Isabela Vasiliu-Scraba, „Tăcerea descriptivă” a filozofului Nae Ionescu

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-vulcannae10-mantuirea/

 

Motto:„El nu se crede obligat să-și făurească nici gramatica, nici sintaxa sa: vorbește limbajul tuturor. Dar, reluând limbajul tradițional, îl pune în serviciul noilor aspirații ale zilei și face să răsune neprevăzutul. Mai ales prin aceasta el se inserează în timpul lui, nu se desparte de nimic, îmbrățișează întreg registrul uman” (V. Ierunca despre Camus în 1956).

Presimțind la Nae Ionescu o fire contemplativă (1), Mircea Vulcănescu asociază această intuiție a sa cu unele meditații naeionesciene asupra problemei acțiunii și contemplației. El încearcă să pună în lumină rolul „posibilului” (al „virtualului”) în concepția despre existență a fostului său profesor. În cartea scrisă după moartea profesorului Nae Ionescu „prin otrăvire” (după opinia lui Petre Țuțea, vezi eseul Isabelei Vasiliu-Scraba, „Orice mare inteligență basculează între religie și filozofie” (Petre Țuțea), în revista tipărită „Acolada”, Satu Mare, Anul IX, nr.2/ 2015, p. 18 și nr. 3/2015, partea a II-a; URL https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/ ), Mircea Vulcănescu va consemna opinia Profesorului după care (în fața propriei existențe) omul nu poate avea alt rol decât de spectator, întrucât „lucrurile se fac” (și fără intervenția omului) atunci când ele sunt „coapte să se facă” (Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut, 1992, p. 149). O idee cumva similară notase și un alt fost student care scrisese că "Nae Ionescu nu te povățuia decât pentru a te constrânge să înțelegi că pentru labirintul reflexiv nu există un fir al Ariadnei. Trebuie să răzbați de unul singur, singur cu tine și cu ființa ta, tot atît de necunoscută ție ca și celor din jurul tău" (N. Steinhardt în vol.: Nae Ionescu în conștiința contemporanilor săi. Crestomație de Gabriel Stănescu, Criterion Publishing, 1998). Astăzi este poate mai greu să ne dăm seama de efervescența spirituală a vremurilor în care preda faimosul Nae Ionescu la Universitatea din București. Dar este suficient să ne gândim la performanțele culturale ale discipolilor săi Mircea Eliade (1907 –1986) și Emil Cioran (1911-1995). Ultimul începuse a publica în revistele vremii, când nici nu împlinise douăzeci de ani. Cioran, după licența din 1932 cu o temă din Bergson, obișnuia să-l însoțească pe Nae Ionescu (1890-15 martie 1940) la cursurile de logică și de metafizică, fără a-i fi asistent, cum era Mircea Eliade. Filozoful Nae Ionescu, prin originalitatea gândirii sale, transformase studiul Logicii, „disciplină a formelor de gândire”, într-o „știință a vieții” - scria istoricul academician P.P. Panaitescu (1900-1967) în marginea Prelegerilor de logică ținute de Nae Ionescu în anul universitar 1934-1935. Acest fapt era într-atât de remarcabil, încât a fost evidențiat și de Cioran spre sfârșitul articolului său Nae Ionescu și drama lucidității, publicat în „Vremea” din 6 iunie 1937 (v. Cioran, Singurătate și destin, 1991, pp. 314-318). Spre deosebire de alți profesori de la Facultatea de Filozofie și Litere, Nae Ionescu nu a predat niciodată istoria filozofiei expunînd diferitele sisteme filozofice pentru că, înainte de toate, presupunea că studenții săi au citit, sau citesc operele marilor filozofi, astfel încît ei au cultura filozofică necesară spre a ajunge să citească numai acei autori în care se regăsesc (2)."Studiul diverselor sisteme de filozofie este foarte interesant, - le spunea Profesorul la Cursul de logică ținut în 1927-1928. Însă nu ca să știți ce spune toată lumea, ci ca să vă găsiți pe dumneavoastră înșivă". Datorită mediului intelectual foarte stimulativ, tânărului Cioran îi reușise performanța de a se "găsi" pe sine, încă din tinerețe. Infățișată prin câteva trăsături de condei, calea către sine a moralistului „bolnav de veșnicie” (3) apare din cîteva rînduri scrise la douăzecișinouă de ani: "Omul gîndește ca să nu fie. Filozofia n-a fost niciodată o soluție. Ea este un sistem de întrebări, de înfundături" (Înșelarea prin acțiune, art. publicat în rev. "Vremea" din 15 dec. 1940 și cuprins în volumul de publicistică românească, Singurătate și destin, București, 1991, p. 332.). În toate cele șase cărți scrise în românește de Emil Cioran (4) ca și în cele publicate după 1949 în franceză se va vădi ardoarea trăirii și voluptatea negării oricărei soluții metafizice, dincolo de toate înfundăturile pe care neodihnita sa luciditate le-a putut imagina (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Ideile - un decor variabil în scrierile lui Cioran, în rev. „Steaua”, Cluj-Napoca, Anul LI, nr.7-8/2000, pp. 76-79, cuprins în vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrîngerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Țuțea, Cioran, Noica, M. Eliade, M. Vulcănescu și Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, pp.36-56, sau http://www.isabelavs.uv.ro/Discip/discip.html ). Definitorie la Nae Ionescu mai era și dorința de a cunoaște „virtualitățile închise în lucruri” (M. Vulcănescu, Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut, București, 1992, p. 101): „Privindu-l încă de la cursurile lui, vedeam cum Nae Ionescu proceda mai întâi socratic, iscodind lumea vastă a posibilităților” (op. cit., p. 146) scria în anii patruzeci remarcabilul discipol rămas în țara ocupată de armata sovietică și ucis după gratii (5). Spre deosebire de viziunea idealistă apuseană (pe care metafizicianul Nae Ionescu obișnuia să o critice în scrierile sale) viziune în care însuși „a fi” este „un fel de a face”, concepția realistă (în sens platonician, v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica Platonică, Ed. Star Tipp, Slobozia, 1999, sau http://www.scribd.com/doc/153749198/MISTICA-PLATONIC%C4%82 ) a lui Nae Ionescu accentuează asupra dorinței de cunoaștere: „problema desăvârșirii noastre nu e să facem ci să știm” (Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut). Dar să știm cum putem face, nepărăsind zona posibilului. „Dacă lucrurile stau astfel - urmează Vulcănescu -, înțelegem de ce pentru Nae Ionescu în atitudinea omului nu primează fapta, ci contemplația înțelegătoare, aceea ce un discipol al lui a definit (...) ca tăcere descriptivă” (ibid.). Această poziție pe care filozoful Nae Ionescu o împărtășește cu întreaga spiritualitate răsăriteană se află la polul opus mentalității care pune fapta la loc de cinste, de maniera că, în Apus, „a face e mai mult decât a fi” (op. cit, p. 148). Mircea Vulcănescu mai amintește hermeneutica naeionesciană referitoare la „pretenția creatoare a omului” care a vrut „să-l înlocuiască” pe Creator în treaba lui, forțând astfel destinul firesc al lucrurilor. Nu uită nici atitudinea polemică a inițiatorului Școlii „Trăiriste”: „tot Apusul așa vede spiritul, protestând împotriva condiției firești a omului” (p. 149). După gândirea religioasă a lui Nae Ionescu - admirat nu numai de mari personalități ale României interbelice (Vladimir Ghica, Octav Onicescu, Sergiu Celibidache, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Dan Botta, Horia Stamatu, Petre Țuțea, Cioran, Noica, Vasile Băncilă, Alice Voinescu, P.P. Panaitescu, Gheorghe Racoveanu, Stefan Teodorescu, etc.) dar și de filozofi vestici, - (spre marea ciudă a lui Nicolae Bagdazar care l-a „micșorat” cât a putut în Istoria… sa apărută după moartea lui Nae Ionescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia ca istoric al filozofiei românești, în rev. „Poesis”, Satu Mare, nr. 236-237, pp.50-54, sau http://www.scribd.com/doc/176897482/Isabela-Vasiliu-Scraba-Vintil%C4%83-Horia-istoric-al-filozofiei-romane%C8%99ti ) -, „creația omenească” ar fi un act de răzvrătire a omului în fața naturii create de Dumnezeu. Mai ales că „făptuirea” ar fi „împuținare și nu sporire de existență”. Ceea ce se vede mai ales acum, când poluarea si distrugerea Terrei a început să-i îngrijoreze (fățarnic) chiar pe „făptuitori”. Conform mentalității teologice răsăritene, în Dumnezeu se află suma tuturor posibilităților. Însăși creația a fost o mărginire prin selecție a posibilităților Dumnezeiești. De aici credința lui Nae Ionescu după care trecerea de la „putință” la „act” ar fi o „alunecare de la Dumnezeu” (Mircea Vulcănescu), o „istovire” și nu un adaos de ființă. În hermeneutica mitului căderii omului din starea paradisiacă în care petrecea în Grădina Raiului (6) Nae Ionescu accentua asupra primei consecințe a păcatului originar. Aceasta ar fi fost încetarea stării contemplative. Celelalte consecințe ale greșelii primilor oameni s-ar fi bifurcat. Una decurge din valorizarea atitudinii active. Ea urmează drumul spiritualității apusene, elogiind „munca”. Alta valorizează atitudinea contemplativă pe care primii oameni o aveau în Paradis. După Nae Ionescu, firea cu care Dumnezeu a înzestrat inițial omul a fost o „fire contemplativă”. Omul nu este „creator”. Doar devine astfel. Desigur, după putințele lui, odată cu izgonirea din Rai. Acestea, observă Mircea Vulcănescu, sunt însă lucruri de înțeles doar pentru cei ce se împărtășesc din mentalitatea răsăriteană: pentru cei bucuroși să contemple întâmplările vieții, să afle temeiurile lor, știind bine că omului îi este cu neputință să facă „din proprie inițiativă” ceva peste vrerea lui Dumnezeu. Situat, ca și Nae Ionescu, în „matricea stilistică” (cum spunea Blaga) a spiritualității ortodoxe românești, filozoful creștin Mircea Vulcănescu (7) mai subliniază una dintre ideile pe care le considera fundamentale în gândirea întâiului creator de școală filozofică românească. Este vorba de acea „occidentală împotrivire față de condițiile firești ale omului”. Paginile lui Mircea Vulcănescu despre problematica lui „a fi, a face și a putea” din manuscrisul cărții despre Nae Ionescu -„tulburătoare la culme” (8) - cum scrisese Noica în 1979, când credea că manuscrisul ei s-ar fi pierdut- au constituit subiectul unei… contestări. Iar „contestatarul” nu a fost altul decât Constantin Noica, cel care - după închisoarea politică (1958-1964) făcută pentru „vina” de a fi dat un manuscris despre Hegel la publicat (9) -, urma să-i devină lui Mircea Vulcănescu un discipol atât de fidel, încât i-a îmbrățișat și i-a regândit („noician”) multe idei filozofice în cărțile având în titlu cuvântul „românesc” (10). În 1944 însă, prin critica exprimată de Noica în Jurnalul său tipărit de Publicom, filozoful – „de la Sinaia”, i-a reproșat prietenului său că ar fi „construit” într-un mod cât se poate de propriu poziția naeionesciană asupra posibilului. Crezând că vine în apărarea lui Nae Ionescu, Noica l-a bănuit pe Mircea Vulcănescu de faptul că ar aduce „marfa lui proprie” și ar stecura-o „la adăpostul pavilionului profesoral” (Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut, București, 1992, pp. 149-150). Astăzi, cu avantajul unei perspective lărgite prin trecerea timpului (11), se vede cât de „pripită”, sau chiar „ciudată” apare poziția filozofului „contestatar”. Întrucât în 1979, cel care criticase (în ultima carte a sa, urmată de un sfert de secol de interdicție de publicare) „creativitatea” lui Mircea Vulcănescu (pentru că o considerase temeiul răstălmăcirii poziției filozofice a lui Nae Ionescu) nu mai ostenea, în Amintirile sale, să conteste creativitatea lui Mircea Vulcănescu: „cu excepția creației, - scria Constantin Noica prin 1979 -, totul sporea în ființa sa spirituală” (vezi Amintiri despre Mircea Vulcănescu, în vol. Mircea Vulcănescu, Pentru o nouă spiritualitate filozofică, Ed. Eminescu, București, 1996, p. 8).

Critica lui Constantin Noica din 1944 este consemnată de Mircea Vulcănescu într-o notă adăugată în manuscrisul volumului despre Nae Ionescu, notă ceva mai elaborată fiindcă aici el răspunde acuzațiilor aduse de prietenul său. Cu o desăvârșită curtoazie, Mircea Vulcănescu începe prin a constata finețea observației lui Constantin Noica, recunoscând că tematica posibilului este „una din materiile” în care contactul dintre gândirea sa proprie și gândirea lui Nae Ionescu a fost cât se poate de fecund (p. 150). Dar nu uită să adauge că gândirea i s-a „dezvoltat, pe cont propriu, și sub influiența altor dascăli” (Ibid.). Prin urmare, Constantin Noica nu a greșit foarte mult vorbind de o „marfă proprie”, aparținându-i lui Mircea Vulcănescu. În sprijinul afirmației că gândirea sa proprie asupra „precumpănirii virtualului” a fost în mod benefic stimulată și de alți dascăli, nu numai de Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu citează cele două articole publicate de el în 1932 în ziarul „Cuvântul” (condus de Nae Ionescu) despre o conferință a lui Berdiaev asupra ideii de act și de posibilitate la Aristotel. Într-adevăr, la acea conferință pe care Vulcănescu o ascultase cu câțiva ani înainte, când fusese la studii, la Paris, Berdiaev spunea că pentru spiritualitatea răsăriteană „a nu fi îndeajuns de actualizat” nu este un semn de inferioritate. Latențele nemanifestate ar fi în Răsărit la mai mare preț decât actualizările ce și-au istovit posibliățile. Un bun exemplu îl oferă chiar Biserica răsăriteană care nu-și actualizează – decât când e la strâmtoare -, câte ceva din infinitele sale posibilități. În asemenea context, realizările celor din Apus ar fi privite de Răsăritul ortodox ca treceri de la un adânc plin de ființă la suprafața înfățișărilor trecătoare și efemere ale unei lumi inconsistente în ea însăși (12). Referitor la fondul acuzației, anume că ar pune pe seama lui Nae Ionescu lucruri pe care acesta nu le-a gândit, Mircea Vulcănescu îi reamintește lui Constantin Noica de una dintre prelegerile de metafizică (a V-a din 1929-1930) ale reputatului profesor de la Universitatea bucureșteană. Mai ales că Noica, îngrijind pentru tipărire (13) - alături de Mircea Vulcănescu, Ștefan Teodorescu și Constantin Floru -, opera filozofică a lui Nae Ionescu, ar fi trebuit să știe ce idei conține ea. Cum însă Noica (despre care Cioran spusese că nu-l prea simpatiza pe Nae Ionescu, fiindcă în studenție îl dădea afară de la seminariile lui) a dat semne că a uitat cele gândite de fostul lor profesor, Mircea Vulcănescu (14) îi sare în ajutor, împrospătându-i memoria. Într-adevăr, în cea de-a cincea prelegere a cursului de metafizică închinat „cunoașterii mediate”(15), Nae Ionescu afirmase că adevărata semnificație și valoare metafizică a lumii universalului ar fi aceea că ea constituie „domeniul virtualității”, lumea către care „se mișcă omenirea în necesitățile ei de echilibru” (pp. 229-230). Urcând pe treptele adevărului și ale realității, spiritul uman tinde să atingă „domeniul virtualității” care ar fi un fel de „grădină a sufletului”. De la „starea de păcat” omul care încearcă să ajungă în „grădina spiritului” ar trece la „starea de grație”. Este demnă de remarcat asocierea dintre suflet și „grădina paradisului” pe care „hortus animi” (grădina sufletului) o poartă în chiar termenii ei. Gândirea naeioesciană devine însă mai lesne de urmărit celor care-i cunosc interpretările aduse păcatului originar (16).