Who's Online
Exista in mod curent, 74 gazda(e) si 0 membri online.
Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
Languages
Select Interface Language:
|
| |
Eseuri: Aurelia Satcau. Pe o scenă în curînd goală
Scris la Wednesday, July 05 @ 20:42:10 CEST de catre asymetria |
Aurelia Satcau scrie "Este vehiculată în teoriile auto-clamate ale
postmodernismului, ideea după care am fi la debutul unei ere fără precedent, o
eră a stării de ante, de după, o stare a postalității (’post’ este aici binarul perfect al lui ’ante’).
Despre Postalitate, Martin Bryant, Evilenko și
despre dansul Korei în pustiu
Este vehiculată în teoriile auto-clamate ale
postmodernismului, ideea după care am fi la debutul unei ere fără precedent, o
eră a stării de ante, de după, o stare a postalității (’post’ este aici binarul perfect al lui ’ante’).
Ne aflăm, așadar,
în vertiginoasă coborîre a cortinei peste o scenă în curînd goală, pre-emptivată, ca să uzăm de unul din
termenii urcați glorios, și de curînd, în ariergarda ’începutului sfîrșitului’.Ne
aflăm - așa ni se induce - la limita dintre real și imaginar, cînd chemarea de
sirenă a postmodernismului se aude, pervers, de după creștete înspumate de
valuri al căror rol, cu maximă pedanță precizat în laboratoarele
manipulatorilor de iluzii, este acela de a îneca ’în Sine’ un Sine extrem: pe
de o parte, acela al copleșitoarei hiperemoționalități, de unde ’a discerne’ nu
se (mai) poate, lesne, discerne, iar nevoia de suflet se exersează, deja, ca
practică și investitură în conclavurile bio-eticii - răsfățata, nou întronată
perlă în coroana departamentelor de Studii Culturale. Sinele apare, așadar, în
declin, terapeutici pragmatice reclamîndu-l acum, mai mult ca niciodată, în
abisul ședințelor private sau de grup, unde cortegiul victimelor încearcă să-și
negocieze căi de acces înapoi la lume și la Sinele pierdut. Totul se petrece,
iată, sub bagheta psihoterapistului (americanizat drept shrink ) - format la școlile care îl clamează pe Jung dar îl
promovează, mai degrabă, pe Freud, declasînd, adică, individul puțin cam jos,
mult mai jos decît era nevoie (sic), în mîlul și zațul unui subconștient
neaerisit la timp, iar acum, iată, lacom spiralînd pereții dantescului infern
pînă la buza lucrurilor , unde domnește Neantul (sau poate Nirvana). Sinele e bolnav; spînzurînd ca o monadă de cealaltă parte
a lumii, cea care eliberează vîrcolacii și revarsă abisuri de emoții, neclare,
primarele emoții ale omului singur, fără lume (nu vă simțiți, cîteodată, actori
fără o scenă?).
Martin Bryant să fi avut un asemenea Sine,
inert pe
fundul cleios al mărilor tulburi ale cine mai știe cîtor chemări
neauzite de
sufletul său australian - deci nou, prea nou; într-o zi, zi care nu
prevestea
nimic, a secerat din fețele ororii (sale) vreo 25...era un Cafe, nice,
cochet, middle-class...iar Martin, Matin Bryant, oare ce spera cînd a
încheiat
scurt, năpraznic, destinele acelea străine? ...Prea străine, poate,
atît de
străine, încît le-a luat companie pe fundul sticlos și mut al oceanelor
sale croite
în vis, și în jocul cu lumea ostilă dinafară...Era la Port Arthur,
undeva în
clinchetul cristalin al Tasmaniei australiene, cînd Martin Bryant a
regurgitat,
probabil, ani lungi de terapie ’analitică’, unde domnișoara severă și
ultra-intelectuală, feministă și profund, tradițional (sic) seculară,
aparent
stearpă de atîtea griji pentru femeile-care-procreează-fără-de-bărbat
(!) (In Vitro Fertilization, IVF, a facut
posibile încrucișări discrete, la nivele comunale, unde ’a dona’ devine obștesc
și necesar unei aume perpetuări a ’neperpetuării’: ’și noi populăm lumea’, par
ei să spună, da, există continuitate, vom ține lumea în picioare ca pe o mare
familie, familia care să abolească
tirania ’familiei nucleare’; uite, spun tot ei cu emfază, matern/patern, feminin/masculin devin acum interșarjabile, colapsînd în agonia
indistincției). Mama, arhetipul
matern care a facut mîndria cîtorva studii celebre, generînd, la capătul lor,
ideea că acesta ar fi arhetipul maximei conexiuni, intră acum în spectaculoase speculații, cum că imediat după
ziua zero, în chiar ziua unu a infantului, acest arhetip ’matern’ începe să se
umple cu substanța dulce a iubirii - iubirea inconfundabilă a ne-condiționării, unica
iubire, iubirea maternă.
A mai fost un damnat prin decada a 8-a a secolului
trecut, undeva în Rusia perestroițkistă, devenit notoriu Vestului recent
oripilat ca și Evilenko, după filmul omonim din 2005. Un film în care un
Malcolm McDowell, nealterat din tinerețile rolurilor sale de rasiști și
revoltați fără cauză (vi-l amintiți in Portocala
mecanică, a lui Kubrik), joacă acum pe acest Evilenko (evil = rău, în engleză); un Evilenko al ororii, în umbra căruia
nu-i nici țipenie de ’mamă’ sau vreun alt etern feminin, și unde Kora Juliei Kristeva, teorista feministă
de origine bulgară, nu-și dansează, stearpă, dansul floral și îmbujorat.
Evilenko e pedagog
și ’turnător’ în numele ’cauzei’, drept pentru care lasă cadavru după cadavru -
sînge tînăr, între 7 și douăzecișiceva - mai lacom și mai dezamăgit cu fiecare
victimă care îi rezistă în jocul morbid al afundării în adîncuri; căci Evilenko
nu coboară niciodată singur treptele de apă neagră ale subconștientului său de
om urît - scufundarea începe întotdeauna mut și subit, în vreun WC de tren,
unde victima minoră așteaptă, la sugestia benevolentului Evilenko, trecerea
imaginarului controlor; căci băiatul cu ochi mari sau fetița cu zîmbet în
gropițe, fudulă de a fi ’invitată’ în conversația cu ’domnul învățător’
(Evilenko chiar fusese învățător, pînă într-o zi, nu demult), sau duduia sexy agățată
într-un parc de distracții, nici una dintre victimele sale ’nu au bilet’, ele
circulă clandestin în trenul vieții, prea liberi, prea puri, prea fericiți,
prea frumoși și, mai ales, prea demni de iubire pentru Sinele sfîșiat al lui
Evilenko...și poate nu vîrcolacul, ci
doar băiatul, copilul în așteptare acolo, între vălurile de ceață și în
frigurile de dincolo de lume ale sufletului singur, trebuiau supuse din timp
exorcizării.
În asemenea segregaționism actual putem opera cu numai
două lumi: Lumea Întîia și Lumea lui Celălalt, un fel de lume paralelă, aceasta
din urmă; unii o numesc tainică, fără însă ca nimic metafizic să fie aici
implicat; tainic în sensul ’rezistenței’ în adîncuri, nu, nu adîncurile putride
ale lui Evilenko, ci mai degrabă eternele plaiuri unde soarele, reflectat prin
anume stranie morfologie a pămîntului la Poli, orbește, cald și apolonic, un
interior al pămîntului de foarte puțini cunoscut; acolo vegetații gigantice ale
unui paradis secret proliferează ad
infinitum, ca și eterna pace și iubire. Artur Silvestri vorbește despre o
Românie ’tainică’, ’paralelă, dar toți Silveștrii lumilor damnate trebuie că
vorbesc despre aceeași lume, una a rezistenței în orbitoarea lumină a lui ’a ști ceva ce nu se spune’; așa după
cum lianele uriașe și copacii cresc din febra unui soare al oglinzilor întoarse,
în însăși burta planetei pe care tropăim acum în ritmul marșurilor cybercultiste, și al simcultismelor și al simulacrelor confecționate din plasticul
acela flamboyant și efemer numit ’iluzie’.
Am putea chiar spune că adîncurile catacombice ale
schizoidului Evilenko sînt exact la antipodul lumilor edenice vegetînd
netulburate în muzica rampantă a unei organicități de început de lume.
Evilenkiada se petrece într-o altă lume de taină, cea a pedagogului comis celor
52 de victime ale sale, canibalizate întru-cîtva, dar prea puțini înțeleg aici
că, de fapt, victimele fuseseră ’integrate’, recuperate drept companie pe
fundul negru al unui suflet niciodata iubit – Evilenko canibalul nu este decît
Evilenko copilul teratogen a carui mamă (mama Rusia a ’comunismului’ înghețat
în spaima deportărilor siberiale?) lipsește. Lumea Evilenkiadei nu este una a
creșterii, ca vegetaliana apolonică din interiorul pămîntului, ci una a morții, a disoluției, a ultimelor
reminiscențe de Sine.
Și pentru că ne-am întors la Sine, iată acum o a doua
extremă a Sinelui ludizat al ultimelor decade: cybercultismul, Sinele cibernetic, acela al tribulațiilor clientelar-consumeriste
în goana de a satisface megalomania falselor, induselor pofte, a apetiturilor
dedate incomensurabilității noastre atroce insațioase. Sinele cibernetic e în
expansiune, nu rămîne vreo îndoială, și mă întreb ce spectacol jalnic trebuie să fi ajuns psihanaliza terapeutică
atunci cînd categoriilor freudiene, tatonate acum de femeia-mașină cu
articulare de software și zîmbet de un milion de dolari, pe canapeaua sesională
pe a cărei piele tocită se succed la fiecare 60 de minute exact (punctualitatea
mașinii), alte și alte corpo-realități, mai suple sau mai mătăhăloase,
purtîndu-și în palme sau pe creștet Sinele într-o agonie lentă, ca sîngele
șiroind alene dar fără oprire din vena deschisă de cuțitul fin al lamei; ce
spectacol, cînd domnița cu pulpele pe jumătate dezgolite, încrucișate strîns și
legînîndu-le ușor ca o muzică a nerăbdării, hipnotizînd, analizînd, psihanalizînd,după
rețete freudiene, pe cel în transă și nevoie, descoperă că omul din fața ei e
un ecran; o rețea de circuite simcultiste conectate la o centrală numită Mediatrix. Iar acolo, în emporiumul care
scurt-circuitează cu mesaje subliminale
de frecvențe asurzitoare, măsurate în biți, biți separați de biți numai prin fracțiuni de secundă, acolo, în
lumea dicteurilor automate generate de stihiile unor pofte străine de propria
alcătuire, pofte de alien, de
extraterestru salivînd înaintea pilulei minuscule, suplă, sfidînd, tronînd din
mijlocul farfuriei de plastic – reciclabilă -.acolo, mestra de ceremonii,
hipnotista, își îndeamnă acum subiectul la o revoluție printre sinapsele ieșite
la atac, și din care memoria s-a scurs, învinsă, înlocuită de surogate veșnic
acolo, pe ercanul luminiscent al inducției. Șamana îl cheamă pe omul-ecran spre
pajiștile de odinioară, spre Kora -
centrul, cuptorul fecundant al iubirii dintîi, Arhetipul însuși al celei dintîi,
cu ochii ei și părul ei și gura cu dinți strălucind scurt în bătaia primelor
nopți, nopți umede cu miros de lapte, nopți veșnic negăsite după aceea, căutate
ca de un criminal întors la locul faptei. Iar Kora e, cel mai adesea, acolo…(cîțiva numai, Evilenko printre ei,
și Martin Bryant, nu au cunoscut-o)…Kora e invocată, astăzi, mai mult decăt
oricînd…din fața unui ’real’ imaginar din care tatăl - Adevărul - a fugit,
infantul care sîntem îsi cere drepturile la eterna armonie, acum, aici…cît mai
repede!
Aurelia Satcau
Melbourne iunie 2006
"
|
| |
Azi
Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine?
S'inscrire a Societatea de maine
Intrati in Societatea de maine
Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
|
|
|
Inscriere : fr.groups.yahoo.com
Se dedica profesorului Mircea Zaciu
|
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga
|
Identificare
Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |
|
|