Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 59 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Polemici: Gabriel Catalan. Amintiri din CNSAS. Memoriu (Partea a III-a)
    Scris la Monday, March 19 @ 19:32:18 CET de catre asymetria
    Securitatea si cultura Continuam si terminam publicarea textului cercetatorului, istoricului Gabriel Catalan, fost cercetator la Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii. Autorul evoca conditiile în care a devenit persona non grata, un autor pus la index. Textul este dedicat relatiilor conflictuale, servilismului si presiunilor din interiorul acestei institutii care prin statut ar fi fost chemata sa valorifice din unghi stiintific, istoric aceste imense arhive, sa usureze accesarea lor si sa le pastreze in conditii bune, nu cutez sa zic - de securitate. Ca sa nu fi într-un ceas rau!
    Partile celelalte ale studiului cu caracter sociologic si memorialistic sunt accesibile tot in Asymetria.
    Dan Culcer


    Gabriel Catalan. Amintiri din CNSAS. Memoriu (Partea a III-a)

    Văzând declarațiile publice ale domnului Gh. Onișoru în cazul Ristea Priboiși, îndeosebi, în cazul Teoctist – Sfântul Sinod, precum și pe acelea extrem de veninoase ale premierului de la acea dată, Adrian Năstase (de exemplu, expresiile sale arhicunoscute: „la CNSAS se ling dosare”, „trebuie să privim spre viitor, nu să ne întoarcem în trecut”, „dosarele clericilor nu trebuie cercetate căci riscăm să destabilizăm astfel și Biserica, instituția cea mai credibilă în ochii populației, conform sondajelor de opinie, deci să atentăm la siguranța națională, să aruncăm în aer stabilitatea și liniștea societății românești”), declarații susținute și de alte personalități, am decis să-mi reiau eforturile de informare a opiniei publice în privința cazului Teoctist Arăpașu (așa cum făcusem întâia oară în „Dosarele istoriei” din septembrie 2000 și apoi în „Evenimentul zilei” din 15 și 19 ianuarie 2001), despre care aveam mai multe documente, date și informații obținute în urma cercetărilor mele arhivistice anterioare angajării la CNSAS. Totodată, speram să sensibilizez opinia publică și să ajut și să impulsionez Colegiul CNSAS să lupte pentru respectarea Legii nr.187/1999.
    Pe cont propriu, fără să mă consult cu nimeni (doar în ultimul moment, când deja totul fusese pregătit, în după-amiaza zilei de 21 martie 2001, mai mult din scrupulozitate, rezumând la esență documentele, i-am cerut lui Mircea Stănescu părerea în legătură cu interpretarea unor fapte ale patriarhului ca fiind colaborare cu Securitate, lucru pe care mi l-a și confirmat), exclusiv în calitate de istoric și cetățean, fără să implic în vreun fel CNSAS, fără să mă folosesc sau să amintesc de funcția și locul de muncă deținute acolo, în condițiile în care CNSAS nu primise și nici nu știa oficial de existența vreunui dosar ori document despre Teoctist sau alt ierarh al vreunui cult religios din România (Colegiul abia „demarase” acțiunea de investigare, deși Gabriel Andreescu solicitase verificarea membrilor Sfântului Sinod din 2000, trimițând la începutul lunii martie 2001 adrese către SRI pentru toți șefii cultelor religioase, scrisori la care nu a primit nici atunci și nici acum răspunsuri și dovezi), iar autoritățile statului (președintele Ion Iliescu, premierul Adrian Năstase, președinții Senatului și Camerei Deputaților Nicolae Văcăroiu și Valer Dorneanu și alți oficiali PDSR) își manifestaseră în mod evident împotrivirea față de acțiunea de deconspirare în general și de cea a clericilor în special, am decis să public noi documente autentice despre Teoctist Arăpașu legate de legionarismul său, de avansurile și hărțuielile sale homosexuale față de un student al Institutului Teologic Ortodox din București, Ion Chiorbeja, care l-a refuzat net, având de suportat abuzuri incalificabile din partea episcopului vicar patriarhal și rectorului respectivului institut, Teoctist Botoșăneanul, inclusiv reclamații și denunțuri la Securitate și influențarea profesorilor pentru a i se scădea notele (media) la examenele de absolvire, dar legate și de persecutarea de către același Teoctist a unor alți clerici ortodocși (starețul Ghenadie Caraza, protectorul lui Ion Chiorbeja, pr. Galaction), care îi știau foarte bine, din sursă directă, trecutul pătat și mai povesteau uneori despre el.
    Astfel, în cotidianul „Libertatea”, nr.3236/22 martie 2001, p.8-9, pe baza informațiilor din documentele studiate de mine, ca istoric, în 1999 și ianuarie-februarie 2000 în ASRI, a fost publicat, sub semnătura fratelui meu, Alexandru Catalan, jurnalist la acest ziar, care a făcut și propriile sale investigații în cercurile bisericești, securiste și homosexuale din București, un articol consistent despre aceste detalii din viața patriarhului Teoctist; pe prima pagină a acestei „ediții speciale” a ziarului amintit, alături de reproducerea unei fotografii a Patriarhului, se titra Dosarele fostei Securități ascund secrete teribile. Patriarhul Teoctist, homosexual ?. În acest articol au fost reproduse fragmente din acele documente (Nota 131/30 august 1949: „Mitropolia Moldovei și Arhiepiscopia de Iași este condusă de Patriarhul Justinian ca fost mitropolit al acestei eparhii, ajutat de arhimandritul TEOCTIST ARĂPAȘU, care este numit în funcția de vicar al Arhiepiscopiei de Iași. Acesta a activat în mișcarea legionară, iar în timpul rebeliunii legionare a participat la distrugerea unei sinagogi din cartierul Antim; este cunoscut că a practicat homosexualitatea.” – ASRI, Fond Documentar, dos. 7755, vol.3, f.211; Nota 131/10 mai 1957: [Ion Chiorbeja, călugăr și student în 1951 în ultimul an la Institutul Teologic Ortodox din București, condus de rectorul Teoctist Arăpașu, care era și episcop vicar patriarhal din 1950, a povestit în 1953 la schitul Tarcău din județul Neamț că Teoctist Arăpașu, „cu care era prieten de multă vreme”, încercase cu 2 ani înainte] „să se apropie de el, cu gânduri nefirești de homosexual, fapt care l-a revoltat în asemenea măsură încât l-a înjurat pe Teoctist”, [de aceea Teoctist a intervenit pe lângă profesorii lui Chiorbeja, dintre care pe pr. prof. Ion Coman l-a și convins/obligat, pentru ca să-i scadă nota din teză] „din 10 în 7 sau 8, scopul lui Teoctist fiind să-l îndepărteze pe Chiorbeja de teologie ca nu cumva să urmeze studii superioare de magisteriu”, drept urmare, după absolvirea teologiei, Chiorbeja plecând la Cluj pentru a studia medicina, iar după câțiva ani de la absolvire, în mod paradoxal, se pare că a devenit chiar medicul personal al patriarhului Justinian Marina, [a intervenit pe lângă patriarhul Justinian] „și l-a pârât [pe Ion Chiorbeja] că ar fi dușman al patriarhului” și „că-l vorbește de rău”, „ca urmare patriarhul și Teoctist l-au urmărit grav de tot de atunci, cu denunțuri și pâri pe la Securitate etc. [subl. n.] și s-au opus ca el să studieze mai departe” – ASRI, Fond Documentar, dos. 7755, vol.5, f.38-40; în cadrul întâlnirii de la domiciliul său din 12 martie 1957 { Nota 131/10 mai 1957}, dar și în notele sale anterioare din vara anului 1955{ Nota 131/12-25 iulie 1955}, informatorul „Marcu” i-a mai transmis locotenentului major Gheorghe Curcă de la Securitate date despre un alt călugăr ortodox din aceeași zonă a Moldovei, Galaction, care le-a fost duhovnic și lui Teoctist și altora și care „le știe păcatele”, „iar când bea, vorbește și-i înjură, spunând ce știe”, motiv pentru care Teoctist Arăpașu l-a mutat la o mănăstire din Moldova „și-l ține acolo să nu miște deloc” – ASRI, Fond Documentar, dos. 7755, vol.5, f.38-45), precum și un scurt comentariu al meu despre semnificația lor („La rândul său, cercetătorul Gabriel Catalan, cel care ne-a pus la dispoziție documentele, precizează că materialele provin dintr-un așa-numit „dosar – Fond documentar”, „cercetat oficial la sală”. „Documentul [Documentele – n.n.], coroborat[e] cu toate acțiunile patriarhului Justinian, demonstrează colaborarea lui Teoctist cu fosta Securitate. În cazul actualului patriarh, Securitatea s-a folosit de informațiile pe care le avea despre înclinațiile sale homosexuale, trecutul legionar și dorința sa de carierism pentru a-l utiliza după bunul plac”, mai spune istoricul Gabriel Catalan.”). Scopul articolului, ca și cel al declarațiilor mele publice, a fost căutarea și rostirea adevărului, în sens pur istoric și civic, în virtutea dreptului la informare a opiniei publice, a libertății de conștiință, de gândire și de exprimare a individului și a libertății presei, drepturi și libertăți fundamentale ale omului și cetățeanului prevăzute în Constituția României și în tratatele și documentele internaționale la care țara noastră a aderat, semnându-le și ratificându-le, dintre care cele mai de seamă sunt Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului (1950).

    În aceeași zi de 22 martie 2001, dimineață, cum am ajuns la serviciu, adică la sediul CNSAS, colegii de la etajul 4 (Direcția Cercetare-Arhivă) mi-au povestit despre faptul că Gh. Onișoru, președintele colegiului, mă căutase deja „cu o falcă în cer și una în pământ”, că era foarte nervos și a afirmat despre mine, la modul ironic, bineînțeles, că sunt „cel mai mare istoric român în viață” (după o altă variantă „cel mai mare istoric român de la Iorga încoace”) și că nu voi mai rămâne la CNSAS fiindcă mă va da afară el. Doamna directoare F. Dobre, extrem de suspicioasă, m-a abordat imediat ce m-a văzut, cerându-mi să-i dau explicații direct în scris (nu mai întâi verbal, cum prevede art.43 din Legea nr.188/1999) la adresa nr.107/22 martie 2001, semnată și ștampilată abia ulterior. Prevalându-mă de același articol de lege amintit, am considerat ilegală dispoziția șefului direct, mai ales că nu preciza clar de ce faptă eram acuzat sau ce articol(e) de lege ori regulament încălcasem și nici pentru ce mi se cereau aceste explicații scrise. De aceea, am scris aceste argumente ale refuzului meu de a da explicații chiar pe acea adresă și am înapoiat-o doamnei Dobre, la care a și rămas. Iată ce am scris: „Trebuie precizat cadrul legal sau normativ și scopul pentru care mi se solicită prezenta adresă.”. Prin această adresă mi se solicita să precizez: - în ce calitate am făcut declarația din „Libertatea”; - în ce perioadă și în ce circumstanțe am avut acces la documentele respective; - dacă apreciez că mi-am încălcat obligațiile ce îmi reveneau prin Legea nr.187/1999 și Regulamentul de organizare și funcționare al CNSAS (Hotărârea Parlamentului României nr.17/2000). În paralel, în numele întregului Colegiu, președintele Gh. Onișoru, dăduse deja presei în acea dimineață un comunicat în care se delimita de „acțiunea mea personală” bazată pe o „documentare anterioară angajării la CNSAS”, dar mă și acuza că mi-aș fi „încălcat atribuțiile de funcționar public” prin respectivele dezvăluiri și că aș fi „implicat indirect” (sic!) CNSAS într-un scandal public, deși doar el însuși era cel care oferea chiar atunci presei pentru prima dată informația că eu eram angajat al CNSAS.
    Încă dinainte de a mi se înmâna de către doamna Dobre adresa aceasta, colegii mei, Ionel Ivașcu și Silviu Moldovan, șefii serviciilor Arhivă, respectiv Cercetare, mi-au transmis sec faptul că am fost căutat de mai multe ori de domnișoara Meda Gavriluț, directoarea Direcției Resurse Umane, chiar înaintea sosirii mele la serviciu în jurul orei 9:00. După aproximativ o jumătate de oră de la refuzul meu scris de a răspunde la adresa nr.107/22 martie 2001, a apărut (din nou) domnișoara Gavriluț și m-a anunțat că trebuie să mă prezint în fața Colegiului, să merg în sala de consiliu de la etajul I , unde voi fi chemat în curând pentru a da socoteală în fața conducerii instituției întrunită din nou (pentru a treia oară) în comisie de disciplină în cazul meu.
    Când am ajuns în fața acestei comisii disciplinare în jurul orei 10:30, am sesizat mai întâi faptul că în acea sală de consiliu era o atmosferă extrem de încordată și apoi că lipseau mai mulți membri: Andrei Gabriel Pleșu, Mircea Dinescu, Horia Roman Patapievici, Ladislau Antoniu Csendes, Claudiu Octavian Secașiu, ceea ce reprezenta, în fapt și în drept, o încălcare a Regulamentului CNSAS, care în art.24 preciza: „Colegiul CNSAS lucrează în prezența a cel puțin 8 membri…”; de asemenea, era încălcat și art.23 alin.2 (dacă nu și alin.1), care prevede că toți membrii Colegiului vor primi cu 24 de ore înainte de data stabilită pentru ședință proiectul ordinii de zi și materialele care fac obiectul acesteia, secretarul Colegiului ocupându-se de pregătirea ședințelor Colegiului.
    După ce am fost invitat să iau loc, cu oarecare întârziere, mi s-a spus de către Gh. Onișoru să vorbesc. Am întrebat despre ce, la care s-a aprins la față și a țipat către mine: „Chiar nu bănuiești? N-ai citit „Libertatea” de azi?”. I-am răspuns cu deplină sinceritate că nu. Eu nu știam că va fi publicat cu siguranță acel articol în ziua aceea, nu-mi cumpăram ziarele zilnic și nu-mi cumpărasem nici acel ziar deoarece mă așteptam să primesc de la fratele meu un exemplar din numărul de ziar în care urma să fie publicat acel articol. După ce ajunsesem la CNSAS și aflasem de publicarea articolului de la colegi, care au fost și ei mirați că eu nu știam încă de faptul că acesta fusese publicat, în mod intenționat am evitat să-l citesc.
    Atunci mai mulți membri ai Colegiului au vrut să mi-l dea să-l citesc sau chiar să mi-l citească ei înșiși, dar am refuzat și am cerut insistent să mi se spună de ce mă aflam acolo, dacă eram la o audiere într-o comisie disciplinară și de ce eram acuzat, ce articol din lege sau din regulament mi se imputa că-l încălcasem. Neștiind ce să invoce, presiunile au crescut, intervenind nervos în discuții domnii Gheorghe, Chirițescu, Pricu, Nicolescu și Buchet, care m-au jignit, m-au luat peste picior și m-au acuzat de prefăcătorie și nesinceritate. Vicepreședintele Gheorghe m-a luat ca la ancheta de securitate, pe care poate chiar o practicase în calitatea sa de procuror, cerându-mi imperativ „Spune tot!” și mai ales întrebându-mă de ce am publicat în „Libertatea” documentele și informațiile respective.
    Am replicat, întrebându-i de ce nu ar fi trebuit să fac acest lucru. Apoi, am fost presat să le spun de ce nu am răspuns la adresa nr.107/22 martie 2001 pe care mi-o dăduse doamna Dobre. Le-am răspuns că am scris pe acea hârtie motivul refuzului meu: o consideram o solicitare ilegală conform art.43 din Legea nr.188/1999 privind statutul funcționarilor publici. Aici poate am făcut o greșeală, dându-le ocazia să afle în sfârșit prevederile legii. Habar n-aveau de lege și nici nu-i interesa, dar eu am continuat să susțin că am dreptul să știu de ce, pentru ce sunt acuzat și în ce bază legală, așa cum o mai făcusem la etajul 4 la Direcția Cercetare-Arhivă, atât în fața doamnei directoare Floarea Dobre cât și în fața directoarei Meda Gavriluț, precum și a doamnei Carmen Blănaru de la Oficiul Juridic, care veniseră succesiv la mine înainte de a mă duce în fața membrilor Colegiului pentru a mă presa (fără succes) să dau răspunsuri în scris la solicitările pe care mi le înaintase doamna Dobre sau la altele similare pe care celelalte două sicofante și lingușitoare slujbașe ale Colegiului CNSAS se ofereau să mi le înmâneze imediat. Se ajunsese la amenințări voalate, inițial, directe, apoi, la acuze generice, nefondate și neargumentate că aș fi încălcat legislația, că sunt obraznic, impertinent, ba chiar la jigniri și alte mizerii asemănătoare, însă am rezistat la toate și am rămas neclintit pe aceea și poziție. Aceeași impulsivă doamnă Blănaru a continuat să mă preseze să răspund în scris și să mă acuze rea-voință și chiar de nebunie în fața Colegiului CNSAS întrunit incognito, deși nu exista cvorum, în comisie de disciplină, unde ajunsese împreună cu cele două directoare Dobre și Gavriluț. Însă, până la urmă, în fața cerbiciei mele s-a văzut nevoită să bată în retragere.
    În cele din urmă, după ce chiar și domnul Buchet, de obicei foarte calm și zgârcit la vorbă, dar într-un fel parșiv, s-a pierdut cu firea și, după ce a citit cu voce tare de două ori declarația mea reprodusă de „Libertatea”, m-a acuzat și m-a atacat pentru ceea ce el susținea că este o gravă încălcare a legilor, dar și a bunului simț. Tot încăpățânat fiind, l-am întrebat pe el și pe ceilalți dacă am dreptate să cred că sunt acuzat de încălcarea Regulamentului și a Legii CNSAS și că mă aflu în fața unei comisii de disciplină. Nu mi s-a răspuns precis, Gh. Onișoru și ceilalți (Mihai Gheorghe, Constantin Buchet, Aurel Pricu, Florian Chirițescu, Viorel Mircea Nicolescu) spunându-mi că am afectat grav CNSAS, că am implicat instituția într-un scandal uriaș și că n-aveam voie să public ce a apărut în „Libertatea”, cu atât mai puțin tocmai atunci când ei au anunțat că vor studia dosarele tuturor ierarhilor și când au „demarat” această acțiune (vezi cotidianele din 7-8 martie 2001).
    Eu le-am replicat că nu pot fi tratat ca un funcționar public al CNSAS non-stop, ci sunt un cetățean și un istoric român liber care înțelege să-și exercite drepturile constituționale și profesionale, să cerceteze și să informeze publicul cu obiectivitate despre temele de interes major ale muncii și pasiunii sale, că nu am încălcat nici o lege sau normă, nici un jurământ ori regulament, fiind știut chiar direct de mulți dintre membrii Colegiului faptul că am avut acces legal la Arhiva SRI anterior angajării la CNSAS și închiderii ASRI. Am mai adăugat că nu știu ca ei să fi început cu adevărat studierea dosarelor ierarhilor, iar dacă într-adevăr au aceste dosare și le analizează atunci cum se face că nici un angajat nu cunoaște acest lucru, iar despre „demararea” cercetărilor în stilul „hai să ne prefacem că le cerem dosarele și serviciile secrete se vor preface la rândul lor că ni le vor da” le-am zis că este ilar, o simplă adresă către SRI neînsemnând practic nimic, cu atât mai puțin începerea investigațiilor, de vreme ce n-au primit absolut nici un dosar sau document de la SRI despre chiriarhi și nici măcar niște informații verbale la două săptămâni de la solicitarea scrisă, repetându-le că trebuie să respecte art.20 din Legea nr.187/1999și să meargă ei înșiși direct în Arhivele SRI, SIE, MApN, MAI etc. ca să se convingă cu ochii lor ce dosare și date există acolo și, eventual, să le cerceteze la fața locului, dacă nu li se permite preluarea în custodia CNSAS.
    Demascarea mea eșuând, în pofida altor acuze, voalate sau nu, cum că aș fi dușmanul CNSAS, omul unui politician sau al altuia (chiar și al premierului Adrian Năstase, care criticase în mod public instituția cu două săptămâni în urmă), că servesc interese străine neamului românesc, că trebuia să le dau lor documentul, să le cer voie pentru a-l da publicității, domnul Nicolescu a citit art.43 din Legea nr.188/1999 și a cerut insistent să răspund în scris la acea solicitare a Colegiului, conform aceluiași art.43.
    Atunci, mi-am scos și eu din mapă copiile xerox ale legislației privind CNSAS și funcționarii publici, pe care din prudență le luasem cu mine la audiere și am citit acest art.43 în întregime (poate am făcut o nouă eroare, ajutându-i să mă încolțească), cerându-le să reformuleze în scris solicitarea respectivă, așa cum prevede legea, respectând în același timp observațiile pe care le-am făcut în scris pe prima adresă, atunci când am refuzat să răspund.
    Domnul Nicolescu a trebuit să recunoască faptul că aveam dreptate și că eu am respectat Legea nr.188/1999 (art.43) atunci când am refuzat inițial să răspund în scris la o solicitare ce mi se părea ilegală, dar a continuat să-mi ceară în mod insistent să „execut dispoziția primită” pentru că ei toți insistă în acest sens.
    Vădit iritați și nemulțumiți total de situația în care i-am pus, toți cei prezenți au început să mă bombardeze cu aceeași întrebare sâcâitoare: „Dar o să ne răspunzi la această a doua cerere scrisă? Răspunde-ne acum la această întrebare? Sigur vei da un răspuns scris? Refuzi, nu?”. Imediat, doamna Blănaru mi-a întins o hârtie pe care scrisese de mână, cu stiloul, aceleași fraze din adresa anterioară (deci o copiase), care era însă scrisă la computer. I-am spus că trebuie să-mi remită o hârtie în regulă, oficială, semnată și ștampilată, care să respecte observațiile mele și să precizeze clar încadrarea legală, cerând, totodată, ca această hârtie să fie dactilografiată sau scrisă la computer, la fel ca și prima. Scoasă din sărite, a urlat la mine că sunt anormal, obraznic, impertinent. Am răsfoit din nou xerocopiile legilor ca să-i arăt doamnei respective că aveam dreptate, dar domnul vicepreședinte, Mihai Gheorghe, mi-a zis că acolo în sala lor de consiliu nu este bibliotecă, încercând să mă împiedice să citesc legile pentru a mă apăra, dar eu știam pe de rost deja principalele articole care îmi foloseau în această discuție și le-am citat din memorie.
    Apoi, același M. Gheorghe m-a întrebat „prietenește” (așa s-a exprimat) de ce am venit în CNSAS și de ce am făcut aceste dezvăluiri. I-am replicat scurt că eu nu-l consider prieten și nici amic (pentru că a zis: „Bine, atunci amical.”), iar dacă vrea să vorbim separat de acea întâlnire oficială (așa cum pretindea) trebuie să ne vedem în particular, lucru ce nu mi se pare prea plăcut.
    După alte câteva tentative eșuate de a mă determina să spun totuși câte ceva, văzând că nu ziceam nimic, s-a înfuriat foarte tare și m-a dat afară, spunându-mi că îmi va fi trimisă în câteva minute noua formă a solicitării de a răspunde în scris la chestionarul Colegiului. trebuie să amintesc și faptul că atât doamna consilier juridic Carmen Blănaru cât și domnii Onișoru, Gheorghe și ceilalți prezenți au încercat din răsputeri, prin repetate presiuni, să mă determine să afirm că refuz să dau nota explicativă cerută cu atâta insistență, însă eu am spus răspicat, mereu, că voi da curs, bineînțeles, solicitării Colegiului după ce mi se va înmâna această solicitare/adresă (re)formulată în scris, semnată, ștampilată și argumentată legal.
    Toată această discuție din sala de consiliu de la primul etaj cred că a durat cam 40-45 de minute, maxim o oră. M-am întors la etajul 4 și am povestit pe scurt ceea ce mi se întâmplase colegilor mai apropiați (Mircea Stănescu și Delia Moisil). Ceilalți colegi păreau foarte speriați și mă ocoleau, evitând orice contact cu mine, de parcă eram ciumat.
    După maximum 30 de minute au venit la mine la etajul 4 doamna Blănaru și domnișoara Gavriluț cu o hârtie care nu era nici semnată, nici ștampilată, nici înregistrată. Celor două li s-a adăugat doamna Dobre care insistase și înaintea venirii lor să-i dau nota explicativă scrisă fără să-mi mai dea o altă hârtie pentru că nu ar fi avut timp să o mai scrie, să o ștampileze și să o înregistreze. Am refuzat-o pe doamna Dobre, mai întâi, iar apoi pe toate cele trei, spunându-le că nu primesc hârtii neoficiale și subliniind faptul că aș putea să tratez aceste solicitări ca fiind abuzive și ilegale. Totodată, i-am cerut doamnei Dobre să-mi dea un exemplar din adresa nr.107/22 martie 2001, conform legii, deoarece la refuzul meu motivat, scris pe aceeași hârtie, de a răspunde la prima solicitare, pe care o considerasem abuzivă, a refuzat să-mi lase o copie a adresei respective. După alte 5-10 minute de presiuni repetate la care am rezistat, plecând în final chiar din mijlocul lor, din colțul din partea dreaptă a încăperii (față de ușa de acces), unde mă chemaseră pentru „a discuta” fără ca să audă ceilalți colegi prezenți în sala de la etajul 4, doamna C. Blănaru a izbucnit în urlete și m-a trimis la medicul psihiatru, ca „să mă caut” pentru că aș avea „ceva la cap”, după care au renunțat și au plecat toate. La cca. 20 de minute după aceea, a revenit Meda Gavriluț cu o hârtie (semi)oficială, în fine, înregistrată de ea la Direcția de Resurse Umane sub nr.319/22 martie 2001 și semnată de ea, dar și de doamna Floarea Dobre, însă având doar ștampila Direcției Cercetare-Arhivă. I-am făcut aceste observații critice față de nerespectarea integrală a formelor legale imediat ce am văzut hârtia, însă am primit-o totuși, reproșându-i totodată faptul că s-a coborât până la nivelul de a se lăsa folosită de alții împotriva mea într-o persecuție fără nici un temei legal și avertizând-o asupra consecințelor juridice și morale negative ale acțiunilor sale, prin care devenea complicea Colegiului și unealta acestor abuzuri. Aceleași critici și regrete le-am mărturisit și doamnei Dobre, care ar fi trebuit să mă apere, în calitate de șefă directă a mea, sau măcar să refuze să se lase implicată în aceste mârșăvii și abuzuri.
    Presiunile nu s-au oprit aici. Adresa nr.319/22 martie 2001 era aproape identică cu cea anterioară cu nr.107/22 martie 2001, singurele diferențe fiind invocarea art.43 din Legea nr.188/1999 (grație mie) ca temei legal pentru (re)solicitarea notei explicative în legătură cu articolul din „Libertatea” nr.3236/22 martie 2001 și modificarea ultimei precizări (a treia) din forma inițială a solicitării: „dacă apreciați că ați încălcat obligațiile ce vă revin prin Legea 187/1999 și R.O.F. [Regulamentul de Organizare și Funcționare] al CNSAS (H.P.R. [Hotărârea Parlamentului României] nr.17/2000)” în forma finală: „3. Recunoașteți că ați încălcat dispozițiile Legii nr.187/1999, ale H.P.R. nr.17/2000 și ale Legii nr.188/1999?”. Această din urmă întrebare mi se părea și mi se pare total tendențioasă, abuzivă și ilegală și asupra ei mi-am exprimat nedumerirea, protestând în fața doamnei Dobre și a domnișoarei Gavriluț, în prezența tuturor colegilor de la etajul 4.
    În sfârșit, la insistențele mele, domnișoara Gavriluț i-a cerut doamnei Dobre o copie (un exemplar) a adresei nr.107/22 martie 2001 și mi-a dat-o mie. S-au repetat apoi presiunile pentru a răspunde pe loc la adresa nr.319/22 martie 2001, dar eu am arătat că art.43 din Legea nr.188/1999 nu specifică obligativitatea acestui răspuns imediat, așa că nu-i voi da în acea zi răspunsurile, mai ales că îmi trebuie liniște și timp pentru aceasta, nu hărțuieli, amenințări, stres și presiuni.
    Presupun că din dimineața zilei de 22 martie 2001, dacă nu chiar din seara zilei anterioare, telefoanele membrilor Colegiului CNSAS, ale președintelui Onișoru, vicepreședintelui Gheorghe și secretarului Secașiu, îndeosebi, au zbârnâit fără întrerupere câteva ore, ei fiind sunați de diverse personalități și felurite autorități de cel mai înalt rang, civile, militare și bisericești, care au cerut informații, dar și sancțiuni exemplare și dezmințiri publice, punând la cale diversiunea mediatică ce a urmat publicării articolului Arhiva fostei Securități îl acuză pe liderul Bisericii Ortodoxe de practici contra firii și de colaboraționism cu fosta poliție politică. În tinerețe, Patriarhul Teoctist ar fi fost homosexual din „Libertatea” din 22 martie 2001, cu scopul disculpării totale a Înalt Prea Fericitului Patriarh Teoctist Arăpașu, dar și a distrugerii și discreditării mele.
    Încă din ziua de 22 martie 2001, pe la orele 13:00-14:00, am primit telefonic informații verificate, sigure (inclusiv de la fratele meu, Alexandru, dar și de la alți ziariști) legate de ecourile articolului respectiv, despre faptul că presa internă a primit reacții negative ale CNSAS, precum și declarații ale membrilor Colegiului ce anunțau destituirea mea iminentă. Domnul Mircea Dinescu, de exemplu, deși a fost absent toată ziua din sediul CNSAS, știa deja și chiar în acea parte a zilei a și declarat presei că am fost concediat de Comisia de Disciplină (Colegiu) pentru încălcarea atribuțiilor mele de funcționar public. La rândul meu, am fost sunat de la „PRO TV” și, după ora 16:00, la terminarea programului de lucru de la CNSAS, am plecat acasă și apoi la sediul acestei televiziuni și am înregistrat acolo cca. 3 minute de bandă video, din care nu s-au transmis decât secvențe de vreo 30 de secunde, dar nimic legat de presiunile la care am fost supus în CNSAS, lucruri despre care vorbisem pe scurt în acea înregistrare. În seara aceleiași zile am înregistrat pentru emisiunea de știri a postului de televiziune „ANTENA 1”, însă, din nou, nu s-a difuzat nimic din cele spuse de mine despre cele legate de CNSAS și presiunile instituției asupra mea. De altfel, în ambele cazuri, informațiile pe care le furnizam au fost atent selectate și foarte mult reduse. Deci, ambele televiziuni care m-au contactat pentru declarații m-au cenzurat grav.
    Nu este lipsit de importanță faptul că patriarhul Teoctist personal nu a reacționat absolut deloc, singura sa „declarație publică” fiind o frază lipsită de sinceritate și substanță pe care a rostit-o în cadrul predicii sale din duminica următoare, 25 martie, prin care își exprima regretul și mâhnirea pentru apariția scandalului, deci pentru publicarea dezvăluirilor, nu pentru faptele săvârșite de sine care acum fuseseră dezvăluite, dar, totodată, într-un gest calculat de „smerenie” ne acorda și iertarea sa (în sensul că nu dorea continuarea discuțiilor și dezvoltarea dezbaterii pe aceste subiecte, ci mușamalizarea chestiunii, noi trebuind, probabil, în logica teoctisto-sinodală, să fim profund recunoscători că nu ne-a afurisit, nu a incitat drept-credincioșii săi enoriași să ne linșeze la propriu și că nu ne-a dat în judecată). În schimb, au sărit să ne muște și să ne împroaște cu venin oamenii săi de casă, de la al său vicar Vincențiu Ploieșteanul la secretarul său Costel Stoica și de la arhimandritul și amicul său intim Grigorie Băbuș, responsabilul cu tăinuirea Arhivei Sfântului Sinod de la Mănăstirea Antim la Ministrul culturii și cultelor, Răzvan Theodorescu și Secretarul de stat pentru culte Laurențiu Tănase, ca să nu mai vorbim de organizațiile afiliate BOR ca ASCOR (studenții teologi ortodocși), Noua Dreaptă, Liga Studenților, precum și de protopopii, clericii și enoriașii din toate zonele țării, dar îndeosebi din zona sa natală – județul Botoșani (dezvăluirile mele erau tratate ca „fabulații”, „provocări străine de sufletul neamului românesc și potrivnice față de credința strămoșească”, „acțiuni antiortodoxe și antinaționale” și „diversiuni satanice”).
    Tot în seara zilei de joi, 22 martie 2001 am intrat în legătură telefonică, deși eram prezent chiar alături de studioul respectiv, în incinta televiziunii „ANTENA 1”, cu moderatorul emisiunii de tip talk-show „Marius Tucă Show”, la care participau ca invitați: episcopul vicar patriarhal Vincențiu Grifoni (Ploieșteanul), Secretarul de stat în Ministerul Culturii și Cultelor Laurențiu Tănase (azi membru al CNSAS), președintele Colegiului CNSAS Gheorghe Onișoru, vicepreședintele Colegiului CNSAS Mihai Gheorghe și fratele meu Alexandru Catalan, jurnalist la „Libertatea”. Bineînțeles că am fost atacați eu și fratele meu de toți ceilalți, inclusiv de Marius Tucă, cel care îi incita permanent pe invitați să fie mai duri, mai vehemenți, mai violenți în exprimare, dovedindu-și încă o dată caracterul. Nu au lipsit acuzele, provocările, jignirile, insinuările cele mai mizerabile, amenințările, precum și manipularea publicului. Toate aceste mijloace și metode diversioniste de tip securist au fost, ulterior, în săptămâna 23-31 martie 2001 (eram calificat drept agent KGB, Mossad, securist, poponar, antiromân și antiortodox, ba chiar anticreștin, lichea, mincinos, nebun, frustrat, prost ori comparat cu un sconcs), reluate și chiar exacerbate de cea mai mare parte a presei scrise și audio-vizuale, devenind „o vânătoare menită să strivească persoana lui Gabriel Catalan” (cum inspirat se spunea într-un apel al câtorva zeci de intelectuali lansat pe 6 aprilie la „Europa liberă” și publicat în „Ziua” și „România liberă” a doua zi), printre semnatarii și vorbitorii cei mai intoleranți aflându-se: Lelia Munteanu și Rodica Ciobanu („Adevărul”), Cristian Tudor Popescu, Ralu Filip și Alexandru Radu Timofte („Adevărul”, „Scurt pe doi” – TVR 1 și „Știrile PRO TV”), Octavian Paler („Cotidianul”), Ioan Buduca („Evenimentul zilei”), George Stanca („Cotidianul”), col. (r.) Florin Calapod, av. Constantin Profir, consilier juridic al Patriarhiei Române și George Dora alias Dan Gorzo („În spatele serviciilor secrete” – „Tele 7 ABC”), Ion Cristoiu („Curentul” și „Fotograme” – „Sigma TV”), Marius Tucă („Jurnalul național” și „Antena 1”), Silviu Brucan („Profeții despre trecut” – „PRO TV”), Corneliu Vadim Tudor („România mare”).
    Între timp, după cum am văzut chiar în jurnalele de știri din acea seară de 22 martie, dar și în zilele următoare, președintele României Ion Iliescu, premierul țării Adrian Năstase, Ministrul Culturii și Cultelor Răzvan Theodorescu, precum și alte personalități publice (mulți parlamentari, ca senatorul Radu Ciuceanu de la PRM, de pildă) au sărit în apărarea patriarhului Teoctist, acuzându-ne pe mine și pe fratele meu de calomnie și încălcarea Constituției și a altor legi, inclusiv a dreptului patriarhului la intimitate, unii dintre ei cerând în același timp ca Parchetul și alte instituții publice îndrituite să ne cerceteze și să ne sancționeze drastic (acestea nu s-au sesizat pentru că nu aveau cum și de ce, nu aveau bază legală și nici nu doreau ca scandalul să ia amploare, ci să se stingă cât mai repede, bineînțeles, prin izolarea și cu pedepsirea noastră, a celor vinovați de publicarea informațiilor din documentele autentice ale Securității.
    În această campanie de presă împotriva celor doi frați Catalan prin care se urmărea în principal spălarea imaginii patriarhului Teoctist și a Securității, dar și a CNSAS, și, în secundar, „linșarea” noastră în public și intimidarea noastră, îndeosebi a mea.
    Toată ziua de vineri, 23 martie 2001, s-au transmis astfel de comunicate și mesaje, iar cvasi-totalitatea presei ne-a ignorat consecvent („România liberă” a fost unica excepție, aici ziaristul Ion Zubașcu publicând pe 26 martie singurul interviu care mi s-a solicitat și pe care l-am acordat în acea săptămână nebună) și ne-a atacat fără încetare. Atacurile s-au înmulțit și-n timpul week-end-ului (24-25 martie 2001) și au continuat și luni, 26 martie, diverse persoane și instituții publice (inclusiv serviciile secrete), asociații, organizații, parohii etc manifestându-și public oroarea față de demersul nostru și solidaritatea cu „victima” – patriarhul BOR. Deși am trimis (prin e-mail, telefonic sau prin fax) un „drept la replică” mai multor televiziuni, agenții de presă, radiouri și ziare, nici o instituție mass-media nu l-a dat publicității, deși CNSAS anunțase destituirea mea la televizor de vineri, 23 martie 2001, iar oamenii Patriarhiei BOR (pr. Costel Stoica, ep. Vincențiu Ploieșteanu), dar și șefii altor culte, inclusiv arhiepiscopul Ioan Robu, mitropolit romano-catolic de București, mă „afurisiseră” în toate felurile.
    Punctul meu de vedere în „cazul Teoctist” și în conflictul cu CNSAS nu interesa „presa noastră democratică”. Doar „România liberă” de luni, 26 martie 2001, mi-a permis intermediul lui Ion Zubașcu, să mă apăr și să arăt și faptul că prin majoritatea absolută (dacă nu chiar totală) a membrilor săi, îndeosebi a celor din Biroul de Coordonare al Colegiului (președinte, vicepreședinte, secretar), Colegiul CNSAS m-a persecutat și, în mod abuziv, a anunțat, la 23 martie, printr-un comunicat oficial semnat de Gh. Onișoru, concedierea mea, toată mass-media preluând declarațiile și comunicatele sale și transmițându-le publicului larg. La acea dată de vineri, 23 martie 2001, eu nu primisem nici un înscris oficial de concediere și nici nu puteam primi așa ceva în mod legal, ci doar după ce aș fi fost audiat în legătură cu nota explicativă cerută de conducerea CNSAS sau dacă aș fi refuzat să dau această notă și/sau aș fi refuzat să mă prezint la audiere (n-am mai fost chemat la nici o audiere după data de 22 martie 2001).
    În acea zi de 23 martie 2001, la CNSAS mi s-a cerut iarăși, de mai multe ori, cu presiuni și amenințări progresive, nota explicativă pe care mi-o solicitaseră inițial cu o zi înainte. Mai întâi domnișoara Gavriluț, apoi doamna Dobre, apoi amândouă deodată și, în cele din urmă (pe la ora 15:00), ambele plus doamna Blănaru, m-au abordat la modul foarte agresiv și m-au pisat necontenit să dau rapid explicațiile scrise solicitate. Le-am explicat faptul că nu am reușit în seara zilei anterioare să scriu răspunsurile cerute fiind invitat la diverse televiziuni, iar atunci la serviciu fiind supus unui stres continuu nu pot și le-am repetat că nu este prevăzut în lege un termen precis așa de scurt pentru executarea dispoziției primite de un funcționar public de la șefii săi și că voi da cu siguranță acea notă, după ce voi reuși să am un pic de liniște, probabil chiar luni, 26 martie 2001. M-am gândit și la declarațiile președintelui și vicepreședintelui Colegiului CNSAS din timpul emisiunii „Marius Tucă Show” de la „Antena 1” din seara anterioară din care rezulta că practic sunt destituit din CNSAS și am considerat că aceștia nu-mi înmânaseră decizia scrisă a concedierii pentru simplul motiv că așteptau mai întâi de la mine nota explicativă deoarece mai voiau doar să se acopere în privința procedurilor, nu să facă o cercetare disciplinară corectă, echidistantă.
    Pentru că nu conteneau cu presiunile și insistențele, le-am cerut să-mi demonstreze că greșesc și să-mi arate prevederea legală care m-ar obliga să dau curs chiar în acel moment cerințelor lor. N-au zis și n-au arătat nimic, neavând ce, de altfel, ci doar Carmen Blănaru mi-a făcut proces de intenție cum că, de fapt, nu le voi da nici luni și nici în zilele următoare în scris răspunsurile cerute. I-am mai explicat o dată art.43 din Legea nr.188/1999, le-am cerut să nu mă mai chinuiască și să aștepte ziua de luni înainte să se îndoiască de cuvântul meu, apoi am pus punct discuției.
    La această discuție erau de față mai mulți colegi, inclusiv Mircea Stănescu și Delia Moisil. Acești doi colegi au semnat un memoriu de protest (conceput și redactat de Mircea Stănescu) în care denunțau persecutarea mea de către conducerea CNSAS și l-au înregistrat la parter, la Registratura CNSAS, sub nr.1931/26 martie 2001 (ulterior, a doua zi, l-a semnat și o altă colegă, Clara Cosmineanu, azi Mareș, după căsătorie, care nu fusese în sediul CNSAS pe 26 martie, ci lucrase într-o bibliotecă publică din capitală). La finalul programului de lucru am plecat acasă, fără ca să fiu anunțat de vreo persoană din conducerea CNSAS de vreo schimbare a statutului meu oficial de angajat în raport cu instituția respectivă.
    Chiar în seara acelei zile de vineri, 23 martie 2001, posturile de televiziune „România 1”, „Antena 1” și „PRO TV”, ca și unele posturi de radio au transmis comunicatul oficial al Colegiului CNSAS și/sau declarațiile publice ale președintelui Gh. Onișoru, vicepreședintelui M. Gheorghe și membrului (la scurt timp devenit secretar) C. Buchet prin care se anunța că eram deja „destituit”, „concediat”, „dat afară”, deși eu nu primisem absolut nimic, nici un act scris în acest sens și nici măcar un anunț verbal direct sau telefonic.
    A doua zi, sâmbătă, zi liberă, am trimis dreptul la replică de care aminteam înainte și care nu a fost preluat și difuzat de nici o instituție a mass-media, nici măcar fragmentar. În cursul week-end-ului au continuat să fie difuzate în toate tipurile de presă internă aceleași declarații și comunicate oficiale mincinoase, diversioniste. Abia luni, 26 martie, apărea în „România liberă” replica mea, în care precizam adevărul, în cadrul interviului acordat lui Ion Zubașcu în acel sfârșit de săptămână. Luni, 26 martie 2001, m-am dus dimineață la serviciu, ca de obicei, și o dată ajuns acolo am vorbit puțin cu unii colegi, foarte mulți dintre ei fiind extrem de uimiți că mai sunt alături de ei în/la CNSAS după ce concedierea mea fusese anunțată public cu 2-3 zile înainte. Apoi, împreună cu alți 4-5 colegi cercetători, care fuseseră incluși în acel colectiv ad-hoc de lucru la capitolul de istorie din broșura plănuită să prezinte publicului larg Securitatea și CNSAS, am discutat cu domnul secretar Claudiu Secașiu (azi președinte al CNSAS) varianta finală la care eu lucrasem cu Mircea Stănescu și (Delia Moisil) și pe care o predasem de câteva zile bune. Observațiile domnului Secașiu, responsabil la nivelul Colegiului cu realizarea acestei broșuri, la adresa capitolului respectiv (deci în esență a muncii grupului nostru de 2+1) au fost minore, legate de detalii nesemnificative. La această discuție a fost prezentă și domnișoara directoare adjunctă a Direcției Investigații Mihaela Aniță, care a rămas permanent tăcută (nici nu prea avea ce spune despre subiectul discutat).
    Spre sfârșitul programului, în jurul orei 15:00, au venit la mine, la etajul 4, mai multe persoane (vreo 3 femei) de la Oficiul Juridic, dintre care mai târziu am identificat-o pe Ofelia Dobra, care m-au presat din nou să dau nota explicativă și au afirmat, într-o interpretare vădit abuzivă, că nu vreau să dau acea notă și că au martori în acest sens, cerând și sprijinul doamnei Floarea Dobre și a altor colegi prezenți deoarece eu le-am răspuns că trebuie mai întâi să-mi dovedească în scris faptul că mai sunt angajatul CNSAS, având în vedere că presa anunțase deja destituirea mea, conform declarațiilor lui Gh. Onișoru și comunicatelor Colegiului.
    În acel moment, domnul Mircea Stănescu a intervenit și a protestat față de teroarea la care eram supus, confirmând justețea punctului meu de vedere și anume că voi da nota explicativă numai după ce voi primi o precizare scrisă oficială a statutului meu profesional: ori sunt concediat, așa cum a anunțat de 2-3 zile toată presa, și atunci să-mi dea o hârtie oficială în acest sens, ori sunt angajat al CNSAS încă și, în acest caz, trebuie să mi se dea o hârtie oficială în care să se precizeze acest lucru. Imediat eu am adăugat că, în cel din urmă caz, solicit să se dea o dezmințire oficială publică referitoare la știrile despre concedierea mea difuzate în zilele anterioare de întreaga presă românească, în opinia mea cel responsabil pentru aceste eventuale „erori” fiind și cel care este dator să le repare: președintele colegiului CNSAS Gheorghe Onișoru. Reprezentanții Biroului Juridic au bălmăjit fraze fără sens, Ofelia Dobra evitând răspunsurile clare și perseverând în presiuni și diversiuni pe care le-am respins, repetându-i poziția mea fermă și atrăgându-i, concomitent, atenția să nu mai denatureze spusele mele în sensul că aș fi refuzat să dau nota explicativă, adăugând, din nou, că nu sunt obligat prin lege să respect un termen atât de scurt, impus de conducerea instituției, pentru a răspunde în scris solicitării repetate de a da această notă explicativă despre articolul publicat în ziarul „Libertatea” din 22 martie 2001. Până la urmă, grupul consilierilor juridici au renunțat să mă mai bată la cap și au plecat.
    Ulterior, m-am dus la etajul 5, la Direcția Resurse Umane, unde am intrat în biroul directoarei, domnișoara Meda Gavriluț, căreia i-am solicitat textul jurământului depus de mine ca funcționar public și explicații în legătură cu aplicabilitatea Codului Muncii pentru funcționarii publici, mai precis dacă un funcționar public trebuie sau nu să primească preaviz de concediere. Mi-a spus că nu trebuie căci nu se aplică în cazul nostru Codul Muncii, invocând Legea nr.188/1999 (art.5) și mi-a dat o copie a jurământului respectiv, ținând să-mi precizeze, înainte ca să ies din biroul său, că deja am fost destituit și că voi primi în curând o hârtie oficială de concediere. M-am întors la etajul 4 și am așteptat până la ora 17:00, dar nu am mai fost căutat de nimeni, așa că am plecat acasă la finele orarului de lucru.
    A doua zi, marți, 27 martie 2001, dimineața, m-am dus la serviciu și de cum am intrat în sala Direcției de Cercetare-Arhivă de la etajul 4 am fost anunțat de domnii șefi de servicii Ionel Ivașcu și Silviu Moldovan că fusesem căutat de mai multe ori de domnișoara Meda Gavriluț, pe care eram invitat să o caut în biroul său de la etajul 5. Nu m-am dus, am vrut doar să telefonez ca să anunț că am sosit în sediul CNSAS, dar am renunțat, gândindu-mă că, oricum, va fi rapid informată și mă va căuta dumneaei, lucru care s-a și întâmplat foarte repede, probabil cu concursul doamnei Dobre (care m-a mustrat că n-am ajuns la serviciu chiar la ora 8:00 fix, deși însuși președintele Onișoru și secretarul Secașiu, responsabilul supervizor cu cercetarea și cu redactarea broșurii, spuseseră de mai multe ori în fața tuturor angajaților de la Direcția Cercetare-Arhivă că noi toți nu avem un program sau un orar fix având în vedere specificul muncii de cercetare și greutățile și lipsurile pe care le întâmpinăm în această privință, iar eu rămăsesem de mai multe ori să lucrez după „programul obișnuit” la acel proiect de broșură împreună cu Mircea Stănescu și/sau Delia Moisil).
    Domnișoara Gavriluț a coborât deci la etajul 4 după vreo jumătate de oră și mi-a cerut să o urmez în biroul său. Când am întrebat-o de ce, mi-a răspuns în șoaptă că trebuie să-mi dea niște hârtii. Atunci, m-am oprit din mersul spre ușă și i-am zis că eu nu vin cu ea sus, ci o aștept la etajul 4 să-mi aducă respectivele hârtii fiindcă prefer să am mai mulți martori. A plecat la etajul 5 și a revenit cu două hârtii: adresa nr.330/27 martie 2001 ștampilată și semnată de Gh. Onișoru, M. Gavriluț și F. Dobre și, anexată la ea, ordinul de sancționare nr.144/26 martie 2001 prin care eram destituit, semnat de Gh. Onișoru și ștampilat. Înainte de a mi le înmâna domnișoara Gavriluț a încercat să mă izoleze oarecum , chemându-mă de-o parte, însă eu n-am ascultat-o și am rămas pe loc, lângă colegi, în mijlocul lor, și am început să citesc cu voce tare hârtiile, protestând față de faptul că ordinul de concediere era antedatat și față de minciunile și abuzurile invocate pentru argumentarea în drept a destituirii mele.
    Două dintre acestea erau strigătoare la cer prin nedreptatea lor: 1). se invoca „procesul verbal nr.118/23 martie 2001”, prin care „se lua act” de așa-zisa mea „solicitare” de a fi amânată predarea notei explicative și 2). Se invoca „referatul nr.123/26 martie 2001” al Direcției Cercetare-Arhivă, deci aparținând doamnei directoare Floarea Dobre, din care reieșea că „refuzasem prezentarea notei explicative”. Ambele acte amintite mai sus îmi erau total necunoscute, nu-mi fuseseră niciodată prezentate sau măcar anunțate, nu știam nimic de existența lor și nu respectau realitatea absolut deloc, deoarece eu nu cerusem nicicând amânarea predării notei explicative și nicidecum nu refuzasem predarea acesteia.
    Am protestat și am spus răspicat că aceste afirmații sunt niște minciuni ordinare, iar autorii lor niște mincinoși ordinari, solicitând documentele respective, precum și celelalte două acte invocate în sprijinul hotărârii destituirii mele: 1). stenograma ședinței Colegiului CNSAS întrunit în comisie de disciplină în data de 22 martie 2001, în care aș fi fost audiat în legătură cu „articolul apărut în presa centrală din aceeași zi și în care am fost citat ca sursă documentară” (ședință în care nu se respectaseră prevederile Regulamentului de organizare și funcționare a CNSAS, cel puțin prin faptul că absentaseră de la ședință 5 membri ai Colegiului, deci nu existase cvorum legal, după cum am mai arătat) și 2). „procesul verbal nr.11 din 23 martie 2001 al Colegiului CNSAS întrunit în comisie de disciplină”, ședință de care nici nu am știut nimic până atunci, nu am fost chemat și nu știam dacă și cum s-a desfășurat (și astăzi persist în a avea îndoieli că ar fi existat cvorum la această a doua ședință consecutivă în 2 zile a Colegiului dedicată sancționării mele cu destituirea din CNSAS), probabil s-au mulțumit să consemneze în mod abuziv și mincinos că am refuzat să predau nota explicativă fiind astfel asigurată „acoperirea legală” pentru a mă sancționa în absență și „a repara” eventualele erori din actele anterioare. Nu degeaba domnul Gheorghe bolborosise pe 22 martie 2001 când mă (re)ancheta ca un veritabil procuror comunist ce era, privindu-se cu subînțeles cu domnul Onișoru, total nemulțumiți de faptul că nu mă puteau prinde în capcanele chestionărilor și amenințărilor lor verbale: „Ăsta a venit cu lecția învățată!”.
    Am fost refuzat de Meda Gavriluț în problema primirii actelor invocate în ordinul de concediere nr.144/26 martie 2001. Aceasta mi-a spus doar că ele există (ceea ce nu puneam la îndoială, eu contestând legalitatea și corectitudinea lor), doar nu-mi închipuiam că mi-a adus hârtia de concediere fără ca să aibă o bază legală (de unde se vede că pentru conducerea și juriștii CNSAS actul în sine era de ajuns pentru legalitatea măsurii decise). „Ba bine că nu!”, i-am răspuns și am refuzat categoric să-i semnez de primire pentru că nu consideram corectă procedura la care apelaseră, calificându-le acțiunile și susținerile neîndreptățite și neadevărate drept „porcării” și „minciuni” fabricate și prezentate ca dovezi pe baza cărora eram destituit.
    După alte câteva tentative nereușite de a mă convinge să semnez, eu i-am cerut să-mi lase hârtia dacă vrea, deoarece consider că destituirea este un act unilateral și nu trebuie ca eu, cel destituit, să fiu obligat să mă declar de acord cu ea, mai ales că nu o consider legală, ci, dimpotrivă, abuzivă și neîntemeiată. Mircea Stănescu, aflat în apropiere, mi-a dat dreptate. Domnișoara Gavriluț, însă, nu mi-a lăsat hârtiile, ci a plecat cu ele. După vreo 45 de minute a revenit împreună cu directoarea Oficiului Juridic, Mihaela Vrânceanu, sora Gabrielei Vrânceanu-Firea, știrista de la Antena 1, și cu Cristian Ciucă, consilier juridic și el la CNSAS. Doamna Vrânceanu a făcut la rându-i noi presiuni pentru ca eu să semnez de primire adresa nr.330/27 martie 2001, prin care mi se cerea să mă prezint la Direcția Resurse Umane a CNSAS „pentru perfectarea formelor de încetare a activității, întocmirea Notei de lichidare și preluarea Carnetului de muncă” și mi se înainta, totodată, și copia ordinului de concediere nr.144/26 martie 2001.
    Am continuat să refuz să-mi pun semnătura pe acel act. Doamna Vrânceanu și-a manifestat uimirea și s-a arătat gata să-mi explice tot ce doresc, dar după ce semnez. Am refuzat-o categoric și atunci dânsa a invocat Codul Muncii spunându-mi că sunt obligat prin acesta să semnez de primire. Atunci, i-am cerut să-mi arate articolul de lege din textul respectiv care prevedea acest lucru și să-mi demonstreze justețea afirmațiilor sale. Din nou, colegul Mircea Stănescu mi-a venit în ajutor, cerându-le „juriștilor” pe un ton imperativ să nu mă mai tortureze. Până la urmă, Mihaela Vrânceanu a cedat și mi-a lăsat hârtiile, precizând, însă, că există destui martori că mi-a dat ordinul de concediere și a adăugat, înainte de a pleca, pe un ton disprețuitor și ironic: „Sunteți un om foarte … deosebit, domnule Catalan.”. Am ignorat-o complet și au plecat cu toții.
    După câteva minute de comentarii cu unii colegi, tocmai când mă pregăteam să plec, și-a făcut apariția tovarășul colonel securist (în rezervă ?) Gh. Pașc, șeful Biroului pentru Protecția Informației din CNSAS, care pe un ton grav și vizibil satisfăcut mi-a cerut să-i predau cartela electronică de acces în instituție fără să-mi ofere în schimb vreo dovadă, un proces verbal de predare-primire. Acest securist era însoțit de un subordonat al său. Mi-au spus că i-a trimis însuși președintele Onișoru. I-am zis că sunt nemaipomenit de onorat, dar că voi perfecta toate aceste forme numai cu domnișoara Gavriluț de la Direcția Resurse Umane și numai după ce va face un inventar al lucrurilor pe care trebuie să le predau și în prezența unor martori îmi va semna de primire în schimbul lucrurilor respective predate. În formularea acestei replici m-am folosit de textul adresei nr.330/27 martie 2001 pe care mi-o lăsaseră „juriștii” cu puțin timp înainte.
    Acest securist Gh. Pașc a fost cel care ne-a prelucrat de mai multe ori și în octombrie-decembrie 2000 și în ianuarie-februarie 2001, atât la Palatul Parlamentului cât și la sediul CNSAS din Strada Dragoslavele, amenințându-ne în stil securistic, aburindu-ne cu pretexte de genul siguranță națională, secrete de stat și de serviciu, asigurarea protecției personale a angajaților, supravegherea lucrului cu dosarele și comparând permanent CNSAS cu o instituție militarizată. Îmi amintesc faptul că, la o ședință de prelucrare de acest tip desfășurată în sediul Camerei Deputaților prin noiembrie 2000 cu participarea unor membri ai Colegiului și a șefilor de grupe, secretarul Secașiu se comporta cu o lingușeală și o considerație nețărmurită față de aberațiile debitate de acest ofițer de Securitate, pe care la un moment dat, nemaisuportându-i propaganda comunisto-securistă și limba de lemn specifică, am avut tupeul să-l chestionez direct: „Cu ce drept, în ce calitate și pe baza căror competențe vă permiteți să ne dați nouă sugestii și indicații prețioase despre cum să studiem și să analizăm dosarele Securității?!”, lăsându-l complet derutat, perplexitatea cuprinzându-i și pe majoritatea celorlalți inși prezenți. De altfel, înainte de a fi trimiși să lucreze la investigarea dosarelor Securității, angajații CNSAS au fost supuși cu acordul și din dispoziția Colegiului unei îndelungate (1-2 luni) prelucrări și stricte îndoctrinări după tot tipicul securist, în principal fiind obligați să audieze „conferințele” și „lecțiile” unor ofițeri și colaboratori ai Securității (col. Onițiu Oprișor, Radu Ciuceanu) și ai serviciilor secrete care au moștenit-o, dintre care unii activi și alții în rezervă, cel puțin câte unul de la fiecare serviciu secret important și de la instituțiile adiacente domeniului (SRI, SIE, UM 0962 MAI, DGIA, Arhivele Militare, Arhivele Naționale, Institutul Național pentru Studierea Totalitarismului), completate de cuvântările mobilizatoare, cu rol de trasare a direcției, ținute de Gheorghe Onișoru, Mihai Gheorghe, Constantin Buchet și Gheorghe Pașc.
    Cu acest din urmă individ securist avusesem cu mai mult de o lună înainte de concediere un conflict deschis pentru că în timpul „inspecției” unor „cadre superioare” din SRI la această structură a Securității din cadrul CNSAS care avea și la etajul 4, ca la toate nivelele clădirii, o cameră ce-i era special destinată, „i-am dat cu flit” și am sărit în apărarea colegilor mei bruscați verbal și chiar fizic în mod violent de acesta pentru că nu-i salutaseră pe superiorii săi și nici pe el atunci când au intrat în sala mare de la etajul 4 și nu luaseră o poziție respectuoasă, stând în continuare pe mese pentru că nu erau destule scaune.
    Acest incident a ajuns la cunoștința Colegiului (probabil chiar securistul s-a plâns), astfel încât atunci când m-am plâns de atitudinea colonelului Gh. Pașc, cu ocazia interviului din cadrul primului concurs la care am participat în CNSAS, cel pentru ocuparea postului de director al Direcției Investigații, desfășurat în prima parte a lunii februarie 2001, am fost atacat dur de C. Secașiu și apoi de aproape toți ceilalți membri ai Colegiului pe motiv că într-adevăr noi am fost vinovați și lipsiți de respect, iar securistul, săracul, doar victima noastră. Norocul meu a constat atunci în faptul că participa și Mircea Dinescu (a fost prima și singura dată când acesta a fost prezent la întrunirile Colegiului la care am participat și eu), care a fost singurul care mi-a dat parțial dreptate, afirmând că angajații care lucrează cu dosarele nu au de ce să-i asculte pe cei de la „Protecția informativă” în ceea ce privește munca lor de cercetare și investigare, în timp ce ceilalți au tăcut. Totuși, Gh. Pașc nu a fost în nici un fel sancționat, dimpotrivă, astfel că manifestările sale abuzive de satrap sau de gardian de pușcărie au continuat, deși mai atenuate.
    Imediat după destituirea mea, chiar a doua sau a treia zi, pentru a mai spăla imaginea Securității și a CNSAS și a manipula opinia publică a avut loc invitarea la sediul CNSAS a primilor 4 cetățeni care făcuseră cerere de consultare a propriului dosar de urmărire informativă (sau a celui al unei rude), printre aceștia aflându-se și Dorli Blaga, fiica lui Lucian Blaga, care a fost cea mai filmată, televizată și fotografiată persoană dintre toți. În același timp, în interiorul CNSAS au fost impuse angajaților noi „norme de securitate”, datate 22 martie 2001, dar înaintate spre semnare abia pe 26 martie celor de la Direcția Cercetare-Arhivă (inclusiv mie!), care prevedeau expres sporirea secretomaniei și provocau o adevărată psihoză, menținută (ba chiar exacerbată) și azi în instituție sub imperiul „apărării secretelor de stat și de serviciu” (perfect absurdă și ridicolă este trimiterea la secretul de stat într-o instituție destinată prin lege deconspirării Securității și asigurării accesului publicului la informațiile din dosarele poliției politice comuniste, normal și logic, pentru orice om, toate acestea fiind cu totul în afara sferei siguranței naționale).
    Întorcându-mă la concedierea mea, trebuie să mai precizez și faptul că doamna Delia Moisil și domnul Mircea Stănescu, colegii mei care m-au susținut, după puterile lor, în timpul persecuțiilor suferite la CNSAS, au fost la rândul lor hăituiți și persecutați pentru că au redactat, au semnat și au înregistrat la CNSAS un memoriu de protest în sprijinul meu în ziua de 26 martie 2001 (în cazul domnului Stănescu și pentru alte memorii anterioare referitoare la abuzuri și încălcări ale Legii nr.187/1999). Amândoi au fost chemați la audieri în fața Colegiului în ziua de 29 martie 2001 și au fost permanent șicanați și agresați verbal de toți șefii (chiar și „distinsul” domn A. Pleșu a ridicat vocea la doamna Moisil, a intimidat-o, a jignit-o și a ironizat-o printr-o serie de amenințări, aluzii, întrebări și expresii de genul „Faci pe Ana Ipătescu, revoluționaro?!”).
    Domnul M. Stănescu a refuzat să meargă în fața Colegiului, motivând în scris la 28 martie 2001, atunci când a primit, prin adresa nr.129/28 martie 2001, „invitația” de a se prezenta a doua zi la ședința Colegiului, că nu consideră necesar „să clarifice unele probleme” pe care el le prezentase prin memoriul nr.987/22 februarie 2001 adresat Avocatului Poporului, având în vedere faptul că același Colegiu CNSAS îi transmisese pe 5 februarie 2001 un răspuns scris la memoriul său prezentat conducerii CNSAS la 8 ianuarie 2001, prin care arăta că există grave și numeroase abuzuri, ilegalități și disfuncționalități în CNSAS, iar memoriul din 22 februarie relua problemele criticate în cel anterior din 8 ianuarie.
    În acel răspuns scris al Colegiului din 5 februarie 2001 se preciza convingerea acestuia că „au fost clarificate problemele” sesizate de domnul M. Stănescu și se făcea referire la „audierea” sa din 23 ianuarie 2001 (la care au lipsit trei membri ai Colegiului: Buchet, Dinescu și Pleșu; în fapt, o veritabilă ședință de demascare și o tentativă de reeducare, caracteristici, se pare, ale tuturor întrunirilor de acest tip ale Colegiului, precum am avut prilejul să simt ulterior pe propria piele de mai multe ori). Asupra lui Mircea Stănescu s-au făcut mari presiuni pe 29 martie 2001 ca să vină totuși în fața Colegiului, a fost chemat la discuții particulare în birourile președintelui Gh. Onișoru și vicepreședintelui Mihai Gheorghe, apoi au fost trimiși la el doi securiști de la Biroul de Protecția Informației, cărora puțin le-a lipsit să nu-l forțeze fizic să meargă la etajul 1, în sala de consiliu unde se țineau ședințele Colegiului. Cu toate acestea, el a continuat să rămână ferm pe poziția inițială, refuzând să se prezinte la așa-zisa audiere. Din acel moment lui Mircea Stănescu i s-a interzis din ordinul celor doi șefi ai Colegiului CNSAS accesul în altă parte decât la etajul 4 în interiorul sediului instituției.
    Doamna D. Moisil a făcut greșeala să se prezinte și a suferit o serie de presiuni și jigniri, ironii și critici nefondate și abuzive, precum și reproșuri clare, directe, pentru că a semnat acel memoriu în sprijinul meu. S-a ajuns până acolo încât i s-a spus să se gândească bine până marți, 3 aprilie 2001, dacă mai vrea să rămână în CNSAS, sugerându-i-se să demisioneze dacă nu înțelege să-și retragă semnătura, să se delimiteze de mine și să dezavueze toate acțiunile mele. Spre cinstea ei, doamna Moisil a rezistat (deși cu greutate) presiunilor, și-a păstrat demnitatea și a suportat cu stoicism aceste abuzuri fără să le facă pe plac membrilor Colegiului. Este demn de remarcat faptul că în ziua de 30 martie 2001 Delia Moisil a fost chemată de domnul Horia-Roman Patapievici în biroul său de la etajul 2 și, în cursul discuției desfășurate între patru ochi, demnitarul i-a mărturisit acesteia că nu împărtășește întru totul violențele verbale din ziua dinainte ale colegilor săi și chiar că n-a fost prezent și nici informat despre decizia de concediere a mea, decizie luată în mod repetat în cursul succesivelor ședințe ale Colegiului din 22, 23 și 26 martie 2001. În același timp, a întrebat-o de ce m-am grăbit să dau publicității acele informații despre Teoctist Arăpașu și s-a mirat că am făcut-o în mod deschis, total transparent, sub semnătură și fără să mă asigur înainte de sprijinul cuiva puternic din Colegiu sau din afara lui. Probabil că o fi avut niscaiva mustrări de conștiință „onorabilul” domn Patapievici, mai ales că tot în acele zile și tot în lipsa celor trei „stimabili” intelectuali Pleșu, Patapievici și Dinescu, Colegiul CNSAS l-a scos din nou „curat” pe securistul (ofițerul DIE) Ristea Priboi, tot fără să folosească prevederile art.20 alin.2 din Legea nr.187/ 1999, care le dădea drept de acces neîngrădit tuturor membrilor Colegiului la toate informațiile și documentele existente în toate arhivele Securității, indiferent de instituția care era deținătoarea lor, deci nerespectând, încălcând în mod flagrant legea de deconspirare a Securității.
    Și Clara Cosmineanu, a treia semnatară a memoriului în favoarea mea (dar nu a apucat să semneze pe exemplarul depus la Registratura CNSAS și așa a scăpat de „audierile” din Colegiu), a avut de suferit șicane, provocări și diverse mizerii din partea conducerii Direcției de Cercetare-Arhivă, în special a directoarei Floarea Dobre, care aflase în cele din urmă că și ea mă susținuse.
    Toți acești trei colegi au părăsit pe rând CNSAS. Mircea Stănescu a fost dat afară pe la finele lunii aprilie 2001, în timp ce se afla în Franța cu o bursă de studii (pentru care a avut multe încercări de depășit și i s-au pus mari piedici din partea CNSAS), sub pretextul restructurării bugetului instituției și a sancționării sale anterioare cu reducerea salariului din cauza memoriilor sale repetate adresate CNSAS și Avocatului Poporului, a opoziției și a criticii sale constante la adresa Colegiului, aceste decizii abuzive ale Colegiului CNSAS fiind consfințite în tradiționalul stil servil și corupt al justiției noastre mioritice de toate instanțele judiciare românești. Delia Moisil și Clara Cosmineanu (Mareș) au plecat prin demisie în 2003, respectiv 2005, după ce s-au lămurit pe deplin asupra cvasi-inutilității eforturilor lor și a perversității mecanismelor de decizie și control din această instituție.
    În ceea ce mă privește, consecințele destituirii din CNSAS au fost deosebit de grave: mi-a fost afectată imaginea și lezată reputația și onoarea, din 27 martie 2001 am devenit șomer (situație depășită cu greu abia la mijlocul lunii septembrie când am obținut un post de profesor în învățământul secundar, până atunci fiindu-mi refuzate diverse slujbe intelectuale la care am aplicat, inclusiv cele de redactor la 2-3 edituri, jurnalist la cotidianul nou înființat „Monitorul de București”, bibliotecar la BCU și cercetător la Institutul de Istorie „N. Iorga”), mi s-au blocat practic căile de a promova din punct de vedere științific (inclusiv la nivel doctoral), am devenit persona non grata, un autor pus la index, pentru 3-4 ani având extrem de mari dificultăți în a publica în România, iar o parte dintre cunoscuți, rude și chiar prieteni au început să mă evite, ba chiar soția a divorțat ulterior (în principal) din aceste motive.

    Gabriel Catalan

    Sfârsitul partii mediane a textului Gabriel Catalan. Amintiri din CNSAS. Memoriu (Partea a III-a). Incheierea si documentele anexe au aparut sub titlul : Gabriel Catalan. Amintiri din CNSAS. Memoriu (Partea a IV-a).
    Associated Topics

    Sociologie


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 21

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.58 Seconds