Who's Online
Exista in mod curent, 37 gazda(e) si 0 membri online.
Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
Languages
Select Interface Language:
|
|  |
Eseuri: Ovidiu Bufnilã. Trilogia Vãluririi
Scris la Monday, March 13 @ 00:00:00 CET de catre asymetria |
TRILOGIA
VĂLURIRII de Ovidiu
Bufnilă
Ce ar fi Vălurirea? Doar înfășurarea unui text, abstragerea lui
într-o propoziție finală, un act textual ultim rămas, dăruit,
uitat, livrat lumii spre interpretare?! Să se reducă existența
umană doar la lectura acestui tulburător text înfășurat, ascuns
în volutele spațio-temporale?! Căci fie furnică, fie filozof,
înjghebările organice în care pâlpâie o scânteie spirituală nu
par a avea ca fundamentală îngurgitarea unor porțiuni de spațiu,
mici îngrămădiri de molecule sau celule palpitând sub varii forme
colorate viu, atrăgător. Masticația nu pare a fi sensul ultim,
deșertăciunea deșertăciunilor.
Filozofia
Văluririi
Sigur că ne putem întreba dacă nu cumva textele, fie ele și
aleatorii, nu sunt pentru un observator cântecul de sirenă al
văluririi. Aceasta după ce ne vom fi întrebat asupra văluririi
fie ca autoritate, fie ca expresie spațială sau spațio-temporală.
O întrupare a neutrului sau manifestare a neființei. Dacă ar fi
vorba de autoritate atunci raporturile noastre ar fi de subordonare,
de confruntare sau de cooperare cu autoritatea în toată expresia ei
sau cu o parte din ea. Insurgența noastră ar fi într-un asemenea
caz nu lipsită de comic. Autoritatea ar reprezenta pur și simplu
textul în întregul lui dat nouă spre interpretare sau doar spre a
fi contemplat. Am putea bănui că și privim un asemenea text, că
trecem pe lângă el în fiecare zi sau că suntem chiar propozițiile
lui.
Ce ar fi Vălurirea? Doar înfășurarea unui text, abstragerea lui
într-o propoziție finală, un act textual ultim rămas, dăruit,
uitat, livrat lumii spre interpretare?! Să se reducă existența
umană doar la lectura acestui tulburător text înfășurat, ascuns
în volutele spațio-temporale?! Căci fie furnică, fie filozof,
înjghebările organice în care pâlpâie o scânteie spirituală nu
par a avea ca fundamentală îngurgitarea unor porțiuni de spațiu,
mici îngrămădiri de molecule sau celule palpitând sub varii forme
colorate viu, atrăgător. Masticația nu pare a fi sensul ultim,
deșertăciunea deșertăciunilor.
A te adăposti de furtună nu pare a fi demersul către reflecție. A
strânge recoltele sau a juca la ruletă pare la fel de fad, de
neimportant. Interpretarea văluririi, iluzorie. Numai gândul de a
putea interpreta în întregul ei Vălurirea i-ar face pe unii să
râdă iar pe alții să ridice eșafodul în grabă. Cătușele ar
zornăi iar forțele de ordine s-ar grăbi să aducă bineînțeles
calmul pe străzi.
Căci mulțimile, pe deplin înfiorate, așteaptă miracolul
descoperirii, așteaptă un semn al Văluririi. Ea se încăpățânează,
se lasă greu, se vrea curtată. Ca și cum ar fi o persoană. Dar nu
e persoană. După unii ar fi concept. După alții un puseu
filozofic, o himeră. Nici n-ar avea trup.
Unii se căznesc s-o înregimenteze, alții o pun în operă în
vremelnice grupări cenacliere sau grupuscule literar-mafiote.
Alții valsează cu ea. Alții o terfelesc. Alții se împăunează
cu ea. Fac rabat de la normă, nu se joacă. Încalcă diverse
convenții. Aflarea ultimului, aflarea Văluririi trece arareori
drept virtute.
Pare mai degrabă nebunie, rătăcire, vinovatul sau cel fără de
minte e adus spre judecata oamenilor, spre oprobiul lor, rareori spre
iertarea lor. În asemenea ipostaze, conformismul și
conservatorismul jubilează. Aflarea Văluririi e suprema libertate.
E spiritul liber, neîncătușat, insurgent, violent. Spiritul liber
violentează Vălurirea, părând a vrea s-o ia cu orice preț în
stăpânire. Tocmai de aceea cu virulență purcede la citirea
semnelor și interpretarea lor, tocmai de aceea totul este text, fie
autostradă, fie supernovă, fie muzică de film. Totul reductibil la
propoziție sună ca și cum ar fi o sentință. Are parfum. E ușor
dictatorial. E mistic. De neconceput, neliniștitor. Panoramând,
scrutând orizontul, privirea observatorului întâlnește textul
devenind propoziție a lui. Problema e dacă observatorul se va gândi
pe el însuși ca aparținând textului, ca fiind al Văluririi prin
observare și mărturie. Căci aici descoperim caracterul discontinuu
al acestei raportări la Vălurire ca autoritate. Și totuși rămân
corpuri ale frazei de nedeslușit ca și cum ar mai fi un observator
în spatele nostru, ca și cum Vălurirea ar aștepta sosirea unui
altuia.
Celălalt, mult invocatul celălalt, pare a fi așteptat cu
febrilitate. Asta descoperim în evoluția schemei cinematice a
viețuitoarelor de la saurieni la hominide. O căutare a
observatorului ideal, a unicului martor, Vălurirea se gândește pe
sine și caută printre propozițiile sale una convenabilă. Tocmai
autoritatea ei e pusă în discuție, nefiind un exemplu de
perfecțiune.
De ce această lipsă de simetrie? De ce acești pași nesiguri în
căutarea martorului sublim, de ce atâtea eșecuri?! La ce bun
fluturii sau scriitorii geniali, la ce bun aceste interpretări?! La
ce bun atâtea nuvelete, atâtea și atâtea romane care mai de care
mai sofisticate, care mai de care mai violente prin structură și
narațiune?! Să fie ele doar redundanță? Doar reziduu?! Sterilul
unei activități închinate văluririi ca autoritate?! Efortul
ființei pălește în fața acestei monstruoase autorități.
Necunoscută. Rece. Arogantă. Gata, gata să fie luată la refec de
filozoful dezamăgit, pornit să demoleze conceptul. Gata, gata să
fie stâlcită, erodată așa cum, din plictis cotidian, ființele
stâlcesc bietele cuvinte căutând să le stoarcă de sevă, să
găsească noi înțelesuri, noi anecdote, noi fabule. Căci
apariția, răspândirea și înflorirea fabulei vorbește de
decadență, de neîncredere și de refuzul normei. Moartea romanului
e dorită cu sârg, e anunțată cu surle și tobe, economia gâfâie
iar ideologia zace răpusă pe catafalc.
Dar romanul rămâne cheia de boltă, economia și ea, politica,
perversă, și ea laolaltă. Sunt prinși în aceste construcții cu
toții, în această cheie. Participă cu nesaț la vălurirea
textului. Ar putea fi foarte bine însă doar pustietate, doar niște
propoziții aflătoare într-un jalnic inventar, printre explozii
surde și râuri de lavă cosmică.
Ce rămâne din praful piramidelor, din câmpurile de bătălie, din
beția tehnologiei debordante? Cuvinte răzlețe căutând un autor
dispus să le reașeze în operă. La ce bun zbaterea, campania
electorală, suicidul și dogma?!
Din când în când, aparent zgâlțâind Vălurirea în autoritatea
ei, câte o revoluție. Pentru că e mai ușor să pui le cale o
revoluție decât să readuci la viața un fluture. Pentru cu e mai
ușor să ștergi porțiuni mari de text, să înnegrești pasaje
interzise vulgului. Vulgul nu are de-a face cu secretele sau tainele
sau misterele. El orbecăie în splendoarea existenței sale. Nu e
orbit ca și cum ar fi scăldat în lumină arzătoare. Iar elita
pune în sipet secretele jinduind după totalitate.
Din când în când, elitele sunt cuprinse de convulsii și propun
strategii utopice de salvare generală. Masele îmbrățișează
programele cu un soi de furie furibundă. Se prefac a înțelege
propozițiile textului. În adevăr, elite și vulg se nuntesc
într-un plictis general. Plictisul e lacăt de totalitate spre a
slei spiritul aventurier.
Ordinea și legile ucid elanul depărtărilor. Aventura se
metamorfozează în pistoale cu apă și în polemici parlamentare
cuprinzătoare de texte fie fornăite, fie savante. Savantlâcul e
ridicat la rang academic. Academia sucombă însă descrisă fiind a
fi drept cetate de necucerit. Pedanteria ucide spiritul scormonitor
cerșind mărirea pensiei și zornăitul medaliilor de merit. O
întreagă lume construită aidoma unei fabrici se prăbușește
lipsindu-se de sens. E așa, o virgulă în textul Văluririi. S-ar
putea ca însăși autoritatea să fie text. Atunci ar putea fi
lecturat în întregul său? Și ceea ce numim anticipare sau
intuiție să nu fie altceva decât o lectură stranie?! Să citească
celălalt, nenăscutul?! Să fie intuiția actul de prezență al
altcuiva?! Să nu fie ființa umană punctul cheie, punctul terminus,
vârful piramidei?! Să fie doar o formă pasageră, poate chiar
sfârșitul?!
Iar universul să nu fie decât un nume predicativ?!
Care ar fi rostul Văluririi? Care ar fi rostul acestei întrebări?
Să fie Vălurirea întocmai în raport cu ființa?! Să nu fie
autoritate decât raportată nouă?! Poate că inexistentul se
reclamă a fi text tocmai pentru a ne coordona?! Și atunci la ce bun
premiile, felicitările, statuile și comemorările?! Iată un bun
exercițiu de imoralitate. Iată un bun exemplu de nesupunere. Să nu
recunoști sistemul de valori instituit e blasfemie. Să renegi
generația anterioară e periculos.
Strigător la cer. Să descoperi deșertăciunile maturității, ce
oroare! Lipsirea de sens, un prim pas către descifrarea Văluririi.
Căci proastă educație și tirania sistemului de valori acceptat în
mod oficial te îndreaptă către pierderea identității. Artă, în
falsitatea ei, oglindește vidul.
Oglindește lipsa Văluririi lăudându-se că ar imortaliza-o. Dar
Vălurirea nu se revendică a fi a artei așa cum nu e a economicului
nici e teologului, nici a anarhistului. În marginea Văluririi,
varii revolte, sisteme filozofice, strigăte de luptă, pustiire.
Înspre totalitate, coloană nesfârșită de pelerini. Unii
agitându-și pumnii, alții cerșind iluminarea. Dar toți fiind ai
textului. Toți fiind ai morții. Moarte drapată de monumente, de
fotografii îngălbenite și de halbe de bere întru aducere aminte,
de săpături arheologice. Să sapi în corpul textului, cu fervoare
și speranța, să te întorci către subiect violentând predicatul.
Citirea textului este însăși viața.
Chiar prezența textului pare stranie și de neconceput. Chiar și
ființarea Văluririi ca ființă pare de neconceput. Și aceste
propoziții sunt distribuite astfel căci ființa umană este finită
prin tocmai explicitarea ei prin text iar textul prin limită. Alt
mod de raportare la totalitate și univers nu cunoaștem. Ne raportăm
liniar și discontinuu. Semnele de punctuație, moartea, piramida,
mărirea. Deșertăciunea, foaia albă de hârtie. În plus, încercăm
Vălurirea cu noi texte pe care ni le dăruim mișelește spre
interpretare, inventând științe defuncte spre a le descifra sau
încifra. E ca și cum n-am observa încercările la care ne supune
Vălurirea ca autoritate a textului fundamental.
Căci manipularea este tocmai a noastră, expresia perversității
noastre. Limită în fond.
Suntem limitați, îngrădiți. Am fost arestați prin interpretare.
Aproximăm anumite semne ale văluririi. Celebrăm fastul ființării
umane prin tone da scrisori, ne îngrămădim în e-mai1 și zumzăim
retro prin firele de telegraf rămase în insule. Sigur că vărsăm
tone de cerneală dorindu-ne în insule. Noi nu suntem însă insule.
Suntem propoziții ale Văluririi. Dar ne preamărim. Ne proslăvim
și ne adulăm și ne lăudăm unii pe alții fără nerușinare.
Uneori nici nu contează textele dăruite spre interpretare. Contează
faptele, micile întâmplări, biografiile. În tot acest timp
enciclopedia se umflă, dospește, crapă.
Ar părea că am fi spirite enciclopedice, convertizoare de text,
câmpuri informaționale remanente. Informația face să pălească
lumina, se mișcă infinit mai repede. Tocmai de aceea propozițiile
Văluririi sunt simultane, lucru greu digerabil de spiritul
universitar, academic.
Revelația și iluminarea pălesc în fața universității, înaintea
universalității. Seminarul ordonează și îngrădește. Revelația
te arde pe dinăuntru. Rigoarea cursului, experimentul, doctoratul
luptă împotriva entropiei. Ce nu e organizat nu e științific.
Savantul dă însă puțină culoare demersului său hotărând că,
ajuns la frontiere se poate cununa cu dogma. Dar nu există limite.
Se află vecinătăți. Propozițiile nu sunt limitate de punct ci
sunt învecinate. Iar în vecinătate, Vălurirea produce fenomene.
Observatorul le poate inventaria, le-ar putea lămuri. El însă
hotărăște limita, limitându-se la a chema ordinea și
experimentul în ajutor.
Vălurirea încearcă acum a se revendică a fi spațială,
spațio-temporală. Asta e de-a dreptul dezarmant. Fără a inventa
butelia cu gaz respirabil și fuzeea desprinzătoare de textul
teluric nu putem aspira la un asalt împotriva văluririi. Am putea
vedea textul fundamental aruncându-ne în stele, de pe un munte,
într-o noapte de vară. De ce atâta neputință, de ce această
închisoare, de ce atâtea milioane de ani prinși în prima
propoziție, nimeni nu știe. Sunt doar bănuieli. Și o cantitate
impresionantă de romane și nuvelete și sloganuri. Sărmane
înjghebări care reclamă asistență socială, premii și ediții
de lux. Altceva nu pot fi decât reziduuri ale activității
cerebrale. Semne ale celuilalt, ascuns cumva în spatele
observatorului, așteptând să intre în scenă. Bineînțeles că
lumea textelor mustește de critici gomoși, de analiști de situație
și de caz, de aspiranți la gloria literară, iluzorie. Că arta dă
sens, e fals, că literatura salvează, e plin de ironie. Vălurirea
și-a luat precauții. Și-a inventat serii de detractori și de
copiatori. Are ea un plan ascuns. Imităm după modele încastrate în
gene sau într-o matrice informațională invizibilă, nebănuită.
Că universul ar fi asemenea unui năvod, e posibil. Că ar fi
universuri de universuri legate de cordoane ombilicale, e
înduioșător. Că ar fi spațiul de necuprins, mantie înstelată,
e o metaforă.
Cine să salveze Vălurirea?! Poate că e conștientă de
singurătatea ei. Poate că s-a înghesuit în ea însăși și a
schimbat propozițiile. Poate că încă nu s-a hotărât să facă
un miracol. Lucrează doar cu zvonuri și cu trucuri ieftine.
Vălurirea, în textura ei, poate părea neserioasă, asta fiind
diferența. Alterată fiind propoziția ei, vălurirea pare a fi
scrisă, pare a fi construită. De aici încolo încep speculațiile.
Începe necuprinsul, absurdul, absolutul. Încep totalitățile de
toate felurile să intre în scenă spre a fi descifrate. Dar ființa
nu vrea schimbare de semne. Ea e limitată. Existența ei în
totalitate pare fără de sens. La ce bun? La ce i-ar fi trebuit
văluririi atâta amar de specii?! Să le aprecieze frumusețea,
culoarea, ingeniozitatea?!
O totalitate plictisită în întregul ei poate fi o catastrofă. O
totalitate insurgentă produce cutremure și bulversează bursele.
Incontrolabilă, gigantică. Sau poate infimă, ca o boare de
primăvară. Dată spre citire, vălurirea acceptă o serie de
poziționări și chiar de atitudini. Spre oponență, textul în
oglindă?! Ar fi de neiertat să vorbim despre Antivălurire de vreme
ce Vălurirea este una. Și nici această propoziție nu pare a fi
valabilă de vreme ce Vălurirea impune nemăsura și nemăsurarea ca
nefiind cantitate. Vălurirea pare a fi o calitate a Văluririi care
este un atribut al Văluririi. Când cititorul de texte, arogant,
vrea să expliciteze întregul text, fie nuveletă său roman,
nimerește în deșert. Îngrijindu-se de metoda să, de enciclopedia
sa, de inventarul său, cititorul de texte nu admite oponentă. El
deține secretul și direcționează. Cu mâna întinsă spre apus
sau spre răsărit, cititorul de texte cade în desuetudine pe măsură
ce textul se desfășoară. El nu admite imperfecțiunea și strigă
aceasta în timp ce se scufundă în istorie.
Istoria nu pare a se sfârși atâta vreme cât numărul critic și
dimensiunea critică a ființei umane guvernează elanul cosmic sau
plictisul cotidian. Înmulțirea ființelor la nesfârșit ține de o
economie a viului dar și de filozofia textului. De temerea sa. Poate
că autoritatea este neutră, pe fond. Poate că Vălurirea nu există
ca stare. Atunci nu există un text prestabilit. Nu există nimic.
Totul nu e decât o fulgerație, iar Vălurirea o aparență. Pentru
noi ea pare însă pe deplin consistentă, un drog. De la început și
până la sfârșit încercăm să descifrăm. Lectură plictisită
sau insurgentă. Așa par a fi lucrurile. În lipsa metodei și a
enciclopediei, orice spirit aparținător textului fundamental poate
oferi diverse interpretări, diverse soluții. Ele nu sunt utile
Văluririi în nici un fel. Umplu doar singurătatea ființei.
Altminteri, luat cu asalt de psihanaliști, de hermeneuți și
argonauți. Singurătatea cititorului de texte este violentată fără
odihnă. Iar Vălurirea îl amăgește folosindu-l cu cinism,
nemiloasă. Atribuindu-i acestea, încercăm s-o personificăm, s-o
decuantificăm, s-o explicităm. În adevăr însă, ea se sustrage
interpretării. Nu putem decât să dăm soluții fictive unei
probleme fictive. Așa cum nuveleta sau romanul nici nu imită
realitatea, nici nu sunt depășite de aceasta.
Aceste înjghebări de texte sunt simultane cu realitatea. Ele ne
supraviețuiesc, consumându-ne. Sunt ale textului fundamental care
se hrănește cu noi, cu spumă universului.
Până la dezvăluire, eșuăm lamentabil producând reziduuri spre
falsa noastră liniște. E indiscutabil că un celălalt râde de
noi, ne ia peste picior. Noi nu vedem aceasta și continuăm să luăm
lucrurile în serios. Tocmai de aceea, insurgența noastră în
vecinătatea textului este de-a dreptul comică.
Ipostaza
Văluritoare
Ce ar fi însă
Universul? Să vedem dacă nu cumva ne asumăm un risc lucrând
asupra limitei, asupra enciclopediei universale, asupra universului
însuși.
Ce ar fi însă
Universul? Oare nu e cumva o frumoasă și tragică ficțiune de
trebuință profundei noastre raportări la existență? Nu este el
verb și nu substantiv? Nu este el o existență a textului sau a
texturii? Dar ce poate fi existența? Carnavalul simțurilor? Beția
ideilor?
Oare nu ar trebui să
depășim această stare enciclopedică și să ne avântăm navigând
plin de curaj mai departe? De ce e bun un Univers izvorât dintr-o
stare punctuală și nu unul vălurit dintr-o mulțime de puncte
vălurite și ele? De ce ne-ar fi de ajuns un univers spânzurat
într-o singularitate și nu un univers vălurit în el însuși și
mai mult decât atât? Sigur, spiritele auguste și academiile
gomoase vor susține sus și tare că nedescoperindu-se
neomogenitatea universului acesta va fi fiind omogen. Dar dacă
renunțăm la această idee încercând să găsim nu calitatea sau
adverbul ci mai cu seamă dinamica universului? Ce ar fi dinamica?
Procesualizarea prin verb.
Renunțarea la
statutul iluzoriu de spectator și acceptarea unei mișcări bănuite
dincolo de staticul care definește, eronat, acest Univers. Dar ce
este oare acest Univers? E identificabil prin Big Bang? E
identificabil prin construcțiile noastre rigide? Să nu fie oare Big
Bang tocmai esența parșivă a staticului? Și nu suntem chiar noi
înșine arestați într-un static imposibil și tembel? Mai degrabă
Ipostaza pare să fie pe înțelesul nostru profund, dorit, imaginat,
căutat. Ipostazele sunt acele fermecătoare alcătuiri dinamice care
dau viață acestui Univers care pare să fie așa cum nu bănuim să
fie. Ipostazele nu sunt mulțimi de puncte și nici puncte singulare.
Par a trece dincolo de punct, azvârlindu-ne în incertitudinea
văluririi. Căci nu cumva valul este expresia ipostazei vălurite?
Nu acolo, pe fund, rămân lucrurile pironite în imagini în timp
ce, undeva, sus, într-o iluzorie geometrie, se fac și se desfac
esențele? Mulțimile de puncte sunt, ce-i drept, tentante. Ar fi
simplu și fermecător să fie numai mulțimi de puncte legate unele
de altele prin alte mulțimi de puncte, puzderie. Punctul ne face
vulnerabili. Ai crede că ne micșorăm aruncându-ne într-un hău
cu aparență de punct.
Un fel de sorb magic
în care staticile noastre se frâng, se sfărâmă, se topesc într-o
realitate virtuală imposibilă, nebănuibilă, inimaginabilă.
Punctul ne place pentru că, iluzoriu, îl putem identifica. Sau cel
puțin așa ne amăgim. Pentru că e un punct iluzoriu, chipurile
esențial, Big Bang-ul ne place, ne atrage, ne face să-l formatăm,
să-l înjghebăm cumva în Istoria noastră.
Avem o referință,
un punct de referință. Suntem aninați de un fals Big Bang cu un
fel de disperare, traversând crize existențiale importante,
devastatoare, ultimative. Dar poate că ar trebui să ne eliberăm.
Universul e un ocean de ipostaze. Ipostazele par perverse, ne scapă
înțelesului.
Nu poți stabili
coordonatele unei Ipostaze văluritoare așa cum ai stabili
coordonatele unei insule. Nu te poți decât văluri împreună cu o
Ipostază pentru a o înțelege, pentru a o descoperi.
Obiectele cosmice se
transformă în ipostaze văluritoare, Big Bangul nefiind de
trebuință nici măcar, așa, ca teorie. Sunt ipostaze și, se pare,
Universul s-a născut dintr-un val care s-a spart. În urma noastră,
scăpând observației, fie ea empirică sau științifică, ipostaza
se eliberează de strânsoarea staticului omenesc. Noi suntem chemați
să descoperim ipostazele văluritoare nefiind alături lor și nici
înlăuntrul lor, ele nefiind în sens propriu.
Ipostazele vorbesc
neîncetat despre discontinuitate. Dar nu despre delimitare.
Ele nu sunt ale
limitei. În linii mari, ipostazele nu au o limită a lor ci numai
vecinătăți. În inima vecinătăților se petrec ipostaze stranii,
de negândit. Nu sunt obiecte cosmice dar, privite dintr-un anume
punct de vedere, par obiecte cosmice. Nu sunt niște halte ci poate
arhipelaguri de insule care se schimbă neîncetat pe măsură ce
văluririle le scaldă. Înghesuite unele într-altele, aparent și
pervers, ipostazele vălurite și văluritoare sunt mereu în
mișcare, ele fiind esența mișcării. Nu sunt corpuri și nici
trupuri. Nu le poți arăta cu degetul și nu le poți vedea nici cu
telescopul și nici la microscop. Dacă ai atins știința magică a
văluririi poți, ca semn suprem al libertății tale navigatoare, să
ți le imaginezi.
Omul
Vălurit
Acesta
este un punct de vedere potrivit căruia universul, oamenii și
timpul par că se văluresc în toate direcțiile.
Trei premise
a)
Dacă Dumnezeu ar fi murit ce sens ar mai avea vorbirea frumoasă și
de ce ar mai ființa sau funcționa frumosul în adâncul oceanelor?
b)
Multiplicându-mă și metamorfozându-mă într-un nor de puncte sub
presiunea câmpurilor magnetice, îmi pot mări suprafața
informațională?
c)
Miracolul ultim e felul în care o mulțime de puncte își dă seama
că este o mulțime de puncte. MOTTO Singurul
lucru pe care îl ai cu adevărat este ceea ce ești. Și-l ai tot
timpul cu tine.
Mihaela Bufnilă
Omul Vălurit pare să fie omul tuturor timpurilor turnat în
corporalitatea contemporaneității. Dacă nu e tocmai așa, atunci
trebuie să fie la mijloc doar greșita mea raportare la real,
nerămându-mi decât să accept ficțiunea generalizată și
generalizantă potrivit căreia eu nici nu exist neputînd fi martor
al meu. Aceasta însemnând că, fiind doar un cuprins, nu-mi pot
construi nicicum exterioritatea din care să mă spionez pe deplin
dedat plăcerii perverse a principiului lui unu care se multiplică.
Omul
Vălurit pare a fi prins în fălcile istoriei gata, gata să fie
făcut praf fie de patimile lui, de propriile lui ficțiuni, fie de
mulțimile care se unduiesc ca valurile unui ocean lărmuitor, fie de
revoluții și războaie sau de acte administrative impersonale fie
de vicisitudinile naturii care și ea nu mai e natură.
Ca
și construct de lumi, Omul Vălurit nu pare a fi construit prin
adăugire, părelnică părând să fie ideea unui timp aflat în
scurgere. Mai degrabă timpul pare vălurit, ubicuitatea dând
aparența talazului care, iată se vede dincoace de orizontul nostru
vizibil, când sus, sub reflectorul conștiinței, când dispărut,
în adâncurile oceanului plin de universuri, spre neliniștea
navigatorului, spre nesațul lui.
Omul
Vălurit pare să fie omul pe care îl simți alături de tine,
aidoma ție, navigator prin furtunile de sens sau lipsindu-se de
sens, fiindu-și suficient.
Adeseori,
Omul Vălurit sfârșește în ridicol, în tragic sau în anecdotic.
E ca și cum, supărat că înaintașii nu-i sânt alături în
încercările sale, i-ar pedepsi sfârșindu-i odată cu el, aceasta
fiind expresia felului lui de a înțelege finitul.
De
multe ori, fiind ființă fragmentată, Omul Vălurit nu reușește
să înțeleagă, să cuprindă, să afle, să i se releve sensul
lucrurilor și atunci este ras din registrul de navigație dintr-o
singură mișcare. Dar poate că nici nu vrea, acesta fiind un semn
felului în care își înțelege el libertatea de a fi liber,
aceasta fiind expresia libertății lui.
Pare
să fie vălurit nu numai pentru că e învecinat cu tine ci pentru
că într-un fel intim, profund, ești solidar cu el. Fie că îl
judeci aspru, fie că îl deplângi, fie că îl ucizi într-o
metaforă, într-un articol de ziar sau într-un schimb de focuri,
fie că nu-l cunoști sau refuzi să iei la cunoștință de prezența
lui, nu va muri decât odată cu tine.
Fie
că e un roman, sau un incaș, fie că e un pigmeu, un iacobin sau un
pușcaș marin ucis, fie că e primul om ajuns pe Lună sau
încântătorul om al cavernelor sau vecinul de pe strada ta de la
numărul trei, fie că este președintele imperialei contemporane sau
al comunistei de serviciu, un om vălurit.
Știi
o mulțime de lucruri despre el sau ești pe cale să afli totul
despre el, fie că vrei, fie că nu vrei iar el te umple adesea de
sens.
Omul
Vălurit ar putea deveni nu doar modelul, sarcina sau misiunea ta,
chinul tău, sensul tău. Omul Văluri te locuiește sau se
pregătește să se așeze în sinele tău pe negândite. Și aceasta
se întâmplă să fie așa pentru că este expresia tuturor
oamenilor care au trăit vreodată pe această planetă și despre
care, tu, crezi sau vei fi încredințat că știi sau că simți o
mulțime de lucruri, aceasta fiind să spunem enciclopedia ta.
Omul
Vălurit este tocmai învecinarea ta cu restul lumii fiind în
același timp întregul lumesc, este chiar enciclopedia ta. Nefiind
limite, astăzi ești la fel de vălurit cu împăratul cel viu, cu
președintele care tocmai a murit și cu legendarul spadasin care
bântuie marele ecran și propriul tău imaginar, tu fiind godzila.
Poate
că nu e tocmai în acest fel și atunci se cheamă că granițele ar
putea fi chiar aievea.
Dar
în propriul tău imaginar lucrurile nu stau chiar așa. Imaginarul
te guvernează cu perversitate în timp ce raționalul încearcă din
răsputeri să-și revendice rolul de busolă.
El
e permanent de cart în timp ce imaginarul, undeva, în gabie, sus,
pe catarg, adulmecă depărtările tropăind.
Omul
Vălurit pare să fie doar o construcție fictivă dar de trebuință
nouă tuturor celor cărora aparența oceanului plin de universuri le
construiește un amăgitor continuu temporal.
Poate
că finitul e doar o construcție de trebuință pentru ca tu să
capeți sens. În afara lui, existența ta nu ar mai avea noimă. Sau
poate că tu însuți fiind Omul Vălurit. Tu ești subiectul
știrilor macabre de televiziune. Tu, obiectul sondajelor de opinie,
tu, care umpli gropile comune ale războaielor de enclavă. Tu, care
ai fost ciopârțit, hulit, strivit, gazat, ridicat pe soclu, adulat,
otrăvit și curtat, ars pe rug, gonit și chemat în sânul
lucrurilor de taină de-a lungul istoriei.
Despre
tine spun filozofii că ești expirat și primitiv, că ești stupid
și necivilizat, că ești sfârșitul istoriei sau chiar Satana în
persoană.
Poate
că ești înger decăzut. Ești ticăloșit. Ești plin de păcate.
Un fragmentat.
Ești
așa, o construcție imperfectă. Ești fie fascist transmutat în
antifascist, fie rebelul anilor șaptezeci devenit birocrat sadea,
fie comunist pur-sânge reeșapat sub masca neoliberalismului.
Dar nu imperfecțiunea este șansa ta de a fi?
Eu cred că ești doar vălurit. Și înțeleg prin aceasta
că îmi ești învecinat, că te pot atinge fizic sau metaforic, în
imaginar, că te pot înțelege, cunoaște și numi.
Ca Om Vălurit, ești omul tuturor timpurilor. Eu nu-ți sânt
superior și nici nu mă simt așa.
Cred că ești doar bulversat și tulburat de existența-ta-în
lume.
Nu l-ai îngropat pe Dumnezeu. Îl păstrezi într-un fiind al tău,
de taină. Poate că nici nu știi că fiindul e în cuprinsul tău.
Ești fie un Napoleon, fie un Elvis, fie Godzila sau un Berlioz, fie
bătrâna cerșetoare care aseară mi-a urat sănătate pentru
bancnota pusă în palmă, fie un Sartre sau un Eminem sau un
Vangelis, sau un Larry King, sau o Shakira, sau un Nostradamus sau Le
Pen sau Ataturk sau Ghandi sau Maria Calas sau Queen sau Gagarin sau
Garbo sau Joan Baez sau Pink Floyd sau The Truks sau Hrușciov sau
Camus sau Bellow sau Borges sau Ciociolina sau Diana sau Peter, Yoko
sau Abdul sau Freddy sau Maiusea sau Petre, sau Ion sau chiar
întreaga enciclopedie.
Pentru tine au pervertit arta cinematografică. Au răscolit
imaginile de la propaganda împotriva lui Hitler sau Tito sau Bush
sau Blair sau Dudaev sau Putin sau Mata Hari sau Eminem sau AC/DC sau
Osama Bin Laden sau Sex Pistols sau XXX Movies sau Godzila, la
scufundarea sensului teribilului Titanic a cărui ecranizare enunță
principiul de ordine al noii lumi care ar fi, spun unii cu maliție,
acela că super-bogații sânt salvați de sub-bogați.
Dar super-bogații și-au pierdut misiunea, clevetesc midinetele
aporiilor.
Super-bogații sânt arestați în corporalitatea maselor flămânde
așa cum filozoful desuet e arestat de utopice. Filozoful desuet
așteaptă mulțimile sublunare ale minelor minierilor care sânt
gata, gata să radă centrul, mărșăluind simbolic cu garoafă la
butonieră și scrie cu nesațiu despre ființa fragmentată.
Dar cum să fie expirată ființa când ea navighează încă spre
Ultimul Sens?
Căci
am putea descoperi, ridicându-se vălul de pe ochii noștri, că
însăși Dumnezeu are de construit un sens anume schimbându-și
înfățișările sub masca corporalității Omului Vălurit.
Iar
dacă nu e sens, rămânând să aflăm dacă e sau nu e, atunci,
trebuie să fie manifestarea lui ludică sau poate a atitudinii lui
mustrătoare.
Ovidiu Bufnilă
|
|  |
Azi
Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine?
S'inscrire a Societatea de maine
Intrati in Societatea de maine
Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
|
|
|
Inscriere : fr.groups.yahoo.com
Se dedica profesorului Mircea Zaciu
|
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga
|
Identificare
Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |
| 
|