Orice istoric ce-și respectă statutul, nu poate vorbi despre fenomenele unei perioade a trecutului fpoarte apropiat, fără a avea temeinice cunoștințe despre trecutul mai îndepărtat. E adevărat că unii s-au specializat în arheologie, dar în saltul peste milenii la „crimele comunismului" au omis existența unui abis în care, vrând-nevrând, au căzut. Regretatul savant Andrei Oțetea, mulți ani director la Institutul de istorie „Nicolae Iorga" al Academiei Române, a cărui exigență era necruțătoare, spunea cu dreptate că „un cercetător în istorie se formează în cel puțin zece ani". Mare patriot, vechi luptător pentru Unirea cea Mare din 1918, fiu de oier din satul Sibiel, cu studii și doctorat la Sorbona, ura diletantismul, lipsa de scrupule în scrierea deformată a istoriei, reaua crediță în modul de abordare a unor teme majore ale istoriei naționale și universale. Andrei Oțetea a sprijinit activ pe toți tinerii cercetători care nu acceptau compromisul în scrierea istoriei. Și eram în anii '50! Lucra la Institutul „Nicolae Iorga" pe vremea aceea, Vasile Liveanu (Olivenbaum), despre care se spunea că ar fi fost ceva rudă cu Mihail Roller. N-am știut niciodată de unde și cum a apărut pe frontul istoric acest personaj. A scris , în spirit „rollerist", o carte: „1918", publicată de Ed. Academiei Române și chiar premiată de înaltul for. Aflându-mă într-o zi în cabinetul prof. Oțetea, pe biroul căruia se afla această carte - împănată cu „mustăți" lungi, pline cu scrisul profesorului - sunt întrebată de acesta:
- Ai citit cartea asta?
La răspunsul meu afirmativ, mă întreabă din nou:
- Cum ți s-a părut?
- Ca în manualul lui Roller!, am răspuns cu oarecare reținere. Redau verdictul lui Andrei Oțetea :
- Se vede că nu e scrisă de un român!
Mi-a rămas întipărită în minte pentru totdeauna această judecată simplă și curată a marelui savant. De atunci încoace m-am întrebat adesea dacă unele lucrări de istorie care umplu tarabele sunt scrise de români? M-am întrebat adesea dacă haosul din domeniul difuzării cărții care durează de peste un sfert de secol face parte doar din haosul general sau este o acțiune dirijată contra culturii ?

Manualul despre care vorbim, cu autorii lui cu tot, apariția și promovarea în funcții și responsabilități importante a numeroase persoane selectate după criterii - altele decât cela ale competenței profesionale, experienței, performanțelor -, apariția unor instituții - mâncătoare de mulți bani publici - al căror obiect de activitate se putea încadra foarte bine în profilul institutelor de cercetare academică deja existente (subnutrite financiar) sau în Facultățile de istorie, filosofie, ziaristică, științe politice din diferite Universități din țară, politizarea lor, transformarea lor în instrumente ale intereselor politice și competiției pentru putere a grupurilor de diferite colaraturi politice - toate acestea fac parte dintr-un fenomen general care pare a urmări instalarea controlului politic asupra cercetării științifice, cenzurarea ideilor , a libertății de exprimare; cei ce s-au pretat la acest joc și au profitat din plin de privilegii și sinecure, de ascensiunea pe scara nonvalorilor specifică „blestematului deceniu", contribuie din plin, conștient sau nu, la mutilarea culturii românești, marginalizarea istoriei naționale ca factor de prim ordin în formarea spiritului național și a patriotismului la scara întregii societăți.

Nu sunt simpatizanta „teoriei conspirației" pe care o consider sinonimă - mai mult sau mai puțin - cu pasarea propriei lipse de acțiune și pasivismului în fața răului pe seama unor factori externi. Dar, ofensiva contra culturii românilor, scăderea dramatică a nivelului de cunoștințe elementare de istorie, de literatură, a românilor, în special a tineretului trecut dincolo de bacalaureat, îmbibarea cu obstinație a creierelor tinere cu o subcultură crasă difuzată prin toate mijloacele moderne existente azi, cultivarea cu aceeași obstinație a prostului gust, pervertirea artei adevărate prin invazia unor făcături venite de aiurea, te duce, vrând-nevrând la gândul că se vrea dezarmarea morală a poporului român, spolierea lui de valorile naționale autentice , anihilarea spiritului național-patriotic și aducerea lui în stadiul în care să accepte fără crâcnire ceea ce i se „oferă" prin mijloace dirijate. Asistăm la acest fenomen deun sfert de veac, fenomen manifestat mai timid la început, din ce în ce mai fățiș și mai brutal în ultimul deceniu. S-a ajuns într-un moment în care elitele culturale care au mai rămas - în majoritate trecute pe linia moartă -, considerate „depășite" , se întreabă „Mai este cazul să ripostezi? La ce bun? Cu ce riscuri? Pentru cine?"

Personal, sunt convinsă că pasivismul de acest gen și dezarmarea spiritelor este exact ceea ce s-a dorit. Prin urmare nu trebuie să mai iertăm nimic, să cerem socoteală politrucilor de orice fel, atâta vreme cât putem ține creionul în mână. Dacă românii au supraviețuit „blestematului deceniu", cu miloacele pe care le-au avut atunci, trebuie s-o facă și acum. E drept că forța și vitalitatea au scăzut considerabil după zeci de ani de experiențe de tot felul trăite de noi cu sacrificii și eforturi mari. Dar ne adăpăm încă la forța uriașă a strămoșilor și exemplul lor ne este călăuză. În această ordine de idei amintesc extraordinara putere de rezistență și înțelepciunea unei personalități care a cunoscut rigorile teroarei din anii ocupației sovietice dar și pe cele ale totalitarismului din anii următori. E vorba de Octavian Ghibu, fiul marelui cărturar și luptător pentru cauza Marii Uniri din 1918, Onisifor Ghibu. Am fost în preajma sa mereu dar mai ales când conjunctura devenea atât de complicată pentru un cercetător în ale istoriei încât tot timpul simțeai că te afli între Scila și Caribda și nu mai găseai soluții salvatoare. Atunci, acest mare cărturar și patriot, rezistent ca o stâncă în fața furtunii, spunea: „Trebuie să reziști, să insiști, gândește-te la picătura de apă care, căzând mereu în același loc, găurește stânca și trece dincolo de ea. Insistă și vei găsi drumul!" I-a încheiat viața prin cunoscutele lui metode „Gestapo"-ul sovietic, pentru că era „mai basarabean decât basarabenii".

Un alt mare om, dr. Ion Jovin, ardelean-unionist și el, medicul curant al lui Iuliu Maniu, trecuse prin ani grei de pușcărie din care ieșise cu moralul nealterat. Îmi telefona după ce se întorcea din vreo călătorie în Occident: „Vino să discutăm, e grav, pierdem Ardealul! Am venit din Germania, am adus multe documente!". Mă duceam, îmi arăta un munte de documente, cărți, reviste, ziare adunate de pe unde-l purtaseră pașii de nonagenar. Deplângea și blama dezinteresul „Europei Libere" pentru pasivitatea față de acțiunile și propaganda iredentistă maghiară desfășurată acolo. Nu-i înțelegea când i se răspundea: „Noi suntem uniți și colaborăm contra regimurilor comuniste; restul nu este de actualitate!"- sunt cuvintele rostite cu multă obidă de acest prea „încăpățânat" român ardelean. Începusem să schițăm proiectul unei consistente monografii depre Istoria Transilvaniei, a cărei traducere în engleză și germană și publicare urma să le asigure Ion Rațiu. Proiectul începuse să priondă viață, dar evenimentele din 1989 au întretupt planul nostru. Credeam cu toțiii atunci că „nu mai e cazul !" De fapt tocmai atunci „era cazul!".Multe speranțe au murit îndată după decembrie 1989"

Conjunctura politică

În vara anului 2004, Ministerul de Externe al României a hotărât să repună în actualitate activitatea Comisiei naționale pentru redactarea Colecției Naționale de Documente Diplomatice Românești , activitate ce începuse în forță în vremea ministeriatului la Externe a lui Adrian Năstase și care încetase brusc și fără nici o explicație la scurtă vreme. Subliniez că nici astăzi, după 25 de ani de la ridicarea barierelor privind cercetarea arhivelor și publicarea de documente, România nu are o colecție completă de Documente Diplomatice fiind printre foarte puținele țări europene care nu poate pune la dispoziția celor interesați un astfel de instrument de lucru.. Volumele de documente diplomatice publicate - toate tematice și în multe cazuri conjuncturale - nu pot suplini lipsa unei astfel de colecții complete. Fiind implicată încă de la început în acest valoros proiect, pot afirma, fără teama de a greși că motivele care au împiedicat realizarea acestei opere de interes național și internațional au fost și sunt de natură strict politică.

În ansamblul problemelor de politică externă, în ansamblul relațiilor internaționale politice, diplomatice, economice, militare ale României există numeroase aspecte asupra cărora se încearcă de ani buni a se trege oblonul. De exemplu, raporturile cu Rusia-U.R.S.S., răpirile succesive de teritorii, trădarea Rusiei în Primul Război Mondial, inclusiv chestiunea Tezaurului nostru confiscat de Lenin în 1918, războiul contra Ungariei lui Bela Kun pentru apărtarea frontierei de Vest a României, raporturile cu Ungaria înainte și după Trianon, războiul din Est contra U.R.S.S., consecințele înțelegerilor dintre marile Puteri pe seama României din etapa 1939-1945, mult dezbătuta chestiune a „criminalului de război" Ion Antonescu, încă mult controversatului act de la 23 august 1944, ocupația sovietică cu tot ce a însemnat ea, calvarul românilor aflați sub ocupație străină, sovietică, horthystă, monstruozitățile care s-au produs atunci - toate acestea și încă multe altele sunt chestiuni ce nu se dorește a fi clarificate și deslușite în volume de documente prelucrate și adnotate de specialiști. La noi există o cenzură nevăzută care acționează sistematic, chiar brutal uneori, pentru păstrarea la întuneric a idtoriei ce nu se vrea a fi știută. În 2004 revenise speranța că acest important deziderat al istoricilor români se va împlini Printr-o Hotărâre...