|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 61 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
Eseuri: Ovidiu Bufnilã. Trilogia Vãluririi Scris la Sunday, March 12 @ 23:00:00 CET de catre asymetria |
Ce ar fi Vălurirea? Doar înfășurarea unui text, abstragerea lui într-o propoziție finală, un act textual ultim rămas, dăruit, uitat, livrat lumii spre interpretare?! Să se reducă existența umană doar la lectura acestui tulburător text înfășurat, ascuns în volutele spațio-temporale?! Căci fie furnică, fie filozof, înjghebările organice în care pâlpâie o scânteie spirituală nu par a avea ca fundamentală îngurgitarea unor porțiuni de spațiu, mici îngrămădiri de molecule sau celule palpitând sub varii forme colorate viu, atrăgător. Masticația nu pare a fi sensul ultim, deșertăciunea deșertăciunilor. Filozofia Văluririi Sigur că ne putem întreba dacă nu cumva textele, fie ele și aleatorii, nu sunt pentru un observator cântecul de sirenă al văluririi. Aceasta după ce ne vom fi întrebat asupra văluririi fie ca autoritate, fie ca expresie spațială sau spațio-temporală. O întrupare a neutrului sau manifestare a neființei. Dacă ar fi vorba de autoritate atunci raporturile noastre ar fi de subordonare, de confruntare sau de cooperare cu autoritatea în toată expresia ei sau cu o parte din ea. Insurgența noastră ar fi într-un asemenea caz nu lipsită de comic. Autoritatea ar reprezenta pur și simplu textul în întregul lui dat nouă spre interpretare sau doar spre a fi contemplat. Am putea bănui că și privim un asemenea text, că trecem pe lângă el în fiecare zi sau că suntem chiar propozițiile lui. Ce ar fi Vălurirea? Doar înfășurarea unui text, abstragerea lui într-o propoziție finală, un act textual ultim rămas, dăruit, uitat, livrat lumii spre interpretare?! Să se reducă existența umană doar la lectura acestui tulburător text înfășurat, ascuns în volutele spațio-temporale?! Căci fie furnică, fie filozof, înjghebările organice în care pâlpâie o scânteie spirituală nu par a avea ca fundamentală îngurgitarea unor porțiuni de spațiu, mici îngrămădiri de molecule sau celule palpitând sub varii forme colorate viu, atrăgător. Masticația nu pare a fi sensul ultim, deșertăciunea deșertăciunilor. A te adăposti de furtună nu pare a fi demersul către reflecție. A strânge recoltele sau a juca la ruletă pare la fel de fad, de neimportant. Interpretarea văluririi, iluzorie. Numai gândul de a putea interpreta în întregul ei Vălurirea i-ar face pe unii să râdă iar pe alții să ridice eșafodul în grabă. Cătușele ar zornăi iar forțele de ordine s-ar grăbi să aducă bineînțeles calmul pe străzi. Căci mulțimile, pe deplin înfiorate, așteaptă miracolul descoperirii, așteaptă un semn al Văluririi. Ea se încăpățânează, se lasă greu, se vrea curtată. Ca și cum ar fi o persoană. Dar nu e persoană. După unii ar fi concept. După alții un puseu filozofic, o himeră. Nici n-ar avea trup. Unii se căznesc s-o înregimenteze, alții o pun în operă în vremelnice grupări cenacliere sau grupuscule literar-mafiote. Alții valsează cu ea. Alții o terfelesc. Alții se împăunează cu ea. Fac rabat de la normă, nu se joacă. Încalcă diverse convenții. Aflarea ultimului, aflarea Văluririi trece arareori drept virtute. Pare mai degrabă nebunie, rătăcire, vinovatul sau cel fără de minte e adus spre judecata oamenilor, spre oprobiul lor, rareori spre iertarea lor. În asemenea ipostaze, conformismul și conservatorismul jubilează. Aflarea Văluririi e suprema libertate. E spiritul liber, neîncătușat, insurgent, violent. Spiritul liber violentează Vălurirea, părând a vrea s-o ia cu orice preț în stăpânire. Tocmai de aceea cu virulență purcede la citirea semnelor și interpretarea lor, tocmai de aceea totul este text, fie autostradă, fie supernovă, fie muzică de film. Totul reductibil la propoziție sună ca și cum ar fi o sentință. Are parfum. E ușor dictatorial. E mistic. De neconceput, neliniștitor. Panoramând, scrutând orizontul, privirea observatorului întâlnește textul devenind propoziție a lui. Problema e dacă observatorul se va gândi pe el însuși ca aparținând textului, ca fiind al Văluririi prin observare și mărturie. Căci aici descoperim caracterul discontinuu al acestei raportări la Vălurire ca autoritate. Și totuși rămân corpuri ale frazei de nedeslușit ca și cum ar mai fi un observator în spatele nostru, ca și cum Vălurirea ar aștepta sosirea unui altuia. Celălalt, mult invocatul celălalt, pare a fi așteptat cu febrilitate. Asta descoperim în evoluția schemei cinematice a viețuitoarelor de la saurieni la hominide. O căutare a observatorului ideal, a unicului martor, Vălurirea se gândește pe sine și caută printre propozițiile sale una convenabilă. Tocmai autoritatea ei e pusă în discuție, nefiind un exemplu de perfecțiune. De ce această lipsă de simetrie? De ce acești pași nesiguri în căutarea martorului sublim, de ce atâtea eșecuri?! La ce bun fluturii sau scriitorii geniali, la ce bun aceste interpretări?! La ce bun atâtea nuvelete, atâtea și atâtea romane care mai de care mai sofisticate, care mai de care mai violente prin structură și narațiune?! Să fie ele doar redundanță? Doar reziduu?! Sterilul unei activități închinate văluririi ca autoritate?! Efortul ființei pălește în fața acestei monstruoase autorități. Necunoscută. Rece. Arogantă. Gata, gata să fie luată la refec de filozoful dezamăgit, pornit să demoleze conceptul. Gata, gata să fie stâlcită, erodată așa cum, din plictis cotidian, ființele stâlcesc bietele cuvinte căutând să le stoarcă de sevă, să găsească noi înțelesuri, noi anecdote, noi fabule. Căci apariția, răspândirea și înflorirea fabulei vorbește de decadență, de neîncredere și de refuzul normei. Moartea romanului e dorită cu sârg, e anunțată cu surle și tobe, economia gâfâie iar ideologia zace răpusă pe catafalc. Dar romanul rămâne cheia de boltă, economia și ea, politica, perversă, și ea laolaltă. Sunt prinși în aceste construcții cu toții, în această cheie. Participă cu nesaț la vălurirea textului. Ar putea fi foarte bine însă doar pustietate, doar niște propoziții aflătoare într-un jalnic inventar, printre explozii surde și râuri de lavă cosmică. Ce rămâne din praful piramidelor, din câmpurile de bătălie, din beția tehnologiei debordante? Cuvinte răzlețe căutând un autor dispus să le reașeze în operă. La ce bun zbaterea, campania electorală, suicidul și dogma?! Din când în când, aparent zgâlțâind Vălurirea în autoritatea ei, câte o revoluție. Pentru că e mai ușor să pui le cale o revoluție decât să readuci la viața un fluture. Pentru cu e mai ușor să ștergi porțiuni mari de text, să înnegrești pasaje interzise vulgului. Vulgul nu are de-a face cu secretele sau tainele sau misterele. El orbecăie în splendoarea existenței sale. Nu e orbit ca și cum ar fi scăldat în lumină arzătoare. Iar elita pune în sipet secretele jinduind după totalitate. Din când în când, elitele sunt cuprinse de convulsii și propun strategii utopice de salvare generală. Masele îmbrățișează programele cu un soi de furie furibundă. Se prefac a înțelege propozițiile textului. În adevăr, elite și vulg se nuntesc într-un plictis general. Plictisul e lacăt de totalitate spre a slei spiritul aventurier. Ordinea și legile ucid elanul depărtărilor. Aventura se metamorfozează în pistoale cu apă și în polemici parlamentare cuprinzătoare de texte fie fornăite, fie savante. Savantlâcul e ridicat la rang academic. Academia sucombă însă descrisă fiind a fi drept cetate de necucerit. Pedanteria ucide spiritul scormonitor cerșind mărirea pensiei și zornăitul medaliilor de merit. O întreagă lume construită aidoma unei fabrici se prăbușește lipsindu-se de sens. E așa, o virgulă în textul Văluririi. S-ar putea ca însăși autoritatea să fie text. Atunci ar putea fi lecturat în întregul său? Și ceea ce numim anticipare sau intuiție să nu fie altceva decât o lectură stranie?! Să citească celălalt, nenăscutul?! Să fie intuiția actul de prezență al altcuiva?! Să nu fie ființa umană punctul cheie, punctul terminus, vârful piramidei?! Să fie doar o formă pasageră, poate chiar sfârșitul?! Iar universul să nu fie decât un nume predicativ?! Care ar fi rostul Văluririi? Care ar fi rostul acestei întrebări? Să fie Vălurirea întocmai în raport cu ființa?! Să nu fie autoritate decât raportată nouă?! Poate că inexistentul se reclamă a fi text tocmai pentru a ne coordona?! Și atunci la ce bun premiile, felicitările, statuile și comemorările?! Iată un bun exercițiu de imoralitate. Iată un bun exemplu de nesupunere. Să nu recunoști sistemul de valori instituit e blasfemie. Să renegi generația anterioară e periculos. Strigător la cer. Să descoperi deșertăciunile maturității, ce oroare! Lipsirea de sens, un prim pas către descifrarea Văluririi. Căci proastă educație și tirania sistemului de valori acceptat în mod oficial te îndreaptă către pierderea identității. Artă, în falsitatea ei, oglindește vidul. Oglindește lipsa Văluririi lăudându-se că ar imortaliza-o. Dar Vălurirea nu se revendică a fi a artei așa cum nu e a economicului nici e teologului, nici a anarhistului. În marginea Văluririi, varii revolte, sisteme filozofice, strigăte de luptă, pustiire. Înspre totalitate, coloană nesfârșită de pelerini. Unii agitându-și pumnii, alții cerșind iluminarea. Dar toți fiind ai textului. Toți fiind ai morții. Moarte drapată de monumente, de fotografii îngălbenite și de halbe de bere întru aducere aminte, de săpături arheologice. Să sapi în corpul textului, cu fervoare și speranța, să te întorci către subiect violentând predicatul. Citirea textului este însăși viața. Chiar prezența textului pare stranie și de neconceput. Chiar și ființarea Văluririi ca ființă pare de neconceput. Și aceste propoziții sunt distribuite astfel căci ființa umană este finită prin tocmai explicitarea ei prin text iar textul prin limită. Alt mod de raportare la totalitate și univers nu cunoaștem. Ne raportăm liniar și discontinuu. Semnele de punctuație, moartea, piramida, mărirea. Deșertăciunea, foaia albă de hârtie. În plus, încercăm Vălurirea cu noi texte pe care ni le dăruim mișelește spre interpretare, inventând științe defuncte spre a le descifra sau încifra. E ca și cum n-am observa încercările la care ne supune Vălurirea ca autoritate a textului fundamental. Căci manipularea este tocmai a noastră, expresia perversității noastre. Limită în fond. Suntem limitați, îngrădiți. Am fost arestați prin interpretare. Aproximăm anumite semne ale văluririi. Celebrăm fastul ființării umane prin tone da scrisori, ne îngrămădim în e-mai1 și zumzăim retro prin firele de telegraf rămase în insule. Sigur că vărsăm tone de cerneală dorindu-ne în insule. Noi nu suntem însă insule. Suntem propoziții ale Văluririi. Dar ne preamărim. Ne proslăvim și ne adulăm și ne lăudăm unii pe alții fără nerușinare. Uneori nici nu contează textele dăruite spre interpretare. Contează faptele, micile întâmplări, biografiile. În tot acest timp enciclopedia se umflă, dospește, crapă. Ar părea că am fi spirite enciclopedice, convertizoare de text, câmpuri informaționale remanente. Informația face să pălească lumina, se mișcă infinit mai repede. Tocmai de aceea propozițiile Văluririi sunt simultane, lucru greu digerabil de spiritul universitar, academic. Revelația și iluminarea pălesc în fața universității, înaintea universalității. Seminarul ordonează și îngrădește. Revelația te arde pe dinăuntru. Rigoarea cursului, experimentul, doctoratul luptă împotriva entropiei. Ce nu e organizat nu e științific. Savantul dă însă puțină culoare demersului său hotărând că, ajuns la frontiere se poate cununa cu dogma. Dar nu există limite. Se află vecinătăți. Propozițiile nu sunt limitate de punct ci sunt învecinate. Iar în vecinătate, Vălurirea produce fenomene. Observatorul le poate inventaria, le-ar putea lămuri. El însă hotărăște limita, limitându-se la a chema ordinea și experimentul în ajutor. Vălurirea încearcă acum a se revendică a fi spațială, spațio-temporală. Asta e de-a dreptul dezarmant. Fără a inventa butelia cu gaz respirabil și fuzeea desprinzătoare de textul teluric nu putem aspira la un asalt împotriva văluririi. Am putea vedea textul fundamental aruncându-ne în stele, de pe un munte, într-o noapte de vară. De ce atâta neputință, de ce această închisoare, de ce atâtea milioane de ani prinși în prima propoziție, nimeni nu știe. Sunt doar bănuieli. Și o cantitate impresionantă de romane și nuvelete și sloganuri. Sărmane înjghebări care reclamă asistență socială, premii și ediții de lux. Altceva nu pot fi decât reziduuri ale activității cerebrale. Semne ale celuilalt, ascuns cumva în spatele observatorului, așteptând să intre în scenă. Bineînțeles că lumea textelor mustește de critici gomoși, de analiști de situație și de caz, de aspiranți la gloria literară, iluzorie. Că arta dă sens, e fals, că literatura salvează, e plin de ironie. Vălurirea și-a luat precauții. Și-a inventat serii de detractori și de copiatori. Are ea un plan ascuns. Imităm după modele încastrate în gene sau într-o matrice informațională invizibilă, nebănuită. Că universul ar fi asemenea unui năvod, e posibil. Că ar fi universuri de universuri legate de cordoane ombilicale, e înduioșător. Că ar fi spațiul de necuprins, mantie înstelată, e o metaforă. Cine să salveze Vălurirea?! Poate că e conștientă de singurătatea ei. Poate că s-a înghesuit în ea însăși și a schimbat propozițiile. Poate că încă nu s-a hotărât să facă un miracol. Lucrează doar cu zvonuri și cu trucuri ieftine. Vălurirea, în textura ei, poate părea neserioasă, asta fiind diferența. Alterată fiind propoziția ei, vălurirea pare a fi scrisă, pare a fi construită. De aici încolo încep speculațiile. Începe necuprinsul, absurdul, absolutul. Încep totalitățile de toate felurile să intre în scenă spre a fi descifrate. Dar ființa nu vrea schimbare de semne. Ea e limitată. Existența ei în totalitate pare fără de sens. La ce bun? La ce i-ar fi trebuit văluririi atâta amar de specii?! Să le aprecieze frumusețea, culoarea, ingeniozitatea?! O totalitate plictisită în întregul ei poate fi o catastrofă. O totalitate insurgentă produce cutremure și bulversează bursele. Incontrolabilă, gigantică. Sau poate infimă, ca o boare de primăvară. Dată spre citire, vălurirea acceptă o serie de poziționări și chiar de atitudini. Spre oponență, textul în oglindă?! Ar fi de neiertat să vorbim despre Antivălurire de vreme ce Vălurirea este una. Și nici această propoziție nu pare a fi valabilă de vreme ce Vălurirea impune nemăsura și nemăsurarea ca nefiind cantitate. Vălurirea pare a fi o calitate a Văluririi care este un atribut al Văluririi. Când cititorul de texte, arogant, vrea să expliciteze întregul text, fie nuveletă său roman, nimerește în deșert. Îngrijindu-se de metoda să, de enciclopedia sa, de inventarul său, cititorul de texte nu admite oponentă. El deține secretul și direcționează. Cu mâna întinsă spre apus sau spre răsărit, cititorul de texte cade în desuetudine pe măsură ce textul se desfășoară. El nu admite imperfecțiunea și strigă aceasta în timp ce se scufundă în istorie. Istoria nu pare a se sfârși atâta vreme cât numărul critic și dimensiunea critică a ființei umane guvernează elanul cosmic sau plictisul cotidian. Înmulțirea ființelor la nesfârșit ține de o economie a viului dar și de filozofia textului. De temerea sa. Poate că autoritatea este neutră, pe fond. Poate că Vălurirea nu există ca stare. Atunci nu există un text prestabilit. Nu există nimic. Totul nu e decât o fulgerație, iar Vălurirea o aparență. Pentru noi ea pare însă pe deplin consistentă, un drog. De la început și până la sfârșit încercăm să descifrăm. Lectură plictisită sau insurgentă. Așa par a fi lucrurile. În lipsa metodei și a enciclopediei, orice spirit aparținător textului fundamental poate oferi diverse interpretări, diverse soluții. Ele nu sunt utile Văluririi în nici un fel. Umplu doar singurătatea ființei. Altminteri, luat cu asalt de psihanaliști, de hermeneuți și argonauți. Singurătatea cititorului de texte este violentată fără odihnă. Iar Vălurirea îl amăgește folosindu-l cu cinism, nemiloasă. Atribuindu-i acestea, încercăm s-o personificăm, s-o decuantificăm, s-o explicităm. În adevăr însă, ea se sustrage interpretării. Nu putem decât să dăm soluții fictive unei probleme fictive. Așa cum nuveleta sau romanul nici nu imită realitatea, nici nu sunt depășite de aceasta. Aceste înjghebări de texte sunt simultane cu realitatea. Ele ne supraviețuiesc, consumându-ne. Sunt ale textului fundamental care se hrănește cu noi, cu spumă universului. Până la dezvăluire, eșuăm lamentabil producând reziduuri spre falsa noastră liniște. E indiscutabil că un celălalt râde de noi, ne ia peste picior. Noi nu vedem aceasta și continuăm să luăm lucrurile în serios. Tocmai de aceea, insurgența noastră în vecinătatea textului este de-a dreptul comică. Ipostaza Văluritoare Ce ar fi însă Universul? Să vedem dacă nu cumva ne asumăm un risc lucrând asupra limitei, asupra enciclopediei universale, asupra universului însuși. Ce ar fi însă Universul? Oare nu e cumva o frumoasă și tragică ficțiune de trebuință profundei noastre raportări la existență? Nu este el verb și nu substantiv? Nu este el o existență a textului sau a texturii? Dar ce poate fi existența? Carnavalul simțurilor? Beția ideilor? Oare nu ar trebui să depășim această stare enciclopedică și să ne avântăm navigând plin de curaj mai departe? De ce e bun un Univers izvorât dintr-o stare punctuală și nu unul vălurit dintr-o mulțime de puncte vălurite și ele? De ce ne-ar fi de ajuns un univers spânzurat într-o singularitate și nu un univers vălurit în el însuși și mai mult decât atât? Sigur, spiritele auguste și academiile gomoase vor susține sus și tare că nedescoperindu-se neomogenitatea universului acesta va fi fiind omogen. Dar dacă renunțăm la această idee încercând să găsim nu calitatea sau adverbul ci mai cu seamă dinamica universului? Ce ar fi dinamica? Procesualizarea prin verb. Renunțarea la statutul iluzoriu de spectator și acceptarea unei mișcări bănuite dincolo de staticul care definește, eronat, acest Univers. Dar ce este oare acest Univers? E identificabil prin Big Bang? E identificabil prin construcțiile noastre rigide? Să nu fie oare Big Bang tocmai esența parșivă a staticului? Și nu suntem chiar noi înșine arestați într-un static imposibil și tembel? Mai degrabă Ipostaza pare să fie pe înțelesul nostru profund, dorit, imaginat, căutat. Ipostazele sunt acele fermecătoare alcătuiri dinamice care dau viață acestui Univers care pare să fie așa cum nu bănuim să fie. Ipostazele nu sunt mulțimi de puncte și nici puncte singulare. Par a trece dincolo de punct, azvârlindu-ne în incertitudinea văluririi. Căci nu cumva valul este expresia ipostazei vălurite? Nu acolo, pe fund, rămân lucrurile pironite în imagini în timp ce, undeva, sus, într-o iluzorie geometrie, se fac și se desfac esențele? Mulțimile de puncte sunt, ce-i drept, tentante. Ar fi simplu și fermecător să fie numai mulțimi de puncte legate unele de altele prin alte mulțimi de puncte, puzderie. Punctul ne face vulnerabili. Ai crede că ne micșorăm aruncându-ne într-un hău cu aparență de punct. Un fel de sorb magic în care staticile noastre se frâng, se sfărâmă, se topesc într-o realitate virtuală imposibilă, nebănuibilă, inimaginabilă. Punctul ne place pentru că, iluzoriu, îl putem identifica. Sau cel puțin așa ne amăgim. Pentru că e un punct iluzoriu, chipurile esențial, Big Bang-ul ne place, ne atrage, ne face să-l formatăm, să-l înjghebăm cumva în Istoria noastră. Avem o referință, un punct de referință. Suntem aninați de un fals Big Bang cu un fel de disperare, traversând crize existențiale importante, devastatoare, ultimative. Dar poate că ar trebui să ne eliberăm. Universul e un ocean de ipostaze. Ipostazele par perverse, ne scapă înțelesului. Nu poți stabili coordonatele unei Ipostaze văluritoare așa cum ai stabili coordonatele unei insule. Nu te poți decât văluri împreună cu o Ipostază pentru a o înțelege, pentru a o descoperi. Obiectele cosmice se transformă în ipostaze văluritoare, Big Bangul nefiind de trebuință nici măcar, așa, ca teorie. Sunt ipostaze și, se pare, Universul s-a născut dintr-un val care s-a spart. În urma noastră, scăpând observației, fie ea empirică sau științifică, ipostaza se eliberează de strânsoarea staticului omenesc. Noi suntem chemați să descoperim ipostazele văluritoare nefiind alături lor și nici înlăuntrul lor, ele nefiind în sens propriu. Ipostazele vorbesc neîncetat despre discontinuitate. Dar nu despre delimitare. Ele nu sunt ale limitei. În linii mari, ipostazele nu au o limită a lor ci numai vecinătăți. În inima vecinătăților se petrec ipostaze stranii, de negândit. Nu sunt obiecte cosmice dar, privite dintr-un anume punct de vedere, par obiecte cosmice. Nu sunt niște halte ci poate arhipelaguri de insule care se schimbă neîncetat pe măsură ce văluririle le scaldă. Înghesuite unele într-altele, aparent și pervers, ipostazele vălurite și văluritoare sunt mereu în mișcare, ele fiind esența mișcării. Nu sunt corpuri și nici trupuri. Nu le poți arăta cu degetul și nu le poți vedea nici cu telescopul și nici la microscop. Dacă ai atins știința magică a văluririi poți, ca semn suprem al libertății tale navigatoare, să ți le imaginezi. Omul Vălurit Acesta este un punct de vedere potrivit căruia universul, oamenii și timpul par că se văluresc în toate direcțiile. Trei premise a) Dacă Dumnezeu ar fi murit ce sens ar mai avea vorbirea frumoasă și de ce ar mai ființa sau funcționa frumosul în adâncul oceanelor? b) Multiplicându-mă și metamorfozându-mă într-un nor de puncte sub presiunea câmpurilor magnetice, îmi pot mări suprafața informațională? c) Miracolul ultim e felul în care o mulțime de puncte își dă seama că este o mulțime de puncte. MOTTO Singurul lucru pe care îl ai cu adevărat este ceea ce ești. Și-l ai tot timpul cu tine. Mihaela Bufnilă Omul Vălurit pare să fie omul tuturor timpurilor turnat în corporalitatea contemporaneității. Dacă nu e tocmai așa, atunci trebuie să fie la mijloc doar greșita mea raportare la real, nerămându-mi decât să accept ficțiunea generalizată și generalizantă potrivit căreia eu nici nu exist neputînd fi martor al meu. Aceasta însemnând că, fiind doar un cuprins, nu-mi pot construi nicicum exterioritatea din care să mă spionez pe deplin dedat plăcerii perverse a principiului lui unu care se multiplică. Omul Vălurit pare a fi prins în fălcile istoriei gata, gata să fie făcut praf fie de patimile lui, de propriile lui ficțiuni, fie de mulțimile care se unduiesc ca valurile unui ocean lărmuitor, fie de revoluții și războaie sau de acte administrative impersonale fie de vicisitudinile naturii care și ea nu mai e natură. Ca și construct de lumi, Omul Vălurit nu pare a fi construit prin adăugire, părelnică părând să fie ideea unui timp aflat în scurgere. Mai degrabă timpul pare vălurit, ubicuitatea dând aparența talazului care, iată se vede dincoace de orizontul nostru vizibil, când sus, sub reflectorul conștiinței, când dispărut, în adâncurile oceanului plin de universuri, spre neliniștea navigatorului, spre nesațul lui. Omul Vălurit pare să fie omul pe care îl simți alături de tine, aidoma ție, navigator prin furtunile de sens sau lipsindu-se de sens, fiindu-și suficient. Adeseori, Omul Vălurit sfârșește în ridicol, în tragic sau în anecdotic. E ca și cum, supărat că înaintașii nu-i sânt alături în încercările sale, i-ar pedepsi sfârșindu-i odată cu el, aceasta fiind expresia felului lui de a înțelege finitul. De multe ori, fiind ființă fragmentată, Omul Vălurit nu reușește să înțeleagă, să cuprindă, să afle, să i se releve sensul lucrurilor și atunci este ras din registrul de navigație dintr-o singură mișcare. Dar poate că nici nu vrea, acesta fiind un semn felului în care își înțelege el libertatea de a fi liber, aceasta fiind expresia libertății lui. Pare să fie vălurit nu numai pentru că e învecinat cu tine ci pentru că într-un fel intim, profund, ești solidar cu el. Fie că îl judeci aspru, fie că îl deplângi, fie că îl ucizi într-o metaforă, într-un articol de ziar sau într-un schimb de focuri, fie că nu-l cunoști sau refuzi să iei la cunoștință de prezența lui, nu va muri decât odată cu tine. Fie că e un roman, sau un incaș, fie că e un pigmeu, un iacobin sau un pușcaș marin ucis, fie că e primul om ajuns pe Lună sau încântătorul om al cavernelor sau vecinul de pe strada ta de la numărul trei, fie că este președintele imperialei contemporane sau al comunistei de serviciu, un om vălurit. Știi o mulțime de lucruri despre el sau ești pe cale să afli totul despre el, fie că vrei, fie că nu vrei iar el te umple adesea de sens. Omul Vălurit ar putea deveni nu doar modelul, sarcina sau misiunea ta, chinul tău, sensul tău. Omul Văluri te locuiește sau se pregătește să se așeze în sinele tău pe negândite. Și aceasta se întâmplă să fie așa pentru că este expresia tuturor oamenilor care au trăit vreodată pe această planetă și despre care, tu, crezi sau vei fi încredințat că știi sau că simți o mulțime de lucruri, aceasta fiind să spunem enciclopedia ta. Omul Vălurit este tocmai învecinarea ta cu restul lumii fiind în același timp întregul lumesc, este chiar enciclopedia ta. Nefiind limite, astăzi ești la fel de vălurit cu împăratul cel viu, cu președintele care tocmai a murit și cu legendarul spadasin care bântuie marele ecran și propriul tău imaginar, tu fiind godzila. Poate că nu e tocmai în acest fel și atunci se cheamă că granițele ar putea fi chiar aievea. Dar în propriul tău imaginar lucrurile nu stau chiar așa. Imaginarul te guvernează cu perversitate în timp ce raționalul încearcă din răsputeri să-și revendice rolul de busolă. El e permanent de cart în timp ce imaginarul, undeva, în gabie, sus, pe catarg, adulmecă depărtările tropăind. Omul Vălurit pare să fie doar o construcție fictivă dar de trebuință nouă tuturor celor cărora aparența oceanului plin de universuri le construiește un amăgitor continuu temporal. Poate că finitul e doar o construcție de trebuință pentru ca tu să capeți sens. În afara lui, existența ta nu ar mai avea noimă. Sau poate că tu însuți fiind Omul Vălurit. Tu ești subiectul știrilor macabre de televiziune. Tu, obiectul sondajelor de opinie, tu, care umpli gropile comune ale războaielor de enclavă. Tu, care ai fost ciopârțit, hulit, strivit, gazat, ridicat pe soclu, adulat, otrăvit și curtat, ars pe rug, gonit și chemat în sânul lucrurilor de taină de-a lungul istoriei. Despre tine spun filozofii că ești expirat și primitiv, că ești stupid și necivilizat, că ești sfârșitul istoriei sau chiar Satana în persoană. Poate că ești înger decăzut. Ești ticăloșit. Ești plin de păcate. Un fragmentat. Ești așa, o construcție imperfectă. Ești fie fascist transmutat în antifascist, fie rebelul anilor șaptezeci devenit birocrat sadea, fie comunist pur-sânge reeșapat sub masca neoliberalismului. Dar nu imperfecțiunea este șansa ta de a fi? Eu cred că ești doar vălurit. Și înțeleg prin aceasta că îmi ești învecinat, că te pot atinge fizic sau metaforic, în imaginar, că te pot înțelege, cunoaște și numi. Ca Om Vălurit, ești omul tuturor timpurilor. Eu nu-ți sânt superior și nici nu mă simt așa. Cred că ești doar bulversat și tulburat de existența-ta-în lume. Nu l-ai îngropat pe Dumnezeu. Îl păstrezi într-un fiind al tău, de taină. Poate că nici nu știi că fiindul e în cuprinsul tău. Ești fie un Napoleon, fie un Elvis, fie Godzila sau un Berlioz, fie bătrâna cerșetoare care aseară mi-a urat sănătate pentru bancnota pusă în palmă, fie un Sartre sau un Eminem sau un Vangelis, sau un Larry King, sau o Shakira, sau un Nostradamus sau Le Pen sau Ataturk sau Ghandi sau Maria Calas sau Queen sau Gagarin sau Garbo sau Joan Baez sau Pink Floyd sau The Truks sau Hrușciov sau Camus sau Bellow sau Borges sau Ciociolina sau Diana sau Peter, Yoko sau Abdul sau Freddy sau Maiusea sau Petre, sau Ion sau chiar întreaga enciclopedie. Pentru tine au pervertit arta cinematografică. Au răscolit imaginile de la propaganda împotriva lui Hitler sau Tito sau Bush sau Blair sau Dudaev sau Putin sau Mata Hari sau Eminem sau AC/DC sau Osama Bin Laden sau Sex Pistols sau XXX Movies sau Godzila, la scufundarea sensului teribilului Titanic a cărui ecranizare enunță principiul de ordine al noii lumi care ar fi, spun unii cu maliție, acela că super-bogații sânt salvați de sub-bogați. Dar super-bogații și-au pierdut misiunea, clevetesc midinetele aporiilor. Super-bogații sânt arestați în corporalitatea maselor flămânde așa cum filozoful desuet e arestat de utopice. Filozoful desuet așteaptă mulțimile sublunare ale minelor minierilor care sânt gata, gata să radă centrul, mărșăluind simbolic cu garoafă la butonieră și scrie cu nesațiu despre ființa fragmentată. Dar cum să fie expirată ființa când ea navighează încă spre Ultimul Sens? Căci am putea descoperi, ridicându-se vălul de pe ochii noștri, că însăși Dumnezeu are de construit un sens anume schimbându-și înfățișările sub masca corporalității Omului Vălurit. Iar dacă nu e sens, rămânând să aflăm dacă e sau nu e, atunci, trebuie să fie manifestarea lui ludică sau poate a atitudinii lui mustrătoare. Ovidiu Bufnilă |
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |