Războiul ( rece) al dezintegrării României e în desfășurare. Ce să mai spui decât ca Eminescu : „Cum te pradă și te seacă/ Săracă, țară, săracă ! Ni s-a cerut și ni se cer „pământ și apă”, gaze naturale, păduri și aur contra cianuri. Iar cei desemnați să aibă în grijă treburile statului au în grijă doar treburile personale.

Un istoric de renume ne persuadează să învățăm din prezent, chiar din mai-mult- ca- prezent, că din trecut n-am avea ce învăța. Doar deținem messenger și telefonie mobilă care ne ocupă tot timpul, ce ne mai trebuie istoria lui Iorga, a lui Cartojan, a Giureștilor, a lui Vlad Georgescu, a lui Florin Constantiniu, a lui Ioan – Aurel Pop ?

Numai că o națiune fără trecut e o imposibilitate. Știe domnul Lucian Boia asta ( cum nu ?), de vreme ce scrie negru pe alb : „Câte nu se pot trage dintr-o definire neadecvată a națiunii.” Aici trebuie să-i dau dreptate (există și polemici benefice) amintindu-i definiția lui Lenin, care cunoștea importanța limbii, a teritoriului, a vieții economice, a vieții politice, a culturii. Dacă nu ai una dintre aceste condiții, dispari ca națiune, leniniza el . Și atunci a colonizat, a produs transmutări uriașe : în gulagul sovietic s-au suprimat identități etno- spirituale. Pe urmele lui Lenin, noi aprobăm imigrația, chiar un președinte român îi sfătuiește pe români să emigreze. Reconstituim eronat istoria, iar efortul creator colectiv, care este literatura orală, nu ne mai place.

Mihaela Malea Stroe, în revista „Alternanțe”, nr.4, octombrie 2018, sub titlul Morița…pleiada și gașca, face o descoperire sinistră : că s-a alcătuit Asociația Anti- Miorița, cu scopul de a salva poporul român de tot ce-i inoculează capodopera : Invidie, Resentiment, Resemnare, Lașitate și – culmea !- Sacrificiu, toate cu majusculă. În alte cuvinte, sacrificiul, bifat negativ, ar însemna lașitate și resemnare ori amândouă la un loc, că n-am înțeles. Iar „asociații” văd în bunul păstor un scrântit vorbind cu o oaie, un laș nevrând să lupte cu baltagul, capodopera orală trebuind a fi scoasă musai din manuale pentru că i-ar bolnăvi pe școleri de fatalism mioritic. Curajul în fața morții ? A, anti-mioriței nu-l pun la socoteală. Canalele TV ne servesc la întrecere cultură surogat, ca să nu-i spun subcultură. Celentano zis și Centenaru produce miștocănie groasă de Las Fierbinți, că-ți vine să strigi ca Vasile Gogea : „Opriți mârlănia, vreau să cobor !

Buna cuviință e pierdută, pierdută e și demnitatea civică. „Vedetele” ne urează An Nou fericit !, în chiloți ; pe sticlă a apărut și Florin Bădiță, fondator” al „evenimentului” Ziua fără pantaloni în metrou, în numele activismului civic, pesemne. Ca să fim „sclavi” fericiți ai societății de consum, marginalizăm eroii, ba chiar vrem să-i dez-onorăm, educația identitară e în paragină, ca și patrimoniul : nu ne preocupă puterea de rezistență a celor nealiniați comunismului, uciși, arestați, schingiuiți, persecutați. E ușor de văzut, de cei care vor să vadă, că luptătorii pentru Marea Unire s-au împotrivit până-n moarte tăvălugului bolșevic. Neamul nostru de margine de imperii, cum ne-a fost datul, a avut mari bărbați în frunte, de la Burebista și Zalmoxe la Mircea, Ștefan, Mihai, Matei, Neagoe, Constantin, domn creștin…Grigore al III-lea Ghica n-a cedat Bucovina în 1775 și a murit martiric. Da, am avut bălcești, kogălniceni, brătieni, titulești…

De la Ion.I.C.Brătianu s-a ajuns la Cioloș și Dăncilă, de la Cuza și Carol I la Iohannis, mereu (in)decis : și când trebuie să-l celebreze pe Avram Iancu, și când trebuie să citească un proiect de lege…Mă întreb cât i-ar fi trebuit să lectureze Memorandumul românilor transilvăneni. Parantetic spus, ați observat ce schimbători sunt președinții noștri ? Băsescu e acum anti-băsist în problema omul și binomul, Iohannis e anti-lucru bine și rapid făcut, doar Iliescu a rămas același : și-a conservat identitatea ideologică și limba de lemn. Guvernații sunt spectatori pasivi la dez-naționalizare. Ungurii poartă un doliu bizar-hilar după Trianon ; iredentismul maghiar – zice presa – primește fonduri de la stat. Iar noi, prin școala Boia, afirmăm că vocea majorității n-are importanță, că identitatea nu mai e temă majoră. Miracolul-enigmă al rezistenței românești într-o mare slavă ? Poveste !Suntem damnați etnic !Ce comunitate de destin mai visăm ?

Boia, multieditatul, opinează : „Cândva ar fi primat dreptul istoric, astăzi însă, în acord cu valorile și mentalitățile actuale, prezentul are întâietate; o țară e firesc să aparțină oamenilor care trăiesc acum în ea, nu celor care au trăit cândva.” Așadar secuilor sau, eventual, imigranților. Nu trebuie să fii istoric neapărat ca să știi că, sub dualiști, în Transilvania crunt asuprită, când românii locuitori majoritari cereau drept de vot universal, grofii maghiari le strigau : „Vă dăm spânzurători !

Și ce ușor renunță la acest drept europarlamentarul Cristian Preda, cerând suspendarea votului reprezentanților guvernului român în Consiliul UE. Halal treabă :reprezentantul României se manifestă contra României, ca românii să nu aibă drept de decizie în UE. Ignoranța nu se împacă defel cu cauza națională. Partidul Național Român, reprezentând 3, 5 milioane de români, nu era recunoscut în Ungaria, la 1910. Cenzura nu ațipea : arestările pentru delicte de presă curgeau : 225 de ziariști români (după „Tribuna”, nr. 176, din 1909) fuseseră amendați, însă UDMR e veșnic părtașă la guvernare.

A apărut și o glumă, doar ne pricepem să ne detașăm făcând haz de nehaz. Întrebare : „De ce votăm ? Răspuns :Ca să știm cu cine mai guvernează UDMR.” Unui arheolog medievist, B. Apăvăloaie, i se spune să nu mai umble după cioburi de oale, dar Adrian Cioflâncă sapă după oase de evrei uciși de țărani asasini înrăiți și dă zvon fals că le-ar fi găsit în marginea Târgului Ieșilor, făcându-se de râs. Era,în fapt, cimitir sătesc. Sunt istorici care pledează pentru eroismul lui Pacepa, în timp ce adevărații eroi sunt delegitimați. Unii se tot întreabă ce-am căutat lângă Antantă. Oare de ce ? Trebuia să-i lăsăm pe românii transilvăneni sub Ungaria și să fim de partea Puterilor Centrale, Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria ?

Ungurii plâng Trianonul, iar noi considerăm că data de 1 Decembrie nu-i „cuprinzătoare”. Cuiva îi e frig, altcuiva nu-i place fasolea rimând cu cârnații. Neagu Djuvara a contestat data mult și rău : că Unirea a fost ratificată de Ferdinand în 11/22 decembrie 1918.De ce n-ar fi serbată ziua națională cu două zile înainte de întâi ori cu 6 ? Simplu : pentru toate cele patru provincii, momentul astral e 1 Decembrie, Alba Iulia. Djuvara mai pleda pentru 10 mai (1866), când intra Carol I în București și depunea jurământul de domnitor. Zi a monarhiei într-o – până una alta- republică ? Poate și o monedă cu capul lui Radu Duda, excelent în rolul de prinț. O, dar nu avem noi două state românești, România și „R. Moldova” ? Iar în „R. M.”, cum ghilimetez eu Basarabia, încă se serbează eliberarea de sub „ocupația fascistă româno- germană”, ca și cum se mai învață istoria lui Roller.

Mai există o mică Românie, a vlahilor, unde se ajunge pe drumul Sarajevo- Belgrad. Pe un panou stă scris : Welcome to ROMANIJA. În Romanija din Bosnia, regiune din Republica Srpska, parte componentă a Bosniei, se vorbește o minune de română rotacizată. Tito nu le-a dat voie să se declare români, i-a pedepsit pe insurgenți și cu 10 ani de pușcărie, dar de vorbit ei vorbesc românește. Sârbii au Voievodina; Ungaria controlează (și poluează) Tisa, iar noi ne consolăm cu plăcuțele bilingve pe care întâi stă scris toponimicul în maghiară. Delăsători cum suntem, zicem : Bun și-atât ! Doar am câștigat aderarea la NATO și integrarea în UE fără spațiul Schengen. Fundația Gojdu, în valoare de trei miliarde de euro – zic gazetele- a fost pierdută de fostul premier și fostul șef SIE Mihai Răzvan Ungureanu, încălcând testamentul lui Emanoil Gojdu, formulat cu trei luni înainte de a muri, în 4 noiembrie, 1869. Bunurile Fundației au fost confiscate de comuniști; după ’89, s-au făcut negocieri cu Ungaria, inutile însă de vreme ce Ungureanu a cedat un tezaur fabulos. „Întotdeauna loial” ? Dar cui ? Din banii marelui filantrop au primit burse de studii Victor Babeș, Goga, Ioan Lupaș, Traian Vuia, C. Daicoviciu… Propun să i se acorde o bursă și lui MRU. Poate află fostul premier că Emanoil Gojdu a promis că își va servi neamul și de sub glie. Dar nu cumva ne-am obișnuit cu cedările ? Satul arădean Nadăș n-a fost cât pe ce să fie retrocedat, cu vatra lui, cu terenuri, cu casele oamenilor, unei familii care moștenise de la Ecaterina Mairovitz, o vecină evreică de 93 de ani, care nu mai avea averea de la 1939 ?

Pentru sperjuri ar trebui instituită sancțiune grea, cu pușcărizare, chit că închisoarea cu televizor nu mai înseamnă cine știe ce pedeapsă. N-au nevoie tinerii să li se spună adevărul ? Dar nu-i adevărul valoarea primă a creștinismului sau nu mai este ? Spune D. Stăniloae că „ națiunile sunt realități voite de Dumnezeu”, „fapte drepte, de neînlăturat”. În 1993, Ungaria l-a recuperat pe Horthy ; noi nu-l pomenim pe mareșalul Antonescu, deși a avertizat că semnarea armistițiului cu Molotov înseamnă pierderea Basarabiei și a Bucovinei de Nord. Că țara va fi lăsată la discreția rușilor dacă se dă ordin soldaților să depună armele. Și eu cred că se putea ieși din război fără întoarcerea armelor, dar tânărul rege a căzut în plasa unei conspirații, declarând la radio un armistițiu nesemnat de ambele părți aflate în război. Armata Roșie, după placul lui Molotov, a fost lăsată să intre în țară fără luptă, sovieticii au confiscat săbiile ofițerilor. Am intrat în cleștele Ribentropp- Molotov, apoi, la 23 august, majusculizat cu asupra de măsură, într-o eroare și mai mare. Churchill a văzut la fel situația României, în discurs.

Deși Armata Română a capitulat, Armata Roșie a împins-o în prizonierat. Cei întorși din lagăre în țară au murit în paideimos. Ca generalul Ion Rășcanu, mort la Sighet. Ca ministrul Apărării, generalul Pantazi, mort în ’58 tot în pușcărie, la Râmnicu Sărat. Prin Aiud și Gherla a trecut și fiul său, Ion Pantazi. Nicolae Macici și-a pierdut ochiul drept la Cindrel, în 22 septembrie, 1916. În ’41 comanda Armata I, iar în ’45 a fost judecat în primul lot al criminalilor de război și condamnat la moarte. Mihai I l-a „salvat” : i-a comutat condamnarea la moarte în muncă silnică pe viață. A trecut prin Jilava, Dumbrăveni, Aiud și a murit în 1950.

În același fel a fost salvat și generalul Constantin Trestioreanu, mort în ’57, trecut, după câte știu, prin „academia reeducării” de la Pitești. Generalul Gheorghe Avramescu a fost ucis de sovietici în 3 martie ’45, ca să nu se alieze cu generalul Rădescu. Arestate și duse în Siberia i-au fost soția și fiica. Avramescu a luptat la Mărășești, a trecut Prutul în ’41, a luptat în Crimeea peste mare, salvând în retragere 200.000 de români, pe „Linia Albastră” de 80 de kilometri de front, apoi a luptat pentru eliberarea Ardealului. A mai fost și generalul ostaș Nicolae Dăscălescu, „legenda Dăscălescu”, mereu în prima linie. A comandant Armata a 3-a (Cotul Donului, Stalingrad, Doneț), apoi pe a 4-a. Grav rănit pe frontul de Vest. A făcut Tatra și Carpații Albi. Arestat în ’46, condamnat de Tribunalul poporului pentru „crime de război”, „vinovat de dezastrul țării”.

În ’55, generalul Malinovski l-a întrebat pe Dej de fostul camarad de font din Cehoslovacia și Dăscălescu a fost eliberat. Obținuse 5 hectare prin Ordinul „Mihai Viteazul” și fusese declarat sabotor agricol pentru că nu plătise cote cât timp fusese sechestrat. Să le dea Dumnezeu lumină eroilor, că istoricii de școală nouă îi țin departe de lumina rememorării, întrebându-se ce-au căutat la Cotu Donului ori opinând că n-aveau ce căuta dincolo de Nistru. În Transnistria, an 1992, recensământul spune că erau moldoveni 40%, ruși 22%, ucraineni 28 %. Sublocotenetul transnistrean Bulat scria la 1917 că Transnistria trebuia alipită Basarabiei : „dacă vom lăsa Ucraina să taie o ramură azi, alta mâine, din copacul nostru va rămâne buturuga.” În 1918, Transnistria cânta Deșteaptă-te, române ! Și s-a tot cântat în școli, până la 1919, cînd teroarea bolșevică a cuprins-o. Sub sovietici, intelectualitatea acuzată că a făcut jocul „dușmanului român” a fost cumplit decimată. Scriitori transnistreni chinuiți în închisori : Nicolae Smochină, Toader Mălai, Nicolae Țurcanu, Simion Dumitrescu, Petre Chioru, Mihai Andreescu, Mitea Marcu, Alex. Caftanachi, Iacob Doibani, Ion Corcin, Dumitru Bătrâncea, Nistor Cabac…Îi pomenește Petru Ursache în Istorie, genocid, etnocid, volumul al doilea.

La ce am pierdut și la ce a mai rămas de pierdut voi reveni.