Școala Medie nr. 4 – liceul nostru – chiar schilodit, după model sovietic, a reușit să mențină un standard înalt al aspirațiilor noilor generații de liceeni. Dincolo de învățătura temeinică, teoretică și practică (fapt excepțional pe atunci, e vorba de laboratoare), dincolo de formarea intelectual-științifică era educația estetică, morală și sufletească. Încât noi elevii învățam și ne maturizam „studiindu-ne” profesorii – personalități puternice și determinante. Era cea mai bună cale, de a nu ne pierde „ființa proprie” și umanitatea înnăscută din noi, de a ne contura idealuri proprii, în plin proces de „comunizare forțată” prin „gândirea unică utopică”, a celor care „ne vânduseră” țara, plasând-o „în cercul” concentraționar sovietic. Fără să dau o definiție, dintre numeroasele enunțate de pedagogia sau psihologia socială, vreau să spun că în viață sau în școlile urmate n-am avut un singur model. Căci există pentru fiecare dimensiune a vieții și activităților omenești mai multe modele, adeseori nici unul asemănător cu altul. În mișcarea febrilă a spiritului nostru spre deschidere sau spre libertate, „contemplam” și urmam un model până la un punct. Dar într-un nou context, căutam altul care ne putea îmbogăți o altă dimensiune a personalității noastre... în formare. Profesorul Vasile Scurtu era doctor în lingvistică cu o teză de lexicologie, Termeni de înrudire în limba română, premiată de Academia Română cu Premiul „Timotei Cipariu”. Dacă în plan lingvistic profesorul era „o doxă” autentică de nivel universitar, în plan literar era „culturalist” cu simț și gust estetic superior și rafinat, dar fără onirisme sibilinice. Cultura estetică și literară de înalt nivel l-a ferit de interpretări proletcultiste și mai ales de „confuzii de valoare”, adică de „inversarea valorilor literare”. Toată interpretarea literară a textelor/operelor literare era pusă pe baze estetice, dar și estetic-morale sau estetic-patriotice. La lecțiile sale, aprecierea valorilor estetice se făcea fără intarsii, croșete sau intermedieri critice „socialist-realiste.” Se orienta cu o siguranță deplină după criteriile literare interbelice, fără să facă nicio concesie de apreciere scriitorilor proletari sau socialiști, pe care îi detesta. Erau celebre anumite parodii pe canavaua versurilor lui Neculuță: „În noaptea limpede de mai,/ Stând pe-un trepied barbar,/ E poet când e cizmar/ Și cizmar când e poet.” Într-o epocă a „prejudecăților perverse” și a „suspiciunilor funambulești”, profesorul nostru se dovedea un tradiționalist în sensul autentic al cuvântului și un neconformist în raport cu pseudoparadogmele „erei ticăloșilor”. Domnul Profesor, prin însuși axul „prelegerilor”, „analizelor” și „sintezelor” sale ne inducea ideea că trebuie să fim legați de valorile autentice ale literaturii și artei literare în care se exprimă valorile sufletului și ale spiritului românesc, fie în operele literare folclorice, fie în creațiile modern-elitiste individuale ale literaturii române (în limba română). Profesorul Vasile Scurtu – numele îi era rostit cu ironie, căci bărbatul era falnic și atletic clădit, iar temperamentul îi era energetic și vibrant – ne-a învățat, cu un adevărat simț pedagogic responsabil, gramatică și literatură la nivel mediu-superior. Fiind de formație universitară, întrecea prin competențe, la nivelul cercetărilor, pe o treime din universitarii care predau la filologia clujeană. O afirmă un elev al său care a urmat filologia clujeană. De la Dânsul am învățat, dincolo de cunoștințele predate, ce este „coeficientul de gramaticalitate” în exprimarea orală și scrisă – cu alte cuvinte „corectitudinea gramaticală a exprimării”. El ne-a definit „limbajul găunos, fastidios și inconsistent”, ce este „coerența și incoerența în exprimare”, ce este „alogicul, ilogicul și paralogicul” (noi n-am făcut logică) și multe altele. Aceste observații orale mi le notam cu acribie în maculatoare, pe care le-am păstrat până acum 7 ani. Tot în orele de literatură și limbă română, ne-a relevat „maladiile limbajului tinerilor” și cum se manifestă ele în „comportamentul verbal” (efecte) și pe plan psihologic (cauze). Ele dezvăluie „întârzierea” proceselor de culturalizare, intelectualizare și specializare. Proful vorbea ferm și „pasional” tinerilor anarhici și superficiali, „grăbiți” să-și trăiască tinerețea – pe care îi numea „viețoși fără orizont” – despre „vidul lor sufletesc”, al „trufiei animale” a omului tânăr „risipitor cu timpul și viața sa”. Nu pot să nu relatez un episod conflictual și regretabil petrecut în al doilea an de licean. Eram în curtea liceului și jucam fotbal într-o pauză dintre orele de meditații ale interniștilor. Eram într-o echipă doar câte doi amatori, iar mingea era de... cârpe. Gojei și Marinca erau o echipă, eu și un elev din altă clasă – Negrea – eram în cealaltă. Trei dintre noi purtam pantofi cu blachiuri la vârful ghetei, Gojei avea bocanci cu blachiuri care cuprindeau nu numai talpa, ci și vârful bocancilor. Avea prostul obicei să „placheze” în fluierele picioarelor noastre, vrând să blocheze mingea. Și mă izbea cu o mișcare de stoper drept în fluierul piciorului. O dată, de două ori, de trei ori... N-am mai putut suporta și era să-l plesnesc... Marinca ar fi vrut să mă bată, dar n-a îndrăznit, făcând pe eroul cu vorba. Știa că în școala elementară făcusem „lupte greco-romane” la sport cu prof. Stoicescu. Pe atunci Marinca nu era mai înalt ca mine, pe urmă s-a „întins” pe verticală. Un profesor de rusă, cam bețivan, era de serviciu și a văzut cearta. Marinca m-a acuzat că sunt bătăuș, iar eu am fost dus la clasă și controlat, dacă știu lecțiile și mi-am efectuat lecțiile. La literatură studiasem pe marele lingvist Bogdan Petriceicu Hasdeu. Aveam de răspuns la niște întrebări și eu îmi efectuasem tema. Apoi a început să mă asculte biografia scriitorului Hasdeu. În răspunsul meu l-am numit bine Bogdan Petriceicu-Hasdeu. „Rusul” – cum îi spuneam – m-a corectat spunând că nu e bine așa, ci PETRICEICO. A doua zi, Rusul „m-a pârât” Scurtului. A doua zi, D-l Scurtu, furios, m-a scos la tablă împreună cu alți trei colegi, cerându-mi să prezint, pe scurt, biografia lui Hasdeu. Primele mele cuvinte au fost: „Bogdan Petriceico-Hasdeu s-a născut... .” „– Stop!” spune profesorul și îmi face observația de rigoare, rostind accentuat ultima silabă: „ – Petriceicu”. Apoi mă „acuză” că slavizez/ rusific numele „marilor scriitori români”. Firește, am încremenit într-o tăcere taciturnă, fiindcă nu falsificasem nici un nume a unui „mare scriitor român”. Am plecat la loc fără acordul Dânsului. Eram foarte intrigat de acuzație și mă consideram complet nevinovat. Cu atât mai mult cu cât Hasdeu însuși, în tinerețe, se semna când Bogdan Petriceico-Hazdao, când Bogdan Petriceico Hajdao, date aflate dintr-un număr al Revistei „Viața românească”, pe care aveam uneori „prostul” obicei să o cumpăr și să o citesc. D-l profesor mi-a dat nota 1(unu) și pentru acea „presupusă” greșeală, dar și pentru că am plecat la loc fără învoirea sa. N-am aflat niciodată ce i-a cășunat pe mine, nici chiar atunci când a revenit la „sentimente mai bune”. În pătrarul acela m-a lăsat corigent la limba și literatura română, bursa mea „a căzut” la semibursă, iar eu aveam impresia că devenisem un „paria” față de Dânsul. Cu puțin timp înainte primisem o scrisoare, din Statele Unite ale Americii, de la fratele mai mic Mihai-George Ciama al bunicului meu patern, imigrant în America în toamna anului 1915, la vârsta de 17 ani. Se întâmplase că fratele cel mare al lui, Alexandru – genist, murise în anul anterior pe frontul din Galiția, iar bunicul meu – tot genist în armata austriacă – fusese „dat dispărut”. Ultimul frate rămas în viață, Mihai-George, temându-se că „îi va pieri neamul”, a trecut în Țara Românească împreună cu alți flăcăi de vârsta lui. Fiind prea tineri, li s-a refuzat încorporarea lor în armata românească, țara fiind atunci în neutralitate. Tineri fiind și dornici de aventură, ca să se salveze cumva dintr-o situație incertă, au plecat la Constanța, unde s-au îmbarcat pe un vapor portughez. Apoi din Lisboa, îmbarcați pe un transatlantic au luat drumul Americii, taman la New York. Negăsind de lucru, au pornit în altă aventură traversând America de la Est la Vest, oprindu-se, după mai multe încercări și popasuri tocmai în statul Colorado, în preajma munților auriferi supranumiți în spaniolă „El Sangre de Christo”. Aici s-au angajat ca mineri pe la sfârșitul anului 1919, Mihai-George ucenicind ca miner-tâmplar, fiind obișnuit în adolescență cu „prelucrarea lemnului”, meșterul său fusese tată său - tot Ioan I. Ciama – adică străbunicul meu. Scrisoarea îi fusese adresată bunicului meu, despre care mai credea că este încă în viață. Cum eu aveam același nume cu bunicul, Ioan, iar bunicul decedase în 1948, scrisoarea mi-a fost „remisă” mie la Cluj, de către un ofițer de miliție. Când mi-a fost dat să o citesc, am constatat că era plină de ștersături grosolane: cuvinte, sintagme, propoziții sau chiar alineate întregi. Erau trei pagini de corespondență. Oferea date despre viața și familia sa și cerea aceleași date și aspecte despre familia bunicului și a urmașilor săi. Așa terfelită, scrisoarea nu mi-a fost predată, nici măcar să-mi însemnez aspectele și datele esențiale despre Mihai-George Ciama și familia sa, ci mi-a fost confiscată. Când am ieșit în curte împreună cu ofițerul, eu am rămas în fața ieșirii, dânsul a plecat spre ieșire. În poartă îl aștepta nimeni altul decât Adrian Marinca care l-a salutat și a stat de vorbă cu el, închizând ușa de la intrare. Înainte, pe culoar, ofițerul s-a întâlnit cu Prof. Ioan Naidin și a stat de vorbă cu Dânsul câteva minute. Am presupus că era profesor de serviciu. Cum eram în apropiere, am auzit toată discuția. Prof. Naidin mi-a luat apărarea, spunând că sunt nevinovat. Ba chiar m-a caracterizat frumos: că sunt băiat cuminte și inteligent, învăț bine, dar sunt un elev tăcut și retras, probabil timid, iar unii profesori mă tratează cu indiferență. Apoi l-a întrebat de ce scrisoarea n-a fost predată tatălui meu. Ofițerul i-a răspuns în șoaptă, așa că eu n-am auzit răspunsul. Acum, după celelalte „probleme” (vorba vine: care?) amintite sumar mai aveam încă una „gravă”. Se știuse că aveam o rudenie în America (SUA) cu care nu comunicase încă nimeni din familia mea, dar acum cu scrisoarea primită, devenise „o realitate socială și ideologică” (?!). La finele anului al doilea de Liceu, eu am devenit cu adevărat un „elev-problemă”, iar unii profesori deveniseră mai circumspecți față de mine. Rămăsesem corigent la limba și literatura română, Chimiuța mă trata ca pe un „boboc de grădiniță”, deși intrasem în al 17-lea an de viață, fiind printre „bătrânii” clasei. Rusul și Manciul erau și dânșii pe linie. Unul îmi cerea să învăț pe de rost „imnul de stat” al URSS, amenințându-mă cu nota 1, iar celălalt mă examina la istorie numai din lecțiile despre „lupta clasei muncitoare” a cărei „conștiință de clasă” creștea, creștea și iar creștea...” vertiginos sub îndrumarea partidului comunist... „exponent al clasei muncitoare”. Dacă Rusul m-a luat „în colimator”, rămânând astfel până la absolvire, Manciul totuși „n-a cedat”, știa cam câtă istorie știam și ce cred; doar la examenul de maturitate „a ascultat” de indicațiile prețioase-odioase ale securistului „de serviciu” (în slujba cui?!). Dacă înainte de „incidentul” cu scrisoarea, rareori eram ascultat când ridicam mâna, fie din lecția de zi, fie că aveam răspunsul la o întrebare sau un coleg ascultat nu-l știa, acum n-am mai fost ascultat niciodată până la absolvire când mă anunțam prin ridicare de mână. Am relatat acest aspect fiindcă mi-a rămas în memorie ca o rană nevindecată. Ceea ce pentru colegii mei era accesibil, pentru mine devenise inaccesibil. Mai neconformă cu pedagogia verificării cunoștințelor mi s-a părut Chimiuța. Eram în laboratorul amfiteatru. Pe tablă era o ecuație chimică nerezolvată de obținere a unui acid. După semnul egal urma să fie înscris „rezultatul”, în urma efectuării experienței de laborator. Doamna Prof. efectua ea însăși experiența, mânuind eprubetele pe o măsuță de la marginea treptelor de urcare în amfiteatru. Colegii mei erau „împrăștiați” prin tot amfiteatrul, eu așezându-mă undeva pe la mijlocul lui. De aici ecuația de pe tablă se vedea ca prin ceață. Terminându-și experiența, Doamna s-a uitat în catalog. Eram numit să răspund. Am vrut să cobor mai aproape de tablă și de măsuță, dar am fost oprit cu un strigăt de altistă: „ – Stai pe loc!” al Doamnei. Apoi, văzându-mă că întârzii să răspund, mi-a cerut să ridic mâinile și să arăt palmele care erau verzi! „– Unde ai fost ieri?” Ieri fusese zi de sărbătoare, Duminică, iar după-amiaza am fost pe Feleac, împreună cu Gojei și alți doi interniști „la cules de nuci”, de pe marginea șoselei. „– Să-ți dea nucii notă la chimie! Te prind de turul pantalonilor și te arunc în stradă pe fereastră, de te faci praf!” Aveam chipul rotund și alb al unui copil naiv și fără experiență de viață. Dacă ar fi știut mai profund psihologia adolescentului sau măcar „adevărul” despre mine, probabil ar fi procedat „mai pedagogic” cu mine. Nu mă temeam de aruncare în stradă, fiindcă aveam peste 60 kg. greutate, aveam un corp lucrat de la 6 ani, deci împlinit și rezistent. Amenințarea „bestială” era metaforică și expresia „nevrozei instant”, care „rezolvă” situațiile „ostile” prin impulsivitate și intimidare (viscerală), iar pedagogia psiho-socială le numește „nevroze pedagogice”. Nota în catalog a fost 1 (unu). În urmărirea perfecțiunii didactice, D-na greșise nu oricum, ci în chip ridicol. Dânsa trebuia să ne adune jos, în primele bănci, iar experiența să o facă în fața elevilor, la vedere. D-na Prof. și-a dat seama de ridicolul situației și și-a descărcat energia nervoasă pe un „țap ispășitor” – nu unul voinic și nonșalant, ci unul mititel și temător. Chemat la cancelaria profesorală, de către D-l Diriginte Câmpeanu, acesta a întrebat-o pe Chimiuța „ce s-a întâmplat”. După Doamna, am vorbit și eu, explicând de ce n-am văzut experiența, nu numai eu, ci și alți colegi de-ai mei. Auzind relatarea mea, D-l Diriginte a izbucnit într-un râs homeric nestăpânit. Râsul acela a fost „sancțiunea” acelei amenințări viscerale a Profesoarei. Așa a intrat în colimatorul unei eminente profesoare, nu numai atunci, ci „pe vecie”. Mai târziu, când devenisem student la Filologie, când, la Biblioteca Universitară am dat și de „publicistica lui Mircea Eliade” din interbelic, am aflat niște definiții surprinzătoare și paradoxale pentru mintea mea de atunci. De exemplu: „Ridicolul e viața.” sau: „Bârfa ca și prostia sunt patologii psihice ale neadevărului.” sau: „Incriminarea cauzelor nevinovate și hiperbolizarea lor sunt ridicolul ignoranței sau a lipsei de judecată.” sau: „Ostilitatea viscerală a omului rău este adversitate de rea credință.” Ostilitatea uneori, impulsivitatea sau intimidarea alteori făceau încă parte din „arsenalul” pedagogiei clasice germanice eroice pentru „a întări” caracterele în formare. Partea proastă era că făceau victime nevinovate în calitate de „țapi ispășitori”. Am asociat aceste două personalități, Vasile Scurtu și Cecilia Marian, cu care am avut acele două incidente relatate deja tocmai fiindcă erau profesori eminenți și „eficienți”, cum se spune astăzi. Profesorul de română „m-a iertat” (!), profesoara de chimie a rămas etern supărată pe mine. D-l dr. Scurtu m-a invitat împreună cu Rimbașiu Marius și Gojei Teofil la Dânsul acasă, ca să-i transcriem niște fișe lingvistice. Cele transcrise de mine erau vreo douăzeci după lucrarea Originea românilor, volumul al doilea Ce spun limbile română și albaneză (Iași, 1928). Ne-a și oferit o mică tratație culinară. După aceea m-a chemat încă de două ori, împreună cu un tânăr pe care nu-l cunoșteam, dar care a spus că este student. Mie mi-a dat să-i transcriu fișe din lucrarea Graiul din Țara Hațegului (Buc., 1915) de Ovid Densușeanu – prima oara. A doua oară am transcris fișe după lucrarea fundamentală a lui Sextil Pușcariu, Limba română (vol. I, Buc., 1940). Astfel am luat contact cu cei trei mari lingviști și istorici ai limbii române de cel mai înalt nivel european. În fine, în vremea studenției mele, l-am întâlnit o dată când mergea grăbit, aproape alergând la Biblioteca Universitară, azi „Lucian Blaga”, unde își avea un loc anume în calitate de cercetător. Am fost surprins de câteva ori să treacă prin sala de lectură și să mă bată pe umăr, zâmbindu-mi. De două ori am fost în asistență la două lecții de literatură modernă la Liceul nostru „Emil Racoviță”. Eu eram șef de grupă la practică pedagogică, fiind însoțit de lectorul universitar Ion Drăgătoiu, metodistul îndrumător. Întrebat de D-l Scurtu de ce m-au ales pe mine responsabil de grupă la practica pedagogică, D-l asistent univ. Drăgătoiu i-a răspuns de față cu mine: „– E un tânăr foarte inteligent, cu multă experiență de viață. A fost profesor suplinitor de limba română înainte de a deveni student la Filologie. A făcut Liceul aici, la Dvs., cunoaște bine Liceele unde fac practică studenții: ‹‹George Coșbuc›› și ‹‹Avram Iancu››. Are spirit de discernământ și simț pedagogic. E foarte drept în aprecieri. A fost transmisionist la Brigada de grăniceri din Constanța, în vremuri tulburi. E un student inegal, cam nonconformist în idei și uneori intră în conflicte cu profesorii.” Prof. dr. Scurtu a izbucnit în râs. Apoi m-a bătut pe umăr și a plecat. La Facultate am avut conflicte cu două Doamne ajunse la senectute. Amândouă se pliaseră pe pedagogii sovietice, care după 1961 nu mai erau în „vogă”, fiind recuzate de marii noștri pedagogi din ultimele generații care au avut acces la literatura pedagogică modernă occidentală. Erau beneficiarele reziduurile strategiilor didactice expirate. Student fiind, am luat contact cu unii pedagogi francezi – cu scrieri traduse la Biblioteca Universitară – Eduard Claparè sau Maurice Debesse. Abia „reforma” lui Mircea Malița din 1968 a permis învățământului să se elibereze (în parte) de stereotipurilor metodice și constrângerile birocratice, care încorsetau conștiința pedagogică inovatoare și libertatea (parțială) de conștiință profesională. Ori tocmai aceasta o făceau profesorii noștri de Liceu înainte de 1961. Profesori precum Ion Mărgineanu, Vasile Scurtu, Cecilia Marian, Olimpia Comșa, asumându-și riscurile – fiecare în felul lui/ ei – practicând o independență moderată în procesul de predare-învățare-educare, ne inițiau în cunoașterea adevărată a realității și lumii, a omului real și a naturii lui cultural-spirituale, a valorilor umane și a valorilor vieții. Formarea mea și dezvoltarea mea intelectuală a depins în primul rând de aceștia, dar și de alții din planul doi: Petre Bolohan și Ioan Naidin, care mi-au deschis universul cunoașterii fizice și astrofizice a lumii, de care nu eram legat în opțiunile mele. Și în fine Alex. Câmpeanu, care s-a luptat pentru mine să fiu tratat OBIECTIV, nu prin „grilă sociologică” sau temperamentală. Și mai ales a demitizat bârfele, calomniile și alegațiile detractorilor mei, informatori ori aparatnici. Nu uit să amintesc o faptă a sa deosebită făcută pentru mine. La librăria de peste Someș (pe Strada Horia) sosise un transport de carte franceză. Domnul Diriginte mi-a oferit 63 de lei să cumpăr cărți franceze. Împreună cu banii mei puțini atunci am cumpărat volume de poezii (Ronsard, Musset, Baudelaire, Verlaine, Valery, Frenaud) și romanele (Stendhal, Balzac, Zola, Camus) sau teatru (Molière, Racine, Hugo). Nu pot uita două excursii în fabulosul Nord, Maramureș, pe urmele lui George Coșbuc și Liviu Rebreanu: în 1956, cu ocazia a 90 de ani de la nașterea marelui poet George Coșbuc, iar în 1966, cu trenul la nașterea autorului Baladelor și idilelor, Profesorul dr. Vasile Scurtu fiind prezent la „obiectivele” vizitate. A fost o trăire unică și o mare satisfacție cultural-literar spiritual de neuitat. De neuitat, de neuitat! Anii de liceu n-au fost numai ani de bucurii și satisfacții, fiindcă învățam într-un liceu de elită. Au fost ani de aspre constrângeri și unele piedici. Viața de Internat nu era o idilă liceană. Deși programată aparent riguros era, în anumite privințe, formală și haotică. Nu ne putea pregăti pe măsura cerințelor Liceului și a aspirațiilor noastre. Sala de meditații (în care trebuia să avem un loc la masă ca să ne facem temele, să învățăm lecțiile, să facem lecturile obligatorii) era confiscată adesea de către vlăjgani vociferanți și brutali, locurile fiind repartizate și de către cei doi pedagogi după „simpatii” (?!). Noaptea eram trimiși la culcare din motive insignifiante. În anumite perioade am făcut meditații într-o sală de clasă la Liceul nostru, în alte perioade la Liceul „George Barițiu”. Acolo, peste drum de Liceu, la întâlnirea zidurilor a două clădiri, perpendiculare pe orizontală, era o bancă, pe care ne odihneam uneori în pauze. Acolo, stând pe bancă vreo patru interniști l-am văzut prima și ultima dată pe Marele Anonim – Lucian Blaga – cum îl ridiculizau dușmanii. Înalt totuși, gârbovit parcă de povara gândurilor și ideilor atotstăpânitoare, purtând parcă aureola de mare înțelept peste țeasta dezgolită. Avea fața împietrită ca o statuie antică. Ne-a privit binevoitor „Ce facem aici?” Un internist de la Barițiu i-a răspuns că facem meditații. „ – Ce meditații?” l-a întrebat poetul. „ – Învățarea lecțiilor și efectuarea temelor. Noi locuim la Internat și învățăm aici într-o sală de clasă.” Noi ne uitam la El ca la o statuie, care a prins viață. Același licean mai îndrăzneț și care se vedea că este bine pregătit și cititor avizat de poezie l-a întrebat: „– Dumneavoastră sunteți poetul Blaga, Lucian Blaga?” „– Da”, a răspuns locutorul nostru cu un glas aproape șoptit. Apoi elevul a continuat: „– Dvs. ați scris volumul de poezii Poemele luminii publicat după Marea Unire?” „ – Le-ai citi?” întreabă curios Blaga. „–Da”, a răspuns liceanul. „– De unde ai luat volumul de poezii?” „– De la bunicul meu. A fost delegat la Marea Unire.” Atunci buzele omului, strânse parcă de o menghină imaginară, s-au desprins într-un zâmbet larg și învăluitor. „– Cu bine, băieți!” au fost ultimele cuvinte. În ceea ce mă privește a fost singura dată când l-am văzut pe Blaga „cel ostracizat”. „Iată un geniu!” mi-am zis în sinea mea. Știam câte ceva despre conceptul de geniu de la istoria antică și din Renașterea italiană și europeană. Emoția mea era mediată de simplitatea uimitoare a omului, intrigantă pentru sensibilitatea și mintea mea de atunci. Abia după plecarea lui agale cu fruntea ridicată mi s-a declanșat emoția aceea specifică conștientizării, că ai avut în fața ta „un zeu” al culturii române. La un curs de perfecționare din anii ’80 ai secolului trecut la Universitatea Timișoara, prof. univ. dr. Eugen Todoran ne-a propus să discutăm ce este Blaga, după specificul operei sale filosofice: filosof, mitosof sau teosof? Marele exeget al operei lui Lucian Blaga avea probleme cu publicarea operei sale: Lucian Blaga, Mitul poetic (2 vol.), Mitul dramatic (1 vol.) și Mitul filosofic (2 vol.). Așadar Lucian Blaga era considerat de către studentul său, istoricul literar Eugen Todoran – membru marcant al Cercului Literar de la Sibiu – un MITOSOF. În dezbaterea amintită la seminarul de perfecționare am avut rolul 3: „Blaga a fost un teosof”, iar el însuși era „profetul” Marelui Anonim. Rolul 1, „Blaga a fost un filosof” a fost interpretat de o profesoară eminentă din Deva, care avea și studii de filosofie înainte de a urma Filologia. Mulți cursanți au căutat variate argumente. Seminarul de două ore a fost un succes, permițând o „dezbatere” liberă despre Lucian Blaga – gânditorul, printr-o temă problematizantă. Concluzia finală a rostit-o prof. Todoran: „Blaga este filosof, mitosof și teosof deopotrivă”. Apăruse deja în anul cutremurului devastator din martie 1977, una din cărțile sale cele mai fascinante și mai explicite: Ființa istorică. Îmi amintesc acum că eu am predat cartea Bibliotecii Fundației Culturale și revistei „Secolul 21”, care avea opera lui Lucian Blaga, doar pe aceasta nu.