Who's Online
Exista in mod curent, 53 gazda(e) si 0 membri online.
Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
Languages
Select Interface Language:
|
| |
Eseuri: Dan Culcer. ACTIVITATEA ANTIRAZBOINICA A PROZATORULUI M. H. S.
Scris la Sunday, October 28 @ 13:48:23 CET de catre asymetria |
Editura Humanitas reediteaza trilogia lui Mircea Horia Simionescu*. Despre Breviarul sau Historia calamitatum am scris o cronica la aparitie. Acest text va fi republicat, la peste 25 de ani de la aparitia romanului comentat de mine, sub forma unui text liminar la reeditare. Faptul ca autorul si editura au fost de acord sa considere comentariul meu înca lizibil si util, ma bucura si mi se pare de bun augur, atît pentru prozator cît si pentru criticul care l-a întîmpinat atunci cu aceste de mai jos cuvinte. Am mizat pe valoare.
Dan Culcer
RAPORT cu privire la ACTIVITATEA ANTIRAZBOINICă a prozatorului MIRCEA HORIA SIMIONESCU
Cartea nu este un tratat în care situații istorice cunoscute să ilustreze afirmațiile generalizante ale unui narator omniscient. Nucleul ei îl formează o situație epică alegorică și fantastică, care are un versant strict realist.
Un colocviu al viețuitoarelor, „într-o lume ce a renunțat la prejudecata divizării sufletelor în regnuri, familii, specii“, pe tema destinului lor anterior metamorfozei, pe când erau oameni și aspirau să nu mai fie, ne îngăduie să citim intervențiile colocviale ca fragmente autobiografice ale câtorva zeci de personaje, prin intermediul cărora se trasează portretul-robot al unei istorii demențiale, plină de violență, irațională, al cărei scop, dacă admitem că istoria este expresia unui scop, este atingerea de către umanitate a stării paradiziace: starea de obiect.
Metamorfoza este o operațiune de optimizare, parcursă în etape, de la om la obiect, prin transgresiunea tabuului umanitarist și antropocentric, prin „hibrizi cu înalte randamente“, aproximarea stării paradiziace este o tendință ireversibilă ce s-a exprimat întâi prin recunoașterea inferiorității condiției umane, apoi prin practicarea efortului de autodepășire („ieșirea din piele“, sub îndemnurile biciului) prin critica sistematică a acestei condiții stupide de biped (omul — „formă aberantă a naturii“; „mizerabila mocirlă a smintelii orgolioase, gustând bâlbâiala, dialectica și cefaleele cu care se plătesc excesele unui singur organ“).
„Sublima metamorfoză“, ireversibilă, despre care teoretizează Conrad Abricht de Rollzang și Elevator, naratorul uneia dintre cele șase „cărți“ ale istoriei, înseamnă „trecerea de la condiția de biet om la aceea de măreț dobitoc, mai apoi de ușoară pasăre și insectă și, în sfârșit, la minunata și de mult râvnita stare de obiect“, trecere care se realizează prin detonarea unei bombe cu hidrogen, eufemistic numită undeva „accelerator de celule și osmoze“. Cei care participă la colocviu sunt ființe omenești care au pășit peste pragul morții și s-au întrupat în fostele regnuri „inferioare“, despre a căror superioritate ideală și practică aflăm cu lux de amănunte. Iulius Caesar e un șoarece-de-câmp.
Starea colectivă paradiziacă este nisipul, „alcătuit din fire inombrabile“, în masa cărora „existența individualităților anonime nu interesează pe nimeni, privirea retrospectivă devine imposibilă“, și unde „doar viiturile și apele știu ce sublime sunt destinele pe care le răscolesc într-un prezent continuu și persistent“. Amnezicul este fericit.
Alegoria ar putea fi plictisitoare, chiar simplistă, dacă am considera-o în sine, schemă demonstrativă cu un scop profilactic sau anafilactic. Alarme antirăzboinice s-au mai dat. Cu rezultatele cunoscute.
Mircea Horia Simionescu face literatură. De aceea, refuzând condiția de „perforator“, constructorul cărții schimbă încă o dată perspectiva, precum făcuse și Swift, fără să aibă nevoie să schimbe locul, să-și treacă personajul din Liliput în Laputa. Colocviul regnurilor transumane se vădește a fi o dispută între alienați, între alienații unui ospiciu, bine păzit până de curând, izolat de realități, unde germenele conflictului — o fotografie reprezentând o plajă pustie/pustiită pe un țărm japonez — are valoarea unui detonator. Înăbușirea distrugătorului conflict între alienați, care a peri*****at disciplina și a speriat paznicii, se face prin mijloace radicale: interdicția introducerii gazetelor care în mâna unor pacienți fără discernământ și cu delir de interpretare provoacă solidarizări „pentru cauze fanteziste“. Vinovăția aparține, evident, portarului care a înlesnit penetrația și care este necesarmente eliminat.
Realitatea unor valuri de nisip apărute în incinta ospiciului este recunoscută însă de directorul stabilimentului; finalul devine astfel ambiguu: nu știm dacă delirul de interpretare l-a cuprins și pe director sau fenomenul de obiectivizare visat de utopiști se realizează totuși; atunci alienații sunt nu doar ilustrări teziste ale fenomenului, ci și practicienii și protagoniștii lui.
Într-un al treilea plan apare o nouă modificare de perspectivă, unde relatările — ca și notele care le însoțesc — sunt opera unui autor Anonim al Istoriei (textul este o ficțiune comentată, confruntată cu realitatea și cu realitatea ficțiunii), lucrare literară care îmbracă trăsăturile unei utopii negative (distopii), cea mai virulentă și radicală dintre cele pe care le-am citit, pentru că transcende planul umanului, dar rămâne umanistă, nu operează cu dihotomii melioriste, ci, apelând la o construcție de univers fictiv ultracoerent, reproduce utopia în spirit și schemă (izolare, optimism progresist, terorism egalizator, centralism), o dublează în chiar ființa ei cu un model negativ și păstrează lizibilitatea ca o trăsătură a universului epic, fără nici o concesie făcută unor ideologeme destructurante, unui tezism aliterar. Ficțiunea e produsul unei lucide observații sociale a cărei radicalitate, deși se păstrează în limitele stilistice ale blândeții, este de o violență irevocabilă.
În saloanele deschise de autorul acestei istorii (isterii), anacronismul, aș spune, este de rigoare. Reducerea la absurd devine sistem generator de epic (despre sindromul aniversărilor la furnici), scepticismul — o filozofie a lucidității și speranței, iar performanța stilistică se banalizează prin frecvență, recăpătându-și însă valoarea dacă citim textul și ca pe un repertoriu de procedee retorice.
Procedee ale paraliteraturii (inclusiv ticuri ale anticipației științifice) sunt preluate și înnobilate, în acest sens mișcarea fiind sincronă și paralelă cu aceea din nivelul de lectură ideologică: regnurile inferioare devin superioare.
Indeterminări sau supradeterminări, temporale și spațiale, toponimice imaginare și redistribuiri topice construiesc coordonatele acestei distopii și discronii (ucronii), o mare inventivitate consumându-se cu folos în toate paginile textului.
Ironia fină se află în „coexistență pașnică“ cu calamburul și cacofonia dirijată, anagrame, anale, analecte și anamorfoze se învecinează sau înveninează, e o pastișă a stilurilor emfatice, parodie a riguroaselor ritualuri protocolare ale epocii noastre când dezordinea spiritului cată să fie contrată, compensată de încolonarea decolorată ca mască a haosului. Sunt descrise performanțele metamorfotice ale spiritului mesianic, consecințele dezastruoase ale punerii în practică a delirului totalitar organizat și sistematizat (vezi fragmentul interpolat la Note în care mulțimile, adunate într-un stadion înconjurat cu sârmă ghimpată și păzit, ascultă interminabilul discurs al unui mesia cu identități multiple, descripțiile variantelor de viitor cu care sunt mereu amăgite, lipsa răspunsurilor la probleme vitale).
Dar discuțiile pot fi oricând curmate după bunul plac al Linetei Gewindbor, focosul bombei cu hidrogen, care e convinsă că „vorbăria multă e sărăcia obiectului“. Lumea ei, care „trăiește sub apăsarea imaginii — adevărate sau numai posibile —, se poate considera marcată adânc de catastrofă“. Historia calamitatum „nu consemnează“ — ne spune comentatorul — „evenimente care să nu poarte semnul dezastrului“.
Textul lui M. H. Simionescu se organizează după principiul „totul e mai mare decât suma părților“, și, deși inoperant sub aspectul pragmaticii sociale, de o „inutilitate desăvârșită“, el este totuși ceva („din moment ce e alcătuit din cuvinte“), o carte de mare artă și desăvârșită utilitate în și pentru literatură în primul rând, un argument de probitate și luciditate în defavoarea demenței belicoase, a utopismului totalitar.
DAN CULCER
Vatra, nr. 120, martie 1981
Nota: * Bibliografia generală (1970); Breviarul (Historia calamitatum), (1980); Toxicologia sau Dincolo de bine și dincoace de rău (1983).
|
Associated Topics
|
|
| |
Azi
Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine?
S'inscrire a Societatea de maine
Intrati in Societatea de maine
Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
|
|
|
Inscriere : fr.groups.yahoo.com
Se dedica profesorului Mircea Zaciu
|
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga
|
Identificare
Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |
|
|