Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 94 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Roata vremii: Din viata profesorului de limba româna Ioan George Ciama-II
    Scris la Thursday, August 13 @ 20:47:30 CEST de catre asymetria
    România incognita Bătrânețea are avantajele ei. Mi-a permis să descopăr că am trecut prin școală multe prea neatent, ca printr-un fel de tunel, unde din când în când apar trape de lumină. Luminile acestea îmi apăreau doar mie. Alte lumini erau vizibile celorlalți colegi. Asincron. Din păcate. De aceea nu cred că suntem o generație. Ioan Ciama a trăit cu totul altceva, deși frecventa același spațiu urban, uneori aceeași bibliotecă, același anticariat, pe aceleași străzi vechi. Scrierea lui autobiografică îmi oferă zeci de probe despre asincronia trăirilor, experiențelor, în cadrul aceleiași tranșe de vârstă.
    Descopăr acum, bucuros, o personalitate de o complexitate și de o verticalitate pe care diferențele între spațiile în care trăiam mi le făceau greu accesibile, ba chiar inaccessibile. Ioan Ciama locuia la cămin, chiar dacă în centrul orașului. Eu locuiam într-o periferie situată la vreo șase kilometri de liceu. Coexistența noastră era definită de un loc geometric, clasa, eventual curtea școlii. Nu cred că am schimbat în cei vreo cinci ani de coexistență pașnică prea multe vorbe între acești pereți.
    Mare îmi este bucuria că am avut șansa să trăiesc suficent pentru a afla câte ceva despre personalitatea și activitatea fostul meu colegul de liceu.
    Locuim prea departe unul de altul, el— la Pâncota, în România, eu — la Elancourt, în Franța, pentru a mai putea schimba ceva dintr-o relație care, prin natura lucrurilor, a fost superficială. Tot ce pot face este să permit și altora să afle ce am pierdut eu neștiind cine este Ioan Ciama, profesor de limba română. Unul dintre aceia fără de care neamul românesc ar fi fost mai slab și mai sărac.

    Dan Culcer


    Profesoara de Biologie OLIMPIA COMȘA

    Opus „manierei” de „nevroză pedagogică” era stilul rafinat de relaționare în procesul de predare-învățare și educare al Doamnei Prof. Olimpia Comșa. Era un exemplu de conduită pedagogică: cu o înaltă conștiință de sine, stăpână pe sine, calmă, echilibrată și constantă. Era o femeie frumoasă atât exterior, distinsă și elegantă cu moderație, cât și interior, dezvăluind bogăția sa sufletească în atitudinea sensibilă față de toți elevii, fără a ține cont de criterii sociale sau diferențe comportamentale. Deci făcea parte dintr-o categorie socială superioară, avea vocația comunicării demne și sensibile cu toți elevii deopotrivă. Dacă greșeai cu ceva, din punct de vedere științific, la răspuns, te aștepta să reflectezi și să te autocorectezi. Dânsa avea acces la adevărata reflecție intelectuală care nu e imediatistă, ci presupune derularea unui proces psihic mai complex. Dacă făceai o gafă de natură comportamentală, te simțeai nu numai rușinat, ci și vinovat în fața Ei. Ființă superioară, conștientă de valoarea Ei, dar în mod egal de valoarea omului-OM pe această planetă, avea față de elevii săi care treceau prin impasuri sau neliniști existențiale, o atitudine de caldă protecție și da sfaturi oferind și repere pentru depășirea momentului critic „așa cum numai o mamă știe să o facă” (Prof. univ. Nicolae Miu). Doamna Comșa semăna cu mama mea. Mama Zorița era puțin mai înaltă și cu o siluetă mai accentuată, în pofida celor 11 nașteri avute. Mama era o femeie blondă, foarte frumoasă, calmă, de o blândețe îngerească, bună la suflet până la sacrificiul de sine, dar exigentă și dreaptă ca oricare creștină autentică și iubitoare. În timpul studiilor liceale, D-na Comșa nu mi-a fost substitut de mamă la vârsta adolescenței, fiindcă mama trăia și era sănătoasă, ci un MODEL UMAN și moral în Clujul acelor timpuri, pe cât de frumoase, pe atât de dramatice. La Prof. Olimpia Comșa bunul-simț, buna-credință, bună-cuviința, blândețea discretă, atenția răbdătoare, aprehensiunea sufletelor noastre „în expansiune” luau forma naturaleței și a bonomiei pedagogice – în sensul de „îngăduință” exigentă și demnă. Fiind prof. de biologie la o clasă de băieți adolescenți, în care „vocile” insinuante, ironice sau vociferante ale câtorva volubili nestăpâniți erau primite cu un zâmbet înțelegător, dar repede suspendat pentru a permite continuarea lecției. M-am gândit la D-na Prof. ca la un om superior, cu VIRTUȚI umane reale și active, cu personanță caldă și protectoare. Dacă în tulburările, neliniștile și angoasele adolescenței mele, am căutat un model cu adevărat uman, l-am aflat la DEMNA Prof. de biologie, la materiile căreia am și avut acces la note maxime. Lecțiile Prof. Comșa erau deschise oricărei minți cu înzestrări intelectuale medii, cu deprinderi de atenție și concentrare consolidate. Cursivitatea „discursului didactic” era realizată prin claritate, „refuzul prețiozităților neologistice”, prin ritmul mediu al expunerii, descrierii sau argumentării cunoștințelor. Toate acestea făceau „miracolul” înțelegerii din clasă a lecției și ca atare a învățării/ asimilării ei „în timpul predării”. Un fost licean al Profesoarei preciza că „avea darul de a preda foarte frumos biologia”. Lecțiile Dânsei erau marcate de facultatea sistematizării nespeculative, a analizei pertinente și concise. La încheierea lecției aproape regretai că predarea s-a încheiat, fiindcă noi, elevii, eram marcați de curiozitate pentru ceea ce urma să predea, consolidând astfel interesul pentru cunoașterea naturii vieții omului în general, dar și în mod particular. Stilul acesta pedagogic și didactic a orientat profesional peste 50 de viitori specialiști „in nuce” spre profesiuni legate de științele biologice: profesori de biologie, biologi, medici, farmaciști, veterinari, dar și universitari. Onestitatea și modestia Profesoarei nu erau de natură „să facă tapaj” de succesele sale de profesoară eminentă. Profesoara își trăia interior-sufletește și mintal – succesele. Poate de aceea erau atât de puțini „foști elevi” care își exprimau recunoștința și prețuirea pentru vocația și competențele Profesoarei noastre, care nu dorea să strălucească prin „mândrie publică” sau atitudini „personaliste” precum alții. Este adevărat că interesul și pasiunea mea pentru cunoașterea și înțelegerea fenomenelor vieții mi le-a trezit și impulsionat eminenta Profesoară de biologie din Școala elementară „Avram Iancu”, Doamna Elena Pogan. Era o prof. dăruită cu spirit superior și de un patriotism ardent, cu un talent pedagogic original și, în același timp, cu o mare pasiune pentru arta populară. Incitată de etnoculturologul prof. univ. dr. Nicolae Dunăre, autorul studiului „Arta populară din Țara Moților”, D-na Pogan a reîntemeiat, instruit și condus celebra „Formație de tulnicărese” din Avram Iancu, alcătuită pe generații feminine. Din acea formație au făcut parte și sora mea Lucreția Miheț-Ciama și cumnata mea Mărioara Ciama- Avram. Formația de tulnicărese a reînviat „cântecul popular de bucium” – o tradiție milenară în Munții Apuseni. Ea a devenit celebră nu numai în România la „sărbători istorice”, ci și în Occident: la Festivalul de arte populare de la Dijon (Franța) și la alte festivaluri populare din Italia sau țări ale Europei Centrale și de Est; de asemenea în SUA și Canada (America) sau China și Japonia (Asia). Fiind încă sub „teroarea comunistă” ale cărei efecte le-a resimțit din plin familia mea și ale cărei „politici” erau dezastruoase și distructive pentru țărănime, țară și elitele sale; fiind stăpânit de teama unui viitor „labirintic”, de care totuși n-am scăpat, Prof. Olimpia Comșa mi-a dat curajul vieții și tăria de a rezista și „înfrunta” viitorul nesigur și ostil în Clujul „obsedantului deceniu”. Ea a fost pentru mine un SPIRIT PROTECTOR, iar cu o metaforă vie „soarele tinereții”. Mi-a redat încrederea în mine și în viitor. Nu numai Dânsa, ci și D-l Diriginte Alex. Câmpeanu, Ion Mărgineanu și Ioan Naidin (care a încercat să îndulcească nevinovăția mea la primirea scrisorii din America în fața „demenței securiste” care mă considera indubitabil „vinovat”). Nu m-am putut baza pe colegialitatea niciunui licean din clasa noastră. Mi-am făcut vreo doi-trei...prieteni interniști de la Liceele „Barițiu” sau „Avram Iancu”. Și tot moți și ei. Dar am avut și șansa și plăcerea să am câteva liceene chiar din comuna natală; două liceene balerine la Liceul de Coregrafie, o liceană „vecină” la Liceul Pedagogic și o alta la Liceul Sanitar. Niciuna nu se întâlnea cu colegii mei Gojei sau Marinca. Pe Gojei nu-l interesau fetele, pe Marinca îl știau „îndrăgostit” de o colegă vecină cu el din satul Târsa. Pe de altă parte îl știau fratele unui „aparatnic de partid”, de care se temea multă lume știindu-l colaborator cu organele de represiune. Din când în când (cam o dată pe lună) mergeam împreună la un film, la un spectacol de teatru. Eram invitat să merg la un concert sau mergeam pe Cetățuie. Aceste mici ieșiri în oraș, dar și rare, le făceam fie sâmbăta după-amiază, fie duminica după-amiază o dată pe lună când aveam liber, pe un bilet de învoire, de la pedagogul internatului de băieți. Atunci am prins gustul spectacolului de teatru, al concertului de cameră, al liedurilor, canțonetelor, șansonetelor, al ariilor cântăreților de operă și operetă. Trei dintre consătenele mele, liceene clujene, erau „experte” deja în muzică. Am început și eu să citesc cronici muzicale, cronici la spectacolele teatrale, cronici plastice. Am început să citesc și alte piese de teatru românești, decât cele recomandate la lecturile suplimentare, și piese de teatru universale: Fr. Schiller, Molière, Carlo Goldoni, W. Shakespeare sau Lope de Vega. Noi n-am studiat obiectul „Literatură universală”. La întâlnirea cu liceenele consătene nu eram singur, mă însoțeau unul sau doi dintre prietenii mei moți. Discuțiile noastre sau „dezbaterile” noastre erau pe de o parte „temele” eterne ale adolescenței, pe de alta interesele culturale ale fiecăruia sau despre speranțele de viitor în „orizontul de așteptare al vremii”. Discutam mai mult despre familiile noastre, viața moților, ca și despre filmele, spectacolele sau cărțile citite. În micul nostru grup, eu eram „literatul”. Subiectul tabu era doar cel „politic”, fiind acceptat între noi printr-o înțelegere tacită. Eu i-am condus prin muzeele Clujului, la Institutul de Lingvistică, la Biblioteca Universitară, unde o bibliotecară era o literată moață, care mi-a spus că pe bunica ei o chema Ciama Elena. Odată i-am adus în curtea Liceului nostru, eram patru fete și trei băieți, dar portarul nu ne-a permis să intrăm în clădire. În schimb, când am fost la „Barițiu” în aceeași componență, portarul ne-a condus el însuși pe culoare, inclusiv la etaj și ne-a arătat cabinetul profesorului de istorie – „celebru” printre interniști. Am introdus aceste două paragrafe pentru a se înțelege că nu eram un introvertit taciturn singuratic, ci un adolescent sociabil nonteribilist... Reîntorcându-mă la D-na Prof. Olimpia Comșa, îmi amintesc de incidentul și dezamăgirea pe care i-am produs-o, cumva fără voia mea, la Examenul de maturitate, la care am susținut proba nu la Biologie, ci la Bazele darwinismului. Îmi venise un subiect ușor: „Reflexele condiționate și reflexele necondiționate” (adică instinctuale). Reflexele instinctuale nu erau interesante, pe vremea aceea, din punct de vedere „ideologic”). În ordinea evoluției „ultimele erau primele” (necondiționate) și „primele erau ultimele” (condiționate). Eu am început expunerea cu reflexele necondiționate. Profa mi-a spus „să trec mai departe...”, deși nu spusesem decât foarte puțin din subiect. Am început să expun cunoștințele despre reflexele condiționate, afirmând, chiar la început, că sunt și ele animalice. Le-a studiat biologul rus Pavlov pe câini într-un laborator de biologie de la Paris – din Franța. „Pe când omul, și el înzestrat cu instincte, are forme superioare de reacție în raport cu puterea stimulului: conștiența, conștientul și, pe o treaptă superioară, conștiința.” Atât mi-a fost dat! Câțiva profesori din stânga mea se uitau la mine ca la „un căzut din lună” și începuseră să zâmbească ironic. „Așa-mi trebuie, dacă citesc ce nu mi se recomandă” – mi-am zis în sinea mea. Devenisem, fără să conștientizez, „psihanalist”, iar pe atunci psihanaliza era interzisă și considerată pseudoștiință. Dar eu citisem într-o carte de psihologie despre CONȘTIINȚĂ, despre formele și treptele ei de manifestare, carte publicată înainte de a doua conflagrație mondială. D-na profesoară a fost pusă într-o situație delicată, „hilară” științific, fără voia mea, însă în „neodarwinismul social marxizat”, zoologia propriu-zisă era cuplată cu „zoologia” umană, care „ambele se bazau pe” reflexele CONDIȚIONATE. O afirmase, într-un material trimis tuturor serviciilor opresive din țările captive ale Europei de Est, „psihologul de serviciu” și prietenul lui Stalin, Lavrenti Beria, sceleratul. Proful de limba rusă zâmbea ironic cu gura strâmbă. După examen, m-am alăturat altor doi colegi ca să facem o „contestație verbală” pentru meschina plasare a examenului de maturitate într-o sală nepotrivită, lungă și îngustă, prost luminată. Ni s-a dat un răspuns cu adevărat „istoric”, că suntem țara „ocupată”. Noi ne refeream la „o sală de clasă” (micul context), ei se refereau la marele context (Țara). În acea sală, inadecvată pentru un examen de absolvire, erau aruncați claie peste grămadă 10 adulți – dintre care 7 profesori și 7 elevi, pregătiți să răspundă într-un timp prea scurt – fiecare elev la ȘAPTE MATERII de examen. Eu am fost plasat într-un colț – „unghi mort” – un intrând unde se aflau cuiere, în fața lor o masă, dar fără lumină naturală sau electrică. Astfel la matematică, română și fizică n-am putut pregăti mai nimic. Nu mai scriu despre supărarea și revolta mea! În acea sală lungă și îngustă nu se putea desfășura în condiții normale activitatea de pregătire a răspunsurilor și de examinare a lor. Am înțeles ulterior că „organizarea” era opera „organelor extraliceale” ale puterii politice discreționare. Se preconiza ca atât pregătirea răspunsului cât și răspunsurile (concomitente) să se bruieze, altfel spus să fie suprapuse și interferente, cum a remarcat mai târziu Proful Iuliu Pârvu, fost coleg „internist” de la „Barițiu”. Într-o oră și treizeci și șapte de minute nu aveai timpul necesar să răspunzi „conștient”, ci numai segmental și lapidar, fără timp de gândire. Din prețioasele minute se pierdeau fără sens unele în așteptări mici, altele în întrebări suplimentare. Ca să pregătești răspunsurile era foarte greu în „vacarmul” vocilor – altfel liniștite și cuminți – care se bucurau reciproc, inundându-ți urechea aproape permanent, în timp ce tu, elevule, căutai să rememorezi cunoștințele esențiale ale subiectului de pe bilet, să accesezi experiențe sau argumente, idei și informații ca să-ți conturezi un răspuns bun. Vorba filosofului existențialist C. Noica: „N-a fost să fie!” În sala aceea meschină m-am simțit „încartiruit ca într-o celulă de pușcărie” pentru un interogatoriu. Aveam impresia că sunt supus unui experiment de „cobai uman”, pentru a departaja firile „tari” maturizate de firile emotive, slabe și imature. Deși nu învățam pentru note anume, preferând stilul autodidact de învățare, eram toți convinși că notele contează. Dar situația de la examen îmi amintește de prof. acad. Dimitrie Todoran, a cărui primă carte majoră a fost Psihologia temperamentului – interzisă în deceniul „blestemat” – pentru că savantul explica cum se culturalizează, diferențiază, individualizează și maturizează tânărul pe filiera temperamentului său și nu otova (publicată la Cluj în 1932). Tot Dânsul a publicat Individualitate și educație în 1974, EDP, carte în care explică, în lumina psihologiei experimentale, „diferențele umane” în procesele amintite. Legea psihologiei herbartiene cerea ca „tu, elevule, să ne spui numai ceea ce noi vrem să auzim”. Și „nu ce voi, elevii, ați gândit, ați înțeles, știți cu mintea voastră”. Bineînțeles fără a ocoli sau eluda EXACTITUDINEA științifică. Om al muntelui, om al satului românesc, om al libertății de gândire și nu numai, om umblat prin lume, cum am arătat în prima parte a „biografiei” mele, rămăsesem tot un naiv privind viclenia, versatilitatea și turpitudinea „umane”, ca „forme ale mizeriei umane”. D-na Prof. Olimpia Comșa ca și ceilalți examinatori (cu două excepții) erau „încapsulați” în mediul tenebros al minților retardate pedagogic care dirijau învățământul românesc până la plecarea trupelor sovietice (octombrie 1958). Prețuirea, admirația ardentă și recunoștința, vie în conștiința și memoria mea, au rămas intacte pentru totdeauna. La reuniunea clasei în 1982, D-na Comșa m-a întrebat – ca și pe toți colegii prezenți – de copii. Eram căsătorit doar de doi ani și jumătate „id est” și fiica mea s-a născut ulterior în decembrie 1983. După acea întâlnire aniversară de 25 de ani de la absolvirea Liceului – deși am mai fost de trei ori la Cluj – n-am mai întâlnit-o niciodată pe D-na Prof. de biologie. Fiindcă nouă filologilor și literaților ne plac antitezele – Eminescu afirma aforistic că „antitezele sunt viața”, m-am gândit să evoc un alt „arhetip” uman, pedagogic ATITETIC, întâlnit la Facultatea de filologie: mizantrop, monolectic și fără vocație pedagogică. Incidentul avut cu Dânsul este cât se poate de relevant. Era critic literar, istoriograf literar cu o memorie fabuloasă, cu un stil personalizat în maniera „divinului critic” G. Călinescu, dar cu ironie sarcastică și clovnesc-caricaturală. Avea vocație de pamfletar și umor negativiste care deformau adesea „viața și operele scriitorilor mari”. Preda cursul de „Istoria literaturii române interbelice”, plin de „cazuri și controverse”. În anul al patrulea studențesc, am amânat examenul pentru sesiunea de toamnă pentru a-i citi pe unii scriitori minori din sec. XX, dar și opere de plan secund ale marilor scriitori interbelici. Proful, în calitate de decan al facultății de filologie, avea obiceiul să-i examineze pe studenți și din materia altor profesori care predau Istoria literaturii române sau din operele scriitorilor minori. Menționez că, în cei cinci ani de studenție la zi, n-am amânat decât două examene: la Limba latină (nu o studiasem în liceu) și la Istoria literaturii române – perioada interbelică. În toamnă m-am prezentat la examen cu adevărat optimist. La scris am primit subiecte pregătite de mine cu o anumită determinare: mi-a plăcut întotdeauna literatura interbelică, cu excepția avangardei deconstructiviste, de un formalism facil – un fel de „artă pentru artă” fără artă și fanatism contestatar față de valorile tradiționale. La teza scrisă am scris peste 12 pagini, cele mai multe la subiectele de estetică a prozei: „Idei și categorii estetice în viziunea și proza Hortensiei P. Bengescu” (am scris 8 pagini, tratarea subiectului fiind apreciată cu 10 – curat). La al doilea subiect, „Proustianismul – categorie estetică sau curent literar, am fost notat cu plus 9, iar la subiectul al treilea „Dimitrie Anghel – poet simbolist” – subiect care aparținea „Literaturii de început de secol” (deci antebelice) – curs predat de o lectoră – am scris peste două pagini (lucrările se „dădeau” pe coli ministeriale), dar insuficient din cauza timpului acordat care se epuizase. Amintind însă de revista franceză „Decadentul” (1896) și de „poezia decadentă”, cunoscută de Anghel și de „negarea valorii ideației” în poezia modernistă, lectorul M. Z. „a luat foc” și mi-a scăzut două puncte – fapt comunicat înaintea examenului oral. Nota la scris (o medie) era deja fixată: 867 (+ 0,33 de la subiectul al doilea). Așadar, numai pe mine m-a introdus și la oral dintre studenții care obținuseră note de 6, 7 și opt, alături de cei care voiau să-și mărească nota. La oral, mi-a venit un subiect din Arghezi (am luat 10). Urma să răspund la subiectul de proză. Prin hazard, a intervenit un mic incident, o schimbare. Unei studente, „amice” al scriitorului Romulus Guga (tânăr poet, apoi prozator și dramaturg), îi venise să analizeze poezia Har tot de Arghezi. Biletul fusese „împins” sub nas după strategia așezării biletelor pe catedră. Fata „înghițise gălușca”. Invidios pe Romulus Guga, lectorul voia să-i umilească „prietena”. Eu urmam să pregătesc subiectul de proză (Gala Galaction – congener și prieten cu Arghezi), ceea ce și făceam. În disputa cu biata și zdravăna fată pe tema polisemantismului „har”, mă deranja pe mine la pregătirea subiectului ce urma să-l prezint. Când studenta nu știa, mă chestiona intempestiv pe mine. Atâta sâcâială impardonabilă n-am mai suportat și am ieșit ferm din examen. Îi suspiciona pe studenți de „inepție” și se purta când era prea grăbit ca un „satrap oriental”. Lectorul – decan nu mă putea taxa pentru comportamentul decent, lucid și respectuos. Meritam categoric cel puțin nota 8 (opt), dar plecarea mea a considerat-o un afront, iar orgoliul său era rănit de „nesupunerea” mea. Prietenul lui M. Z. era tot un lector, M. C., care, tot în toamnă, la reexaminare „mi-a vârât sub nas” singurul bilet aflat în fața mea cu „Titus Popovici, romanul Setea” și „Poezia lui Dan Deșliu”. Primul, prozatorul, era un delator al moților în romanul amintit proletcultist și se considera un patron al Filologiei (literare) clujene. Celălalt, un delator al țărănimii și „burgheziei românești” în balade proletcultiste. Amândoi scriitorii se vor studia în anul V, deci viitor – specialitatea lectorului M.C., pe când reexaminarea trebuia făcută din literatura interbelică. Deși eram conștient de „farsă”, răspunsurile mele erau semicritice la ambele subiecte, inclusiv la critica literară de după 1961. Mi s-a acordat nota cinci pe o materie pe care anul nostru de studenți n-o studiase încă. Atunci am aflat prima dată că unii dascăli – rara avis – practicau metode originale de examinare: capcana 1, capcana 2 și ambuscada. Q. e. d. Profesorul M. Z. era unul de relevanță ardeleană și chiar națională. Cultivat și talentat, original în interpretări și argumentări estetice, dar analist fragmentar, fără amplitudine, erudit și minuțios în portrete, caracterizări, descrieri și evocări. Avea o densitate a textului elaborat care solicita o cultură înaltă pe mai multe planuri. Iată motivul pentru care i-am cumpărat și citit șase cărți/ volume/ de istoriografie și critică literară. La care se adaugă două cărți pe care mi le-a dăruit: Alte lecturi și alte zile; vol. II din Jurnal. O singură dată am stat de vorbă în anul 1983 când a venit la Arad, unde avea colegi – prieteni din timpul continuării studiilor la Liceul „Moise Nicoară”, după raptul hortisto-nazist al Transilvaniei de Nord. Întors din Germania de Vest, cu experiențe „inedite” din interiorul altei culturi și civilizații, transpuse în Teritorii (jurnalul german), părea alt om, dar fondul nu se schimbase. Era un „mizantrop” cu o bizară viziune despre om și condiția umană, fără pedagogie la curs și fără o deontologie decriptabilă la examinare. După Revoluția din 1989 studenții Filologiei, ulterior Literelor, l-au recuzat numindu-l „Rege al spaimelor noastre de-acum...”. Orice coleg poate compara vocația pedagogică a D-nei Prof. Olimpia Comșa (MODELUL) cu „mizantropia negativ-orgolioasă” a lectorului M. Z. (ANTIMODELUL). Dar poate a fost un model pentru „vârfurile generațiilor de studenți” supradotați, talentați și urmași la catedrele Facultății de filologie, apoi de Litere din Clujul secolului trecut. Niciunul dintre studenții săi n-au urmat cărările lui M. Z. Aceasta îmi amintește de „definiția omului” a marelui personolog american cognitivist George Kelley: „Omul este o ființă DIFERENȚIATĂ.” Întorcându-mă la excelența femeilor și femeile superioare moral și profesional, nu pot uita un episod din Revoluția de la 1848, povestit de bunicul meu, care, la rândul lui îl aflase de la bunicul său participant la Revoluție în armata Iancului. Viețuitoare în Cetatea de Piatră a Munților Apuseni, femeile moților păreau mai ferite cumva de furtunile și ororile războaielor moderne. Rememorez acum succint o FAPTĂ EROICĂ a femeilor din comunele vidrene de pe Valea Arieșului Mic, într-un episod al luptei moților împotriva neobarbariei maghiare a unei armate invadatoare în Țara Abrudului și Buciumenilor, care plănuia cucerirea orașelor, centre de comandă ale revoluției române, Abrud – Câmpeni. Au murit atunci mulți tineri feciori sau soți în acele bătălii cumplite pe viață și pe moarte. Cinci soții tinere de bărbați – tineri eroi – au luat o hotărâre cum rar se întâmplă în istorie. În loc să-și plângă bărbații iubiți, au hotărât să ia caii și armele, să îmbrace hainele lor (ale bărbaților) de sărbătoare și să participe la luptele armate ale moților, care se dădeau în preajma Abrudului, la chemarea Craiului Munților către conducătorii regimentelor de pe cele două Arieșe. Femeile și-au tuns părul scurt, și-au ascuns piepturile sub cojoace groase ca niște platoșe. Și-au îmbrăcat hainele masculine de lână sau catifea – haine de sărbătoare ale soților. Au pus poneve scumpe pe cai, apoi tarnițele și desagii și porumb sau orz pentru cai. Și-au luat armele – spada și sulița și au alergat până în apropierea Abrudului. Aici s-au alăturat cetelor dispersate pe unități mici ale moților luptători. Bărbații au fost fascinați de voința și curajul acestor „noi amazoane.” Totuși bărbații nu le-au lăsat să lupte în primele rânduri, față în față cu dușmanii. Li s-a oferit totuși o misiune grea: să intervină în timpul luptelor, acolo unde dușmanul pare a birui. În timpul înfruntărilor, femeile au dovedit destoinicie și abilități deosebite în mânuirea unor arme: fie sulița, fie sabia. Numai una a căzut în toiul luptelor. Când maghiarii au fost alungați dincolo de muntele Vălcan (Vulcan), femeile-soldați s-au întors acasă victorioase, să viețuiască libere și să-și crească pruncii. Ele au făcut parte din Regimentul condus de preotul-paroh Ioan Gomboș (Să reținem: Gomboș vine de la ital. Gambassi – adaptat la limbile popoarelor Europei Centrale) din Vidra de Sus, din 1926, comuna Avram Iancu. Femeia căzută în lupte, a fost adusă în căruță acasă (în Vidra de Jos) și a fost înmormântată pe ascuns, iar numele ei a fost „masculinizat” pentru ca mormântul să nu-i fie profanat. După Revoluția din 1848-1849, dar mai ales după 1867, s-au făcut liste cu luptătorii români din Țara Moților de către administrația austro-maghiară (pentru a fi persecutați sau lichidați). De aceea „povestea” femeilor revoluționare eroine a rămas în umbră, până după Marea Unire din 1918, când numai unii bătrâni își mai aminteau de felul cum au înfruntat moartea, fascinând bărbații români care nu s-au lăsat înfrânți, împlinindu-și prin jertfă adesea rezistența și apărarea libertății. Tatăl meu, relatându-i povestea acestor eroine, aflată de la tatăl său, D-nului prof. univ. de etnologie Nicolae Dunăre – care poposise în casa noastră în 1953 – a exclamat emoționat:„ – Nasc și în Țara Moților Ioane D’Arc!” Etnologul Dunăre a înregistrat acel episod, dar ce s-a mai ales de el nu mai știu. Și nici lumea locală nu mai știa de el după al Doilea Război Mondial, decât puțini bătrâni. Și astfel fapta acelor EROINE s-a topit în ceața vremurilor. Revenind din nou la D-na Prof. Comșa, mi-am amintit că familia clujeană Comșa era înrudită cu Episcopul Aradului, Ienopolei (Ineului) și Hălmagiului dr. Grigore Gheorghe Comșa între anii 1925-1935. Dr. Comșa s-a născut în jud. Sibiu, comuna Comana de Sus, în 1889. Era fiu de învățător confesional și om cu studii academice. În tinerețe a fost solistul Operei de Stat din București cu o frumoasă voce de bas-bariton. Timbrul vocii era plin, cu puternice vibrații armonice (după preot paroh de Buteni, Petru Bejan și Corina Bejan-Frățilă, prof. univ. dr. în stilistică). Modelele de viață sunt atât bărbații, cât și femeile care-ți transmit un mesaj ce te înalță, motivează și determină să urci pe treptele devenirii tot mai sus ca OM, spre „rangurile superioare ale Ființei.”

    Prof. dr. de limba și literatura română Vasile Scurtu

    Școala Medie nr. 4 – liceul nostru – chiar schilodit, după model sovietic, a reușit să mențină un standard înalt al aspirațiilor noilor generații de liceeni. Dincolo de învățătura temeinică, teoretică și practică (fapt excepțional pe atunci, e vorba de laboratoare), dincolo de formarea intelectual-științifică era educația estetică, morală și sufletească. Încât noi elevii învățam și ne maturizam „studiindu-ne” profesorii – personalități puternice și determinante. Era cea mai bună cale, de a nu ne pierde „ființa proprie” și umanitatea înnăscută din noi, de a ne contura idealuri proprii, în plin proces de „comunizare forțată” prin „gândirea unică utopică”, a celor care „ne vânduseră” țara, plasând-o „în cercul” concentraționar sovietic. Fără să dau o definiție, dintre numeroasele enunțate de pedagogia sau psihologia socială, vreau să spun că în viață sau în școlile urmate n-am avut un singur model. Căci există pentru fiecare dimensiune a vieții și activităților omenești mai multe modele, adeseori nici unul asemănător cu altul. În mișcarea febrilă a spiritului nostru spre deschidere sau spre libertate, „contemplam” și urmam un model până la un punct. Dar într-un nou context, căutam altul care ne putea îmbogăți o altă dimensiune a personalității noastre... în formare. Profesorul Vasile Scurtu era doctor în lingvistică cu o teză de lexicologie, Termeni de înrudire în limba română, premiată de Academia Română cu Premiul „Timotei Cipariu”. Dacă în plan lingvistic profesorul era „o doxă” autentică de nivel universitar, în plan literar era „culturalist” cu simț și gust estetic superior și rafinat, dar fără onirisme sibilinice. Cultura estetică și literară de înalt nivel l-a ferit de interpretări proletcultiste și mai ales de „confuzii de valoare”, adică de „inversarea valorilor literare”. Toată interpretarea literară a textelor/operelor literare era pusă pe baze estetice, dar și estetic-morale sau estetic-patriotice. La lecțiile sale, aprecierea valorilor estetice se făcea fără intarsii, croșete sau intermedieri critice „socialist-realiste.” Se orienta cu o siguranță deplină după criteriile literare interbelice, fără să facă nicio concesie de apreciere scriitorilor proletari sau socialiști, pe care îi detesta. Erau celebre anumite parodii pe canavaua versurilor lui Neculuță: „În noaptea limpede de mai,/ Stând pe-un trepied barbar,/ E poet când e cizmar/ Și cizmar când e poet.” Într-o epocă a „prejudecăților perverse” și a „suspiciunilor funambulești”, profesorul nostru se dovedea un tradiționalist în sensul autentic al cuvântului și un neconformist în raport cu pseudoparadogmele „erei ticăloșilor”. Domnul Profesor, prin însuși axul „prelegerilor”, „analizelor” și „sintezelor” sale ne inducea ideea că trebuie să fim legați de valorile autentice ale literaturii și artei literare în care se exprimă valorile sufletului și ale spiritului românesc, fie în operele literare folclorice, fie în creațiile modern-elitiste individuale ale literaturii române (în limba română). Profesorul Vasile Scurtu – numele îi era rostit cu ironie, căci bărbatul era falnic și atletic clădit, iar temperamentul îi era energetic și vibrant – ne-a învățat, cu un adevărat simț pedagogic responsabil, gramatică și literatură la nivel mediu-superior. Fiind de formație universitară, întrecea prin competențe, la nivelul cercetărilor, pe o treime din universitarii care predau la filologia clujeană. O afirmă un elev al său care a urmat filologia clujeană. De la Dânsul am învățat, dincolo de cunoștințele predate, ce este „coeficientul de gramaticalitate” în exprimarea orală și scrisă – cu alte cuvinte „corectitudinea gramaticală a exprimării”. El ne-a definit „limbajul găunos, fastidios și inconsistent”, ce este „coerența și incoerența în exprimare”, ce este „alogicul, ilogicul și paralogicul” (noi n-am făcut logică) și multe altele. Aceste observații orale mi le notam cu acribie în maculatoare, pe care le-am păstrat până acum 7 ani. Tot în orele de literatură și limbă română, ne-a relevat „maladiile limbajului tinerilor” și cum se manifestă ele în „comportamentul verbal” (efecte) și pe plan psihologic (cauze). Ele dezvăluie „întârzierea” proceselor de culturalizare, intelectualizare și specializare. Proful vorbea ferm și „pasional” tinerilor anarhici și superficiali, „grăbiți” să-și trăiască tinerețea – pe care îi numea „viețoși fără orizont” – despre „vidul lor sufletesc”, al „trufiei animale” a omului tânăr „risipitor cu timpul și viața sa”. Nu pot să nu relatez un episod conflictual și regretabil petrecut în al doilea an de licean. Eram în curtea liceului și jucam fotbal într-o pauză dintre orele de meditații ale interniștilor. Eram într-o echipă doar câte doi amatori, iar mingea era de... cârpe. Gojei și Marinca erau o echipă, eu și un elev din altă clasă – Negrea – eram în cealaltă. Trei dintre noi purtam pantofi cu blachiuri la vârful ghetei, Gojei avea bocanci cu blachiuri care cuprindeau nu numai talpa, ci și vârful bocancilor. Avea prostul obicei să „placheze” în fluierele picioarelor noastre, vrând să blocheze mingea. Și mă izbea cu o mișcare de stoper drept în fluierul piciorului. O dată, de două ori, de trei ori... N-am mai putut suporta și era să-l plesnesc... Marinca ar fi vrut să mă bată, dar n-a îndrăznit, făcând pe eroul cu vorba. Știa că în școala elementară făcusem „lupte greco-romane” la sport cu prof. Stoicescu. Pe atunci Marinca nu era mai înalt ca mine, pe urmă s-a „întins” pe verticală. Un profesor de rusă, cam bețivan, era de serviciu și a văzut cearta. Marinca m-a acuzat că sunt bătăuș, iar eu am fost dus la clasă și controlat, dacă știu lecțiile și mi-am efectuat lecțiile. La literatură studiasem pe marele lingvist Bogdan Petriceicu Hasdeu. Aveam de răspuns la niște întrebări și eu îmi efectuasem tema. Apoi a început să mă asculte biografia scriitorului Hasdeu. În răspunsul meu l-am numit bine Bogdan Petriceicu-Hasdeu. „Rusul” – cum îi spuneam – m-a corectat spunând că nu e bine așa, ci PETRICEICO. A doua zi, Rusul „m-a pârât” Scurtului. A doua zi, D-l Scurtu, furios, m-a scos la tablă împreună cu alți trei colegi, cerându-mi să prezint, pe scurt, biografia lui Hasdeu. Primele mele cuvinte au fost: „Bogdan Petriceico-Hasdeu s-a născut... .” „– Stop!” spune profesorul și îmi face observația de rigoare, rostind accentuat ultima silabă: „ – Petriceicu”. Apoi mă „acuză” că slavizez/ rusific numele „marilor scriitori români”. Firește, am încremenit într-o tăcere taciturnă, fiindcă nu falsificasem nici un nume a unui „mare scriitor român”. Am plecat la loc fără acordul Dânsului. Eram foarte intrigat de acuzație și mă consideram complet nevinovat. Cu atât mai mult cu cât Hasdeu însuși, în tinerețe, se semna când Bogdan Petriceico-Hazdao, când Bogdan Petriceico Hajdao, date aflate dintr-un număr al Revistei „Viața românească”, pe care aveam uneori „prostul” obicei să o cumpăr și să o citesc. D-l profesor mi-a dat nota 1(unu) și pentru acea „presupusă” greșeală, dar și pentru că am plecat la loc fără învoirea sa. N-am aflat niciodată ce i-a cășunat pe mine, nici chiar atunci când a revenit la „sentimente mai bune”. În pătrarul acela m-a lăsat corigent la limba și literatura română, bursa mea „a căzut” la semibursă, iar eu aveam impresia că devenisem un „paria” față de Dânsul. Cu puțin timp înainte primisem o scrisoare, din Statele Unite ale Americii, de la fratele mai mic Mihai-George Ciama al bunicului meu patern, imigrant în America în toamna anului 1915, la vârsta de 17 ani. Se întâmplase că fratele cel mare al lui, Alexandru – genist, murise în anul anterior pe frontul din Galiția, iar bunicul meu – tot genist în armata austriacă – fusese „dat dispărut”. Ultimul frate rămas în viață, Mihai-George, temându-se că „îi va pieri neamul”, a trecut în Țara Românească împreună cu alți flăcăi de vârsta lui. Fiind prea tineri, li s-a refuzat încorporarea lor în armata românească, țara fiind atunci în neutralitate. Tineri fiind și dornici de aventură, ca să se salveze cumva dintr-o situație incertă, au plecat la Constanța, unde s-au îmbarcat pe un vapor portughez. Apoi din Lisboa, îmbarcați pe un transatlantic au luat drumul Americii, taman la New York. Negăsind de lucru, au pornit în altă aventură traversând America de la Est la Vest, oprindu-se, după mai multe încercări și popasuri tocmai în statul Colorado, în preajma munților auriferi supranumiți în spaniolă „El Sangre de Christo”. Aici s-au angajat ca mineri pe la sfârșitul anului 1919, Mihai-George ucenicind ca miner-tâmplar, fiind obișnuit în adolescență cu „prelucrarea lemnului”, meșterul său fusese tată său - tot Ioan I. Ciama – adică străbunicul meu. Scrisoarea îi fusese adresată bunicului meu, despre care mai credea că este încă în viață. Cum eu aveam același nume cu bunicul, Ioan, iar bunicul decedase în 1948, scrisoarea mi-a fost „remisă” mie la Cluj, de către un ofițer de miliție. Când mi-a fost dat să o citesc, am constatat că era plină de ștersături grosolane: cuvinte, sintagme, propoziții sau chiar alineate întregi. Erau trei pagini de corespondență. Oferea date despre viața și familia sa și cerea aceleași date și aspecte despre familia bunicului și a urmașilor săi. Așa terfelită, scrisoarea nu mi-a fost predată, nici măcar să-mi însemnez aspectele și datele esențiale despre Mihai-George Ciama și familia sa, ci mi-a fost confiscată. Când am ieșit în curte împreună cu ofițerul, eu am rămas în fața ieșirii, dânsul a plecat spre ieșire. În poartă îl aștepta nimeni altul decât Adrian Marinca care l-a salutat și a stat de vorbă cu el, închizând ușa de la intrare. Înainte, pe culoar, ofițerul s-a întâlnit cu Prof. Ioan Naidin și a stat de vorbă cu Dânsul câteva minute. Am presupus că era profesor de serviciu. Cum eram în apropiere, am auzit toată discuția. Prof. Naidin mi-a luat apărarea, spunând că sunt nevinovat. Ba chiar m-a caracterizat frumos: că sunt băiat cuminte și inteligent, învăț bine, dar sunt un elev tăcut și retras, probabil timid, iar unii profesori mă tratează cu indiferență. Apoi l-a întrebat de ce scrisoarea n-a fost predată tatălui meu. Ofițerul i-a răspuns în șoaptă, așa că eu n-am auzit răspunsul. Acum, după celelalte „probleme” (vorba vine: care?) amintite sumar mai aveam încă una „gravă”. Se știuse că aveam o rudenie în America (SUA) cu care nu comunicase încă nimeni din familia mea, dar acum cu scrisoarea primită, devenise „o realitate socială și ideologică” (?!). La finele anului al doilea de Liceu, eu am devenit cu adevărat un „elev-problemă”, iar unii profesori deveniseră mai circumspecți față de mine. Rămăsesem corigent la limba și literatura română, Chimiuța mă trata ca pe un „boboc de grădiniță”, deși intrasem în al 17-lea an de viață, fiind printre „bătrânii” clasei. Rusul și Manciul erau și dânșii pe linie. Unul îmi cerea să învăț pe de rost „imnul de stat” al URSS, amenințându-mă cu nota 1, iar celălalt mă examina la istorie numai din lecțiile despre „lupta clasei muncitoare” a cărei „conștiință de clasă” creștea, creștea și iar creștea...” vertiginos sub îndrumarea partidului comunist... „exponent al clasei muncitoare”. Dacă Rusul m-a luat „în colimator”, rămânând astfel până la absolvire, Manciul totuși „n-a cedat”, știa cam câtă istorie știam și ce cred; doar la examenul de maturitate „a ascultat” de indicațiile prețioase-odioase ale securistului „de serviciu” (în slujba cui?!). Dacă înainte de „incidentul” cu scrisoarea, rareori eram ascultat când ridicam mâna, fie din lecția de zi, fie că aveam răspunsul la o întrebare sau un coleg ascultat nu-l știa, acum n-am mai fost ascultat niciodată până la absolvire când mă anunțam prin ridicare de mână. Am relatat acest aspect fiindcă mi-a rămas în memorie ca o rană nevindecată. Ceea ce pentru colegii mei era accesibil, pentru mine devenise inaccesibil. Mai neconformă cu pedagogia verificării cunoștințelor mi s-a părut Chimiuța. Eram în laboratorul amfiteatru. Pe tablă era o ecuație chimică nerezolvată de obținere a unui acid. După semnul egal urma să fie înscris „rezultatul”, în urma efectuării experienței de laborator. Doamna Prof. efectua ea însăși experiența, mânuind eprubetele pe o măsuță de la marginea treptelor de urcare în amfiteatru. Colegii mei erau „împrăștiați” prin tot amfiteatrul, eu așezându-mă undeva pe la mijlocul lui. De aici ecuația de pe tablă se vedea ca prin ceață. Terminându-și experiența, Doamna s-a uitat în catalog. Eram numit să răspund. Am vrut să cobor mai aproape de tablă și de măsuță, dar am fost oprit cu un strigăt de altistă: „ – Stai pe loc!” al Doamnei. Apoi, văzându-mă că întârzii să răspund, mi-a cerut să ridic mâinile și să arăt palmele care erau verzi! „– Unde ai fost ieri?” Ieri fusese zi de sărbătoare, Duminică, iar după-amiaza am fost pe Feleac, împreună cu Gojei și alți doi interniști „la cules de nuci”, de pe marginea șoselei. „– Să-ți dea nucii notă la chimie! Te prind de turul pantalonilor și te arunc în stradă pe fereastră, de te faci praf!” Aveam chipul rotund și alb al unui copil naiv și fără experiență de viață. Dacă ar fi știut mai profund psihologia adolescentului sau măcar „adevărul” despre mine, probabil ar fi procedat „mai pedagogic” cu mine. Nu mă temeam de aruncare în stradă, fiindcă aveam peste 60 kg. greutate, aveam un corp lucrat de la 6 ani, deci împlinit și rezistent. Amenințarea „bestială” era metaforică și expresia „nevrozei instant”, care „rezolvă” situațiile „ostile” prin impulsivitate și intimidare (viscerală), iar pedagogia psiho-socială le numește „nevroze pedagogice”. Nota în catalog a fost 1 (unu). În urmărirea perfecțiunii didactice, D-na greșise nu oricum, ci în chip ridicol. Dânsa trebuia să ne adune jos, în primele bănci, iar experiența să o facă în fața elevilor, la vedere. D-na Prof. și-a dat seama de ridicolul situației și și-a descărcat energia nervoasă pe un „țap ispășitor” – nu unul voinic și nonșalant, ci unul mititel și temător. Chemat la cancelaria profesorală, de către D-l Diriginte Câmpeanu, acesta a întrebat-o pe Chimiuța „ce s-a întâmplat”. După Doamna, am vorbit și eu, explicând de ce n-am văzut experiența, nu numai eu, ci și alți colegi de-ai mei. Auzind relatarea mea, D-l Diriginte a izbucnit într-un râs homeric nestăpânit. Râsul acela a fost „sancțiunea” acelei amenințări viscerale a Profesoarei. Așa a intrat în colimatorul unei eminente profesoare, nu numai atunci, ci „pe vecie”. Mai târziu, când devenisem student la Filologie, când, la Biblioteca Universitară am dat și de „publicistica lui Mircea Eliade” din interbelic, am aflat niște definiții surprinzătoare și paradoxale pentru mintea mea de atunci. De exemplu: „Ridicolul e viața.” sau: „Bârfa ca și prostia sunt patologii psihice ale neadevărului.” sau: „Incriminarea cauzelor nevinovate și hiperbolizarea lor sunt ridicolul ignoranței sau a lipsei de judecată.” sau: „Ostilitatea viscerală a omului rău este adversitate de rea credință.” Ostilitatea uneori, impulsivitatea sau intimidarea alteori făceau încă parte din „arsenalul” pedagogiei clasice germanice eroice pentru „a întări” caracterele în formare. Partea proastă era că făceau victime nevinovate în calitate de „țapi ispășitori”. Am asociat aceste două personalități, Vasile Scurtu și Cecilia Marian, cu care am avut acele două incidente relatate deja tocmai fiindcă erau profesori eminenți și „eficienți”, cum se spune astăzi. Profesorul de română „m-a iertat” (!), profesoara de chimie a rămas etern supărată pe mine. D-l dr. Scurtu m-a invitat împreună cu Rimbașiu Marius și Gojei Teofil la Dânsul acasă, ca să-i transcriem niște fișe lingvistice. Cele transcrise de mine erau vreo douăzeci după lucrarea Originea românilor, volumul al doilea Ce spun limbile română și albaneză (Iași, 1928). Ne-a și oferit o mică tratație culinară. După aceea m-a chemat încă de două ori, împreună cu un tânăr pe care nu-l cunoșteam, dar care a spus că este student. Mie mi-a dat să-i transcriu fișe din lucrarea Graiul din Țara Hațegului (Buc., 1915) de Ovid Densușeanu – prima oara. A doua oară am transcris fișe după lucrarea fundamentală a lui Sextil Pușcariu, Limba română (vol. I, Buc., 1940). Astfel am luat contact cu cei trei mari lingviști și istorici ai limbii române de cel mai înalt nivel european. În fine, în vremea studenției mele, l-am întâlnit o dată când mergea grăbit, aproape alergând la Biblioteca Universitară, azi „Lucian Blaga”, unde își avea un loc anume în calitate de cercetător. Am fost surprins de câteva ori să treacă prin sala de lectură și să mă bată pe umăr, zâmbindu-mi. De două ori am fost în asistență la două lecții de literatură modernă la Liceul nostru „Emil Racoviță”. Eu eram șef de grupă la practică pedagogică, fiind însoțit de lectorul universitar Ion Drăgătoiu, metodistul îndrumător. Întrebat de D-l Scurtu de ce m-au ales pe mine responsabil de grupă la practica pedagogică, D-l asistent univ. Drăgătoiu i-a răspuns de față cu mine: „– E un tânăr foarte inteligent, cu multă experiență de viață. A fost profesor suplinitor de limba română înainte de a deveni student la Filologie. A făcut Liceul aici, la Dvs., cunoaște bine Liceele unde fac practică studenții: ‹‹George Coșbuc›› și ‹‹Avram Iancu››. Are spirit de discernământ și simț pedagogic. E foarte drept în aprecieri. A fost transmisionist la Brigada de grăniceri din Constanța, în vremuri tulburi. E un student inegal, cam nonconformist în idei și uneori intră în conflicte cu profesorii.” Prof. dr. Scurtu a izbucnit în râs. Apoi m-a bătut pe umăr și a plecat. La Facultate am avut conflicte cu două Doamne ajunse la senectute. Amândouă se pliaseră pe pedagogii sovietice, care după 1961 nu mai erau în „vogă”, fiind recuzate de marii noștri pedagogi din ultimele generații care au avut acces la literatura pedagogică modernă occidentală. Erau beneficiarele reziduurile strategiilor didactice expirate. Student fiind, am luat contact cu unii pedagogi francezi – cu scrieri traduse la Biblioteca Universitară – Eduard Claparè sau Maurice Debesse. Abia „reforma” lui Mircea Malița din 1968 a permis învățământului să se elibereze (în parte) de stereotipurilor metodice și constrângerile birocratice, care încorsetau conștiința pedagogică inovatoare și libertatea (parțială) de conștiință profesională. Ori tocmai aceasta o făceau profesorii noștri de Liceu înainte de 1961. Profesori precum Ion Mărgineanu, Vasile Scurtu, Cecilia Marian, Olimpia Comșa, asumându-și riscurile – fiecare în felul lui/ ei – practicând o independență moderată în procesul de predare-învățare-educare, ne inițiau în cunoașterea adevărată a realității și lumii, a omului real și a naturii lui cultural-spirituale, a valorilor umane și a valorilor vieții. Formarea mea și dezvoltarea mea intelectuală a depins în primul rând de aceștia, dar și de alții din planul doi: Petre Bolohan și Ioan Naidin, care mi-au deschis universul cunoașterii fizice și astrofizice a lumii, de care nu eram legat în opțiunile mele. Și în fine Alex. Câmpeanu, care s-a luptat pentru mine să fiu tratat OBIECTIV, nu prin „grilă sociologică” sau temperamentală. Și mai ales a demitizat bârfele, calomniile și alegațiile detractorilor mei, informatori ori aparatnici. Nu uit să amintesc o faptă a sa deosebită făcută pentru mine. La librăria de peste Someș (pe Strada Horia) sosise un transport de carte franceză. Domnul Diriginte mi-a oferit 63 de lei să cumpăr cărți franceze. Împreună cu banii mei puțini atunci am cumpărat volume de poezii (Ronsard, Musset, Baudelaire, Verlaine, Valery, Frenaud) și romanele (Stendhal, Balzac, Zola, Camus) sau teatru (Molière, Racine, Hugo). Nu pot uita două excursii în fabulosul Nord, Maramureș, pe urmele lui George Coșbuc și Liviu Rebreanu: în 1956, cu ocazia a 90 de ani de la nașterea marelui poet George Coșbuc, iar în 1966, cu trenul la nașterea autorului Baladelor și idilelor, Profesorul dr. Vasile Scurtu fiind prezent la „obiectivele” vizitate. A fost o trăire unică și o mare satisfacție cultural-literar spiritual de neuitat. De neuitat, de neuitat! Anii de liceu n-au fost numai ani de bucurii și satisfacții, fiindcă învățam într-un liceu de elită. Au fost ani de aspre constrângeri și unele piedici. Viața de Internat nu era o idilă liceană. Deși programată aparent riguros era, în anumite privințe, formală și haotică. Nu ne putea pregăti pe măsura cerințelor Liceului și a aspirațiilor noastre. Sala de meditații (în care trebuia să avem un loc la masă ca să ne facem temele, să învățăm lecțiile, să facem lecturile obligatorii) era confiscată adesea de către vlăjgani vociferanți și brutali, locurile fiind repartizate și de către cei doi pedagogi după „simpatii” (?!). Noaptea eram trimiși la culcare din motive insignifiante. În anumite perioade am făcut meditații într-o sală de clasă la Liceul nostru, în alte perioade la Liceul „George Barițiu”. Acolo, peste drum de Liceu, la întâlnirea zidurilor a două clădiri, perpendiculare pe orizontală, era o bancă, pe care ne odihneam uneori în pauze. Acolo, stând pe bancă vreo patru interniști l-am văzut prima și ultima dată pe Marele Anonim – Lucian Blaga – cum îl ridiculizau dușmanii. Înalt totuși, gârbovit parcă de povara gândurilor și ideilor atotstăpânitoare, purtând parcă aureola de mare înțelept peste țeasta dezgolită. Avea fața împietrită ca o statuie antică. Ne-a privit binevoitor „Ce facem aici?” Un internist de la Barițiu i-a răspuns că facem meditații. „ – Ce meditații?” l-a întrebat poetul. „ – Învățarea lecțiilor și efectuarea temelor. Noi locuim la Internat și învățăm aici într-o sală de clasă.” Noi ne uitam la El ca la o statuie, care a prins viață. Același licean mai îndrăzneț și care se vedea că este bine pregătit și cititor avizat de poezie l-a întrebat: „– Dumneavoastră sunteți poetul Blaga, Lucian Blaga?” „– Da”, a răspuns locutorul nostru cu un glas aproape șoptit. Apoi elevul a continuat: „– Dvs. ați scris volumul de poezii Poemele luminii publicat după Marea Unire?” „ – Le-ai citi?” întreabă curios Blaga. „–Da”, a răspuns liceanul. „– De unde ai luat volumul de poezii?” „– De la bunicul meu. A fost delegat la Marea Unire.” Atunci buzele omului, strânse parcă de o menghină imaginară, s-au desprins într-un zâmbet larg și învăluitor. „– Cu bine, băieți!” au fost ultimele cuvinte. În ceea ce mă privește a fost singura dată când l-am văzut pe Blaga „cel ostracizat”. „Iată un geniu!” mi-am zis în sinea mea. Știam câte ceva despre conceptul de geniu de la istoria antică și din Renașterea italiană și europeană. Emoția mea era mediată de simplitatea uimitoare a omului, intrigantă pentru sensibilitatea și mintea mea de atunci. Abia după plecarea lui agale cu fruntea ridicată mi s-a declanșat emoția aceea specifică conștientizării, că ai avut în fața ta „un zeu” al culturii române. La un curs de perfecționare din anii ’80 ai secolului trecut la Universitatea Timișoara, prof. univ. dr. Eugen Todoran ne-a propus să discutăm ce este Blaga, după specificul operei sale filosofice: filosof, mitosof sau teosof? Marele exeget al operei lui Lucian Blaga avea probleme cu publicarea operei sale: Lucian Blaga, Mitul poetic (2 vol.), Mitul dramatic (1 vol.) și Mitul filosofic (2 vol.). Așadar Lucian Blaga era considerat de către studentul său, istoricul literar Eugen Todoran – membru marcant al Cercului Literar de la Sibiu – un MITOSOF. În dezbaterea amintită la seminarul de perfecționare am avut rolul 3: „Blaga a fost un teosof”, iar el însuși era „profetul” Marelui Anonim. Rolul 1, „Blaga a fost un filosof” a fost interpretat de o profesoară eminentă din Deva, care avea și studii de filosofie înainte de a urma Filologia. Mulți cursanți au căutat variate argumente. Seminarul de două ore a fost un succes, permițând o „dezbatere” liberă despre Lucian Blaga – gânditorul, printr-o temă problematizantă. Concluzia finală a rostit-o prof. Todoran: „Blaga este filosof, mitosof și teosof deopotrivă”. Apăruse deja în anul cutremurului devastator din martie 1977, una din cărțile sale cele mai fascinante și mai explicite: Ființa istorică. Îmi amintesc acum că eu am predat cartea Bibliotecii Fundației Culturale și revistei „Secolul 21”, care avea opera lui Lucian Blaga, doar pe aceasta nu.

    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 21

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.89 Seconds