, vânăt și umezit de ceață. Dincolo de clădirea gării fără nume, prin coroanele sârmoase ale salcâmilor, vântul isca, în răstimpuri, vârtejuri scurte dar atât de violente, încât, odată cu răsucirea aerului, vârfurile copacilor se aplecau la pământ, părând un grup de pelerini care, împotrivindu-se întunericului nopții, își bat, liniștiți, șirul de mătănii… 

    Mitrodor, nu-și poate reveni, după ce se surprinsese în culpă. 

    Așadar, tăinuirea pe care o tot apăsau răscolirile sufletului purta și un nume: Răzbunarea !

    Așa, e. Recunoaște, sec, Mitrodor. Spășit, își pleoștește ochii, de parcă s-ar spovedi instanței supreme, față de care, pentru a-și spăla toate păcatele, simte obligația să întărească: de când mă știu, vrăjmășesc lumea ! 

    Uneori -, dă curs îmboldirii, ca o somație străină, de a continua șirul mărturisirilor, ca și cum i-ar fi ajuns între degete un rozariu și lui nu-i rămânea decât să-i prefire, întruna, mărgelele, insistând, eventual, pentru a amănunți anumite porniri necurate ale sufletului -, aproape, că-mi era indiferent dacă, răzbunarea, așa cum îmi părea mie în vis, s-ar năpusti, cu urlet învârtejit de viforniță, asupra lumii sau ar fi adusă de viitura apocaliptică, într-o furioasă dezlănțuire, pusă, și într-un fel și în celălalt, să dărâme, ștergând totul din cale, astfel, încât, din vraiștea lăsată în urma tăvălugului, pământul să răsară, iarăși, reavăn și curat, precum a fost în cea dintâi clipă a facerii…

    *** 

    Ca și cum cineva l-ar fi repezit, luându-l din scurt, asta vroiai să se întâmple, peste imaginea, închipuită, a pământului curat, într-un fel de halucinație, se îngrămădesc, până o scot din fața privirilor, convoaie de umbre, ieșind întruna din adâncul mormintelor spoite cu var. Odată cu care, lui Mitrodor i se revarsă în auz vuiet de puhoi vijelios, spintecând zăgazurile nopții. Apoi, și vede, împinsă de viitura apelor, o imensă avalanșă, împăturind chipuri de oameni, laolaltă cu dărâmături de case, deșirări de garduri întinse ca niște schelete ciudate, animale de toate felurile, zvârcolindu-se neputincioase în fața morții iar dinaintea lor, într-un bloc compact, alunecă un cimitir, păstrând, cu toată clătinarea valurilor înfuriate, crucile drepte, la fel cum fuseseră înfipte, înainte vreme, în fața capătului fiecărui mormânt. La un moment dat, avalanșa care îl făcuse să-și întoarcă privirea în adâncul ochilor, se preschimbă într-o mulțime vie de oameni. La vedea, aievea, mișcările gurii, ca niște pâlpâiri, de parcă silabiseau, străduindu-se să țină minte cuvântul, proaspăt, învățat.

    Mitrodor le privi îndelung zvâcnirea maxilarelor și se minună că se asemuiau perfect cu peștii naufragiați pe uscat și, chiar în acel moment, se cutremură, deslușind cuvântul pe care îl silabiseau.

    Cât de frică poate să le fie, spuse privindu-i cu milă, între timp, descoperind, că dinaintea lui se afla grupul călătorilor împreună cu care înnoptase în hardughia care ținea loc de gară.

    Vântul adia și, de undeva, din apropiere, izbucniră vâlvătăile unui foc ațâțate, într-atât, încât nu mai avea mult până atinge cerul. 

    Sfârșitul, se prefăcu, a presupune Mitrodor, după o îndelungată cumpănire, ca să nu se dea de gol că auzise ceva, sfârșitul fără de care nu s-ar putea șterge pângărirea pământului de toate cele văzute și nevăzute…


    ***

    Imediat, învolburarea unei plăsmuiri îi umflă privirea, până ajunge să-și vadă chipul profilându-se în centrul ei. Arată preocupat, până peste cap, de pregătirea asalturilor militare, deși, nu-și amintește să fi trecut în viața lui prin armată. Așa, că nu-i rămâne decât să privească și să se mire, cu toată unda de compătimire pe care o simte față de umbra chinuită, vlăguită și încovoiată, de abia mișcă, sub povara raniței, de care, ține cu dinții, semn că nu ar abandona-o nici mort. Ca și cum, într-unul din labirinturile ei, ar păstra moaștele sfântului, cu al cărui nume avea să fie preaslăvită ziua de mâine. 

    Taina moaștelor, atât cât și-o pate imagina, îl face să se cutremure, abia, putându-și șopti : sigur, așa, cum am bănuit de la bun început, nu poate fi decât o prevestire, ce are să mi se întâmple…! Odată, cu ziua de mâine sau, poate… o fi un semn din partea Destinului, că, mi-ascultă ruga, învrednicindu-mă cu atâta putere, încât să poruncesc … Poate mă înșel, să nu iau de bun tot ce cred, hai, să zic că e Destinul, dar dacă îmi face numai hatârul unei destăinuiri, deschizându-mi ochii înspre viața mea trecută… de brav oștean, înrolat într-o faimoasă armată! Nu cumva, revenirea mea, într-o nouă viață, înseamnă că am fost ales să înfăptuiesc tocmai rostul acelei armate, neputând rămâne neîmplinit, pentru ca lumea să meargă mai departe? 


    ***

    Lăsă, de-o parte, presupunerile, simțind cum, fiecare bâjbâire îi sporea încordarea înțepenită în trup, abandonându-se vizionării plăsmuirilor ce fulgerau ecranul luminos, dându-i impresia că se află într-o sală obișnuită de cinematograf, unde rula un film, anume, pentru el. 

    Pășitul, precaut, înșirând pas după pas, abia atingând pământul cu talpa piciorului, precum o pisică, la pândă, înainte de sări asupra prăzii, ei, bine, această ciudată desfășurare într-atât îl captivează încât, Mitrodor, cu sufletul la gură, arde de nerăbdare să vadă ce se întâmplă mai departe. Acaparat de firul poveștii, nu mai are nicio îndoială că-și vede, cu alți ochi, viața lui și nu mai dă atât de mare importanță amănuntului că habar n-are despre care e vorba: cea care a fost, cândva, trăită ca oștean, cea de acum ori cea care i-o aduce ziua de mâine !

    Nedumerirea nu-l împiedică să urmărească, încordat, sclipirile în care se recunoaște cu adevărate, după fiecare dintre ele, desfătându-se cu bucuria de care i se face parte din belșug … 

    Iată-mă, acela, sunt eu!, simte nevoia să se arate, dar imediat își dă seama că nu are cui. Așa că își plânge singur de milă: cât de amărât puteam să fiu de maldărul nenorocirilor pe care le înduram, zbătându-mă prin țarcul vieții, fără să dau de vreun rost care să-mi întărească speranța de salvare. Poate, de aceea mă cramponam de locul din care pornisem în lume, speriat că n-am să-l mai revăd niciodată… locul acela, de care, mă tot depărtez. Din când în când, m-aș fi mulțumit cu câte un scurt popas, așa, într-o întoarcere fugară, să mă odihnesc sub umbra stejarului crengos, pus de strajă la intrarea în Vălceaua Crucii, din vârful căruia vedeam, ca-n palmă, răsfirarea oamenilor, apoi, cum se îndreptau spre răscrucea drumurilor, de unde, fiecare, luat cu treburile lui, urma câte un fir de cărare care îl ducea spre coclaurile afundate sub tufele de aluni, răzbătând până la viile, cu aracii încolonați ca o armată gata de a porni în marș, peste culmile dealurilor… 

    ***

    Zgomotului bizar, venit de-aiurea, fără vreo legătură cu desfășurarea plăsmuirilor, nu îi dă nicio atenție … Îi stăruie, totuși, o vreme în auz, atât, cât să-și dea seama că aduce cu o fluierătură prelungă, dar nu i se pare potrivit, tocmai acum, să se frământe pentru a afla de unde sau de la cine ar putea veni…

    Fascinat, nu-și poate dezlipi privirea de ecranul pe care alunecă, în unduiri domoale, culmea împădurită a Dealului Grădiștii, arcuită aproape să atingă norii, despre care auzise atâtea povești năstrușnice, îndeosebi, cu migrarea coloniilor de arici care, din instinct, își aplecau spatele, nu cumva să zdrențuiască voalul albastru cu vârful țepilor. Nici nu apucă să-și înghită nodurile învălmășite în gât, de emoție, că, pe sub ochi, se strecoară albia nisipoasă a Ursoii, râul veșnic secătuit, de pe malurile căruia, pitit între lujerii bojilor, pândise, în serile de vară, până i se umfla carnea de pe el și lumina ochilor cu fiori ciudați, văzând femeile cu poalele ridicate în brâu, trebăluind la băgatul cânepii la topit… 


    ***

    Deodată, în gând îi ajunge chipul învățătorului Carăvale, de care Mitrodor era, tot mai convins, că îi învățase numai aiureli, așa cum era chestia cu viața care se îmbiba, ca buretele cu care ștergeau tabla, numai cu poticneli și greșeli, încât, din timp în timp, era nevoie de o curățenie generală, pe care nu o putea face decât un cataclism, după care pământul să devină, iarăși, nou și curat, precum era la începuturi…

    Acum, să-l văd aici, răbufni Mitrodor, amintindu-și de șiretlicurile la care recurgea Carăvale, cadențându-și discursurile după bătăile tactului cu coperta catalogului în lemnul catedrei, ca și cum numai așa putea pune în mișcare mulțimi ca frunza și iarba. Să-l văd, dând ochii cu călătorii care nu mai știu dacă apucă ziua de mâine…

    Încă n-a sosit timpul, îi răzbate în auz, glasul pițigăiat al lui Carăvale. Așteptăm, ziua de mâine, poate, să vină, poate să nu vină… Ehehe, suspină Carăvale, cu ochii în tavanul clasei. Chipul începu să i se multiplice neîncetat, fiecare ipostază nefăcând altceva decât să insiste în a cere liniște, bătând, stereotip, cu coperta catalogului în lemnul catedrei .

    ***

    De data, Mitrodor, nu se mai feri la auzul zgomotului bizar, conchizând, firesc, că era fluierătura care venea de la locomotiva trenului…

    Dar, ultima dată, când șuierase locomotiva, trenul se pierduse în zare.

    Mitrodor, își țipă singur în urechi, pe ce lume umbli ? 

    Abia atunci, ca trezit dintr-un somn lung, Mitrodor își dădu seama că pânza, ca un ecran, pe care se adunau închipuirile era, de fapt, fumul, deșirat, într-o vălătucire imensă, să se poată întinde într-atât, încât să culeagă tot ce mișca, din zare în zare. 

    În sfârșit, se bucură Mitrodor, întors la starea de mai înainte, șterge totul, șterge totul, șterge totul, ca ziua de mâine să poată veni…

    Tresaltă, cuprins de o bucurie cum nu-l mai încercase, de când se știa.


    ***

    În timp ce trenul se depărtează, întorcând, în sens invers, caierul de fum al locomotivei, care înghite, precum tolba vrăjitoarei din poveste, plăsmuirile atât de uimitoare, Mitrodor, printr-un efort disperat, se agață cu toată puterea de urzeala vălătucilor neguroși-argintii și, odată, așezat, într-o poziție ce i se pare mai confortabilă de cum s-ar afla într-un hamac, crisparea încordării, din care mustise senzația înghețării oaselor, nu numai că se ofilește dar, ajunge, chiar, să dispară cu desăvârșire, încât, eliberat de orice grijă, se abandonează plutirii la voia întâmplării. 

    Ca printr-un vis amăgitor, i se profilează chipul marcat de ambiția care îl ispitise să poruncească asupra mersului vremii: „Facă-se mâine!”. Formularea, în cuvinte firești, aureolate, însă, biblic, așteaptă, la locul ei, pregătită de lansarea în auzul lumii. Numai că, de marasmul uimirii față de cele ce se văd și se întâmplă, Mitrodor nu se poate dezbăra cu una cu două, așa că amână să deschidă gura, fiind încredințat că, toate cele ce se petrec își au menirea lor, poate, tocmai în pregătirea momentului, din pragul căruia, să poată el porunci, cu glas de tunet, „Să fie mâine”!.

    N-apucă să spună, decât în gând, „Să fie mâine” și, învălmășirea pământului alunecă la vale, lărgind orizontul până ce încap în el zorii zilei multașteptate îmbujorând azuriul cerului, prin care se vede o deschizătură, precum sub pântecele femeii, la nașterea fătului cel năzdrăvan … 


    Afară, stăruia apăsarea întunericului rece, vânăt și umezit de aburii cețoși. Peste acoperișul de pe clădirea gării pierdute în pustiu, se abăteau, cu pocnete înfundate, ghemuri de uscături, rupte de vârtejirea furioasă a vântului, de parcă nu-l mai încăpea aerul…

    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Regionalizarea sau dezmembrarea. Este acceptabilã pentru români aceastã prop




    Rezultate | Chestionar

    Voturi 0

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.69 Seconds