Rămâne totuși întrebarea dacă există sau nu și un “miez” al propriei noastre ființe. În pasajul final al secvenței în care Leontina doarme goală alături de Darvari e inserată această  misterioasă propoziție: “Tu dormi ca o bordură de pietre în jurul unui foc ca o cetate medievală în jurul fântânii din piață ca Dunărea în jurul insulei Adakaleh.” Pasajul e dedicat sexului și am putea crede că despre el este vorba, mai ales că numai în  acest context este utilizată comparația, dar  aici ea se referă la întregul  ființei umane și nu la o parte a ei, revelând-o ca spirit indestructibil cuprins într-un corp oprit în somn și totuși înscris  în curgerea timpului. Acest centru spiritual – pe care trebuie să-l înțelegem în primul rând drept supraconștiință, cea căreia i se revelează unul multiplu – nu poate fi atins însă decât printr-o moarte inițiatică, al cărei traseu e rezumat de episodul băii în Mursa, o apă murdară, neagră, pentru că vine încărcată de reziduurile de la fabrica de celuloză. Leontina sare de pe ultima bară a unui dig aflat lângă podul de la marginea satului, dincolo de care încep cărămidăriile țiganilor – adică, simbolic vorbind, o țară a morților –, despică apa, atinge fundul și se ridică, triumfătoare, cu nămolul în pumni. Seara copiii sunt acoperiți de o peliculă albă, amintind-o pe aceea care pare să învăluie capul bunicului mort, și, uneori, se duc în celălalt capăt al satului să se spele în Runcu, o apă curată și rece de munte.  

Același scenariu e larg desfășurat în cele trei momente ale călătoriei la târg cu bunicul Tase. Ea începe cu o coborâre în pivniță, unde fetița intră cu teama de melci și de broaște, considerate făpturi subpământene. Apoi se vorbește despre “peștera întunecată a coviltirului”, Leontina e “îngropată” în fân, adăpostită sub sarica ciobănească, legănată –ca într-o luntre a lui Caron – de mișcările căruței, într-o plutire pe care și-o dorește “fără sfârșit”. Pivnița e de la început asociată apei, fiind o “hrubă umedă de piatră”, cu pardoseala de cărămizi îmbibată de pânza freatică. Sugestia descompunerii, a macerării (făina e umedă, merele putrezesc), e dezvoltată în secvența următoare, unde aerul muntelui devine o “apă tulbure”, densă – aparent din cauza dârei groase de fum a unui camion –, o zeamă “murdară, întunecată”,”de fructe zdrobite în butoiul din pivniță”, comparație care ne întoarce la începutul episodului unde, coborând treptele în urma bunicului (maestrul de inițiere), Leontina se cufunda în mirosul grețos de acolo ca și cum ar fi intrat chiar în zeama despre care se vorbește acum. Din acest întuneric, ca într-o cosmogonie, pentru că aerul devine mai întâi galben precum “miezul de păpădie al oului” (s.m.), se naște lumina, din moartea inițiatică țâșnește revelația ontofaniei, înțelegerea supremă (“Ai făcut ochii mari, te-ai trezit […] “): “Apoi deodată soarele roșu a izbucnit de peste deal și obrazul ți s-a topit, surâzător și cald, în acea strălucire de sânge.” Primit în poziția orizontală a reculegerii, răsăritul înseamnă țâșnirea verticală, dintr-un singur punct, a soarelui, desfacerea atotcuprinzătoare, glorioasă, a luminii, iar  în planul uman, anularea închiderii în individual (topirea obrazului înghețat), deschiderea  și identificarea cu universalul (surâsul, încălzirea). Acestui moment trebuie să-i atribuim bucuria nemărginită asupra căreia se insistă în text, aceea a întâlnirii cu un necunoscut căruia îi putem da acum și un alt înțeles decât acela al noului, al aventurii: “Nu exista o fericire mai mare.” Ruptura de nivel sugerată prin urcarea la munte, eliberarea sunt dezvăluite, în finalul episodului, de mișcarea ascensională a focului,  izomorfă cu aceea a soarelui: din scăpărarea chibritului flacăra se năpustește în hârtia ziarului, cuprinde vreascurile  și “se risipește în sus, tot mai sus”,  împărțită – ca într-o nouă revelare a unului multiplu – în flăcări și flăcărui, “dese și moi ca niște pene de pasăre răscolite de vânt.” În scena incendiului din vis nu numai că se insistă asupra acestei mișcări ( “se prelinge în sus”, “țâșnește în vâlvătăi”, “se aruncă în vânt”, “se năpustește în sus”, “atinge acoperișul de țiglă” – aici, la sfîrșit, ca și cum ar fi punctul maxim în care se ridică, luând însăși forma lui triunghiulară, cea din vârful Sigiliului lui Solomon ), dar, distrugând podul, focul îi dezvăluie structura , idee reluată, asimetric,  într-o serie de patru afirmații, și ele camuflate, risipite în text: “grinzile acoperișului”, “scheletul căpriorilor”,”coastele acoperișului”, “scheletul de balenă al șurii”. Să mai amintesc faptul că și bunicul Tase construiește mai întâi o “piramidă de crengi” și că în podul copilăriei sau în cel al internatului Leontina are senzația unei corăbii răsturnate, cu scheletul de lemn înnegrit cu catran. Poate că finalul visului conține și sugestia unei separări alchimice (descifrabilă și în faptul că materia cenușie, “dezgustătoare ca noroiul”,  a craniului spart al Leontinei e “ împurpurată” de strălucirea apusului): sus “cristalizarea”, “sublimarea”, jos “precipitarea”, “întoarcerea finală la indistincțiunea Haosului”(René Guénon citat de Vasile Lovinescu), pentru că cei care asistă la prăbușirea șurii sunt îngropați în “scrum și funingine în praf fierbinte și întuneric”. 

E sigur însă că există în text ideea  coincidenței contrariilor, întrucât se insistă asupra identității focului cu apa (și chiar cu celelalte două elemente, în măsura în care el “aleargă pe pământ” și țâșnește în aer) și a mișcării lui “într-o mie de părți”, ca o atingere simultană a tuturor punctelor spațiului: “Focul e ca o apă roșie și albastră focul e un animal (…) se aruncă în vânt și cade ca o floare de apă într-o fântână arteziană (…).” De fapt și în frumoasa propoziție enigmatică exista o sinteză a elementelor, aerul fiind subînțeles. Oricum trebuia să ne amintim de ea, de vreme ce în finalul călătoriei vedem focul arzând liniștit, înconjurat de o “vatră rotundă de bolovani”, ca un centru al întunericului care a cuprins totul . Înțeles existent deja la început, unde flăcăruia lămpii de gaz o liniștea pe fetiță, înghițind celelalte mirosuri din pivniță, și îi dădea un sentiment de siguranță fiindcă “îmblânzea totul în jur” – ceea ce înseamnă și că tandemul întuneric- lumină  străbate întregul episod. Motivul liniștii e reluat în secvența următoare, însă din nou el trimite direct la final, Leontina fiind copleșită de o “stare de liniște” necunoscută încă. Deplinătatea ei e subliniată, la sfîrșit, de propozițiile scurte, eliptice de predicat: “Liniște. Vântul de seară. Bolboroseala izvorului. Liniște.” Iar estomparea treptată a formelor  – anticipată și ea  de umbrele celor doi, proiectate pe pereții pivniței – dă senzația unei sublimări a materiei până la sunet. “E noapte. Focul arde”. Adică este. Ca o definitivă instalare în Adevărul revelat anterior.

Fragment din volumul în curs de apariție :Ion Neagoș, Crăciun, Schlesak, Zanca. Imersiuni, Ed. Limes, 2015 , 204 p.