Magda Ursache. 1918-2018

„Vremea vremuiește și timpul trage nădejde.”

Proverb românesc

Eminenții intelectuali pro Unire, făuritori ai ei, nu numai că au fost trecuți prin închisori, lagăre, domiciliu obligatoriu, dar sunt uitați sau denigrați ca naționaliști obtuzi, definiți ca detestându-i pe străini, când naționalistul îl iubește mai mult pe al său decât pe celălalt, sentiment deloc rejectabil.

Soldații români, eroii tăcuți ai Primului Război Mondial, „război imperialist” după Roller, pe oasele cărora s-a făcut Unirea Mare, au devenit iarăși „fantome albe”, cum erau ironizați în manualul de istorie RPR, pentru că fuseseră surprinși de atacul nemțesc dezbrăcați.Îmi plăcea să cred că „Pe aici nu se trece” au fost cuvintele generalului Eremia Grigorescu.S-a corectat : Nu , greșeală! Poate. Dar de trecut nu s-a trecut. Iar imperialiștii desculți i-au luat generalului Mackensen, supranumit Cap de Mort (pe căciulă), 3000 de germani prizonieri. Numai că Rollerii II, cum le zice Paul Goma, minimalizează victoriile de pe „drumul oaselor”, Mărăști-Mărășești-Oituz , deși Crucea de pe Caraiman înștiințează că e vorba despre 880.000 de jerfe.După învățătura Părintelui Iustin Pârvu, „jertfa fortifică neamul”. N. Titulescu a spus-o unde trebuia s-o spună : „România nu poate fi întreagă fără jertfă”.

Magda Ursache

1918-2018

„Vremea vremuiește și timpul trage nădejde.”

Proverb românesc

Eminenții intelectuali pro Unire, făuritori ai ei, nu numai că au fost trecuți prin închisori, lagăre, domiciliu obligatoriu, dar sunt uitați sau denigrați ca naționaliști obtuzi, definiți ca detestându-i pe străini, când naționalistul îl iubește mai mult pe al său decât pe celălalt, sentiment deloc rejectabil.

Soldații români, eroii tăcuți ai Primului Război Mondial, „război imperialist” după Roller, pe oasele cărora s-a făcut Unirea Mare, au devenit iarăși „fantome albe”, cum erau ironizați în manualul de istorie RPR, pentru că fuseseră surprinși de atacul nemțesc dezbrăcați.Îmi plăcea să cred că „Pe aici nu se trece” au fost cuvintele generalului Eremia Grigorescu.S-a corectat : Nu , greșeală! Poate. Dar de trecut nu s-a trecut. Iar imperialiștii desculți i-au luat generalului Mackensen, supranumit Cap de Mort (pe căciulă), 3000 de germani prizonieri. Numai că Rollerii II, cum le zice Paul Goma, minimalizează victoriile de pe „drumul oaselor”, Mărăști-Mărășești-Oituz , deși Crucea de pe Caraiman înștiințează că e vorba despre 880.000 de jerfe.După învățătura Părintelui Iustin Pârvu, „jertfa fortifică neamul”. N. Titulescu a spus-o unde trebuia s-o spună : „România nu poate fi întreagă fără jertfă”.

În opinia Rollerilor II, românii s-ar fi jertfit inutil pentru un stat-națiune al cărui „moment” s-a dus și ne persuadează să finim „cu bravii și celebrii”. Leit-motivul lui Lucian Boia este: „ Nu e chiar așa”. Dar cum ? La 1918, „nu noi, ci aliații au ieșit câștigători”. În alte cuvinte, eroii au cam murit de pomană și-n plus românii au cam tras în toate direcțiile.De slăvit, ar trebui slăvit Ion Slavici progermanul, care critica în „Gazeta Bucureștilor” (de sub ocupație) încălcarea Alianței cu Curtea de la Viena, fapt pentru care Lucian Boia îi găsește „un plus de caracter”, deși, conform planului Sturmer, România trebuia împărțită între Germania, Austro-Ungaria și Bulgaria.Slavici a cam fost băgat la răcoare pentru asta,dar Iorga și Crainic l-au scos din arest.Cât despre germanofilul P.P. Carp, striga în ședința guvernului : „Mă voi ruga la Dumnezeu ca armata română să fie învinsă”. A promis să-și trimită fiii trei să lupte contra românilor.Semn de la Dumnezeu : unul a murit în Transilvania, dar în rândurile românești.

Într-o carte - preambul la Centenar, În jurul Marii Uniri de la 1918. Națiuni, frontiere, minorități, Ed. Humanitas, 2017, Lucian Boia declară fără înconjur : „Calea europeană nu înseamnă revenirea la vechi frontiere, ci, ca țel final, dispariția frontierelor”. Și încă : „Miza, pentru noi toți, nu e trecutul, ci viitorul.”(p. 123).Chiar pentru toți? Nu și pentru acad. Ioan- Aurel Pop: „România nu a fost și nu este perfectă. Putem să fim dezamăgiți de multe realități, instituții, oameni etc. din acestă țară a noastră, dar nu de edificiul nostru național, care ne dă tărie, energie, personalitate, onoare și demnitate.”

Europarlamentarul Tökes Laszlo e în doliu de 1 Decembrie.Oare dacă am schimba data zilei naționale, pe care n-o „apreciază”, ar ridica tricolorul românesc din bernă? Și mai are ceva de reformat: îi transmite președintelui să nu serbeze, ca sas, Centenarul. Vede Iohannis că udemeriștii duri merg pas cu pas înapoi spre Trianon? Un copac moare sigur dacă tai din el mai mult de 30%. Dar o țară „toaletată”ca un copac, cu ea ce se întâmplă?

Noi, românii, cum celebrăm? Ridiculizăm centenaru’ cu grătaru’ ca Celentano care se vrea numit Centenaro, că-ți vine să strigi ca Vasile Gogea: „Opriți mârlănia, vreau să cobor!” Cât despre Sabin Gherman (Lookplus, 13 sept. 2o17), dumnealui zice, cu mâna-n buzunar : „Merităm un centenar decent, fără naționalisme și alte porcării” (subl. mea, Magda Ursache). Și asta pentru că domnul Gherman ( din lipsă de solidaritate cu etnia, din ce altceva ?), pus pe dezmembrări teritoriale, se arată supărat pe București, tot cu mâna-n buzunar : „Capitala ne ia, nu ne dă!” Alt teleast cu rating ne anunță la „Starea nației”, să-l audă tot natu’, că , gata, n-avem țară.

Udemeriștii, tot mai udemeriști, strigă că nu sunt lăsați să fie maghiari, că ar fi românizați forțat. Așa să fie de vreme ce au reapărut uniformele de husari, cei care schingiuiau țărani, cu prunci și bătrâni cu tot și le dădeau foc la sate ? Întreb : vor ocupație hortystă, când se scoteau cu baioneta copii din pântecele mamelor? Și mă aștept la un comentariu de tipul : „Asta, adică eu, se ocupă de conflictele sângeroase româno-maghiare, reminiscență ceaușistă”. Am reprodus din memorie o frază dintr-un referat negativ scris de un improvizat editor, C. Ciolca, de la o și mai improvizată editură, la docu-romanul Universitatea care ucide. Și Ciolca (îmi asum cacofonia ) continua : „ Nu-i momentul acum, când maghiarii ne-au făcut revoluția”.După un mensonge gros comme le siècle (mulțumesc, Michel Castex!), a loviluției, iată o minciună la fel de mare. Țineți minte replica lui Eugène Ionesco și anume că nu românii, ci ungurii hortyști i-au deportat familia? „Un fleac”, i-a răspuns Elie Wiesel, nedoritor să vadă Memorialul Sighet.

Mulți sunt enervați de „gesticulația patriotică”, sintagma lui Andrei Pleșu, transmisă recent de la Beci. Numai noi, ni se tot repetă, avem poet național (germanii,nu, englezii, nu, rușii, nu ?) și, ca la un semn rău, cuvântul național dispare din titulatura muzeelor. Suntem certați că mai credem în mituri obosite de atâta întrebuințare, deși mitul reprezintă contraponderea la existența istorică potrivnică. Așa cum scrie Petru Ursache (Camera Sambô, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 1999, p.97): „De altfel, în culturile tradiționale, predominantă este memoria mitică, nu cea istorică. Mitul fundamentează conștiința istorică, modelând în manieră proprie psihologia colectivă.În legătură cu această funcție directoare a mitului, Eliade avea să-și însușească încă din tinerețe unele idei din studiile lui Arnold Van Gennep și Petru Caraman. Ambii autori au demonstrat, la timpul lor, că memoria colectivă nu reține amănuntele, cronologia măruntă. Ea se oprește asupra faptelor esențiale, făcând compatibile existența istorică și realitatea mitică.”

N-aș fi crezut să trebuiască să afirm în anul Centenarului Reîntregirii că identitatea e nevoie firească și tot firească este emoția națională, altă sintagmă pentru patriotismul considerat revolut. Nu cumva trebuie să ne scuzăm iarăși patriotismul din cauza politrucilor ceaușiști și a aberației numită național –comunism? „O struțo- cămilă, scrie Th. Codreanu, pe care numai internaționaliștii radicali o puteau născoci.”

În aceeași carte - preambul la Centenar, Lucian Boia, aruncându-și privirea asupra României de la 1923 ca „stat național unitar”, se îndoiește de această realitate, dar concede : „Așa să fie!Totuși, ce mozaic extraordinar de minorități!”(lucr. cit, p.87). Și cum plânge pe umărul Ungariei perdante! Că a pierdut Aradul și Oradea „cu netă majoritate maghiară”.Să înțeleg că numai în aceste cazuri ar conta unitatea etnică?Altfel ,pledoaria profesorului de la UB pentru minorități și pentru stat federal e limpede. În Franța, ne luminează L. Boia,nu contează „etnia, limba maternă sau religia pentru recensământ sau statistici”. Și mai limpede, la pag. 60: „Problema limbii e și ea secundară”.

Ce dacă sentimentul național presupune conștiința identității de limbă, obiceiuri, cultură? Dacă nu putem nega importanța limbii materne vorbite, atunci o stricăm ; de obiceiuri vechi-străvechi ne batem joc, cât despre cultură...Ce-ar râde Luca Pițu de o astfel de silabisire din titlul unei emisiuni : cul-tură! Și-mi scapă de ce, după Mircea Dinescu, ar fi „ortodoxiștii (sic!) subnutriți cultural”. Oare de aceea îi nutrește cu „Lacrimi și sfinți”, nume de local șic? Sau o fi vorba despre activiștii atei, care au luat postsocialist agheasmă-n gură?

Antiromânismul triumfă în varii forme.Cei cu normal sentiment național sunt constant torpilați. Eminescu știa ce-l așteaptă. Citez dintr-o scrisoare din 1882, către V. Micle : „Naturi ca ale noastre sunt menite să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor.” Cazul acad. Ioan – Aurel Pop. Cum să placă Istoria, adevărul și miturile istoricilor cărora adevărul li se prelinge printre degete? Păi ce face un istoric? Prezintă realități sau ficțiuni? Dă la spate documente sau le folosește? Și cum să le placă istoricul de la Cluj intelectualilor anemiați moral din nou, lesne adaptabili „cârmuirii” (cu vorba junimistului Missir),puși pe dez-națiune, care susțin că națiunea e pe moarte sau chiar defunctă, că ideea de țară independentă este eronată și erodată? Peneș Curcanul (alias Ion Țurcanu) e nume de lanț de magazine unde se vinde „păstramă” de curcan. Câți dintre elevi mai știu de Alecsandri?

Îți vine să spui că, dacă domnul Boia n-ar fi existat, trebuia musai inventat, să aibă cine susține că statul e o entitate complet nefuncțională. Și pentru că istoricul ardelean nu se „încadrează” în viziunea că viitorul e o cauză pierdută pentru România, de vreme ce ne-am afla într-o Europă post-națională (conducerea de la Bruxelles,da, e cea „adevărată”!),atunci apare cercetătorul „superior” Mădălin Hodor și-l acuză fără dovezi, în „22”, pe Președintele Academiei Române că ar figura pe nu știu ce listă de colaboratori Secu.M-am întrebat de multe ori dacă istoricii și istoricii literari vor folosi dosarele CNSAS, falsificate de gradații operativi. Acuma știu răspunsul.În ce-l privește pe presarul liber, ca rol fu mare, mititelul!Cum să nu fie pătat un om pentru care spiritul trecutului nu-i o bazaconie? A, să fi susținut Ioan- Aurel Pop la fel ca un europarlamentar român că „soluțiile naționale” aparțin trecutului,că „scopul nostru” este „o Europă federală, o Europă post-națională” (dar gândirea de acest fel nu e o post-gândire, spre a uza de cuvântul lui Giovanni Sartori?), atunci, cu siguranță, nu apărea pe lista lui Hodor.

În anul Centenarului Reîntregirii, primim, de ici de colo, ideea că românii n-au fost pregătiți pentru Unire, că le-a picat ca o pleașcă după prăbușirea Imperiilor; de aceea – zic istorici de Școala Roller II - au pierdut repede România Mare în ’40, că n-au fost pregătiți.Se mai afirmă că n-aveam stat puternic, centralizat.Dar nu-i o contrazicere? Acum ni se cere să nu-l avem (granițe moi, permeabile pentru puhoi de imigranți islamici), iar internaționalismul fost proletar câștigă teren versus dimensiunea națională. România e din ce în ce mai mică, mai mică decât a făcut-o Carol II, îmbrăcat ca de operetă bufă la 10 mai , dată pe care Neagu Djuvara o dorea zi națională.Nu eram în anul 1940, nici în 1944, când Emil Constantinescu (ministru de Externe Adrian Severin, președintele Senatului Petre Roman ) a făcut, de-a dreptul iresponsabil, „sacrificiul istoric”, recunoscând raptul URSS ca legal. În 7 iulie ’97, tratatul cu Ucraina a fost ratificat.Guvernul a cedat teritorii naționale, deși nu ne-a amenințat nimeni. Să sperăm că va fi anulat în 2021?Dar au adus guvernările postsocialiste altceva decât sărăcire, inechitate, datorie externă și, mai ales, lipsa solidarizării, vrajba de 30 de ani?

„Tu-i mama ei de ne-trebnicie românească!”sună replica lui C. Noica la „Neamul nevoii” eminesc. Bucovina care ne doare ( cartea Ion Beldeanu) nu ne mai doare.În vara neagră a României, an 1940, URSS înhață Basarabia și Bucovina, în 26 iunie; în 30 august, Ungaria înhață Transilvania; Carol II pierde Cadrilaterul prin Tratatul de la Craiova, din 7 septembrie, iar Cioran arde tabloul lui Carol II. Noi al cui tablou ar trebui să ardem? Deocamdată, flacăra de la Statuia Monumentului Unirii, grupul statuar al provinciilor, dezvelit în 1927, demolat în 1947 de homo sovieticus, s-a stins.Edilii Iașului n-au bani pentru butelia cu gaz necesară. Iar în R. Moldova , mai nou, se pune semn egal între românism și terorism.

Va mai veni „ceasul plinirii vremii”, cum formula Pr. Iuliu Hossu,episcopul Gherlei, atunci, la 1 Decembrie 1918 ? În celebra nuvelă Șanțurile, Mircea Eliade istorisește cum generație după generație de săteni caută „comoara”. O găsesc, o pierd și o caută iarăși. După multă vreme, o găsesc din nou . Pentru că vremea vremuiește și timpul trage nădejde.