|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 97 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
Poeme: CHRISTINE BERNADETTE ROUSSEAU Scris la Tuesday, March 19 @ 10:21:15 CET de catre asymetria |
,,Să mergi călare. Să întinzi arcul. Să spui adevărul.’’ Plecând din valea Ungerengeri Valea Ungerengeri. Înaintea anotimpului ploios, zis masika, iarba ajunge cu puțin mai mare decât gleznele cailor. După câteva săptămâni, din joaca ploilor cu pământul răsare iarba. Peste încă un timp, plin de învăpăiatele portocale ale soarelui și lunii, iarba se usucă. Apoi, un fel de preot al locului, spun ei, îi dă foc. Fumul zboară parcă pe firul unei ape a cerului. Întâi apa, apoi iarba, preotul acela și focul. Pe tăcutul fir al văii Ungerengeri curge un fum gri-albăstrui. Mă iau după el. Un strat de cenușă subțire îmi acoperă sandala. Călătoresc cu privirea pe firul văii Ungerengeri. Pe cap port un turban turcoaz. E început de secol. Urmărind pasărea mierii Pasărea mierii cântă. Zorii de zi sunt numai ai ei. Katamboga pornește să găsească pasărea mierii. Pasărea mierii se ascunde în mijlocul cântecului ei. E clarvăzătoare pasărea mierii. Știe că va fi găsită de căutătorul mierii. Katamboga fluieră mai întâi cu bucurie. Dimineața are ea însăși un aer de bucurie. Katamboga îl respiră. Katamboga începe să fluiere apoi din niște fluiere de tristețe ascunse înlăuntrul lui. Atunci el vede Pasărea mierii. Ea zboară până la un bătrân baobab. Se așează pe cea mai de sus creangă. Așteaptă. Căutătorul mierii va veni. Ea își smulge o pană și o lasă să plutească. Împreună cu o bătaie a inimii ei. E semnul de recunoaștere. Katamboga urcă până la cerurile cele mai înalte ale mierii. Până la inima acelei păsări. Ea continuă să zboare în pumnul lui. CHRISTINE BERNADETTE ROUSSEAU ,,Să mergi călare. Să întinzi arcul. Să spui adevărul.’’ Plecând din valea Ungerengeri Valea Ungerengeri. Înaintea anotimpului ploios, zis masika, iarba ajunge cu puțin mai mare decât gleznele cailor. După câteva săptămâni, din joaca ploilor cu pământul răsare iarba. Peste încă un timp, plin de învăpăiatele portocale ale soarelui și lunii, iarba se usucă. Apoi, un fel de preot al locului, spun ei, îi dă foc. Fumul zboară parcă pe firul unei ape a cerului. Întâi apa, apoi iarba, preotul acela și focul. Pe tăcutul fir al văii Ungerengeri curge un fum gri-albăstrui. Mă iau după el. Un strat de cenușă subțire îmi acoperă sandala. Călătoresc cu privirea pe firul văii Ungerengeri. Pe cap port un turban turcoaz. E început de secol. Urmărind pasărea mierii Pasărea mierii cântă. Zorii de zi sunt numai ai ei. Katamboga pornește să găsească pasărea mierii. Pasărea mierii se ascunde în mijlocul cântecului ei. E clarvăzătoare pasărea mierii. Știe că va fi găsită de căutătorul mierii. Katamboga fluieră mai întâi cu bucurie. Dimineața are ea însăși un aer de bucurie. Katamboga îl respiră. Katamboga începe să fluiere apoi din niște fluiere de tristețe ascunse înlăuntrul lui. Atunci el vede Pasărea mierii. Ea zboară până la un bătrân baobab. Se așează pe cea mai de sus creangă. Așteaptă. Căutătorul mierii va veni. Ea își smulge o pană și o lasă să plutească. Împreună cu o bătaie a inimii ei. E semnul de recunoaștere. Katamboga urcă până la cerurile cele mai înalte ale mierii. Până la inima acelei păsări. Ea continuă să zboare în pumnul lui. În Zaafran Vorbesc de Zaafran. În locul acesta crește șofranul. De aici începe Sahara. Salhim este un om al Saharei. El are un cal, o caleașcă și o nevastă cu buze groase, străpunse în colțuri de patru cercei. Caleașca lui e din fier vopsit în albastru. Are roțile arătoase ale unei mașini. Urc pe o scăriță și-mi sprijin picioarele pe o stinghie lată cât palma. Sunt în caleașcă. Scândura ei e acoperită cu pături curate. Culori roșii, verzi, albastre, culori țesute din păr de dromader. Eu am un turban ca șofranul. Capul lui Salhim e înfășurat într-un un turban gri. Din când în când îl udă cu apă. Mă uit la el. Are dinții rari și înnegriți. Are cute adânci pe față. Vorbesc cu el. Vorbește franceza. O știe din clasele primare. O înțelegere necunoscută mie se așează între mine și el când nu vorbim. Suntem ca doi prieteni care nu-și mai revarsă bucuria în afară, o tot circulă în inimile lor, ca într-o singură inimă. Așa aflu viața deșertului, a dunelor, mereu aceleași dune și mereu schimbătoare, viața soarelui din Zaafran, viața căldurii, a dromaderilor, viața cailor sălbatici,... Când vorbesc de Zaafran, vorbesc de viața lui Salhim. Despre Mektab Este un om abil, Mektab. Energic, născut pentru a reuși în comerț. Ochii săi nu-și găsesc răgaz, rătăcesc fără încetare, cercetându-mă. Nici degetele lui nu știu ce-i odihna. Sunt mereu neliniștite, frământate mereu. Până și fălcile i se agită necontenit. Are obiceiul să mestece betel. Gura lui scoate sunete ca ale unui ied atunci când trage din ugerul caprei. Vrea să-mi vândă rehani shash-muslină pentru turban, sohari, pânză cu bordură roșie, pătrate albe și albastre, pânză vărgată în galben, albastru și roșu. Mai are și un balot de barsati, o stambă albastru–închis cu o dungă lată și roșie. Își potrivește vorba. Cămila așteaptă afară. Baloturile de pânză stau și ele în așteptare. Din când în când, frământă în el dorința de-a bate palma cu cineva care să-i cumpere totul. Eu îl las pe Mektab să-și continuie vorba. Un vânt al nisipului lovește cortul. Este semnalul de plecare. Cămila își întoarce privirea către stăpân. Mektab ascultă vântul. Cunoaște limbile deșertului. Se ridică în picioare. Are sandale de piele. Sandale aduse de vârf. Sandale făcute să înfrunte nisipul. Promite că la întoarcere îmi va aduce un postav roșu. Un postav ca sângele caprelor sacrificate pe altar. Apoi își face plecăciunea. Mă înclin. Nisipul se înclină și el. Vântul, la fel. Urmărindu-l pe Mganga Părul îi e despărțit în șuvițe, legate cu fire de aramă și mici perle. Fața îi este vopsită cu ocru. Are puncte roșii desenate de la coada ochilor spre tâmple. În cercuri, pe obraji și în jurul gurii, puncte albe, desenate cu sevă din venele unor plante știute numai de ei. La gât poartă un dinte de tigru. Nimeni nu strigă. Nimeni nu țipă. După ce trupul său arde, când dintele de tigru cade în flăcări, Mganga, vrăjitorul, dă semnul stingerii sale. Pasărea prezicerilor lui pleacă. Astfel Mganga nu se oprește niciodată. El se duce în mijlocul unui alt zbor. Moartea lui Masud ben Abdallah O sabie îi despică trupul. Masud ben Abdallah moare pe câmpul de luptă. De Masud se aproprie un arab cu o sabie mică. Pielea frunții și barba, partea proeminentă a nasului, câte o bucată din fiecare călcâi, îi sunt tăiate și luate. Arabul, umflat și negricios se îndepărtează ținând în mâna stângă sacul însângerat. Ceea ce rămâne din Masud cade pradă hienelor, vântului... Ai zice că arabul-vrăjitor are sânge de hienă. Înainte de lăsarea nopții acesta face un foc. La focul molcom, într-o oală de aramă, pune rădăcini de smochin, piele de șarpe, ochi de tigru și gheară de vultur. Peste toate acestea aruncă să fiarbă părțile din trupul lui Masud. Până în zori amestecă, suflă în foc, spune cuvinte numai de el știute. Înfige din când în când o sabie în fiertură, apoi își apropie limba încercându-i tăișul și gândind că mulți vor fi aceia care vor vrea să bea din fiertura aceasta dorind să atingă neînfricarea. Vorbesc despre casele numite témbé* Pe acoperișul lor e ascuns grâul în lăzi făcute din scoarță de mtondu*. Lăzile sunt coborâte cu frânghii. În curtea interioară se deschid toate ușile. E sărbătoarea grâului. Un șirag de zâmbete ivorii, clopote cu limbi mici, îndrăznețe, tobe și fluiere, frunze fluturând. Dincolo, zidul exterior. Găuri de ochire, ferestre mici. La fiecare fereastră stă un războinic. *témbé – case lipite unele de altele într-un trib *mtondu – copac Din Ukinbu Conducătorul de caravană își caută hamali, bătând într-o tobă mare. Trece cu toba lui pe poteci șerpuite, prin mijlocul unor pâlcuri de stejari negri. Stejarii ascultă ritmul. El se oprește din loc în loc, soarbe câte o cafea neagră, vorbește, gesticulează, fumează alături de oameni ciocolatii și lucioși, alături de oameni ca antracitul, cu ochi somnoroși și buze răsfrânte. Conducătorul de caravană își potrivește bandajul negru, oval, pe ochiul drept. Ochiul stâng are în el frumoasele săgeți de cristal ale răsăritului. Caravana pornește. Dimineața crește foarte încet în Ukinbu. Cranii, mlaștini, elefanți… La intrarea în cele câteva sate, nouă cranii înălbite de vreme și soare, înfipte în nouă prăjini, anunță războiul. Într-o mlaștină îngustă, o ceată de elefanți așteaptă. Sunt elefanții care vor porni la îndemnul stăpânilor. Sunt elefanții care vor pleca din aburul mlaștinilor pentru a călca-n picioare ținuturi necunoscute. Întoarcerea acasă va fi triumfală. Mlaștinile îi vor răsplăti cu ochi curioși ieșiți din adâncuri, cu aburi de răcoare, cu egrete ce leagă apele de maluri. Cunoscându-i pe Uledi, Asmani si Kalulu Cu ochiul din frunte, locomotiva de lemn pătrundea-n pădure tăind un tunel prin mulțimea fluturilor de noapte și de aer. Întâi țipă o cucuvea, apoi sirena. Calea ferată se întinde pe sub cuiburi de păsări care privesc molateca trecere a locomotivei, ferestrele vagoanelor ca niște evantaie deschise de vânt. Uledi, Asmani și Kalulu simt în cerul gurii uscăciunea aerului feros lăsat în urmă de bătăile de aripi ale fluturilor. Aleargă în fața locomotivei și în urma locomotivei. Ei caută un fluture cu înscrisuri pe aripi. Ba-wan-tua le-a spus că există un fluture pentru fiecare destin omenesc. Uledi, Asmani și Kalulu cred că vor avea același destin. Ei caută un singur fluture. Fluturele cu înscrisuri pe aripi apare la venirea zorilor, coboară din cer, planează deasupra pădurii, lovește o rază, și raza se umple de polen... Fluturele știe legenda tribului Mbu. Fluturele e chiar legenda tribului Mbu. El le-a prezis de multe ori destinul. El, împreună cu Ba-wan-tua, vrăjitorul satului. *Ba-wan-tua – vrăjitor Scurtă poveste despre Zahrimakta Masikambu, iubitul ei rânduit de astre, se întoarce cu vânatul pe umeri. Picături de sânge curg pe pielea bărbatului. Zahrimakta fuge pe câmp. Picioarele îi sunt fierbinți. Și trupul îi e fierbinte. Are înfipte în inimă o sută de săgeți. Săgeți de teamă și de iubire. Soarele aruncă și el cu săgeți. Zahrimakta știe că uneori și luna aruncă cu săgeți după femeile care se tem de dragoste, în nopțile când silueta unui femei-leopard se arată trecând peste coline. Maduba își face un instrument Maduba culege un fruct. Coaja e rotundă cu piele ațoasă, o piele puternică. E un fruct cât pumnii lui puși laolaltă. Maduba pune coaja într-un cuib de păianjen care țese un fir gros. Culege alt fruct. Îl pune în cuibul altui păianjen care țese un fir subțire, apoi un alt fruct, și un altul... Apoi așteaptă. Păianjenii țes o pânză de sunete în fructele cu piele ațoasă. Maduba își construiește un instrument miraculos. E un instrument cu sonorități de lună coborâtă în nisipul deșertului. Un instrument venit direct din lumea nigeriană a inimii lui Maduba. Aflând de la bătrâni despre somalezii Kabero și Wamai 1 Wamai mulge o capră găsită pe munte și-i bea laptele. Pietrele pe care se așează sunt calde. Au formă de ouă. Capra rătăcită din turmă este a lui Kabero, fiul lui Wainaina. 2 Kabero îl găsește pe Wamai bând laptele caprei lui. Ia o piatră rotundă. Îl atacă. Wamai pune și el mâna pe o piatră. Se lovesc. Kabero înclină capul lui Wamai până la una dintre pietre. Wamai simte căldură sub tâmplă. Se gândește la ouăle pasărilor, ouă calde, azurii. Kabero dintr-o lovitură sparge capul lui Wamai. Un firicel roșu se prelinge pe piatra caldă. Kabero își ia capra și plânge. Capul lui Wamai s-a spart mai ușor ca o nucă de cocos. Kabero fuge. Cu capra de zgardă. Nu se va mai întoarce acasă. De acum va fi un fugar, un animal sălbatic. Va hrăni capra și-i va bea laptele. Corpul lui Wamai va aparține vulturilor și hienelor. Sufletul lui, cețurilor. 3 O kyama*. Bătrâni slabi, cu trupuri aproape plutitoare se strâng să stabilească pedeapsa pentru moartea lui Wamai. Aripile lor deprinse cu aerul și cu moartea ridică la cer incantații pentru sufletul copilului. Stau chirciți. Mestecă tombacco. Scuipă în palme și frământă un lut auriu. Modelează trupul lui Kabero. Îi sfărâmă țeasta. Soarele arde țeasta de lut. Țeasta se crapă. Vântul suflă ușor. Bătrânii vorbesc. Mănâncă fripturi de capră, de oaie și vorbesc. *kyama – adunarea bătrânilor în Somalia Despre Zaide și Ambari Zaide și Ambari împart zi de zi greutatea acelorași mărfuri. Le cară de la un magazin la altul și, mai departe, pe țărm, în port. Cuișoare, fildeș, piei brute, susan, piper, ulei de cocos și mărgele, flinte, fire de alamă, porțelan, pânzeturi, rachiu. Zaide are la gât o piatră roșie, transparentă, legată de un șnur de piele. În jurul șoldurilor e legat cu o pânză albastră. Ambari are un șirag greu de mărgele de toate culorile în jurul gâtului. Un altul în jurul gleznei stângi. Șoldurile osoase îi sunt ascunse într-o pânză cu dungi. Aud de câteva ori pe zi același refren pe sub fereastra mea. E refrenul lui Zaide și Ambari. Nici melodia, nici cuvintele nu se schimbă. Ritmul este același. Doar inimile lor se schimbă, atunci când devin mai strălucitoare decât cea mai strălucitoare dintre pietrele văzute vreodată pe lume. Ritmul inimilor lor seamnă cu ritmul ascuns al ochilor, al frunții, al mersului unei femei tinere. În prăvălia lui Amram ben Masud Un zanzibarez poartă pe umăr un dinte de elefant. Intră în prăvălia lui Amram ben Masud. Oale, unelte, cuie, bumbac, ulei de măsline, rafturi cu borcanele pline de condimente, stofe, covoare. El, îmbrăcat într-un burnuz* cu turban cenușiu pe cap, stă în așteptare. O așteptare plină de gânduri întortocheate. Un labirint de gânduri asemenea străzilor ce te poartă spre mare. Un labirint format din gânduri de negustor. Costul fiecărui cui, unealtă, mirodenie sau balot de bumbac este stabilit de impresia ce o lasă cel venit să cumpere. Amram ben Masud vede de departe dintele de elefant. Pe zanzibarez îl cântarește înaintea fildeșului. Burnuzul prăfuit, tunica uzată, papucii vechi... Știe câte parale va plăti. Niciun bănuț în plus. Cântărește marfa. Bătrânul lui cântar a fost întotdeauna necinstit. A cântărit strâmb toata viața lui. Astăzi nu va fi altfel. Pentru ce ar vrea să fie altfel? *burnuz – manta de lână cu glugă, pe care o poartă arabii Printre ocrotitorii semințelor Cei șapte bătrâni se așează în cerc. Fiecare face un semn în țărână. Se uită la cer. Se uită la nori. Meiul va fi alături de porumbul pitic-bé-koné și fasole. Castraveții alături de susan. În loturi separate, dovleacul dulce, gan-shindu și tutunul. Bătrânul Ba-wan-tua* descântă semințele. Ia câte trei semințe din fiecare soi și le pune într-un vas de lut. Vasul de lut îl îngroapă în centrul parcelei. Spune rugăciuni adresate strămoșilor, spiritelor... Spune rugăciuni norilor, viselor și lunii. Sătenii fac un gard de mărăcini și pun capcane. Din loc în loc, pentru o recoltă bogată, câte un fir de trestie, în care înfig scoarță din copacul mana, rămâne să vegheze dulcele somn al semințelor. *Ba-wan-tua –vrăjitor În vizită la Sultan Consulul francez și-a pus fracul negru, pălăria, și m-a însoțit la palatul sultanului. Palatul, o casă pătrată, cu turnuri și obloane verzi. De ambele laturi ale portalului, oameni înarmați. Scuturi de rinocer lasă să se vadă doar capetele negre ale războinicilor. Tunici lungi le ating gleznele. Cingători din piele cu reliefuri bătute-n argint le strâng mijlocul. După două semnale date de un oștean, Sultanul ne iese în întâmpinare. Fac o plecăciune. O scânteie îi trece prin lumina ochilor. Ne conduce. În fața noastră se deschide sala tronului. O încăpere mare, înaltă, pictată, covoare moi, persane, douăsprezece măsuțe și douăsprezece fotolii aurite. Turbanul Sultanului formează cute mari, roșii, galbene, albastre și albe. La brâu îi atârnă un iatagan cu mâner de aur bătut în pietre prețioase. Mantia are culoarea indigo închis. Pe mese ne așteaptă cafele în ceșcuțe aurite, șerbeturi și lapte de cocos. Înălțimea Sa, Sultanul, se interesează dacă îmi place Persia, dacă am văzut Damascul, Bagdadul, dacă Turcia are o armată numeroasă și dacă poartă războaie, dacă Persia e o țară roditoare... Acestea nu sunt întrebări, gândesc, sunt scuturi de fapt, scuturi și săbii purtând o istorie veche... Un vis avut în fortăreața Simbamuenni Metereze cu două șiruri de găuri de ochire. Porți uriașe din lemn de tec, porți acoperite cu fine arabescuri. Porți care puteau opri furia de neînvins a războiului. Fortăreața se numește Simbamuenni. Sultană peste cerul acestui altar era fiica lui Kisabengo, vestit vânător de oameni și de inimi de femei. Sângeros, tâlhar, aprig la mânie, Kisabengo a întemeiat Simbamuenni, orașul-leu. Cu timpul, Kisabengo a devenit leneș dar mintea lui nu se oprea să țeasă planuri de atac. Vedea cetăți asediate, caravane prădate și oameni în lanțuri. Kisabengo lasă moștenire toate acestea împreună cu pușca lui cu gloanțe de argint, fiicei lui. Fiica lui avea să devină căpetenia din Ukami: Femeia-leu. Copiii lui Nkomo Nkomo- bărbatul leopard are trei copii. Pe unul îl cheamă Vânt, pe altul Umbră, pe altul Sânge. Vânt, mișcă prin puterea gândului crengile copacilor pădurii, pe acolo pe unde trec tatăl și frații lui. O răcoare venită din cer îi însoțește tot drumul. Umbră e un copil al cărărilor. Uneori, în joacă, se preschimbă în animal și se furișează. Frații lui îl urmăresc să îl vâneze. Umbră e un copil al cărărilor. Sânge e cel care își petrece tot timpul construind arcuri și săgeți miraculoase, lance, topoare cioplite din piatră, scuturi încrustate din piele de rinocer, cuțite, sulițe, aruncătoare de pietre, capcane. Mâinile lui sunt arme. Ochii lui sunt arme. Picioarele lui sunt arme. Sânge își pune pielea de leopard în jurul coapselor. Se încinge cu centuri care să-i țină aproape toate armele, își ia scutul și pleacă să vâneze. Zile în șir hăituiește prada. El gândește ca un leopard, se odihnește ca un leopard. Sânge își va lua o femeie-antilopă. E la vârsta la care îi plac femeile-antilopă. Christine Bernadette Rousseau (alias Cristina Onofre) publică, în 2002, volumul« Poema ’naltei domnișoare » -cuvânt înainte: Președintele Academiei Eugen Simion. În anul 2004 a obținut premiul « Poètes sans frontiéres » la Paris, pentru cartea « Le poéme de la haute demoiselle »(« Poema ‘naltei domnișoare »)-premiu care a constat în publicarea sub egida editurii « Nouvelle-Pléiade » și lansarea carții la Paris în 2005. În 2004 îi apare la « Casa de editură Tipoart » cartea « Generalul sau o iarbă înălțată până la cer » cu o prefață semnată de profesorul universitar Cornel Ungureanu. Alt premiu caștigat este « Prix de la Francophonie-2007 »(Paris) desemnat de către Societatea Poeților Francezi pentru cartea « Mon Général ». În 2007 îi apare cartea « Poeme din țara scaunului cu trei picioare » la editura Tipoart. Tot în anul 2007 îi apare ediția bilingvă (franco-italiană) în Italia, în traducerea profesorului universitar Giovanni Dotoli, cartea « Autoportrait-Autoritratto »-Schena Editore. În 2008, Cristina Onofre devine membru al Uniunii Scriitorilor din România. În 2010 caștigă pentru a doua oară« Prix de la Francophonie » la Paris oferit de Societatea Poeților Francezi pentru cartea « Poeme din țara scaunului cu trei picioare ». În 2011 îi apare cartea « Templierii lucrurilor simple » la editura Universității Pitești, carte cu care a câștigat premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România-filiala Pitești. În 2015 câștigă premiul revistei ,,Art et Poesie’’ din Franța.Tot în 2015 îi apare cartea « Să mergi călare. Să întinzi arcul. Să spui adevărul.» cu o prefață semnată de academicianul Eugen Simion și o postfață semnată de poetul Marian Drăghici. În 2016 apare la editura Detectiv Literar, o altă ediție a carții ,,Templierii lucrurilor simple’’ cu o prefață de academicianul Nicolae Dabija și o postfață semnată de doctorul în filozofie și criticul literar Marian Nencescu. În versiune franceză apare cartea ,,Les templiers des choses simples’’ la editura,,La Nouvelle Pléiade’’(Paris) în 2016 si respectiv la editura ,,7écrit-edition Paris’’ 2018. Din 2018 este membru a ,,Société des Poètes et Artistes de France’’. În 2019 primește premiul Diplomé d’honneur la concursul anual al Societății Poeților și Artiștilor Franței care s-a desfășurat la Metz. La festivalul internațional ,,Vrancea literară’’desfășurat la Focșani și al cărui președinte este scriitorul și criticul literar Ioan Culiță Ușurelu, primește Premiul special al juriului pentru carte străină ,,Les templiers des choses simples’’-2018. În 2o19 la Festivalul Internațional de Creație ,,Vrancea literară’’ câștigă permiul I cu cartea ,,Unde ești, domnule Tamkin?’’ la secțiunea TEATRU. În 2020 câștigă premiul juriului la concursul regional Lorraine GRAND EST (Franța). În 2021 și 2022 câștigă Diplôme d’Honneur au Grand Prix du Jury decernat de Societatea Poeților și Artiștilor Franței și Diplôme d’Honneur- Grand Prix de la Delegation Lorraine Grand Est. La ,,Toamna bacoviană’’-140 de ani de la nașterea lui George Bacovia, Uniunea Scriitorilor-Filiala Bacău, i se oferă premiul special de poezie ,,Tristan Tzara’’. Este director executiv la ,,Popas jurnalistic și literar artistic’’- revistă a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România-filiala Olt, redactor șef la revista ,,Cuvântul argeșean’’. În 2023 la Festivalul Internațional de Creație ,,Vrancea literară’’câștigă permiul I cu cartea ,,În noaptea aceasta nu e lunǎ. În noaptea aceasta este lunǎ.’’ la secțiunea TEATRU. I-au fost publicate versuri sau cronici literare în revistele: Literatorul, Luceafărul, Poesis, Orizont, Zburătorul, Calende, Convorbiri literare, Cafeneaua literară, Echinox, Argeș, România literară, Curtea de la Argeș,Tomis, Poezia, Ramuri, Litere, Apostrof, Salonul literar, Caiete Silvane,Cuvântul argeșean, Glasul iubirii, Popas jurnalistic și literar artistic, Vatra veche, Mișcarea literară, Plumb etc. De asemenea i-au fost publicate versuri și recenzii în următoarele reviste din Franța și Italia: Comme en poésie, La porte des poetes, Poésie premiere, Aujourd’hui poèmes, ARPA, 2000 Regard, Rive neuve continent, L`Etrave, Il Giardino delle Muse, Art et poésie, Région Centrale etc. Câteva texte critice: O poezie elegiacǎ, vag eroticǎ, discret sentimentalǎ, grupatǎ în jurul ideii de trecere și petrecere într-un univers construit din suavitǎțile, inefabilele lumii... Eugen Simion, Președinte al Academiei Române(2002) Poemele Cristinei Onofre descoperǎ un creator aflat în universul altei posibile poetici: iatǎ triumful rostirilor sale. Cornel Ungureanu- Critic literar și profesor universitar 1) Christine Rousseau nu confundã poezia cu suma cuvintelor care o alcãtuiesc. Christine Rousseau își compune propriul personaj. Se lasă absorbită de irealitatea lui, îl alcătuiește sau completează, odată imaginat, cu elemente din realitatea palpabilă. Pentru ea misterul, taina, nespusul fac parte din real. Poeta nu identifică realitatea cu ceea ce se vede și se lasă pipăit. Nici nu confundă poezia cu suma cuvintelor care o alcătuiesc. Ea adună cuvinte care să spună nespusul, nerostitul, inexprimabilul. Profesiile de care vorbește, umile, neimportante, și în care ea găsește partea lor de poezie și metaforă, sunt în viziunea Christinei Rousseau temple, iar cei care le profesează-templieri ai lucrurilor simple. E înscrierea omului într-un cerc ca și cel imaginat de Leonardo da Vinci: olarii, sobarii, zidarii, vânătorii, măturatorii, păsărarii, geamgiii, hamalii, brutarii, cultivatorii de tutun etc. sunt înscriși în poeziile Christinei Rousseau într-o sferă a cotidianului, de ale cărei margini aceștia se sprijină, ca de cer și pământ, cu cele două brațe și cu cele două picioare. Astfel păsărarul ,,vorbea despre păsări necunoscute cu păsări necunoscute’’, vânătorul colinda în căutare de vânat ,,pe apele cerurilor’’, măturătorul își face meseria într-o ,,casă cu îngeri’’, zicerile temnicerului sunt acoperite de ,,zăngănitul cheilor’’, o lume în care Dumnezeu dă, oriîncotro ar privi, de prezența Sa. Poezia-aici peisajul-ia naștere sub ochii noștri, ea se recompune cu metafore ,,din țara scaunului cu trei picioare’’ cu versuri scoase ,,din ieslea cerului’’, cu mărturii ale vaselor arse: ,,O oală de lut/ pusă-ntr-un colț al casei/mă povățuiește/ și acum.’’ Acesteia vin să-i dea certificate de valabilitate lacrima, ulcica, lemnul, fusul, soba, plugul, patul cu foșnet de frasin, lucruri care sunt ele însele ca niște poeme palpabile, ale vederii și ale mirării, cu misiunea să ajute la descoperirea lumii. Autoarea conduce acțiunile în măsura în care se lasă condusă de acestea, ea rostește cuvintele, lăsându-se rostită de ele, toate poemele ei fiind că niște răspunsuri la întrebări care nu i s-au pus. O realitate lipsită de orice gravitație, un domeniu al imponderabilității, în care oamenii profesiunilor modeste, ,,templierii’’, de la rotari, hamali, sobari, pescari, plugari, până la cele blestemate, călău sau hoț de buzunare, pătrund în ele ca în niște temple pe care zeii le-au părăsit sau în care aceștia încă nu au intrat. Academician Nicolae Dabija 2) Altfelul Christinei Rousseau în cartea ,,Poeme din țara scaunului cu trei picioare’’ Christine Rousseau își compune propriul personaj. Se lasă absorbită de irealitatea lui, îl alcătuiește sau completează, odată imaginat, cu elemente din realitatea palpabilă. Pentru ea misterul, taina, nespusul fac parte din real. Poeta nu identifică realitatea cu ceea ce se vede și se lasă pipăit. Nici nu confundă poezia cu suma cuvintelor care o alcătuiesc. Ea adună cuvinte care să spună nespusul, nerostitul, inexprimabilul. Poezia-aici peisajul-ia naștere sub ochii noștri, ea se recompune cu metafore ,,din țara scaunului cu trei picioare’’, cu versuri scoase ,,din ieslea cerului’’, cu mărturii ale vaselor arse: O oală de lut/pusă-ntr-un colț al casei/ mă povățuiește/ și acum. Acesteia vin să-i dea certificate de valabilitate lacrima, fusul, soba, plugul, patul cu foșnet de frasin, lucruri care sunt ele însele poeme palpabile, ale vederii și ale mirării, cu misiunea să ajute la descoperirea lumii. Autoarea conduce acțiunile în măsura în care se lasă condusă de acestea, ea rostește cuvintele, lăsându-se rostită de ele, toate poemele ei fiind ca niște răspunsuri la întrebări care nu i s-au pus. Cartea Christinei Bernadette Rousseau (alias Cristina Onofre) este un studiu al neantului și al concretului smuls acestuia, pentru a spori cunoșterea realității obiective și a realității imaginarului la fel de obiectiv. Altfelul Christinei Rousseau e de fapt altfelul Poeziei, izvorât dintr-un efort de a lărgi zona cognoscibilului, o poartă către altceva, altcumva, alminteri, care dă către descoperirea aceleiași lumi și a aceluiași ,,eu’’ și toate acestea, spre a ne obișnui cu neobișnuitul. Academician Nicolae Dabija A te impregna de universul poetic al Cristinei Onofre(Christine Bernadette Rousseau) înseamnǎ a fi transportat de particularitațile unor imagini care vibreazǎ într-o subtilǎ delicatețe. Ea utilizează în mod fericit mirarea, surpriza, îsi țese cuvintele de dantele de brumǎ, pentru a ne oferi și mai bine visele sale diafane. Textele sale sunt fǎrǎ nicio înfloriturǎ inutilǎ, fǎrǎ nicio perifrazǎ greoaie și fǎrǎ nicio încǎrcǎturǎ insipidǎ, verbul ei rǎsunând nestingherit în înalturile poeziei. Poezia Cristinei Onofre(Christine Bernadette Rousseau), se identificǎ cu spiritul naturii, cu miracolul existenței sub toate fațetele sale, hrǎnindu-se, parcǎ, din ciudate mistere, din magice impresii. Michel Benard, Laureat al Academiei Franceze De o simplitate divinǎ: iatǎ adevǎratǎ magie a poemelor Cristinei Onofre. Vital Heutebize, Președinte al Societății Poeților Francezi-Paris Texte dense, evocatoare, cadraje surprinzǎtoare chiar și pentru un ochi care știe sǎ vadǎ. Cine este Cristina Onofre? Reîncarnarea unui alchimist?, o Preotesǎ pǎstrǎtoare a unei religii de la origini, sau pur și simplu …Poetă? Jean-Claude George, Director revista« Art et Poésie »-Paris Nota: A te impregna de universul poetic al Cristinei Onofre(Christine Bernadette Rousseau) înseamnǎ a fi transportat de particularitațile unor imagini care vibreazǎ într-o subtilǎ delicatețe. Ea utilizează în mod fericit mirarea, surpriza, îsi țese cuvintele de dantele de brumǎ, pentru a ne oferi și mai bine visele sale diafane. Textele sale sunt
fǎrǎ nicio înfloriturǎ inutilǎ, fǎrǎ nicio perifrazǎ greoaie și fǎrǎ
nicio încǎrcǎturǎ insipidǎ, verbul ei rǎsunând nestingherit în
înalturile poeziei. Poezia Cristinei Onofre(Christine Bernadette Rousseau), se identificǎ cu
spiritul naturii, cu miracolul existenței sub toate fațetele sale,
hrǎnindu-se, parcǎ, din ciudate mistere, din magice impresii.
|
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |