„Micșorăm noi înșine valoarea trecutului nostru național”, constată Mircea Platon (Elitele și conștiința națională, Ed. Contemporanul, 2017). Și culmea este că nesăbuita Lege 217/2015 a fost promovată în Parlament tocmai de un profesor de istorie, Crin Antonescu. Pierdem cu uitare de sine, cum avertiza în șiruri clare Eminescu (Nu suntem dispuși a reveni, „Timpul, 30 sept. 1878), „razimul moral al personalităților”.

„Oamenii de vocație” (formula lui C. Rădulescu-Motru), factori de evoluție etnică, naționaliști raționali și conștienți, sunt trași pe dreapta, pe extrema dreaptă, de domnul Alexandru Florian, ca fasciști, rasiști, xenofobi, „personalitățile vinovate” fiind Eliade, Vintilă Horia, Gyr, Crainic, Țuțea, al căror cult e interzis. Și-n vremea asta, vreme din nou închisă prin Legea 217, se plânge de mila „marginalizaților” de stânga, ca C.I. Gulian, Dodu Bălan, Pavel Apostol, Radu Florian… Dacă, așa cum pledează domnul Al. Florian, Vintilă Horia trebuie condamnat pentru „activismul jurnalistic”, considerându-se că „prin mesajul său a susținut regimul Antonescu”, atunci și domnul Florian, cu tată cu tot, ar trebui condamnat pentru că a susținut regimul dictatorial ceaușesc. A le aminti că tații lor au fost dacă nu ilegaliști, atunci kominterniști (cazul Radu Ioanid: tată ilegalist, mamă – profesoară de socialism științific) n-ar fi – se zice – corect politic. Atunci de ce s-a vrut excluderea lui Nichifor Crainic, în '41 ministrul Propagandei Naționale, trimis la Aiud în 1947 și eliberat în 1962 ? Discriminăm, discriminăm, mereu în favoarea stângii. Scrierile horiene, spre a le spune ca Dan Anghelescu, vintilăhorian convins și convingător, sunt supuse denigrării, dar Dumitru Popescu-Dumnezeu apare în miezul paginilor „României literare”.

Dimitrie Stelaru a fost pus pe un pat de cuie, metaforic vorbind: atacat în „Lupta de clasă” pentru că a scris Odă pentru Mareșal în „Fapta” lui Mircea Demian, unde lucra atunci. Un împrumut modest de la Fondul literar i-a fost refuzat. Dan Deșliu nu-l mai saluta. Sadoveanu, Cicerone Theodorescu, Jebeleanu scoseseră „Cuvântul Mareșalului”, pentru sate. N-au avut probleme pentru asta, dimpotrivă, trecând (din convingere?) pe baricada stângii comuniste ori închinând condace nu lui Dumnezeu, ci Partidului.

Gyr, Crainic, Vinea au scris articole pe linie la „Glasul patriei”, fapt incriminat tocmai de cei care vegheau la respectarea liniei PCR. Noica, om cu „pension”, pușcărizat 6 ani și cu DO zece, în lotul cu numele său (condamnați: Sergiu Al.-George, Al. Paleologu, Dinu Pillat, Arșavir Acterian, Al.O. Teodoreanu, N. Steinhardt) a fost acuzat ca „antrenor de marxism”, scriind „tâmpenii” cu românească în titlu. În ce mă privește, și eu prefer sufixarea cuvântului român cu -esc Sună mai… românește; dar guvernul e român, nu românesc.

Blaga a fost și el taxat pentru „un articol de compromis” în „Contemporanul” (unde Ivașcu i-a publicat în 15 ani 25 de poezii), reprodus de „Scânteia”. Leonte Răutu îi promisese lui Dorli că va apărea un volum Blaga. Radu Gyr (Demetrescu Ștefan), supus unei detenții riguroase în '45 pentru „crime care au dus la dezastrul țării”, condamnat la moarte în '58 pentru activitate legionară (pedeapsa i s-a comutat în '60, fără s-o știe, în muncă silnică pe viață) a fost eliberat în '63. Nu și-a văzut nici un poem publicat, până a murit.

Balotă, după detenție, a scris în „Scânteia” ca să poată publica. Trebuia supus oprobriului public pentru că „s-a dat cu regimul”? Am și eu dreptul, după 13 ani de interdicție în presa ieșeană, să spun ce cred că merită să spun: dreapta măsură nu e respectată, câștigând iarăși stânga măsură. Eminescu e blamat ca „protolegionar” (ei, mai greșește și Ion Negoițescu!), iar Mircea Eliade e blamat ca legionar de o curățătoare de țară, care nu-i știe nici titlul corect (De la Zalmoxis la Genghis-Han, coniță!).

Țuțea e bătrânul legionar, ostracizat ca fundamentalist conservator, iar Crainic e acuzat de legionarism (deși nici măcar n-a fost legionar) și de fascism corporatist. Ortodoxia, văzută de el ca lege a etniei, nu convine. La moara domnului Al. Florian curge apă destulă contra lui N. Crainic, arestat în '47 pentru „crime de dezastrul țării”. I-au oferit zile aliturgice, de post aspru, iar Crohmălniceanu,în timp ce se hrănea copios la Capșa, l-a ocărât,în Amintiri deghizate, că a cedat, de foame, gardienilor, visând la coșul hristic cu fărâmituri de pâine.

Voiculescu, un fundamentalist ortodox? Blândul doctor fără arginți, Vasile Voiculescu, a fost condamnat la muncă silnică și eliberat, pe moarte, în '63, iar pe Ovid Densusianu, l-au condamnat ca „agent fascist” în '59, la 25 de ani de muncă silnică și l-au eliberat în '64.

Soția filozofului Anton Dumitriu, fiu de țărani săraci din Teleorman, Adalgiza (Giza), nu l-a recunoscut în iulie '64, când a ieșit din închisoare. Nici fiica Monica pe Dinu Pillat, după 6 ani de detenție pentru „uneltire contra ordinii sociale”. Lui Anton Dumitriu i s-a strigat în presă „Pa, Toni!”.De ce? Pentru că a apărut în seria scoasă de Editura Eminescu? Nici romanul lui Dinu Pillat n-a avut mare noroc la critica de întâmpinare.

Pe Andrei Ciurunga (Robert Kahuleanu) l-au condamnat în februarie '50 tot pentru „activitate publicistică”. Fusese salariat la Ministerul Propagandei între '41-'44, scrisese articole și poezii „cu caracter antisovietic”. Când a ieșit, n-a putut fi decât îngrijitor de local, portar, instalator… Mai apuca să semneze cu Radu Calomfir în „Rebus” și-n „Urzica”. Ca și cum n-ar fi fost prea destul, în '58 l-au arestat din nou și l-au condamnat la 11 ani muncă silnică pentru că difuzase poezii scrise în prima detenție. După grațierea din '64, naveta la 10 km de București. Făcea contabilitate cu minus 18 dioptrii.

În '49, Sergiu Dan a fost condamnat la temniță grea pentru „crime contra umanității” și eliberat în '54. Dar Marcel Petrișor de ce a stat închis 12 ani (1952-1964), cu întrerupere de câteva luni, în '56? Romulus Vulcănescu, etnolog și folclorist, sociolog, autorul unui fastuos dicționar de mitologie, a fost arestat și torturat de Securitate, apoi condamnat într-un proces înscenat numai pentru că aparținea familiei Vulcănescu. Dar Emil Manu n-a fost condamnat ca prieten al lui Ion Caraion?

Traian Chelariu, doctor în psihologie, poliglot, poet, prozator, a fost exclus din Universitate, pușcărizat și ajuns, ca eroul lui Marin Preda, la deratizare: pus să stârpească șobolani.

Romulus Dianu a fost arestat în '45 pentru „crimă de război”, egal 20 de ani de detenție grea. Pe Ion Dezideriu Sîrbu l-au înhățat în '58 pentru „agitație”, ca și pe Marian Tarangul, arestat la o petrecere unde se citise Mein Kampf. Eliberați în '63, respectiv '64, în urma grațierii. Lui Tarangul, într-un proces la fel de înscenat ca toate celelalte, i s-a pus în cârcă organizarea unei societăți numite Hexagon, care protesta contra abuzurilor regimului comunist. Postsocialist, incriminat ca marxist.

Două destine Petrovici? Slavistul Emil Petrovici a fost suit de Groza rector la Cluj, în locul botanistului Alexandru Borza. Acest Petrovici (cu altă soartă decât Ion Petrovici), omagiator de Stalin și de limba rusă, „soră cu româna”, l-a lăudat pe lingvistul Marr, ca apoi să se dezică de Marr, după evanghelia Iosif Vissarionovici. Celălalt Petrovici, Ion, ca ministru („Recunosc, mie mi-a plăcut să fiu ministru”) al Culturii Naționale și Cultelor în guvernarea Antonescu, a înfăptuit multe și bune: a înființat editura Casa Școalelor (București), Filarmonica ieșeană; maiorescian, a comandat statuile Maiorescu, dar și Conta și A.D. Xenopol, din Iași, apoi rotonda scriitorilor din Cișmigiu (24 de statui). În 2 noiembrie '41, a înființat Radio Moldova, pentru front.

În 30 decembrie '44, Ion Petrovici a fost trecut pe lista criminalilor de război. Groza a vrut să-l scape, dar Iorgu Iordan, atunci ambasadorul României la Moscova, a reparat „eroarea” lui Groza. La Ministerul Culturii, locul lui Ion Petrovici a fost luat de Ștefan Voitec. L-au epurat din învățământ în noiembrie '44 și din SSR, unde fusese președinte de onoare. În '48, a fost eliminat din Academie, împreună cu Blaga, Crainic, Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu... Și pentru că Academia se mutase în pușcărie, a trăit în celulă, la Aiud, cu V. Voiculescu, cu D. Stăniloae (fost director al Academiei Teologice din Sibiu) și cu avocatul legionar Nestor Chioreanu (v. Morminte vii, Ed. Institutului european, Iași, 1992). „Agent hitlerist” Ion Petrovici, cum îl „demasca” „Scânteia”, în '44-'45? Când Killinger i-a cerut să scoată din manualele școlare fraza supărătoare pentru orgoliul german, Petrovici i-a spus că manualele germane conțin pasaje mult mai vexatorii pentru români: „Să le scoată nemții întâi”. Și tot Ion Petrovici a refuzat ca germana să aibă prioritate față de franceză. Altfel a fost cu rusa, pe care am fost obligați s-o învățăm cântând.

După temniță grea la Aiud ('48-'58), Râmnicu Sărat și DO în Bărăgan, având Securitatea pe urme 14 ani, a murit pe stradă, în 17 februarie 1972. N-a făcut cerere de pensie, n-a tipărit nimic. Două destine Petrovici, fără a fi vreo rudenie de sânge între Emil și Ion.

Și câți telemoderatori și telemoderatoare ne cer să rupem cu orice, dar nu cu regimul comunist! Să preluăm ce-a fost bun din doctrină, ca și cum valorile înalte românești n-ar fi fost împiedicate să-și împlinească destinele de scriitori, de filozofi, de sociologi, de etnologi. Mai ales de educatori.

În plină anormalitate, Mircea Platon caută și găsește multe repere ale „normalității naționale românești”, sperând în „posibilitatea unei renașteri a elitelor național-patrimoniale centrate pe ideea și realitatea rămânerii, a permanențelor” (lucr.cit., p. 139); nicidecum dintre elita conducătoare, „care nu simte că a locuit, locuiește și va locui în România” (p. 138). Numai că am ajuns o națiune de șomeri și de emigranți, cum vede limpede tot M. Platon; de necalificați, adaug eu. Ne-am căptușit, de 28 de ani încoace, cu neprofesioniști. Spune, cu năduf, un pamfletar, Marin Ifrim: „Grădina Maicii Domnului e plină de viermi. Țara e plină de viermi”.

Avem parte de conducători „nemiloși cu România și indulgenți cu ei înșiși” (M.P., p. 165). Datorie morală la elita politică? Ce le pasă potentaților de soluția junimistului Petru Th. Missir: competență și onestitate? E poporul vinovat de starea sa? Nu. Poporul, subliniază Mircea Platon, și-l aprob, are putere doar „în momentul și pe durata votării” (p. 155). Dă cale liberă noii Puteri votând și suportă consecințele. „Elita reprezintă adevărul unui popor și îi reprezintă poporului adevărul, atunci când poporul l-a uitat și decade” (p. 161). Însă „Cuvântul nu mai este cuvânt ca odinioară”. Ein Man, ein Wort e promisiune absolută. „Oameni întregi” (sintagma lui N. Iorga) s-ar găsi, cu siguranță, dar treptele spre vârf sunt tăiate.

Îndemnul consecvent al lui Mircea Platon e, pe parcursul a peste 400 de pagini ale cărții, acela de a penaliza anormalitatea. Una dintre ele fiind argumentarea lui Cătălin Avramescu, șef al cancelariei președintelui Traian Băsescu, din Un surplus de populație („Cotidianul”, 12 dec. 2006), cum că România n-ar putea suporta o populație de 23-24 de milioane și că ar fi bine ca românii să plece din țara lor. Și câte alte afirmații bezmetice, ba chiar, cu vocabula lui Eminescu, netrebnice, nu fac cei pentru care patrie a ajuns horrible dictu. Gata, să ne dezlegăm de țară, de glie, de neam, ba chiar să cultivăm răzbit scârba de identitate!

Spune Mircea Platon (p. 407): „Distrugerea economiei și școlii românești a fost distrugerea locurilor unde se puteau impune lideri și soluții. Blocajul economic și educațional e legat de blocaj conceptual și de elite. În lipsa elitelor organice, scoase la suprafață de chiar munca și piața noastre, am rămas cu elita culturală «aclamată» de ea însăși”.

Soluția nu-i alta decât să ieșim din amețeală și din amorțeala civică. Să ne reconectăm la tensiunea națională a marilor modele. Altfel, ne risipim și risipim. Magda URSACHE