Prof. de matematică Ion Mărgineanu

Unul dintre profesorii de liceu cei mai admirați, prețuiți și iubiți a fost Ion Mărgineanu. Profesorul de matematică a fost „un maestru al pedagogiei matematice”. Între ceilalți profesori, Mărgineanu a fost pentru mulți dintre elevii săi „omul providențial” care le-a arătat „punctul cardinal” spre care să se îndrepte în viața profesională, iar pentru toți ceilalți aspiranți „la o viață mai bună și mai nobilă” (cuvintele Dânsului), cum trebuie să devenim din punct de vedere moral, dar mai ales intelectual. Am avut/ întâlnit/ mulți profesori eminenți în știința și arta predării învățării – am numărat vreo patrusprezece – dar niciunul nu dispunea în asemenea măsură de completitudinea și eficiența calităților pedagogice ca Mărginică. Mic, proful de mate mi-a marcat esențial viața, atât individualitatea în procesul de cristalizare a personalității, cât și sufletul și spiritul în drumul spre maturizare. Și cred că acestea se referă la mulți elevi, poate majoritatea elevilor săi. Cu toate că eram „moț din Munții Apuseni și creștin ortodox”, iar Dânsul era greco-catolic cu alte repere de conștiință, Micul-Marelui Năsăudean era nu doar un model între altele, ci Modelul uman, moral și profesional. Nu eu, ci colegii din generațiile anterioare și ulterioare care au studiat cu Dânsul au afirmat deja și confirmat conceptul, prin aprecierile, mărturiile și elogiile lor. A fost, fără titlu, un „profesor emerit”. Ion Mărgineanu a fost o conștiință superioară care s-a opus dezumanizării neamului și pierderii identității naționale, a fost împotriva înregimentării noilor generații de intelectuali în planurile diabolice ale ideologiei comuniste. Profesorul Mărgineanu era de o măiestrie pedagogică desăvârșită prin explicații și demonstrații logice și epistemologice ale căilor de rezolvare și a soluțiilor problemelor matematice. Era pasionat de problemele cu mai multe căi de rezolvare: una „lungă” cu multe calcule „obositoare”, alta mai scurtă cu rezolvări rapide pe canavaua logico-matematico-semantică sau invers semantico-logico-matematică. Calculele puține, dar ingenioase, neașteptate, chiar paradoxale, păreau adeseori pentru mine, uluitoare, dacă nu cumva bizare. Trebuie să mărturisesc aici că nu aveam deloc atracție și prea puțină înțelegere pentru algebră. La matematică noi aveam două materii: una aritmetica și algebra, alta geometrie și trigonometrie. Originară din limbajul simbolic al limbii sanscrite (indiene), sistematizată și răspândită de arabi, algebra era pentru mine un limbaj sibilinic. Mai întâi era limba naturală (româna maternă, apoi limbajul sunetelor muzicale (muzica). După acestea urma limbajul simbolic al artelor (forme, culori, arhitecturi etc.), cu o largă reprezentare în mituri și rituri, în diverse civilizații și culturi. Toate acestea reprezentau CALITATIVUL. Matematica reprezenta CANTITATIVUL. Mintea mea adolescentină nu prea adera la cantitativul matematic, deși la istorie mi se vâra în memorie „cu forța” „legea acumulării cantitative care ‹‹se transformă›› în calitate”. Greu m-am împăcat cu acest dublu limbaj simbolic substitutiv”, fiindcă asimilam greu algoritmii gândirii algebrice corecte. Profesorul nostru nu se interesa numai de câtă matematică știam, ci și de formația matematică a elevilor săi, de educația logico-matematică, de câtă matematică puteai aplica, nu câtă știai. Era de o exigență liminară și cuantifica în note orice tresărire de aptitudine matematică. În clasa noastră avea cu cine lucra, majoritatea colegilor fiind fii de intelectuali, fie înnăscuți matematicieni cu coeficient superior de inteligență matematică. Într-un an școlar, D-l Mărgineanu a dat clasei noastre lucrare de control, prin care voia să verifice pregătirea matematicienilor clasei pentru Olimpiada de matematică. Anterior, pe mine, Profesorul mă mutase în prima bancă pe centru. Mă adusese după ce îmi verificase caietele de teme pe primele două pătrare și nu găsise decât vreo cinci greșeli autocorectate. Potrivit îndrumării Dânsului, eu îmi efectuam temele chiar în după-amiaza zilei când le primeam. A fost surprins de așezarea în pagină a figurilor geometrice și de ordinea calculelor matematice. La lucrarea de control ne-a dat o problemă de geometrie destul de complicată și câteva exerciții – ecuații algebrice. Când a venit la clasă cu lucrările corectate, încă de la intrare, Proful s-a uitat la mine și a strigat amenințător, credeam eu: „ – Ce-ai făcut Cematule!” A mai făcut câțiva pași spre catedră și a rostit din nou pironindu-mă cu privirea: „ – Ce ai făcut Cematule!” de data asta exclamativ. Gândind că am luat nota 1 (unu), m-am ridicat în picioare rușinat și înspăimântat. Proful ajuns la catedră, a pus absenții – lipsea numai un elev – apoi a luat lucrările de control ca să ne dea rezultatele. Proful rostește: „ – Nota minus 5, Ciama Ioan, apoi ceilalți patru elevi care au primit aceeași notă: Giurgiuman, Bârzan, Popa și încă un coleg al cărui nume nu l-am reținut, fiindcă un flux de bucurie îmi inundase sufletul. M-am prezentat și la Olimpiada de matematică, dar eu eram nepregătit pentru o asemenea confruntare, fiindcă concurentul trebuia să stăpânească toată matematica predată și exersată în acel an printr-un antrenament continuu. Astfel că „am făcut” prea puțin chiar și la geometrie care totuși îmi plăcea. Ce a urmat este foarte interesant pentru sistemul pedagogic al Profesorului. Ne-a convocat un grup de patru pseudoolimpici ca mine și ne-a ținut o prelegere expresă. Din clasa A martor și împricinat am fost numai eu. După întoarcerea în sala de clasă, mi-am notat în „Caietul de însemnări” (personal) replicile profesorului și scuzele noastre a pseudoolimpicilor „eșuați”, cărora nu ne plăcea matematica – materie „aridă” și „cantitativă”! „ – Pentru mine ” – a replicat profesorul – „matematica nu este o materie a cantitativului, o preocupare aridă”, ci o jubilație a minții care ne dezvoltă și ne ordonează gândirea.” Sau: „ – Matematica este o materie aridă pentru o minte aridă.” (Chiar așa?!) sau: „ – Pentru mine, matematica nu e sacră ca numele Pithagora, nici nu are o majestate jupiteriană, fiindcă matematica nu există în natură, ci numai în cărți și în mintea omenească. matematica este în toate științele exacte, dar și în spiritul omului, care îi dă suflet și o face vie.” Și ne-a mai precizat: „ – Galilei a introdus matematica în științele fizicii, iar de atunci ea a devenit un instrument de fixare a legilor naturii și de calculare a forțelor naturii.” Pentru noi a fost una dintre cele mai originale admonestări, pe care am primit-o vreodată. Și ne-a mai spus ceva cam prea savant pentru noi ca să înțelegem atunci: „ – Matematica este un instrument prin care putem cunoaște esența relațională și a stabilității elementelor Cosmosului.” În naivitatea noastră, am rămas mai departe cu prejudecata cantitativului vizavi de matematică. Nu am fost „convertit” la studiul ei, rămânând fideli înzestrărilor noastre naturale, cu „vocația” calitativului. Eu am mers, la Facultate, la cursul de „Lingvistică matematică” numai la două seminarii, părăsindu-l apoi. În schimb am urmat un an universitar cursul de „lingvistică structurală și sintaxă transformațională”, dublat de seminarul corespunzător. Seminarul a fost absolut deplorabil. Ulterior „curentul structuralist”, infiltrat în multe discipline umaniste și-a demonstrat precaritatea de „filozofie falimentară”, care mai târziu a și fost abandonat. Cu excepția unor noțiuni și elemente minime, care au îmbogățit foarte puțin descrierea categoriilor gramaticale și analiză gramaticală. În favoarea aplicării unor funcții și functori, categorii și expresii matematice s-au pronunțat și afirmat mulți totuși, matematicieni români. Unul dintre ei, Solomon Marcus a făcut pionierat cu două tratate masive: Lingvistica matematică și Poetica matematică. Dar în acestea „materia semantică” (la lingvistică) și „materia poetică” la literatură, ajung să fie „aseptizate” și „sterilizate”, semantica stilistică devenind „un corpus steril” expresiv. Astfel calitatea expresie sau „ecuație” matematică „nu se mai convertește” în calitate, oricât de exact ar fi functorul matematic. Q. e. d. Dar timpul a lucrat în favoarea matematicii. Din „regină” a științelor fizice și astrofizice a devenit „împărăteasă” a științelor comunicării, societatea umană devenind ea însăți dependentă de „artele” matematice. D-l Prof. Mărgineanu avea gena „viitorului strălucit al matematicii”. Intelectual, profesionist la nivel de excelență, Proful formator și cultivator al spiritului matematic, avea să fie lovit, ca într-o tragedie antică de un destin necruțător. Aruncat în pușcărie printr-un proces pe dos (aparatcicul criminal devine acuzator), a fost confruntat cu minciuna patologică a neadevărului pur și anulat ca om – nu numai ca intelectual – prin terfelirea demnității sale umane și anularea tuturor libertăților omului. Proful Mărgineanu, intelectual profesionist la nivel de excelență, educator al multor generații de intelectuali (matematicieni, ingineri, cercetători științifici etc.) a fost destinat, de către un regim despotic, opresiv, criminal să suporte închisoarea, tortura, distrugerea fizică și exterminarea. Cu atât este mai cutremurătoare tragedia acestui OM, cu cât este mai mare distanța – astronomică – între ce s-a înfăptuit: voințe, intelecte, destine profesionale, caractere, intelectuali profesioniști, personalități în cultura și în învățământul românesc și GULAGUL în care a fost aruncat. Nu cred că nici cea mai înaltă (Instanță) Divină nu poate ierta această crimă imprescriptibilă. Drama intelectualului Profesor a fost aceea între conștiința superioară a datoriei față de generația noastră și „tranzacționalismul” cu zbirii regimului comunist opresiv. Pentru Dânsul nu era alegere între datorie și conștiință, pe de-o parte și concesie și trădare pe de altă parte. De aici „tragicul” existenței sale în ultimii ani de viață. Proful Mărgineanu era un OM, uman deplin, și deplin responsabil, avându-și „rădăcinile” în ETICISMUL TRANSILVAN românesc, și așa cum spunea uneori și Dânsul: „ – Nu pot încăpea două săbii în aceeași teacă.” A fost drama celui care-nu-poate-să-dezerteze de la datoriile lui: intelectuală, profesională, patriotică, morală și spirituală, acceptând „sacrificiul de sine și suferința” – adică MARTIRIUL – în locul „fugii de realitate” și de răspunderile conștiinței sale. După anii de temniță, omul se împuținase, încât în balonzaidul său lung, decolorat și uzat, părea un cerșetor la colț de stradă. Când l-am întâlnit prima oară, chiar la colț de stradă, pe partea străzii pe care se afla Librăria „Mihai Eminescu”, spre care mă îndreptam, după ieșirea din Farmacia din colț, am văzut un OM distrus sufletește și umil. M-a cuprins un plâns convulsiv, încât, salutându-l, n-am putut sta de vorbă cu dânsul. De cealaltă parte a șoselei se plimba agale un milițian „în misiune”. Oare ce misiune? Regimul comunist își îndeplinise misiunea barbară și scelerată, de a reduce un mare intelectual, profesor și patriot la „rangul” de cobai uman. Memoria mea a reacționat aproape instantaneu după o scenă abominabilă la care am asistat undeva în podișul dobrogean, când îmi executam serviciul militar la grăniceri. Fiind radiotelegrafist, am plecat într-o misiune cu o stație auto de radio și telegrafie undeva prin centrul podișului dobrogean. Am parcat într-o livadă de piersici, iar noi, cei care făceam militărie în termen – vreo cinci – am intrat în livadă și ne-am ghiftuit cu piersici. Apoi ne-am întors la o anumită oră la serviciul nostru pentru care am poposit acolo. Seara, după orele 1800, se întorceau de la munca silnică extenuantă, de douăsprezece ore, deținuții politici, într-o formație dezolantă de manechine parcă dezarticulate. La un moment dat, un bărbat înalt, dar cam gârbovit, a căzut în praful și glodul drumului. Din formația deținuților, doi inși mai voinici se desprind, aleargă în urmă și îl ridică pe cel căzut cărându-l apoi, mult târându-l, pe umerii lor. Grupul de deținuți înainta cam alene, oamenii fiind foarte obosiți și probabil înfometați. Gardienii îi îndemnau să meargă mai repede și ca să-i mențină într-un ritm mai alert, îi amenință cu biciuști. Cei trei deținuți rămăseseră mai în urmă, sprijinindu-l pe cel bolnav și târându-l după ei. Câteva clipe mai târziu, bolnavul are o mișcare cataleptică și cade din nou la pământ. Cei doi deținuți care îl târâseră după ei sunt amenințați cu biciul și merg repede de la formația de marș. Gardianul se întoarce la formație, timp în care alți doi deținuți se întorc la cel căzut, îl dezbracă de toate hainele, lăsându-l în pielea goală. I-au luat până și încălțămintea. Luându-i tot ce avea pe el, cei doi deținuți au mers și s-au încadrat în formație. După ce formația a dispărut după o colină, noi am alergat să vedem ce s-a întâmplat cu cel „căzut” și „jefuit” de haine. Un camarad care ne însoțea era sanitar și după ce l-a „verificat” a afirmat că suferise un atac de cord, de aceea căzuse ca un buștean. Noaptea am rămas la marginea livezii, urmându-ne executarea misiunii noastre. Dimineața, la răsăritul soarelui, am alergat să vedem ce s-a întâmplat cu trupul mortului abandonat în drum. Imaginea a fost atroce. Noaptea, animalele sălbatice, poate și cele domestice: câinii, mistreții, lupii etc. mâncaseră toată carnea trupului, iar oasele îi erau dezmembrate. Între timp venise în control maiorul M.C., șeful Statului Major al Brigăzii de grăniceri din Constanța. Ne așteptam la o săpuneală zdravănă și la o sancțiune aspră. Dar Dânsul, după ce a „contemplat” cu oroare scena, a rostit simplu și confidențial pentru noi aceste cuvinte: „Acesta este comunismul!” Mai târziu am aflat că acel deținut fusese jurist și profesor de științe juridice. Era țărănist și refuzase să colaboreze cu „ocupația sovietică” (agenți și aparatcicii roșii) și „noua justiție” comunistă. Văzând „pe viu” ce i s-a întâmplat unui om, deținut politic, atunci am făcut primul și ultimul atac de panică din viața mea. Mi-au trebuit trei săptămâni ca să-mi revin. După aceea nu am mai plecat niciodată în misiune, fiindcă nu eram obligat ca furier. Dacă relatările mele comit și relatări despre incidentele și rareori nedreptățile care s-au comis împotriva mea, o fac pentru că așa e viața: plină de neprevăzut și surprize precum e și societatea, istoria și, mai ales, persoana umană unică și viitorul, când previzibil, când imprevizibil, când labirintic. Iar mie ca filolog îmi place varietatea, cum în muzică îmi place soprana de coloratură.

ALȚI PROFESORI

Am amintit deja de D-l Prof. Diriginte Alexandru Câmpeanu, care mi-a luat apărarea în câteva situații dramatice pentru mine, în care „vinovățiile” mele erau cusute cu „ață roșie”. N-am uitat niciodată lecția de educație a Dânsului despre „valorile vieții” și ierarhia acestor valori, deși lecția a fost mai mult nereușită din cauza noastră a elevilor. A fost o lecție fundamentală pentru mine, ori de câte ori am fost prins în clenciurile conflictelor sociale sau cele ale „luptei pentru existență”: pentru posturi, funcții, drepturi imaginare sau suspiciuni ideologice etc. Nu l-am uitat pe D-l Prof. Ioan Naidin, care la fel mi-a luat apărarea în fața ofițerului de securitate – care se vede treaba se ocupa, în calitate de „milițian sub acoperire” de Poșta Română și corespondența cu străinătatea – care veghea la libertatea și independența Țării confiscând corespondența privată lipsită completamente de orice informații subversive. Am amintiri frumoase și despre un alt Dascăl decât cei amintiți deja: Olimpia Comșa, dr. Vasile Scurtu, Ion Mărgineanu și Cecilia Marian – cei patru „apostoli” ai Liceului pentru clasa noastră. Îi alătur, în plan secund, pe Petru Bolohan, Ioan Naidin și Alexandru Câmpeanu. Nu trebuia să fiu recrutat în armată, fiindcă aveam un defect fizic: un început de cifo-scolioză; din acest motiv Domnul Profesor de educație fizică m-a recomandat să fac „gimnastică de stabilizare” într-o sală de sport de acest tip, la Liceul „George Coșbuc”. D-l Bălănescu a și intervenit pentru mine în acest sens și o dată pe lună făceam gimnastică. Noi nu am studiat „Logică...” și de aceea nu eram avizați de ce Prof. de Fizică proceda altfel. D-l Bolohan „nu accepta” dintr-o conștiință proprie pe dimensiunea psihologică a educației să fie o figură dominantă personalistă. Profesorul modern este acela de care nu depind elevii săi, ci își dobândesc o conștiință de sine prin „învățarea autoeducativă” și „autoeducația în învățare”. Dar la Comisariatul militar raional interveniseră „colegul” Marinca Adrian și „avocatul” său, amândoi consăteni cu mine, ca să fiu trimis urgent în armată cât mai departe, pe argumentul că eram „fiu de chiabur”. Era luna august 1958 când încă nu împlinisem 19 ani. Astfel la 4 decembrie am fost recrutat pentru Brigada de grăniceri Constanța-Dobrogea. Acolo, după perioada primă de instruire de șase săptămâni, când am fost repartizat pe specialități, am concurat pentru funcția de furier. Din 30 de boboci militari cu studii liceale și bacalaureat (examen de maturitate) am rămas după primele două probe numai doi: eu (Ciama G. Ioan) și Mihail Cogălniceanu (!). „Strămoșii acestuia erau originari din Basarabia – de pe Valea Cogâlnicului – Camaradul meu era strănepot de frate al marelui om de stat, reformator, diplomat și istoric Mihail Kogălniceanu. La ultima probă a participat și maiorul Călin Marin, aviator cu gradul de locotenent colonel, transferat la Grăniceri ca Șef de Stat Major al Brigăzii, fiindcă era un profesionist excepțional, din punct de vedere militar. Dânsul a renunțat la gradul avut ca aviator, la comanda brigăzii era un ofițer, tot locotenent-colonel. Transferul a fost făcut printr-un artificiu, fiindcă la plecarea trupelor sovietice în octombrie 1958, un ofițer superior politic amenințase autoritar și „profetic”: „ – Ne vom întoarce curând. Dobrogea nu este a voastră!”, adică a României. Și într-adevăr în 1964 a și apărut „Planul Valev de integrare economică a Țărilor Socialiste”. Am relatat toate acestea pentru a spune că niciodată după absolvirea Liceului „n-am știut” câtă optică și acustică știam de fapt, câte cunoștințe asimilasem despre legile curentului electric, despre magnetism și electromagnetism, despre sisteme tehnice de comunicare – telefonie, telegrafie, radio. Am obținut postul de furier fără dubii, am devenit: furier, curier, telefonist, telegrafist și...bibliotecar al Companiei de transmisiuni. Am învățat și ceva „limbaje criptice” și stenografie. Trebuia să recunosc însă, că după absolvirea Liceului, am înlocuit telefonista/ telegrafista de la Oficiul Poștal din comuna natală. Timp de aproape o lună, când aceasta era în concediu, am răsfoit și citit toate cele două cărți de „tehnologia comunicării”, pentru mijloacele de comunicare care erau atunci. Le-am studiat cu ajutorul cunoștințelor asimilate/ memorate, predate de D-l Profesor de fizică Bolohan, fără de care n-aș fi putut înțelege explicațiile, demonstrațiile și funcționarea aparatelor. Și n-aș fi luat cu succes probele la „competiția” amintită din armată. Șeful Biroului de Operații s-a și interesat de ce la fizică, la examenul de maturitate, am luat cea mai mică notă de promovare (adică 3), fiindcă la Seminarul Pedagogic de Învățători primisem nota maximă (adică 5). I s-a răspuns în scris că „a fost o conjunctură nefavorabilă și o organizare nepotrivită pentru atâtea examene într-o singură zi”. Iar eu am explicat că Liceul era axat pe studiul matematicii și al „științelor realiste”, iar jumătate din colegii mei au dat examene de admitere la Facultăți tehnice și au intrat cu succes. Mi-a părut rău de camaradul meu Mihail Cogălniceanu, fiindcă era un tânăr cu educație aleasă, stilat, cu un comportament sociabil exemplar, un tânăr cult, voinic și frumos, brunet, de statură mijlocie, cu un nas scurt și ochi căprui. Dar a fost transferat într-un post de serviciu militar de unde putea să ajungă, din când în când, la Brăila, orașul său natal. A avut și condiții să se pregătească pentru admiterea la Facultate. Pe când eu nu, fiindcă ofițerul care conducea Compania de transmisiuni era un „kozlov”. Așa că eu am „rămas la post” un an și șapte luni și jumătate, după care am primit permisia și concediul cuplate în luna august 1960. Când am ajuns acasă, „dușmanii” mă daseră deja dispărut, mai ales că urma să fac trei ani și jumătate de armată, dar în 1959 durata serviciului militar s-a redus la doi ani, iar eu am făcut doar un an și 10 luni, fiind eliberat, chiar de ziua mea în octombrie 1960. Primisem oferta de urma o școală tehnică de transmisiuni militare, fie la marină, fie la trupele de uscat, dar am refuzat. Era și prea departe, „la capătul lumii” față de ai mei (părinți, frați, surori, unchi, mătuși, alte rudenii) și față de provincia mea iubită, Transilvania. Acolo, la Constanța, în timpul serviciului militar la Transmisiuni mi-am amintit adesea că fusesem la fizică elevul Prof. Petru Bolohan. Am cerut de acasă să-mi trimită prin Poștă maculatoarele și caietele de teme la Fizică. Rememorând lecțiile care mă interesau atunci, am început să mulțumesc din suflet și în gând Profesorului și să-l prețuiesc cum se cuvine. Mai ales că majoritatea colegilor mei de clasă îl lăudau mai ales pe Mărgineanu și nu aminteam aproape deloc de Bolohan, deși dăduseră examen la admitere la Institute Tehnice și la Fizică. Am și astăzi imaginea vizuală a Profesorului. Intra în clasă simplu, aparent timid – cineva a spus că era o „fire timidă”, dar părea așa fiindcă era un om sensibil și decent și nu avea vocație oratorică. Punea catalogul pe catedră, nota absenții care nu prea erau și asculta lecția predată anterior într-un climat calm. Proful avea un ton egal, cu respectul cuvenit elevului, ba chiar ajutându-l pe cel mai nesigur să-și formuleze corect răspunsul așteptat, căci Proful lăsa timp „de amintire” sau de gândire. Din răspunsuri la întrebări se vedea dacă elevul știe și stăpânește cunoștințele, deci a învățat lecția. D-l Prof. Bolohan avea pe catedră „planul de lecție”, deschis la lecția de predat. Când termina un moment/ episod al lecției, trăgea cu ochiul la caiet, apoi se uita pur și simplu în el ce alt moment al lecției urmează. Își doza cuvintele în exprimare în așa fel încât fiecare elev, chiar și cei mai lenți să prindă cursul/ diagrama explicațiilor. Parcurgea etapă cu etapă cu rigoare epistemică în așa fel încât diferențele de percepție și recepție a învățăceilor să nu sufere de neînțelegerea, despre „vitezele psihice” ale acestor fenomene. De aceea lecția nu se ridica la cel mai înalt nivel al discursului abstract, oferit de-a gata, ci se menținea la nivelul mediu al clasei, căci D-l Bolohan preda „pentru toți elevii” nu doar pentru cei înzestrați cu inteligență fizicalistă sau cum se spunea „pentru vârfurile clasei”. Omul era un tip blând, amiabil, de o modestie soră cu smerenia și foarte responsabil în predare „față de toți elevii”. Ori tocmai această adaptare la nivelul „mediu” îi avantaja pe majoritatea „învățăceilor” săi, fără niciun fel de discriminare. Supradotații erau obligați să treacă de la învățarea de tip școlar la învățarea de tip autodidact, căci orice învățare autentică și dinamică este în proporție de 60% „opera minții elevului” și numai cealaltă parte era opera profesorilor, cărților, activității independente, lucrărilor de laborator. Uneori, unii colegi, critici improvizați, îl suspicionau, punându-i la îndoială pregătirea de specialitate, atunci când repetat, de două, trei sau patru ori se uita în caietul cu planuri de lecții. Eu însă nu, fiindcă puteam recepta și nota explicațiile, formulele, „ecuațiile fizice” și îmi puteam reprezenta fenomenele nu doar vizual-plastic empiric. Căci fenomenele fizice există mai întâi în natură și apoi în cultură, prin descifrarea forțelor și a legilor lor. Interesul meu pentru fizică a rămas în umbră, mai ales datorită preocupărilor pentru domeniile umaniste. Iar la Astronomie curiozitatea față de fenomenele astro-fizicii și „Cosmologiile secolului al XX-lea” (Jaques Merleau-Ponty) sau pentru „Această ciudată materie” (Alfred Kastler) sau pentru „Istoria lumii” (de Cynthia Stokes Brown) etc. Ulterior, la Facultate am făcut pedagogie cu academicianul Dimitrie Todoran, autorul unei cărți fundamentale de psihologia educației: Psihologia temperamentului (Cluj, 1932) de care Prof. Bolohan avea cunoștințe și era un „avertizat”.DACĂ EXISTĂ UN SPIRIT RACOVIȚEAN Este firească și legitimă această întrebare, cu atât mai mult cu cât este un liceu/ colegiu cum nu sunt decât vreo cinci-șase în România. Fiind un liceu de elită în Țară, el concurează – prin valorile pe care le-a dat științei, culturii și profesiunilor superioare/ complexe din diferite domenii de învățământ, sociale, economice, științifice – la un loc de PREMIANT pe podiumul școlii românești de aproape un secol. Deci indiscutabil există un spirit racovițean, dar cu „metamorfozele” lui în diferite perioade istorice din ultimul secol, când fericite, când nefericite și amenințătoare pentru el. În primul rând, e existat un spirit întemeietor interbelic românesc (1922-1940), când, prin însuși scopul întemeierii ca învățământ românesc, urmărea un ideal: să devină un liceu ELITIST – formator de elite românești. Există drama supraviețuirii lui, după raptul fascisto-nazist din 1940 și intrarea în captivitate a unui teritoriu românesc de la formarea poporului român. Pribegit în sudul Transilvaniei la Sibiu (Secția umanistă) și în Banat la Timișoara (Secția reală). Dar pasiunea pentru cunoaștere și acțiunea înfăptuitoare a rămas o constantă și atunci când tragedia războiului mutila sute de mii de români: trupuri, suflete și spirite, nu puține elevate. Fără a colapsa, a biruit „spiritul românesc luminat” (1940-1945). Adevărata tragedie pentru viața românească și valorile ei de creație, pentru sufletul și spiritul ei, a fost în cumpătul vremii cât țara a devenit CAPTIVĂ lagărului stalinist concentraționar comunist. În primii ani, după revenirea Transilvaniei la Țara-mamă România și a Liceului la matca inițială clujeană, personalitățile pedagogice au încercat o restabilire a statutului său și a unui echilibru între învățare și educație pentru salvarea identității românești într-o țară ocupată militar, economic și ideologic, aflându-se în pericol însăși cultura și tradițiile românești. Între anii 1948-1958, tragedia exterminării elitelor naționale și autohtone, încercarea de sovietizare forțată a limbii, culturii și școlii românești a periclitat însăși existența națiunii române. În aceste condiții-limită, corpul didactic al liceului a devenit „izvorul științei și conștiinței românești, al unui patriotism activ și subversiv ‹‹lipsit de naționalism›› (dr. Ciupe Romano), care să salveze generațiile de adolescenți și tineri de marasmul dezindividualizării, depersonalizării, dezafectivizării, scopul fiind formarea lor ca reprezentanți ai spiritualității românești, care să conserve și să transmită valorile românești. Liceul forma, în acele vremuri tulburi, caractere morale, iar pentru domeniile cunoașterii viitorilor profesioniști, specialiști, cercetători. În condiții limită, Liceul era o pepinieră pentru Universități, conservând spiritul și valorile celor care îl patronaseră în România Mare, numele unora dintre ei strălucind în Panteonul culturii românești de vârf, cu reverberație europeană sau universală. Perioada 1959-1989 a fost una de mai mici sau medii reforme, de revenire la matca românească, de reîntoarcere minimă spre spiritul european – timid însă și cu sincope și derapaje, în ultimul deceniu amenințătoare. Și totuși au existat și intervale benefice, după ce Patron spiritual al Liceului a devenit marele savant român și universal, Emil Racoviță, care era un Model de savant, profesor, cercetător științific, pedagog și patriot-vizionar. Iar începând cu 1968, când „modernizarea învățământului” îl avea în frunte pe acad, Mircea Malița, cel care urma să fie Președintele R. S. România, dacă retardata cultural, soția dictatorului, n-ar fi „răsturnat” toată politica Țării, și când au apărut manuale moderne și profunde și noi pedagogii. Liceul „Emil Racoviță”, unitate eminamente de învățământ mediu, și-a păstrat menirea de a fi, în Capitala Culturală a Transilvaniei, rolul formator de aspiranți, temeinic pregătiți, să devină, după absolvirea învățământului universitar, elite intelectuale, științifice și artistice ale Ardealului și României. Este aceasta opera pedagogică și profesională a dascălilor Liceului, care au împlinit aspirațiile generațiilor de liceeni timp de un secol. Poate doar ultimul deceniu comunist, supranumit și „deceniul satanic”, a pus în pericol „structurile de rezistență” ale nobilului corp profesoral al Liceului. Gândindu-mă acum la o definiție a spiritului racovițean, la nivelul de educație și de formație cultural-intelectuală, precum și la descoperirea și valorizarea vocațiilor liceenilor, aș enumera cinci CALITĂȚI determinante ale acestui Liceu luat în integralitatea sa. Le-aș numi funcții, fiindcă Liceul a fost un organism viu timp de un secol.