Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 38 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Proza: Ion Nete . UMBRA SI BLAKY
    Scris la Monday, July 25 @ 16:39:00 CEST de catre asymetria
    Limba dulce Pustiul zării e greu de cuprins cu ochii. Răsar, întruna umbre și dispar. Uimit, se recunoaște în fiecare. Pașii lor deșiră dâre nămoloase peste verdele catifelat. Așternând o cărare alburie spre adâncul zării, apăsată de poalelor grele ale cupolei cerului. Prin misterioasa lor fremătare umbrele se asemuie unui șir ordonat de furnici uriașe. Intrând și ieșind din adâncul tunelului săpat în lungul zariștii.

    Înlemnește, auzind glasul de tunet, slobozit ca din nori: Namila de câine e a ta? Imediat, trăsnit lovitura năprasnică îi scufundă pământul de sub tălpile picioarelor. Își vede, ca-n scăpărarea unui fulger, chipul destrămându-i-se într-o spuză de cioburi și rafala ploii de stele verzi. Sclipirea lor stăruie o vreme apoi se topește în infinit. Vacarmul uluitor se potolește la fel de iute cum se stârnise. Lumina se înfiripă treptat, dând la iveală, iarăși, lumea care își vede, neabătută, de mersul său firesc. Parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Atâta, doar, că priveliștea din jur e cu totul aparte decât înainte. După înălțimea soarelui să fie nămiaza mare. Așadar, vălmășagul, aparent de-o clipită, durase destul de mult. Pustiul zării e greu de cuprins cu ochii. Răsar, întruna umbre și dispar. Uimit, se recunoaște în fiecare. Pașii lor deșiră dâre nămoloase peste verdele catifelat. Așternând o cărare alburie spre adâncul zării, apăsată de poalelor grele ale cupolei cerului. Prin misterioasa lor fremătare umbrele se asemuie unui șir ordonat de furnici uriașe. Intrând și ieșind din adâncul tunelului săpat în lungul zariștii. Larma stranie a unui cântec prelung, într-un freamăt de pădure dărăcită de vânt, se răspândește peste zariște: Trăiește-ți viața, omule/ moartea sigur te așteaptă/ unde și când n-ai să știi vreodată/ oricât ți-ai pune mintea a trudi/ nu, n-ai să afli nici ce va fi/ ochii ce ți-s dați să vezi iluzia, amăgindu-te c-alegi calea bună/ jinduind după răsplata din cer/ Nicidecum zariștea prin care odată ajuns/ ai să cutreieri în neștire / când umbră/ când preschimbat în pâlc/ să ai cu cine tăifăsui/ despre ce-a fost odat/ și nicicând nu va mai fi… Spuza de cioburi, n-apucă să se încropească bine într-un nor că se și sfarmă. Din negura umblătoare se desprinde o umbră, prăvălindu-se la pământ. Înspăimântată, iscodește împrejurimile. Descoperă, năucită, pulberea fărămițărilor chipului de care era sigură că e indestructibil. Cu cât măsoară, din ochi, pustiul fără margini, cu atât se simte disperată de cât de singură e. În pofida metamorfozării propriului chip, care o face să se vadă peste tot. Temătoare să nu fi călcat într-un loc rău, tresaltă, ridicându-se în capul oaselor. Mai mult de atât n-o ajută puterile. Întârzie, lâncezind. Privirea îi alunecă în hăul depărtării. Odată cu ea piere și speranța c-are să-i sară cineva în ajutor. Murmură: Blaky. Valurirea iluziilor o fură, legănând-o ca spinarea moale a unei ape curgătoare. I se năzare că s-apropie ceva. Plutește înecat. E adevărat sau are vedenii? Înainte de a se dumiri ochii i se preschimbă în bobine cinematografice și derulează fragmente cu imagini haotice. Brusc, recunoaște filmul pățaniei cu oacheșul de mătase. Arătările înscenaseră totul să-i amintească prin ce trecuse. Acum îi e limpede. Avusese de a face c-un oacheș din aceia care, de ochii lumii, pretind că se îndeletnicesc cu negoțul iar pe ascuns se dedau la vrăjitorii viclene. Fragmentele reînvie clipa năprasnicei lovituri. Mai înainte, apăruse ispititoarea momeală: Seturi strălucitoare de vase de Jena. Cu chipul derutat ascultă prevestirea norocului ce-i picase din cer. Tărăgănează alegerea. Vasele fiindu-i, deopotrivă, pe plac. Întinde agale mâna, nerezistând ispitei de a le pipăi. Când să le atingă o învălmășeală amestecă frânturile. Ca la cinematografele de pe vremuri, când viteza de rulare o ia razna.

    * Agitate, umbrele dezghiocate din spuza cioburilor se îmbulzesc deasupră-i. Căznindu-se să revină la forma inițială. Buluceala lor face bezna și mai de nepătruns. Se vântură într-o rotire fără noimă. Unduirea aerului dogoritor încheagă cuprinsul zariștei. Întinderea verde catifelată ia forma unei pânze de apă din care se ridică valuri învârtejite de furtună spre înaltul cerului. Priveliștea îi dă senzația unei păreri de rău. În locul valurilor și-ar dori pulberi de stropi care să-i aprindă ochii cu scânteieri de curcubeu. Cupola și-a îngemănat albăstriul cu neftiul zariștii, încopciate în bănuții rotunzi ai florilor de toate soiurile ce fac pământul și cerul să pară tot una. Umbra, căzută din nor(deznădăjduită): Blaky! ( Prefiră printre degete, ca pe-un șirag de mătănii, franjurul răsucit din fire de păr negru și lucios). Altă umbră (îmbrățișând-o): Bine că vorbești în închipuire. Nu te-aude nimeni. Umbra: (O privește încruntat, să nu-și poată închide ochii. Obligând-o să-i primească în ei uitătura iscoditoare. Se privesc fix până le cutreieră fiorul unui simțământ tainic: par a fi una și aceeași umbră. La iuțeală, rostesc, în glas de rugă): Sunt clipe când, aflat la ananghie, crezi tot ce-ți trece prin cap. Altă umbră: (Înfrigurată de fulgerarea franjurelui): Așa-i! Soroc de viață și de moarte. Umbra: (Face nevăzut franjurele pufos): De s-ar cumpăni totul. Până și despărțitul apelor, în cele de folos și cele de prisos… Altă umbră: Numai că așa rânduială se cuvenea din începătura vieții. Odată pornit cursul, să n-ai teama naufragierii! Atunci nu s-ar fi întâmplat! Cum era să bănui vicleșugul învăluit în vocea mieroasă a oacheșului? Nu prididea cu lăudatul, că-i așa, că-i pe dincolo. Din făcător de bine nu se scotea. Ieșit la drumul mare, chipurile, că împarte daruri în timp ce urmărea să aplice lovitura hoțească. Cu o față de samaritean sadea, numai că, în loc de iubire, mustea viclenia. Vasele ținând locul cursei de pescuit amatori de chilipiruri… Umbra: Cum, necum, s-a sfârșit. Scris a fost să se întâmple și s-a întâmplat. Nu-i stă nimănui în putere să schimbe ceva! Blestemul amăgirii cu chilipiruri. Oftatul de-apoi nu mai face doi creițari. Oare, în zadar se zice că mortul nu se întoarce de la groapă? Altă umbră: Atât de surprins că sfârșitul vieții e altfel de cum și-a închipuit… Umbra: O colindă prin necuprinsul zariștei jinduite. N-ai a-ți plânge de milă… Altă umbra: Dacă pacostea n-ar fi lovit ca trăsnetul… Cum să te ferești? Umbra: În pustiul ăsta s-a auzit întâi glasul mângâietor: pierdut a fost și l-am găsit! Altă umbră: Chiar? Umbra: Adineauri, mi se părea c-am fi îngemănate în același chip. Ție, nu tot așa? Altă umbră: Poate. Încă îmi răsună în auz zisa care ne-a unit glasurile cum că sunt clipe când, la ananghie, crezi tot ce-ți trece prin cap. Văd că greu suporți aducerile aminte. Te topește neliniștea că nu știi nimic de Blaky! Umbra: Întreb: cică mortul nu se întoarce de la groapă! N-o fi la fel și cu amintirile? Doar toate-s făcute pentru o vreme a lor. Încântă cu bucurii, mirări și uimiri. De nici nu se ia seama la petrecerea vieții. Ca, dintr-odată te trezești că nu mai ai ochi pentru nimic. De mi-ar fi la îndemână, mai c-aș pune rămășag cu Dumnezeu că nu i-a trecut prin cap ce făptură trainică scoate din țărâna frământată în palme! Bagi de seamă cu câtă îndrăzneală vorbesc știind că nu m-aude? Nu știu cum, dar, aici, nu mă pierd deloc cu firea. Niciodată nu am simțit atâta stăpânire pe mine. Care o fi motivul? Ce crezi, fac bine destăinuind tot ce-mi trece prin cap? Ascultă și tu ce-ți convine sau poți să n-asculți deloc. Fără supărare. Bag seamă că suferința după Blaky n-ai s-o uiți curând! Altă umbră: Mi-o fi greu, ușor, te-ascult. Nu de alta, dar nu mi s-a mai întâmplat să mă înțeleg atât de bine, la vorbă, cu cineva. Pentru întâia oară simt fără strângere de inimă că-mi pot deschide sufletul. În viață mi-a fost dat să întâlnesc mai mult din ăia care au obiceiul să te cântărească dintr-o ochire, ca samsarii, să vadă cu ce foloase se aleg dup-un schimb de vorbe. Văzând că nu le iasă nimic, pornesc turuitul, împuindu-ți capul de te fac să le plângi tu de milă! Uite, nu-mi iasă, nicicum, de puteam bănui viclenia ascunsă în capul balaoacheșului! Domnului, zic c-ar fi mai bine să-I dăm pace. Nu e rămășag în lume care să dezvăluie vreo legătură între pățanii și felul cum am fost creați. La urma urmei, omul e o făptură atât de neînsemnată. O muscă bâzâind să-și facă curaj, fără să ia seama că se face auzită numai în urechile ei! Mai mult de atât, nix! Și-atunci, mai contează să știm tâlcul cu care am fost făcuți, așa, cum arătăm? Poate să fi fost dinadins, poate intenționat! Apăi, de ne croia altfel, ți-nchipui c-ajungeam altunde? Nu tot în aiastă zariște de necuprins? Hai, s-admitem c-am fi fost tocmiți altfel. Păi, cum ne mai puteam făli, în dodii, că suntem făcuți după chipul și asemănarea Atotputernicului? Vezi bine cum, între timp, anii trec cu miile, să vedem ce? Că bunătatea și mila îs vorbele cele mai de prisos! De n-oi fi auzit tu, cumva, să se fi prăpădit careva din iubire față de aproapele? Păi, pentru oacheșul, ce-am fost, nu tot aproapele? Și ce pocnitură a trăsnit! De-aia, îmi închipui că întâmplarea e din alea care întrec puterea de înțelegere a omului. Înfățișându-l în umila lui condiție de plătitor al păcatelor pe care le făptuiește cu nepăsare. Înstrăinându-se de semeni, vânzându-i, după cum îi vine la mână, săvârșind fărădelegi și hoții, răutăți și nevoințe. Toate în văzul lumii. Mai rău decât într-o adunătură de vrăjmași! Culmea e că, păsuire n-are a primi, de vreme ce i s-a spus și încă de atâtea ori: cine are ochi de văzut să vadă și cine are urechi de auzit să audă … Povețe sterpe, care nu s-au prins de nimeni! Umbra: Iacătă, biată umbră fâstâcită! De temerea că dau ochi în ochi cu altcineva. Slavă Domnului, c-așa ceva e imposibil. Da cu friguri tot mă ia. Parcă adăst la poarta lui naiba! Adânc a mai intrat frica în sânge! Oare, de ce? Ținem cu tot dinadinsul să nu ne dăm de gol răutatea? A, să nu uit, că-ți sunt dator cu-n prinos de recunoștință. Pentru ce-ai grăit despre Creator! După cum de mirată te uiți, înțeleg că n-ai idee care? Nu, în nici un caz, în legătură cu Facerea. Mai apoi, după, când ne-a dat de-a dura în lume, sortindu-ne să fim ai nimănui. Poate, de-aia spunem aici fără stinghereală că omul vine de niciunde și se duce niciunde! Trecător printr-o lume al cărei rost îi e străin. Lui rămânându-i una și bună, să se zbuciume ca valurile mării! Amăgindu-se că-și amână încremenirea. În cele din urmă, sărmanul, de ce-i e frică nu scapă. Sfârșește ca înghețat! Chiar de e mijlocul verii. Burduf de țărână umflat de iluzii și suferințe. Să te minunezi pe cât de nepătrunsă poate fi taina omului! De-o pildă, sfârșitul acesta cu preschimbarea în umbră. Ascunde vreun tâlc, cumva, că omul nu încetează să dea târcoale celor rămase pe unde a viețuit, făcute, drese sau neterminate? De fapt, chiar, om fi umbre? Nu ne-nșelăm? După cum vorbim, mai degrabă existăm! O fi posibil să fim și una și alta? Umbra: Încetează, că ne zăpăcim. Prea-ți place să tălmăcești și răstălmăcești cele vești-povești. Gata, ce-a fost a fost. Odată dus, așa să rămână, în vecii vecilor… Altă umbră: Amin. Iartă-mi limbuția, cat și eu să-mi ascund suferința după Blaky. Mă crezi sau nu, dar lipsa lui doare mai rău decât neliniștea. Doamne, mult m-am putut lega de-un ghemotoc! Pur și simplu mi s-a schimbat lumea. Mai mare dragul să-l privesc, învârtindu-se prin casă ca un spârnel. Oleacă, de nu eram atent, îl călcam în picioare. Greu pricepe cineva ce înseamnă un câine la casa omului. Neapărat, ar trebui ca mai înainte să simtă cum e să fii singur. Pândit de golul din preajmă, din care, oricând, poate apărea vreo fantasmă. Mare figură, Blaky. Ghemotocului de franjuri, că se trăgea dintr-o rasă canină blănoasă făcut, să păzească oile, încă de mic îi mai plăcea să-și încerce dințișorii, în joacă, bineînțeles, pe orice mișca. Își făcea de lucru ziua întreagă. Totul trebuia să i se supună. Umbra: Într-o vreme, când se învăluise bine în blănița franjurată, chiar că, după cum se prestăgălea puteai jura că e un ghemotoc. De ici-colo, într-un veșnic neastâmpăr. Slăbiciunea lui era să se lăfăie pe locul unde-și văzuse stăpânul stând. Imediat ce prindea locul îl și lua în primire. Fie că era vorba de fotoliu, pat, canapea. Întindea botul pe brațul plușat, în așteptarea mângâierea mamei stăpâne care nu știa cum să-l mai drăgălească. Boți, scumpete, Boți drăgălașul, îl răsfăța mai ceva ca pe un copil. Într-o asemenea atmosferă fiind firesc să se înstăpânească peste casă. Nu se mai putea face o mișcare, fără îngăduința lui. Deși, tot timpul avea ochii ascunși sub smocul păros. Altă umbră: Bine spui că, de pe-o zi, pe alta, și-a luat în serios rolul de paznic credincios! Golul în care aveai senzația că s-ascunde un străin a devenit amintire. Blaky făcea imposibil neprevăzutul. Viața familiei căpătase liniștea binefăcătoare. Să tot trăiești, respirând în siguranță. Adio, grija ușii deschise. Indiferent că e ziuă sau noapte. La cel mai mic zgomot pe casa scării, un tremur îi scutura urechile. Semn neîndoielnic că luase de veste. Mișcarea intrusului era observată pas cu pas. De făcea imprudența să se apropie, dintr-un salt, Blaky era la ușă. Cu botul lipit de clanță. Lătrând furios. În acele clipe nu se putea ieși din casă. Nu era chip să fie împiedicat. Umbra: Cu el alături, n-aveai frică. Liniștit, te puteai trezi în miez de noapte închipuindu-ți că te afli în inima pustiului. Blaky îți da încredere în tine. Și câtă istețime putea să încapă în căpșorul pe care-l puteai prinde, ca pe-o minge pufoasă, între podurile palmelor. Mult îi plăcea să fie mângâiat și alintat! Mama stăpână îl copleșea. Îndeosebi în baie, când soseau de la plimbare. Câinele pricepea orice gest. Dacă suna telefonul, știa c-are să vină un oaspete. Imediat se îndrepta spre ușă. De unde nu se clintea. Ce dandana a ieșit la sosirea depanatorului chemat pentru televizor. Blaky s-a comportat cam ciudat. Șiretenia s-a făcut cuminte, să treacă neobservat. Mai mult ca sigur din cauza mirosului de câine lup, simțit pe hainele oaspetelui. Și-a ales o poziție strategică. Fără a slăbi meseriașul din ochi. Acesta a constatat că defecțiunea se putea repara numai la atelier. Firesc, a luat televizorul în brațe, să plece. Blaky s-a și repezit, mai să-l ajungă, pentru a-i pedepsi gestul, tradus în mintea lui de câine drept un delict de furt. Noroc că i-am putut bara, la timp, calea, cu ușa. Spectacole de toată minunea aveau loc ori de câte ori făcea câte o prostie. Ambițios, nu admitea orice, uneori, nici să-i fie părul atins și, din instinct, scotea colții. Nu-i păsa pe cine are în față. Prea târziu își da seama că încurcase borcanele, atacând pe unul de-ai casei. Rușinat, scheuna, cât mai retras. Plângea ca un copil prins cu mâța în sac. Singur se pedepsea, păstrând distanța de stăpâni sau colindând aiurea dintr-o încăpere în alta. Era felul lui de a-și cere iertare. Până s-auzea chemat pe nume. De se auzea chemat „Boți”, și uita de necaz. Măsura ușurării o dădea întețindu-și mișcarea cozii. Parcă-i lua foc. Atât de aprig și-o bătea de covor. Altă umbră: Câteodată, părea apucat de streche. Sărea, proptindu-și orbește labele drept în pieptul celui pe care îl atacase. Înălțat, îi căuta obrazul, să-l lingă. Se mulțumea și cu dosul mâinii. Ceva, însă, trebuia, neapărat, lins. Așa-și arăta împăcarea sufletească, pentru c-a fost iertat. Multe putea spune celui în stare să-l priceapă!

    De aici se vede că nu-i vorbă aruncată în vânt spusa aceea că nimic de pe fața pământului nu-i poate fi mai credincios omului decât câinele! Nu s-a inventat cântarul care să măsoare devoțiunea de care e capabil. În schimb, exemple pot fi date cu duiumul. Unul mai înduioșător decât altul. Slujește fără să pretindă nimic. Pildă desăvârșită de dezinteres. Mulțumit și bucuros că-și poate întâmpina stăpânul. În cazuri grele nici nu-i supraviețuiește. Vorba drăgăstoasă, mângâierea îl ridică în slăvi. Starea lui de bucurie e molipsitoare. După cum vine și vorba că un câine în casă e cel mai potrivit leac pentru orice boală. Sigur, alungă gândurile negre. Umbra: Într-adevăr, multe putea înțelege și spune Blaky. Proptit pe coadă, cu labele din față drepte, părea o statuie a fidelității. Mișca doar din cap. Parcă în loc de gât avea un arc. Pe care îl întorcea în toate părțile, aprobând ce i se spunea. Îți urmărea chipul când cu un ochi, când cu celălalt. Să te asigure că nu lasă un pic de loc îndoielii. Proba probelor, privind suportarea suferinței, a trecut-o când cu operația de cancer. Aproape să-l aiurească pierderea frumuseții de coadă. Înspăimântat, se uita înapoi, nevenindu-i să creadă că dispăruse tocmai podoaba pe care o purta fălos după el. Descoperind că e ciont, căuta să scape de partea din urmă a trupului. Nu contenea cu alergatul dintr-o parte în alta. Sărea pe canapea, pe fotoliu, se învârtea prin camere. Privind întruna locul sângerând, unde își știa coada atârnând. Acum, însă, corpul scurtat, îl înfricoșa, părându-i-se străin. Înnebunit alerga, căutând să preschimbe ce vedea. Cum, adică, tocmai, el, blănosul, să rămână ciont? În cele din urmă, covârșit de durere și istovit de oboseală, spăsit de schilodeală, se întindea pe locul lui, cât mai aproape de fotoliu. Întindea botul, cât să atingă, dacă nu să-l bage sub brațul celui mai apropiat dintre-ai casei și în timp ce era mângâiat, își descărca durerea prin tremurături scurte și scheunări plângătoare. Suferința i-o datora nepriceperii veterinarului care tăiase, operându-l, exact pe vertebra bolnavă. Fiind nevoie, apoi, de repetarea operației. Pătimirile acelor zile l-au convins de câtă atenție, grijă și prețuire se bucură din partea celor ai casei. Îngrijire împărătească, așa cum merita un membru al familiei. Altă umbră: Atmosfera și căldura sufletească simțită i-au priit să se întremeze și să se facă bine. De pe-o zi pe alta, s-a acomodat și cu noua stare de câine ciont. N-a fost nevoie să treacă mult timp, pentru a nu mai regreta lipsa cozii. Adevărul fiind că îl cam încurca. Mereu o avea încâlțoșată, plină de scaieți și praful asfaltului și-al drumului, ba chiar al podelelor sau parchetului pe care le mătura. Suficiente motive să-l stânjenească în a-și purta podoaba ridicată. S-a acomodat rapid cu noua condiție, ciont fiindu-i mult mai comod să se așeze pe covor. Cu atâta ușurința se arcuia acum, întinzându-și labele de urs, din față, până le împreuna ca o pernă potrivind-o ca așternut sub bot. Aceeași poziție o prefera și în răgazul de după plimbarea la iarbă verde. Neapărat, simțea nevoia unui popas, pe care și-l dorea îndelungat. Timp în care întindea botul în bătaia vântului. Ceasuri întregi ar fi tras aerul proaspăt în piept, scrutând hăul zării, fără să dea semn că se satură! Singur știind ce-i pritocea capul. Năzdrăvanul, cum se mai lăsa privit și admirat de trecători, îndeosebi de turiști de care, adeseori, era fotografiat din mersul mașinilor. Uneori, părea atât de dus pe altă lume, încât, culcat, întredeschidea gura de i se vedeau colții puternici, lucind. Puteai crede că, plictisit de sporovăiala din casă, se retrăgea în felul lui, zâmbind, însă, șăgalnic.

    Umbra: Orice-ai povesti, pățania încă îmi arde-n suflet. Gândește, numai. Zi de duminică, spre prânz. Vremea de slujbe în toate bisericile. Orașul de munte, pustiit de liniște. Nici țipenie de om. Bântuiam singur ulițele. Amărât că Blaky orbise de tot. De parcă nar fi fost de ajuns că se descurca greu de tot cu mersul. Acum, o ținea numai în bufnituri, izbindu-și capul de ziduri, stâlpi răzleți, copaci. Mă miram că rămânea cu el teafăr. De fapt, pătimea și de căpos ce era. Pentru că, așa, orb, vroia să aleagă el pe unde să meargă.

    Cine știe ce era în sufletul lui. Posibil să-i fi căzut greu știindu-se povară pe capul cuiva. Căpoșenia nu-l ferea de obstacole. Mă frământam cum să-l ajut. Ce n-aș fi dat să-l văd săltând vioi și bătând pământul cu labele. Mereu într-o joacă provocatoare, ca și cum m-ar fi pus să ghicesc sub care din ele ascunde ceva. De mic, fura câte o bucată de pâine, pitind-o pentru zile negre. Așa presupuneam. Crescut mare, prefăcuse obiceiul într-o joacă de-a v-ați ascunselea. Ce mai tumbe făcea prin cameră. Afară, amușina prin iarbă sute de metri, dându-mi timp să caut, poate, poate, găsesc odată acel trifoi cu patru foi, pe care îl căutam să-mi întărească iluzia c-aș fi un om norocos. Într-o zi chiar l-am găsit. Acum are să apară și norocul, am exclamat. Blaky a întors capul arătând o privire mirată. Sigur, căta să mă întrebe: și eu ce sunt pentru tine? Dragul de el, l-am îmbrățișat să-i dau de înțeles că nimic nu-l poate înlocui. Atunci m-am pomenit în mână c-un franjurul răsucit din părul lui în mână. Parcă mi-ar fi spus când ajungi la greu e de ajuns să prinzi între degete și să te gândești la mine. De-aia l-am păstrat la mine. Îl port ca pe-un talisman. Ei bine, taman când eram împresurat de atâtea gânduri negre, aud țiganul de mătase. Boierește, scosese capul pe geamul limuzinei și flutura mâna, să mă dau aproape. Fără a cumpăni cât de cât, îi fac pe plac. Atât i-a trebuit. Imediat, m-a și încolăcit ca un șarpe boa, cu vorbele mieroase. C-am parte de cea mai fericită zi din viață. Ce mai, i-am căzut cu tronc și-mi dăruiește seturile de vase de Jena. Curată pomană. Presimțea el că meritam, vezi Doamne, din partea lui, darul, prin care să-l țin minte cât oi trăi. Îmi îngăduia să aleg după pofta inimii. Bre, mare noroc pe tine, bălmăjea, trecând, fără jenă, peste orice urmă de politețe. De azi, mi-ești ca un frate, întindea, mult peste măsură, coarda momelii. De unde era să bănui șiretlicul pus la cale. O-ho, adăuga, stai, să vezi, după ce-ți alegi vasele, ce surpriză o să ai. Nu-ți spusăi, mă, azi e ziua ta norocoasă. Pricopsit pe viață. Și-ți mai fac un hatâr. Să mă ții minte! Uite, împreună cu familia, o să-mi fii oaspete! Vară ți-o petreci la motelul meu. Ai tot ce poftești. Ca pașa, în serai. Haida, să grăbim alesul vaselor … Altă umbră: Măgulit, l-am dus în casă. De ce doar acolo puteam alege, habar n-am… Umbră : De regulă, sfârșitul târguielilor cu alde oacheșii n-aduc a bine. Ți-amintești, mi se păruse c-am fi una și aceeași umbră: sigur, nu m-am înșelat. Simți și tu? M-aș mira s-aud altcum. Prea bine ne înțelegem! Nu mi s-a mai întâmplat … Altă umbră: Având aceleași gânduri, putem fi altfel? Bine spus, sfârșitul tocmelilor cu oacheșii, c-or fi de mătase sau nu, n-aduce a bine. Așa cum s-a și dovedit! Umbra: Alături, Blaky, îngerul păzitor. Bolea sărmanul, lungit în camera mare. Altă umbră: Alături, vorba vine, că era doar cu numele. Ca și cum n-ar fi fost! Umbra: Înaintea glasului de tunet, slobozit ca din nori: Namila de câine e a ta? Apoi, trăsnetul loviturii a făcut beznă. M-afundam în pământ sau pământul mi se răsturna în cap. Nu-mi dam seama ce se întâmpla. Simțeam cum mă pierd. Da nu singur. Însoțit de alaiul amintirilor. Adunând laolaltă tot ce mă lega de Blaky. Pornind cu zilele dintâi. Pe când ghemotocul negru tremura, noaptea, când îl scoteam, forțat, la plimbare. Să-i intre în obișnuință. Ajunsese, apoi, ca, la nevoie, singur, apropiindu-se de pat, să tragă cu laba de plapumă. Semn al istețimii de care putea fi în stare. În numeroasele plimbări nocturne, erau momente în care, de-ar fi putut vorbi, mi-ar fi spus: hai, c-am stat destul. În așa întuneric mie mi-e și mai frică decât ție! Mă tem să scot un lătrat. Vezi, cum mi se înroșesc ochii de spaimă? Greu mă abțin să nu scot colții. N-ai teamă, că nu mușc. Doar când e de făcut hărmălaie, nu mă întrece nimeni. Ziua, afară, e altfel. Aș goni la nebunie prin iarbă. Slăbește legătură, să vezi cum o zbughesc. N-ai să mă prinzi până la capătul pământului. Lătrând, să mă laud lumii întregi cu stăpânii de treabă pe care îi am. La terminarea ocolului, aș alerg spre tine cu urechile ciulite, cât pot eu de iute. Ți-aș sări în piept, uite-așa, să te dobor la pământ. Jos avem unde ne tăvăli pe săturate. Ai să înțelegi vreodată ce se petrece în sufletul meu când te apropii de casă? De la ce distanță te simt! Uneori, fac pe hoțomanul, cum îți place să mă alinți. Mă prefac obosit și somnuros. N-avea grijă, doar mă prefac. Clipă de clipă veghez casa! Urechea mea prinde orice mișcare din preajma ușii sau casa scării. Da, da, casa scării ăleia întortocheate, pe care mă mai duci în brațe, când nu merge liftul și eu mă cam împiedic, gata să mă duc de-a rostogolul. Mai ales la urcat, îmi vine greu că am picioarele cam scurte. De la o poștă, îți simt apropierea. Atunci nu mai am astâmpăr. Sar, latru. Amețit de bucuria întâlnirii. Aștept, ca pe jar, să ieșim împreună. Atâta m-aș juca prin iarbă și rondurile de flori. Sunt cam căpos din fire și uneori nu iau seama la nimic. Smucesc, pe neașteptate, legătura, să mă duci și încotro vreau eu nu numai pe unde îți convine ție. Iar de-apuc un os, s-a zis. Nu-i chip să mi-l mai scoți dintre dinți! Îmi face o plăcere mortală să mă învârtești în jurul tău, după cum ți-ai făcut obiceiul, semn că nu mai avem mult până ne întoarce acasă. Alerg, alerg și deodată, ceea ce nu părea imposibil până atunci, simt nevoia urgentă de ușurare. De nu ne-am despărți niciodată. Mereu împreună. Să mă plimbi prin spatele blocului, la smocurile de iarbă câinească. Din care aleg ce-mi prinde bine la stomac. În ultimul timp mă descurc, găsind iarba cu ochii închiși. Dac-am orbit. Mult m-aș bucura să stăm tot timpul împreună. Cine știe ce poate aduce ziua de mâine. Dar să n-ai grijă, cât oi trăi, nu te părăsesc. Și-uite c-a făcut-o. Ajutorul lui îmi putea prinde bine. Într-un fel. Aaa, ia stai, înainte să intrăm în vorbă, ce pretindeai că ești? Mai poți să spui înc-o dată?

    Altă umbră: Umbră, umbră și atât… Ca și tine… Umbra: Umbră, zici, umbră și-atât. De-aia ne-om fi înțeles așa de bine? Și dacă n-am făcut decât să repetăm vorbe din viața cealaltă? Spune-mi cum ai apărut! Imediat, pâlcul de umbre, în care își regăsește, iarăși, frânturi ale propriului chip, răsare și dispare. Norul spuzei presară dâre nămoloase peste verdele catifelat. Umbra: Mi se pare sau e adevărat că-mi văd chipul peste tot? Stau singură de atâta timp de vorbă despre clipele în care la ananghie, crezi orice îți trece prin cap? Umbrele întețesc rotirea, apărând și dispărând, ca într-o horă jucată pe isonul melodiei: Trăiește-ți viața omule/ moartea sigur te așteaptă / unde și când n-ai să știi vreodată/ și nici ce-a fost, de va mai fi… Umbra: (Mirată de chipul cu o mulțime de voci) șoptește: O fi bine să mă gândesc atât la Blaky? Dacă vine? Dacă vine?, îi întoarce în auz mirarea, ecoul corului imaginar al umbrelor care-și întețesc larma: Unde te-așteaptă moartea n-ai să știi/ după cum nici ce-a fost, de va mai fi… Chiar dacă și Blaky aici va veni…

    Ion NETE

    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Regionalizarea sau dezmembrarea. Este acceptabilã pentru români aceastã prop




    Rezultate | Chestionar

    Voturi 0

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.66 Seconds