Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Recommend_Us
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 48 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Proza: Marian Drumur. La cumpana dintre ani
    Scris la Monday, January 02 @ 12:41:46 CET de catre asymetria
    Limba dulce Nu era încă miezul nopții dar se aruncau deja petarde în curte; din sufragerie se străvedeau luminile aripii Fățoșilor; cu ecouri, alarma unei mașini porni să se vaiete; părintele Axinte mări sonorul televizorului ce transmitea slujba de noaptea trecerii dintre ani și umplu cu vin două pahare. Doamna preoteasă stinse lumina; în picioare, așteptară bătăile orologiului central, apoi închinară. – Mulțumim lui Dumnezeu pentru anul care a trecut.

    (Fragment din romanul „Satul dintre blocuri”)

    La cumpăna dintre ani
     
    Nu era încă miezul nopții dar se aruncau deja petarde în curte; din sufragerie se străvedeau luminile aripii Fățoșilor; cu ecouri, alarma unei mașini porni să se vaiete; părintele Axinte mări sonorul televizorului ce transmitea slujba de noaptea trecerii dintre ani și umplu cu vin două pahare. Doamna preoteasă stinse lumina; în picioare, așteptară bătăile orologiului central, apoi închinară. – Mulțumim lui Dumnezeu pentru anul care a trecut. – Dă–ne, Doamne, sănătate! La mulți ani, Viorele! Zarva de afară se întețise; ieșind pe coridorul exterior, perechea văzu scânteieri pe pospaiul alb al solului, reflexiile ferestrelor ornamentate cu ghirlande luminiscente și cerul înroșit în depărtare de artificii; strigăte de veselie și urări se încrucișau din înălțimile etajelor. Discret, bărbatul aruncă un pumn de grâu în curte. – Dacă pe omăt se văd steluțe, e semn ca anul ce urmează va fi an bun și vor fi multe cununii, spuse soția. – Unde nu dă Domnul!

    Soneria telefonului fix îi înturnă la masa încărcată, pe care făcu el loc aparatului. – La mulți ani, tată și mamă! – V–ați gândit și la noi?! Să vă ajute Cel de Sus! E Andrei, spuse el, aparte. Sunteți bine, sănătoși? Nepotul?! Ia, maică–ta e nerăbdătoare, îți spune ea noutățile. Doamne–ajută! Într–adevăr, doamna preoteasă avea ce spune și întreba, în timp ce părintele Axinte urmărea slujba televizată – liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Când închise și puse la loc pe gheridon telefonul, își îmbie soțul: – Mai servește, odată e revelionul; am gătit pe trei zile să fie, poate se ivesc musafiri. Și plăcintă cu răvașe este. – Ți–ai găsit! De mirare dacă sună la aniversări… mă culc, de mâine merg la case cu Iordanul… – Așa–i, căscă ea și făcu cruce cu fața la candela electrică sub icoana Maicii Domnului. Strâng eu ce–i de pus la rece! – Iaca, să punem gândul bun înainte.

    La același etaj întâi, în apartamentul de lângă casa scărilor era liniște – îndeobște familia Calan se culca devreme. De fapt cinstiseră cum se cuvine masa de revelion fiindcă aveau cheag – un notar și o educatoare, mai aproape cu un an de pensie, fără copii… nu–și refuzau nimic; oricine i–ar fi vizitat, indiferent de împrejurări, ar fi fost întâmpinat de gazde festiv îmbrăcate, protocolar. Vacanța judecătorească de iarnă diminuase activitatea domnului Tudor dar tot nu era un motiv să piardă noaptea, așa că se culcase imediat după șampania de Anul Nou, cu aparatul de radio emițând în surdină, să acopere eventualele zvonuri din vecini… măcar cei de deasupra, familia Radovan, erau pașnici. Doamna schimbă rochia lungă cu un capot matlasat și pantofii cu mopine – niște papuci pufoși cu botic și urechiușe, debarasă masa din sufragerie și se instală în balansoarul de lângă bibliotecă, sub lampadar, hotărâtă să citească până la somn; uneori acționa butonul mut al telecomenzii televizorului, să evite puzderia de reclame.

    Din logia apartamentului de la parterul Vetrei, în colțul stâng al fațadei, se vedea bine strada, pustie, cu mașini parcate pretutindeni; domnul Ciuci obișnuia să stea acolo; o măsuță și două scaune sporeau confortul. Nu simțea frig, rama termopan etanșa suficient, pardoseala era acoperită cu mochetă. Pusese telefonul mobil alături ca întotdeauna – nu se știa când putea fi apelat de șefi, ăsta era unul din dezavantajele jandarmului ce era. – Să–ți aduc un pahar? se oferi soția din ușă. – Lasă, că vin îndată; mă gândeam: să merg la poliția locală…trebuie pile la primărie… să fac pază la instituții… oricum, am o vârstă… stresul e mare… nici postul nu e atât de sigur cum era… – Doamne, dar e sărbătoare, omule! Hai înăuntru, dacă vrei să vorbim… că nu ne plâng copiii! Hai, că am făcut șnițele… supa e pe masă, însă pot s–o încălzesc… tu ai putea să mă tratezi cu un pahar, zău că ai putea! Masa din sufragerie, frumos ornată cu platouri, era extensibilă dar nu trebuise să fie desfăcută… erau doar doi comeseni; bărbatul trecu în camera de zi, mai aruncă o privire în stradă și alese o sticlă din multitudinea aliniată pe biroul negru din lemn masiv din colț. – Merge cu varză murată, spuse ea radioasă, întinzând un bol. – Doar n–ai fost în boxă!? Puteai să–mi spui! – Ei, și tu! Nu mă fură nimeni! Închipuie–ți: pic de floare… măcar că–i plastic! – Așa–i acum! Cârnați în untură ai scos? – Se poate?! Ia de toate… că ce rămâne, dăm la porci, ha–ha! – Apoi, când o fi mai rău, așa să ne fie! Noroc!

    Ca președinte de asociație, domnul Tulce se simțea răspunzător de gestiunea proprietății comune a blocului; pe de altă parte… oameni suntem, ceva scăpări de sărbători sunt firești, așa că evita bucătăria, unde zarva din apartamentul vecin – nr. 25, audibilă, nu părea să–i deranjeze soția preocupată să orneze platouri. Mai ieșise pe coridor, să iscodească grupurile de copii ce sunau la uși cu Plugușorul – vocile lor răsunau în deșertul curții; se vădea că locatarii deschideau oricui suna la interfon, neținând seama de riscuri, parcă sărbătorile erau ocolite de evenimente… ferească Dumnezeu! – Daʼ șezi locului, îl sfătui doamna Tulce din mers, ori ajută–mă, că suntem numai noi… toarnă, să închinăm! A mai trecut un an! Să fim sănătoși! Într–adevăr, sufrageria sărbătorească era locul potrivit pentru petrecerea timpului; puteau să stea îndelung acolo, unde luminițele bradului mare, feeric împodobit, jucau să coloreze pereții și nostalgiile după copilul pierdut odinioară, prematur. Pocnetele petardelor și chiuiturile îi scoaseră însă pe coridor; de acolo închinară virtual către locatarii ce ieșiseră, unii afară, alții la ferestre; strigăte și urături se încrucișară cu zarva ambientală. Când reveniră, înfiorați de frig, încă un pahar de vin se vădea binevenit.

    În apartamentul nr. 25 se ținea zaiafet strașnic: uneori deschideau geamurile, să facă reveneală; atunci peste zarva muzicală se ridicau chiote și râsete… trebuie că cel puțin zece perechi benchetuiau. Gazda lăsase anume deschise canaturile dormitorului; în penumbra fumurie, patul spațios era frământat de cupluri grăbite ce reveneau ciclic la masa din sufragerie, încărcată peste poate; altminteri mai erau lăzi cu sticle la peretele dinspre baie iar cine deschidea frigiderul din hol avea ce să aleagă. De altfel adusese anume trei fufe animatoare care știau meserie… să se consume tot, pe amestecate, până la borâtură… viața e scurtă, cunoștea el! Potrivit ocaziei, lăudătorii nu lipseau. – Să–mi bag picioarele, Petrică, mișto zaif! susținea periodic Muianu, apropiind paharul de bidonul cu vin porfiriu. Ce zodie ești, mânca–ți–aș? – Rac! – Ei vezi, de aia ești foarte bun în afaceri… mână ușoară… vedea–te–aș baștan! Se îndepărta, venea altul. – Bă, te–a costat ceva! Ai plan de recuperare, ai? – Nu–i rost imediat! Ies la șutit mai după. – Aia în mini e ștoarfă? Merge? Dă cu pizda în populație? – Bă, pizdofilule… de mâine ți–o trimit! Azi îmi fac mie ordine în hogeag, au consemn! – Hai că totdeauna ai fost șef! – Petrică, un pocheraș, ceva? îl iscodi unul. Că plânge parnosul, știi, să ne mai încălzim! – E o măsuță dincolo! Mă bag și eu, pronto!

    Oploșit în apartamentul nr. 55, de la etajul al doilea al Venitorilor, bătrânul Gheorghe Nicolae chiar își merita porecla generică… îl ocupa cu acte în regulă, dar ce acte… intrase în locuință la schimb cu familia Gutunoi – a dat gospodăria de la țară pe locuința mobilată și a semnat un testament că îl lasă moștenire în schimbul îngrijirii, adică plata întreținerii la bloc. Firește, clenciul a fost că Gutunoi senior, vechi lucrător la Compania de Gaz, cunoștea toată lumea, a recuperat mai mult decât era din pământul proprietății rurale… întreprinzător dibaci, fiindcă zona se preta la speculații imobiliare, așa că loturile, din cauza cărora Gheorghe făcuse nu doar pușcărie, refuzând colectivizarea, dar și niște ani la „cronici, violenți și periculoși”, dibaci porționate, au servit la extinderea unui cartier–satelit select. Cu pensia de țăran colectivist nea Gheorghe nu se ajungea; a făcut contract de prestări servicii ca îngrijitor al asociației – duce tomberoanele gunoiului la stradă și înapoi, le spală și curăță în urma colectării. Pentru un ban în plus mătura scările, bătea covoare, rânea zăpada din fața blocului și de pe căile de acces… a mai luat în gazdă câte un elev, deși dispunerea tip vagon a încăperilor complica trecerea unuia sau altuia. Revelionul, o zi ca oricare… îl începuse deunăzi, de Crăciun, când își amintise de Moșu – Ștefan a Cochii îi ziceau sătenii – și bâiguia: „Bă pruncule, bagă de seamă la haturi”… „Lasă–mă–n pace cu haturile astea. N–or fi–n veci haturile la loc”… „Oareșicând a veni vremea să fie haturile ca–nainte”… tot vorbind fără odihnă, până ce furia îl duse prin camere și afară, pe străzi necunoscute de unde, abia revenit, desluși cruci sub fundații – ocoli cu grijă să nu calce… oricum un flux îl trăgea spre culcușul ferit.

    La ultimul etaj al Fățoșilor, apartamentul de lângă casa scărilor, doamna Petra tresări din somn și aprinse veioza de pe lada recamierului – abia ora patru, dar reflexul statornicit din vremea când soțul era ofițer MapN activ încă lucra; îi ascultă sforăitul împăcat, apoi stinse lampa, dibui pe la capătul patului să coboare, să încalțe papucii… în sufragerie răsuflă ușurată până ce acționă comutatorul candelabrului – dezastrul, sub forma rămășițelor culinare risipite pe învelitoarea nouă, trebuia înlăturat așa că își continuă drumul către baie, luă capotul; ajunsă în bucătărie puse ibricul de cafea pe aragaz și se așeză în ungherul dintre chiuvetă și masa la fereastră. Scoase din buzunarul încăpător un pachet de cărți și începu: un rând de opt, al doilea… pasiența Tabla mare, cu dama de treflă cartea personală. Când cafeaua începu să fiarbă, spuma indică o groapă, cu puncte mici – firește, pierderi financiare, așa că umplu o ceașcă și scrută iar vecinătățile cărții personale, doar viitorul – deasupra și dreapta; sorbind agale, păstră zațul cu un pic de cafea pe fund, învârti ceașca și o întoarse pe farfurioară. Avea să citească mai încolo figurile formate; important era ca soțul să traverseze o locuință fără cusur.

    Apa caldă era încă rece; până să execute domnul Vutcă bărbieritul zilnic, se pornea… și contorul înregistra paguba; dar apucase și vremuri mai rele, noroc că era sănătos, cât se putea; încă pusese un ban de argint la chiuvetă, să–și șteargă fața după spălat. În bucătărie nu stătu decât strictul necesar fiindcă încăperea, aflată la capătul ultimului etaj al aripii Venitorilor, număra doi pereți în vânt; chiar orbi, efectul se resimțea iarna… ce bine dacă blocul ar fi fost „anvelopat”, cum se spunea acum… Tacticos (măsura totuși o vârstă considerabilă), duse tava cu micul dejun în sufragerie; pendula mare, recondiționată bineînțeles de dumnealui, bătu ora opt. Porni radioul de pe servantă și începu să legumească – o îmbucătură din sanvișul decojit, o gură de ceai. Nu făcea, tocmai de Sfântul Vasile, să coboare trei etaje până la prăvălioara din față, unde primea ceasornice spre reparat; putea să trebăluiască prin casă… poate să meargă la biserică…orice opțiune era bună, nu era nimeni să zică altceva în tot apartamentul. – Dacă în ianuarie este ger bun, atunci va fi vara călduroasă, se consolă el vorbind radioului.

    Și cei doi membri ai familiei Xantos locuiau pe ultimul etaj al aripii Venitorilor, dar la capătul dinspre fațadă. Dimineață de sărbătoare să fie, tot s–ar fi putut să se ivească de lucru fiindcă ninge, plouă, rece, cald, înmormântarea nu așteaptă, iar ei asta erau – un gropar și o bocitoare. Bărbatul fusese merceolog cu ghinion la restructurări, recalificat cu greu, pe când doamna Oltea… avea vocație, moștenire de familie, se întâmpla să fie chemată și o săptămână. Așa încât se sculaseră devreme, barem să le tihnească micul dejun consistent. – Am văzut o reclamă de călătorie, spuse ea. Un sejur în insulele Canare… dacă ai reuși să–ți iei liber, măcar concediu. – Douăzeci suntem și tot revine o groapă pe zi… facem planul, cum se spune. Poate la vară; acum e vreme de făcut copii, ce zici? – Ți–e a glumi, dar eu mă gândesc serios! – Apoi și eu; Doamne–ferește de nesomn!
    Tot la etajul al treilea, pe aripa Venitorilor, în apartamentul de lângă casa scării, familia Șoșoia dormea împrăștiată pe patul dublu ce ocupa aproape jumătate din dormitor; nici nu se clintiră la apelurile stridente ale interfonului. Doamna Ileana se supusese dorinței soțului de a plăsmui un „delirium tremens”, măcar că îl îmbiase mereu cu specialitățile sale culinare, de care erau pline două mese – din bucătărie și sufragerie, așa că amurgul îi află încă întinși. – Odată e revelionul, susținuse ciclic de cu seara Iosifaș, acoperind sonorul televizorului. Ia, hai la dans! Se întindea, o gâdila sub gușă, ea îl proptea… – Hop! Hop! Să–i sune și lui Hat candelabrul! – Șezi binișor, că se aude până la părintele! – Cine, Axinte?! Doamne miluiește, popa prinde pește!... eu am poftă de carne! – Daʼ astâmpără–te, nebunule! Firește, se potolise… făcând zigzaguri înspre flancul patului, unde începu sforăitul înainte de–a eșua într–o rână… greu de dezbrăcat… dar tot mai încercase să–și tragă consoarta alături. Apoi, liniște până spre vecernie.

    Prânzul Anului Nou o află pe doamna Jivana cu ochii încă umflați, deși pusese dimineața o compresă cu apă rece, urmată de picături oculare; asta era, una din afecțiunile profesionale ale sudoriței ce practica de ani buni această meserie. Pregătirile sumare se înșirau automat. Pe șervetul mare, brodat cu „Poftă Bună”, puse farfuria plină cu supă de găină apoi își apelă soțul ce tocmai se bărbierise – avea să intre de serviciu după amiază… slujba de fochist era fără sărbători. Erau amândoi în hol când îi surprinse apelul interfonului. – Primiți cu sorcova? Ea îl privi, el dădu din mână. – Vă deschid; ia vedeți, mergeți înspre mijlocul curții și vă uitați în stânga, vă fac eu semn… familia Tuturov… – Dacă te gândești că putea fi al nostru, comentă bărbatul. Înfrigurată, femeia se aplecă pe balustrada exterioară a etajului: jos, trei puști încotoșmănați avansau iscoditori; cel din frunte purta ditamai bățul împodobit cu beteală și panglici colorate. Începuseră cântatul încă pe scări, dar îl reluară în fața ușii deschise; înainte de a aplica loviturile prefăcute tradiționale, gazda se asigură că purtătorul era băiat.
    Din fereastra camerei de zi a apartamentului 30, doamna Ursu observă ieșirea vecinei Jivana; mai târziu, grupul ce striga „Sorcova, vesela!” o edifică; înduioșată, îi comunică soțului, oarecum întrebător: – Au ieșit copii la sorcovit! Ce zici? Domnul agronom Ursu era mahmur la vremea aceea și oricum cu alte intenții decât să primească pe cineva, așa că se mulțumi să mormăie: – Sorcovesc eu destul toată ziua… n–o să îngrășăm acum niște pomanagii. – Dar peste o săptămână? mai făcu ea o încercare. – Ce–i peste o săptămână?! – Vai, Florine! – Haide, lasă, știu că ești Capricorn… cu simțul pipăitului dezvoltat!

    Un avantaj al apartamentelor pe casa scării la Vatra era intrarea de pe palier; imposibil de reperat vizitatorii. Iar a doua cale, pe coridorul dinspre curte, foarte utilă în anumite împrejurări, cum doamna Carmen de la apartamentul 14 mai întâlnise. Apelul interfonului o găsi pregătită – vizita fusese anunțată telefonic; descuie ușa, clientul se descălță imediat la intrare și plescăi admirativ la vederea neglijeului sumar, pe care aripile capotului desfăcut îl tot obturau. Trecu de biblioteca cu oglindă, coti înspre dormitorul știut, să–și pună hainele pe fotoliul din colț. Demonstrativ, așeză o bancnotă pe măsuța de toaletă de lângă fereastră. Ea trase o înghițitură din șipul purtat mereu în buzunar înainte de a–l urma; în treacăt, apucă trusa elegantă de pe scrin, deschizând–o la picioarele patului spațios: șervețele normale, umede, soluție igienică, prezervative.

    Familia Otves ocupa apartamentul 13 la fațadă; fiind pe colțul drept al Vetrei și deasupra sa podul, era o locuință mai rece iarna, când suflau vânturile vestice și bătută de soarele după–amiezii vara; zidăria veche dublă și logia închisă constituiau un tampon considerabil; altminteri, dispunerea în L a fostelor încăperi de serviciu modificate micșorase luminozitatea camerei de zi, în pofida ferestrei tripartite ce dădea spre curte. Domnul Otves umpluse de mobilier toate odăile, ceea ce nu era de mirare, având în vedere meseria sa de tâmplar; mai ales pereții în vânt erau acoperiți aproape integral – adevărată problemă la vremea zugrăvitului. Chiar și logia era cochet amenajată, încă din vremea când speraseră ca măcar un copil să–și facă lecțiile acolo… anotimpurile trecuseră zadarnic și ce păruse ușor se îngreuna inexorabil. Totuși, o coroniță de brad atârna deasupra ușii și o ghirlandă de luminițe sclipea pururi la fereastră, iar doamna Domnica dădea de pomană puținilor colindători ce se încumetau până la ultimul etaj.

    Pe același palier al ultimului etaj, doamna inginer Quint ocupa singură o locuință simetrică apartamentului 14. Revelionul era pentru ea încă un prilej de singurătate; mărimea camerelor parcă amplifica ecourile, așa că pornise din zori voluminosul aparat radio instalat în nișa dedicată a garniturii de mobilă din salon. Programul era același: toaleta, micul dejun, îmbrăcatul… Fiind zi de sărbătoare, în loc de serviciu ieșise la biserică, ca apoi să se dedice preparării prânzului, la care își permise și puțin vin. După ce opri radioul contemplă, ca de obicei, fotografia mare amplasată pe el. – Doamne, șușoti ea, cum trece timpul. În dormitor porni televizorul; nu avea de gând să urmărească ceva, doar să–i acompanieze visele.

    Se însera când ieșiră musafirii familiei Radovan; vociferând și tropăind, coborâră cele două etaje ale aripii Venitorilor, mai făcură din curte semne de rămas–bun către gazdele ieșite pe coridor și dispărură. – Vai, că tare am râs, remarcă în sufragerie doamna Giorgeta. Bine că am avut cu ce să–i servesc; ăla micuʼ e de groază! – Nu zic eu că mai spornic fără?! replică soțul. Când îs mici, toți sunt deștepți, daʼ când sunt mari umplu lumea de proști! O să semene cu… – Na, taci și tu! Hai, servește–mă cu ceva, că mă duc la bucătărie, făcu ea un gest circular asupra mesei în neorânduială. – Odată începe Anul Nou, încuviință el și porni televizorul.
    Pronia cerească îi dăruise domnului Hat o frumoasă voce de bariton, care îl scosese din multe încurcături în momentele ieșirii celuilalt dar – al suptului, la iveală. Avertismente, penalizări, interdicții de–a lungul timpului, adăugau încă ceva la faima conservării timbrului, datorită căreia nu doar rămăsese în ansamblul de cântece și dansuri ci mai prestase, remunerat și la coruri bisericești. Totuși, câte femei crezuseră că–l vor duce pe calea bună, atâtea renunțaseră, măcar că locuința proprietate personală de la etajul al doilea era un gaj solid; lăsaseră în urma lor câteva modificări menajere, pierdute în mobilierul eclectic și regrete printre vecini. Revelionul, o înșiruire de libații, nu–i amintea mare lucru bădiei Marinică (cum îl gratulau amicii); ridicându–se anevoie de pe divanul unde dormise, realiză tăcerea înnoptării casnice… va să zică totul în regulă… și sănătate! După ce trase adânc aer în piept, începu: „Fost–a odată un rege… Și–un purec el avea… Ha ha ha ha!...” Bine impostat, râsul baladei penetră tavanul, făcând–o pe doamna Șoșoia să tresară din somn.
     
    De la fereastra interioară a apartamentului nr.1 se vedea suficient intrarea largă și un sector din curte, suficient ca bătrâna doamnă Întorsură să urmărească venirea nepotului; urcând cele câteva trepte de acces, acesta observă la rândul său silueta întunecată îndărătul perdelei. – Buni, de ce nu te–ai culcat?! o mustră el aprinzând lumina în sufragerie. – Doamne, copile, pleci fără să–mi spui, eu ți–am pregătit de cină…. Atâtea se întâmplă! – Nu mai am douăzeci de ani! Și zău, am fost la film! – Ai televizor, ai calculator, ai de toate. Măcar de sărbători stai acasă… cine știe cât mă mai țin puterile… odată mă găsești fără suflare. – Ei și tu! Parcă nu știu că ți–ai rânduit toate cele! Medicamentele le–ai luat? Altfel nu mănânc… glumesc, că am servit în oraș. Să–ți povestesc filmul, zău! Timp ce bunica muta în frigider ce era prin bucătărie, nepotul se aținea să povestească: – Doi tineri se întâlnesc la un bar, știi, s–au înțeles pe Internet, beau, stau de vorbă, fac schimb de fantezii, se ambalează reciproc și se hotărăsc să meargă acasă la al treilea, îi dau telefon, știi, o petrecere în grup… – Așa–i filmul după care ai ieșit? bodogăni bătrâna. Eu mă duc la culcare, vorbim mâine. – Mai stau puțin pe net! Dar nu calculatorul îl interesa pe tânărul Jianu; pe divanul camerei de zi subterfugiul filmului continua să se reconstituie lasciv: după berea din locuința amicului, îl masturbează, se apleacă să–i sugă membrul, noul cunoscut își pune un prezervativ, îi desface bucile și–l pistonează, geme ciupindu–i sfârcurile, jetul fierbinte îi umple gura…
     
    Familia Jalobă locuia la nr. 6 al Vetrei, adică locuința pe palier de la primul etaj, rămășiță a apartamentului princiar – logie, balcon, două intrări, camere spațioase chiar și pentru cei patru membri – doi adulți și două fete minore. Nașterea Domnului o petrecuseră cum se cuvine, Anul Nou… nu exista, după cum nici brad nu cumpăraseră. Imediat ce se adunară la masă în vederea cinei, domnul Ionel își netezi mustața și începu: – Doamne Iisuse Hristoase, vreau să te urmez. Îți mulțumesc că acolo, pe cruce, ai murit și pentru păcatele mele, păcate care mă despart de Tine întru veșnicie… Împărți pâinea și vinul, lapte copiilor, remarcând: – Noi credem și mărturisim că Biblia sau Sfânta Scriptură e Cuvântul lui Dumnezeu! – Tati, îndrăzni Aurora, la școală au televizor… – Din clasa întâi umblă să vă momească… tu ascultă–ți părinții dacă vrei să fie bine… aveți radio în cameră, îl asculți? – Eu ascult, încredință mezina Veronica. Știu și să cânt! – Fata mamii, fată! o strânse maică–sa în brațe. Odată te văd botezată. Hai, la culcare! Adevărat, radioul din dormitor, pus pe Vocea Evangheliei, emitea toată ziua versete biblice, cântate pe ritmuri romantice sau de manele; îngânând sincron, domnul Jalobă își sărută fetele, făgăduindu–le: – Într–o săptămână vom sărbători Botezul Domnului. Îmbrățișată, Veronica îi mângâie chelia. – Este de la chipiu, o lămuri părintele. Tot trăgându–l pe cap, se netezește.

    Pe același palier de la primul etaj al Vetrei locuia familia Lazăr, într–un apartament simetric, identic cu al familiei Jalobă. Nici o legătură între locatari, abia se salutau; jucându–se în balcon, fetele Jalobă trăseseră uneori cu ochiul – pustiu, vecinii nu aveau copii, nici apetență pentru expunere. Excedentul de spațiu îl umpluseră cu piese valoroase, achiziționate de doamna Lazăr care, merceolog cu flerul format la magazinele unei companii producătoare de mobilier PAL, făcea deplasări lungi cu mașina pusă la dispoziție, ochind chilipiruri; funcționalele obiecte moderne ce alternau, dădeau un aer eclectic ansamblului. Puținii musafiri puteau admira consola și oglinda aristocrate din hol, lada de zestre, cuierul cu trei brațe Thonet; în camera de zi trona un dulap venețian și un bufet vienez, în unghi cu o vitrină Bidermeyer trandafir și un scrin masiv din abanos, iar în dormitor un șifonier cu oglindă și un dulap de perete. Firește, covoare persane pretutindeni. În bucătărie se etala un credenț amplu, cu placă de marmoră și un blidar din stejar masiv încărcat cu ceramică. Domnul Gavril poftea crenvurști cu muștar în seara aceea; instalat la masă, îi comunică radios soției motivul: – De acum informarea Fiscului privind fapte de evaziune ale unor persoane sau companii se lasă cu stimulente fiscale sau facilități… un ban cinstit.
    În apartamentul de colț, al doilea etaj, la fațadă, sub cel al familiei Otves, cina cuplului Anta și Meletie Martin însemna bere multă pentru el; sâcâitoarea tuse profesională o punea pe seama prafului înghițit ca zidar, ce musai trebuia spălat – măcar șase sticle pe zi, fie și de sărbători, doză pe care femeia lui o asigura cu promptitudine. – Barem o săptămână stau acasă, se consolă Meletie. La televizor și alte alea. Deși am propuneri, să faianțez la o vilă... condiții extra! Dar mai bine îți stau de ajutor. Anta aprinse altă țigară înainte să clatine capul a negare. – Tu glumești? De–aș fi avut o fată să mă ajute la „treburi”… se pierde moștenirea… Stai mâine unde vrei, însă nu în calea mea. Vin persoane importante! La asta nu mai era nimic de spus, căci „tămăduitoarea” Anta avea reputația ei în descântece și vrăji: pentru dezlegarea de cununii, spor în casă ori în afaceri, falimente, vindecarea impotenței; asigura chiar și un divorț rapid, fără conflicte. O singură dată a dat anunț la ziar și lucrurile s–au pus pe roate. – De mâine umblă preotul cu crucea, cuteză bărbatul. – Când nu am primit eu, care cred în Dumnezeu, cu sfințitul? Am să–ți fac un pachet în cruce cu un ban, busuioc, tămâie, fitil de candelă, un fulg de pasăre și două inele din ață, să–l porți la biserică.

    (Fragment din romanul „Satul dintre blocuri”)

    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Regionalizarea sau dezmembrarea. Este acceptabilã pentru români aceastã prop




    Rezultate | Chestionar

    Voturi 0

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.56 Seconds