Școala Gusti face obiectul unei multitudini de contribuții regrupate în două volume. Primul, Marginal și experimental – Cooperativa Gusti: două decenii de cercetare în istoria sociologiei (coord. Ionuț Butoi, Martin Ladislau Salamon, București, Eikon,  2020), a apărut acum câteva luni; al doilea, Condamnare, marginalizare și supraviețuire în regimul comunist. Şcoala gustiană după 23 august 1944 (coord. Zoltán Rostás, Chișinău, Cartier, 2021) a ieșit săptămâna aceasta de la tipografie. Într-un caz, ca și în celălalt, cercetările în materie de istorie orală și interviurile realizate încă din anii ’80 de Zoltán Rostás sunt la originea perspectivei adoptate de o bună parte dintre autori, deseori membri ai Cooperativei G. Convorbirile lui cu Stahl, publicate cu titlul Monografia ca utopie: interviuri cu Henri H. Stahl: 1985-1987 (București, Paideia, 2000), constituie actul de naștere al acestei structuri informale care se prezintă mai degrabă ca o cooperativă decât ca o instituție academică.

CUM PUTEAI FI SOCIAL-DEMOCRAT ÎN ROMÂNIA SECOLULUI XX?

Una dintre surprizele care îl așteaptă pe cititor este varietatea itinerarilor politice ale membrilor și colaboratorilor Școlii Gusti și, mai ales, faptul că această varietate a avut o incidența limitată în desfășurarea activităților ei. Unii împărtășeau o viziune a lumii conservatoare și reacționară, destul de răspândită în acele vremuri în Europa, alții aveau un demers progresist și voluntarist. „La el [Dimitrie Gusti, care publica în 1934 Sociologia militans] totdeauna cercetarea mergea cu acțiunea”, spunea H. H. Stahl (Monografia…, p. 42). Gusti a fost fondatorul Școlii sociologice de la București și a colaborat, de altfel, ani de-a rândul cu Vodă Carol, fără să fi fost „carlist”. Ernest Bernea și Traian Herseni au aderat la un moment dat la Legiune și au participat probabil la fărădelegile ei; Gheorghe Vlădescu-Răcoasa și mai tânărul Miron Constantinescu au intrat în Partidul Comunist, interzis în vremea aceea. Desigur, radicalizarea legionarilor a putut jena inițiativele Școlii la sfârșitul anilor ’30, dar nu mai mult. Comuniștii, propulsați de la clandestinitate la putere după război, au jucat un rol mai curios. Ei au participat la marginalizarea sociologiei, considerată o disciplină burgheză, după care tot ei au favorizat, dacă nu un fel de renaștere, cel puțin o reintegrare a membrilor Școlii monografice în circuitele academice și o revalorizare a contribuțiilor lor. Pentru fondatorul și principalul animator al Școlii, politica pare să fi fost mai ales un mijloc de a-i lărgi influența. Dimitrie Gusti nu a participat însă la guvernul lui Maniu doar ca expert, precizează Rostas, ci și din afinitate cu programul țărăniștilor (Marginal…, p. 11). În acest context, H. H. Stahl (1901-1991) ocupă un loc aparte. „Cazul” lui m-a ajutat să încerc să găsesc un răspuns la o întrebare care mă sâcâia de mult: Cum puteai fi social-democrat în România secolului XX?

CONFESIUNILE UNUI SOCIAL-DEMOCRAT „VĂRSAT LA COMUNIȘTI”

„Ultima oară când l-am văzut [e vorba de Petrișor Viforeanu], se înscrisese în Partidul Comunist,” își amintește Stahl. „Eu eram în Partidul Social-Democrat, dar vărsat la comuniști. Și a fost o ședință de partid la care a fost și Viforeanu și acolo el a fost criticat pentru că păstrase oareșicare legături cu oameni din legația engleză, sau așa ceva. Și el a vorbit acolo în ședință, s-a apărat, nu știu ce, mă rog, s-a trecut peste treaba asta… Am plecat de la ședință, eram bun prieten cu el. L-am luat așa, de braț, și am mers cu el pe culoarele facultății până când ne-am despărțit. El s-a întors acasă și s-a împușcat, chiar în noaptea aceea. Cred că sunt ultimul om cu care a vorbit. S-a dus acasă, și-a scos cămașa ca să nimerească exact inima și s-a împușcat. A fost din partea lui o catastrofă, o prostie, fiindcă mai putea încă să facă treabă bună” (Monografia…, p. 244). Fiu al unui procuror general, ginerele lui Istrate Micescu, avocat și profesor conferențiar renumit, fost coleg de clasă cu Mircea Eliade, Petrișor Viforeanu a colaborat în mai multe rânduri la anchetele Școlii monografiste în calitate de civilist. Tentația mare este ca, pornind de la acest episod sinistru, care a avut loc  în 1948, să glosăm în jurul unor considerații de ordin moral. Greu însă, la mai bine de o jumătate de secol distanță, să te mulțumești cu asemenea considerații, care oricum nu au cum avantaja pe vreunul dintre cei doi protagoniști. [Întâmplarea face să o fi cunoscut bine, copil fiind, pe văduva lui Petrișor Viforeanu, Marie-Anne (Mariana), care tocmai se recăsătorise cu unchiul meu, Titus Vasilie Lemeny. Au locuit o vreme la noi în casă, la mansardă. Aceasta se întâmpla la sfârșitul anilor ’50, într-o perioadă în care, printre cei care ne vizitau, unii care tocmai ieșiseră de la închisoare riscau să se întâlnească cu alții care urmau să fie arestați. Ignoram în ce condiții a murit Petrișor Viforeanu. Cum a ajuns o persoană cu background-ul lui să adere la Partidul Comunist ? Cum se face că Stahl nu a găsit alceva mai bun de spus despre prietenul său decât că ar fi putut face încă treabă bună? De ce s-a arătat Stahl așa de expeditiv, evocând noua lui apartenență politică? Cam astea au fost întrebările care mi-au trecut prin cap pe moment și la care am renunțat repede să mai caut un răspuns definitiv.] Mai stimulant pe plan intelectual este să încerci să înțelegi cum un personaj precum Stahl, proaspăt „vărsat la comuniști”, după cum constata el însuși ironic,  a putut fi social-democrat de-a lungul deceniilor care au precedat și a celor care au urmat acestui annus horribilis pentru multe nume sonore din interbelicul românesc. Departe de a fi eroic, itinerariul său permite descoperirea unui aspect al orientărilor și  angajamentelor politice de stânga din România secolului trecut prea des pierdut din vedere. Pentru a-l reconstitui trebuie să jonglezi cu informații care provin din registre diferite: amintirile lui publicate în 1981 și mai ales interviurile realizate de Rostas puțin înainte de decembrie ’89;  și, pe de altă parte, documentele  apărute sub diferite forme în perioada comunistă, precum articolele din presă și raporturile întocmite de funcționarii aparatului de securitate, conservate în arhive. Acestea din urmă sunt uneori mai prețioase decât  amintirile și mărturiile raportate. Stahl însuși sugerează limitele acestora atunci când spune, referindu-se la anchetele de teren (dar asta poate fi aplicat și la propriile lui memorii): „Nu poți să ai încredere în propria ta memorie. (…) Memoria este o grilă pe care ți-o pui și reții numai ceea ce-ți convine, ceea ce ți se potrivește, se potrivește cu preocupările tale sau cu interesele tale” (Monografia…, p. 243).

DERUTA ANUNȚATĂ A SOCIAL-DEMOCRAȚIEI DE DUPĂ 23 AUGUST 1944

Așa cum reiese din cercetările întreprinse de membrii Cooperativei G, Stahl a fost mai degrabă un simpatizant convins și un entuziast aparte decât un militant social-democrat. El nu a căutat să se impună pe plan ideologic sau să joace un rol politic, iar intervențiile lui în dezbaterea publică pe teme politice sunt rare și măsurate. Atunci când a încercat să facă la rândul lui politică, în primii ani de după război, a fost mai ales în ideea de-a relansa Școala sociologică de la București, de a cărei importanță pe plan intelectual era convins și de a cărei supraviețuire depindea propriul său parcurs profesional. Împreună cu fratele său vitreg, Șerban Voinea, ajuns membru în comitetul central al Partidului Social-Democrat după război, a publicat în 1947 la editura PSD o Introducere în sociologie care reia manualul destinat școlilor secundare, editat în 1945 de Ministerul Educației. Această nouă ediție completată afișează un caracter politic mai pronunțat și include capitole noi precum „Karl Marx şi concepția materialistă a istoriei”. Contrastul cu publicațiile anterioare este frapant, chiar dacă interesul lui Stahl pentru materialismul istoric era cu mult anterior. Compatibilitatea materialismului istoric revendicat de Stahl cu schema teoretică a profesorului Gusti rămâne o temă insuficient explorată, scrie și Alina Juravle în concluzia biografiei politice consacrate lui Stahl (Condamnare… p. 139). Aceeași autoare a publicat în Sfera politicii, n° 175 „Henri H. Stahl, un sociolog social-democrat”, text disponibil pe pagina Cooperativei Gusti. Tratând problema cooperației, el critica în două articole apărute în 1942, în ziarul Timpul, soluția adoptată în URSS : „Pe vechiul fond al latifundiei boiereşti, cu moravurile iobăgiei medievale, au introdus tractorul comunismului sătesc primitiv, sovhozul şi colhozul. Operația a fost făcută cu cele mai moderne mijloace ale siluirii propagandistice, împreunate cu cele mai barbare metode ale batjocurii individualității umane. Sistematic s-a distrus tot ce le putea sta în cale (…). Iar formula lor «socialistă» este o imensă minciună sub care se ascund, în forme contabile extrem de savante, vechile moravuri de exploatare, a iobagului dator cu clacă și dijmă unui boier latifundiar care de data aceasta este desumanizat și, deci, inuman: Statul El însuși” (Condamnare…, pp. 109-110). Prefața Introducerii în sociologie era semnată în mai 1947. Reacția „oficială” nu va întârzia. Un tânăr student la sociologie, viitorul istoric și critic literar Paul Cornea (1923-2018), va publica în Contemporanul un rechizitoriu fără drept de apel, de pe poziții marxist-leniniste ortodoxe, datat 26 septembrie 1947 (Condamnare…, p. 116). Tentativele lui Stahl de-a se adapta noilor condiții istorice de după război, conservând un minim de autonomie, „de a recupera pe o linie social-democrată clasică sociologia gustiană”, cum scrie Zoltán Rostás (Condamnare…, p. 18), s-au soldat deci pe moment cu un eșec usturător. Stahl va fi dat afară de la facultate, carnetul său de partid nu va fi confirmat în 1952, mai mulți dintre foștii lui colegi arestați vor muri în detenție. „Toată mișcarea asta [generată de Școala Gusti] a fost asasinată. Pur și simplu. N-a murit de moarte bună” (Monografia…, p. 83). Totuși, perseverența sa, precum și complicitatea unora dintre persoanele bine plasate în ierarhia comunistă, care îl apreciau sau aveau nevoie de el, se vor revela eficace. Principalele lui lucrări au fost până la urmă publicate: cele trei volume de Contribuții la studiul satelor devălmașe românești, între 1958 și 1965, și Teorii și ipoteze privind sociologia orânduirii tributale, în 1980. Ele au apărut, desigur, cu concesiile de rigoare, ceea ce va deveni jenant după ‘89, motiv pentru care fiul său, antropologul Paul H. Stahl, s-a simțit obligat să reamintească cititorului în noile ediții aceste constrângeri și chiar să suprime anumite referințe prea compomițătoare. În aceste contribuții, care până la ora actuală nu s-au bucurat de atenția cuvenită, Henri H. Stahl avansează ipoteze și explorează piste originale și stimulante privind o istorie socială a țărilor române care rămâne să fie scrisă.

Un lucru reiese clar din conversațiile lui cu Zoltán Rostás între 1985 și 1987, deci într-o perioadă în care ele erau destinate să fie publicate când vor veni „vremuri mai bune” (Monografia…, p. 5): pe plan politic, în ajunul schimbărilor de după 23 august 1944, el avea deja un net profil social-democrat, profil pe care l-a păstrat în ciuda vicisitudinilor cu care a fost confruntat și a concesiilor pe care le-a făcut pe urmă. Un profil sui generis din multe puncte de vedere. Adeziuna sa la ideile social-democrate nu era nicidecum deconectată de problemele cu care s-a confruntat pe plan profesional în echipele de cercetare monografică, între 1925-1933, și chiar în materie de acțiune  socială, sub egida Fundației Culturale Carol al II-lea, între 1934 și 1939. „Eram dușman înverșunat al marilor boieri și al latifundei, eram convins că trebuie să dispară treaba asta; dar înlocuită prin această, poate utopică, credință în capacitatea de organizare și creație a maselor țărănești. Dacă este cineva să le conducă și cine să le îndrume” (Monografia…, p. 296). Pentru a evita orice neînțelegere, acest credo, oarecum contradictoriu, merită câteva precizări. În primul rând, trebuie amintit ce înțelege Stahl prin „masele țărănești”: „El [Marin Preda] știe un singur tip de sat. Un sat de mitocani, de fapt, nu un sat de țărani. Dar, în realitate, este o varietate extraordinară, de la om la om, de la sat la sat, sunt cu totul alte viziuni ale lumii. Nu se poate compara unul cu altul. Și este un spectacol prodigios să compari felul cum gândește un plutaș de pe Bistrița, de pildă, cu un fost clăcaș din Bărăgan. Altă lume. Sau un oier, sau un olar. Cu totul altă lume. Alceva.” (Monografia…, p. 121). Stahl nu provine din mediul țărănesc, ceea ce în ochii lui nu alimentează vreun complex social, ba dimpotrivă, constituie un atu în anchetele pe teren: „Nu se miră, de pildă, un cercetător, care a venit de la sat, de viața satului. Nu are șocul acesta” (Monografia…, p. 69). Țărănimea nu e idealizată: „De pildă, la ‘907 a fost o răscoală a țăranilor. Răscoală, răscolă, dar ce te faci cu această credință a tuturora că răscoala se face pentru că a venit un ordin de sus. Nu este o idee a lor, e ordin să se facă. De la cine? Cineva de foarte sus…” (Monografia…, p. 227). [În mai multe rânduri, Stahl evocă mișcările mistice populare care, „la vremea aceea de criză socială, erau simptomele unei crize sociale” (Monografia…, p. 227). Despre Zelea-Codreanu, el scrie: „Este unul dintre puținii români care a reușit să provoace un curent de mistică socială. Nu știu cum or fi fost pe vremuri pașoptiștii, că ei au avut… se zice că ei ar fi avut darul să provoace un curent de mistică politică” (Monografia…, p. 162).] „Cine conduce, cine îndrumă?” La această întrebare, practica de cercetare și de intervenție socială în cadrul Școlii și mișcării Gusti sugerează un prim răspuns. Retrospectiv, Stahl caracterizeaza această activitate din perioada interbelică ca o formă de „inginerie socială” (Monografia…, p. 167). În același timp,  „ridicarea satului prin el însuși” joacă un rol cheie în ideologia și practica Școlii Gusti, insistă Dumitru Sandu în comunicarea sa (Marginal…, pp. 83-107). „«Satul de obicei este mut. Dacă ști să-l asculți, el vorbește», scria Stahl, care era adeptul educării «îndoită… a satului de către echipă, dar mai ales a echipei de către sat». Educația prin dialog, de care va vorbi mai târziu, în anii ’70, cu folos și succes, Paulo Freire, capătă la H. H. Stahl, în anii ’30, numele de «educația îndoită»” (Marginal…, p. 91).Cei angajați în acțiunea de ridicare a satului sunt prezentați mai degrabă ca un fel de experți care nu fac, sau nu ar trebui să facă, politică. În perioada monografiilor, Stahl nu se va implica politic, de altfel, decât o singură dată, contra abuzurilor societăților anonime forestiere cu capital străin în Vrancea, în perioada  cercetărilor de la Nerej (Marginal…, p. 343). Ori, elaborarea monografiilor, munca de teren și, mai târziu, acțiunea socială pe scară largă, nu au fost posibile decât grație unor susțineri instituționale de anvergură: Facultatea de Sociolologie de la București, diversele societăți fondate de Gusti mai întâi, Fundația Culturală și statul român însuși prin legea serviciului social. Acest compromis este căutat și asumat de  Stahl: „Problemele sociale nu le rezolvă statul. Eu am adoptat poziția foarte clar spusă a social-democraților. Nu se poate face pe calea reformelor o soluționare a problemelor sociale. Se poate face însă o permanentă îmbunătățire a lor” (Monografia…, p. 293). Același Stahl precizează: „Statul nu este chemat să facă pe proprietarul. Proprietari sunt oamenii care lucrează efectiv. Și statul nu poate decât să le puie la îndemână îndrumări juste, să ridice cultura, adică școli, să acorde credite. Asta poate să o facă, dar mai multe nu” (Monografia…, p. 297). După care conchide astfel: „Soluția clară, social-democrată, este socializare, nu etatizare… Totul depinde, chiar în soluția etatizării, de ce caracter are statul. Că dacă statul e unul despotic, mulțumesc. Dacă statul e democratic, mai stăm de vorbă. Deși soluția cea bună este socializarea mijloacelor, așa cum a spus Marx, socializarea mijloacelor, nu a spus etatizare. Nu a spus etatizare! Dimpotrivă, el mergea la desființarea statului” (Monografia…, p. 298). „Și atunci unde a intervenit ruptura între el și Bakunin?”, îl întreabă Zoltán Rostás. Stahl nu răspunde la întrebare, dar reacția lui indică clar opțiunea sa reformistă: „Bakunin era pentru revoluție (…). Lenin e bakuninist, fără nicio îndoială” (Monografia…, p. 293). [Pentru o critică a poziției social-democrate privind asocierea autorului „tezelor din aprilie” (1917) cu fondatorul socialismului libertar, a se vedea Laslo Sekelj, „Bakounine et Lénine”, în Iztok, nr. 9, septembrie 1984.]

SOCIAL-DEMOCRAȚIA CA UTOPIE LA H.H. STAHL: REVELATORUL AUSTRO-MARXIST

Dincolo de argumentele raționale și constatările realiste, deseori dezabuzate, pe care le aliniază în confesiunile sale, se poate citi la Stahl, în filigran, o relație pasională cu social-democrația, cu reprezentanții și adepții ei. Frapant este atașamentul particular, foarte selectiv la el, pe care îl manifestă pentru anumiți social-democrați cu care a fost în contact, care l-au inspirat și l-au impresionat de-a lungul secolului. Destinul fratelui său, lider social-democrat, care a negociat cu comuniștii un post la Berna, unde a ales exilul în 1948, este sobru relatat. În regulă generală, el evită să se pronunțe asupra convertirii la comunism de după 23 august 1944 a celor la care uneori te puteai aștepta cel mai puțin din generația sa. Replica cinică a lui Ștefan Voitec la închiderea școlii studenților social-democrați de la Breaza, raportată de Stahl – „Nu înclinăm stagul, ci numai îl înfășurăm, păstrându-l pentru zile mai bune” (Monografia…, p. 235) –, este mai degrabă o excepție. Chiar și comuniștii nou-veniți la putere sunt rar evocați, Stahl mulțumindu-se să precizeze, vorbind de Lucrețiu Pătrășcanu sau de Belu Zilber, că aceștia fuseseră „comuniști-comuniști” (Monografia…, p. 226). În schimb, el nu încetează cu laudele atunci când vine vorba de o serie de personaje care au toate în comun apartenența, sub o formă sau alta, la curentul austro-marxist. Tendința de a-i pune în valoare cu orice preț pe acești social-democrați, ardeleni și bucovineni în majoritatea lor, în timp ce atâția alții sunt ignorați sau chiar de-a dreptul caricaturizați, este pe alocuri deconcertantă. De altfel, Stahl era bucureștean. Regățeanul Titel Petrescu „era totuși un om de totală bună credință, dar i se zicea că este socialist cu lavalieră… Era un sentimental” (Monografia…, p. 39). Stahl îi preferă acestuia pe transilvănenii Jumanca și Flueraș, care vor sfârși și ei în pușcărie pentru că s-au opus „unificării mișcării muncitorești”, refuzând să participe la alegerile din noiembrie 1946 pe listele controlate de Partidul Comunist. „Am avut prilejul să asist la discuții între conducătorii sindicatelor sau ai secților socialiste din Transilvania. Erau bine puși la punct” (Monografia…, p. 163). Până și un „transilvănean habotnic român”, cu vederi conservatoare, precum autorul Statelor unite ale Austriei Mari (1906) este omagiat. Teoria lui Aurel Popovici „în problema minorităților merită să fie restudiată și pusă la punct” (Monografia…, p. 316). Proiectul federal, „un stat socialist, multinațional, cu centrul la Viena, și care să cuprindă toate statele de pe cursul Dunării”, pare să fi avut și preferința lui până la sfârșitul vieții, când i s-a destăinuit lui Zoltán Rostás: „Eu am rămas cu idealul austro-marxist” (Monografia…, p. 318). Cele șase luni petrecute la Viena la sfârșitul studiilor de stenografie și serviciul militar par să fi jucat un rol determinant în itinerariul său politic – și nu numai politic –  ulterior. Metodele aplicate la casa de cultură proletară pe care o frecventa cu asiduitate, unde își vor face apariția „cei mai vestiți profesori din Viena”, și une îl va întâlni pe Otto Bauer și alte personalități socialiste din curentul austro-marxist, vor fi acelea din care mai târziu se va inspira în acțiunile culturale în mediul  țărănesc, preponderent într-o țară ca România. Din acest punct de vedere, faptul că el a fost preocupat, din convingeri socialiste, mai ales de problemele țărănimii, în timp ce proletariatul urban era principala referință a socialiștilor și a marxiștilor în particular, nu are nimic paradoxal. „Pot să mărturisesc că ideea mea de bază  am învățat-o acolo, în Kulturheim-urile vieneze, organizate de primăria socialistă a Vienei” (Monografia…, p. 33). În odăile și atelierele acestora, în care puteai intra fără să te întrebe nimeni ce cauți și ce vrei,  a învățat tânărul Stahl că „marele meșteșug este să-l lași pe unul dintre țărani să vorbească, să facă el prelegerea și să o facă, în același timp, într-un chip plăcut”, nu să aduci un conferențiar de la centru! „Și atunci așa s-a și făcut. S-au dus campanii în legătură cu problemele maternității, ale creșterii copilului, problemele bolilor endemice… Mă rog, toate socotelile, rând pe rând, care erau într-adevăr problemele reale în satul respectiv, trebuia găsită forma în care să se prezinte aceste lucruri în chip plăcut” (Monografia…, p. 33). Titlul ales de Zoltán Rostás sugerează în mod foarte inspirat, cred, demersul științific al Școlii Gusti și al lui H. H. Stahl în special: Monografia ca utopie. Pentru a evidenția caracterul original al demersului politic al lui H. H. Stahl, formula „social-democrația ca utopie” nu mi se pare prea deplasată, mai ales când ne gândim la afinitățile pe care acesta le-a întreținut o viață întreagă cu curentul austro-marxist și rolul experimentului proletar vienez pe plan metodologic în anchetele sociologice și acțiunile culturale întreprinse în cadrul Școlii Gusti. Un lucru este sigur: înainte, ca și după 23 august 1944, alternativa pentru el nu era liberalismul, în sensul în care este folosit acest termen, cu sau fără prefixul „neo”, în România postdecembristă, ci o formă de socialism bazat pe reforme și pe o participare efectivă a oamenilor la treburile publice. Cât despre aplicabilitatea unui proiect social-democrat, în sensul în care îl concepea el pentru țara în care trăia și care constituia terenul lui de cercetare exclusiv, Stahl nu nutrea multe iluzii, fără însă ca asta să-l facă să renunțe la convingerile sale și la căutarea posibilităților concrete de a le pune în practică. În acest sens, programele și reformele sociale promovate de o gamă mai largă a clasei politice interbelice românești decât avem tendința să ne-o închipuim azi – de la țărăniști la social-democrați – constituie un precedent care merită să fie luat în considerare într-o Românie postcomunistă în care simpla idee de cooperație și manifestarea vreunui interes pentru un proiect comun și solidar sunt metodic marginalizate. Eforturile Cooperativei Gusti de a pune în valoare această moștenire din perioada interbelică sunt deci cu atât mai meritorii.

P.S. M-am întâlnit de două ori la Paris, în 2005, cu fiul lui Henri H. Stahl, antropologul Paul H. Stahl (1925-2008). În lungile discuții centrate pe spațiul balcanic pe care le-am avut, am fost surprins să-l aud evocând cu insistență, dar și cu un anumit aer misterios, rolul pe care, mai ales împreună cu colegul său Isaac Chiva, l-ar fi jucat în acțiunile de solidaritate cu social-democrații în clandestinitate din România înainte de 1989. M-am tot gândit să fac cu el un interviu despre asta dar, până la urmă, nu l-am făcut, probabil datorită unei întâlniri care m-a contrariat mult timp. La câteva luni după evenimentele din decembrie ‘89 a avut loc o conferință-dezbatere despre evoluția situației politice din România, la care era prezent și un mic grup de social-democrați români din exil, de-al căror nume nu-mi amintesc. (Vladimir Krasnoselski, care colabora la Europa Liberă, și Duiliu Vinogradski erau două nume care circulau în legătură cu social-democrații români din Elveția. Nu am avut ocazia să-i cunosc). Eu fusesem invitat să intervin de un grup anarhist de la Lausanne, care luase parte la campania de solidaritate cu membrii Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR), persecutați în țară. Bucuros să întâlnesc români angajați la stânga, am fost surprins de prestația lor favorabilă FSN-ului și echipei Iliescu-Roman. De unde atâta bunăvoință pentru o formațiune și două personaje care reprezentau atunci tocmai acele sectoare ale PCR-ului omniprezente în fostul aparat de stat? Meritau membrii acestor sectoare, care încercau să se recicleze, de voie unii, de nevoie toți ceilalți, o astfel de solicitudine? Nu cumva interlocutorii mei social-democrați credeau că venise în fine momenul să se producă un „remake” al operației din 1948 când social-democrații au fost absorbiți de comuniști? Un remake în care rolurile ar fi fost inversate și care le-ar fi permis să-și ia revanșa? Asta a fost impresia mea atunci. Bineînțeles, lucrurile nu s-au petrecut cum ar fi putut să creadă ei din naivitate, dar poate și cu o doză de cinism. Câțiva ani mai târziu, modestul PSD „istoric” a fost, de altfel, absorbit de proaspăt înființatul PSD, care obținea astfel și viza pentru adeziunea la Internaționala socialistă. Inutil de precizat că considerațiile de ordin doctrinar, ideologic, istoric, au jucat un rol mai degrabă ornamental în desfășurarea acestor evenimente. Acestea fiind zise, după lectura convorbirilor între Zoltán Rostás și H. H. Stahl, regret că nu am reluat legătura cu fiul acestuia din urmă. Performanțele și contra-performanțele social-democrației fac și ele parte din istoria stângii.

Nicolas Trifon