|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 31 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
Polemici: Liviu Cangeopol. Luca Pitu, o radiografie critica Scris la Friday, August 29 @ 16:52:36 CEST de catre asymetria |
"Din ce ne-a fost îngăduit să cunoaștem până nu demult, Luca Pițu trecea
drept un caz exemplar: erudit, cu o lungă și neîntreruptă carieră
universitară, autor al numeroase cărți, cunoscător de limbi străine,
caracter dârz, dușman al compromisurilor, anticomunist declarat sub
comunism și autointitulat “apolitic activ” la vreme de capitalism,
considerat drept unul dintre membrii de frunte ai așa-zisului grup de
rezistență de la Iași. Puțini români păreau a-și fi creat o aură mai
onorabilă decât el."
Liviu Cangeopl întreprinde o încercare critica de a stabilia autenticitatea acestei aureole. Am fi preferat ca analiza sa fie însotita de documente, din arhivele disponibile in dosarele lui Dan Petrescu, Sorin Antohi, Liviu Antonesei sau altii din grupul iesean. Publicam textul colaboratorului nostru si asteptam orice alte interventie memorialistica si/sau documentara pe aceasta tema. a colaborationismului, si pe aceste subiect, personalitatea vizibila sau invizibila a lui Luca Pitu, scriitor. P.S. Am adresat invitatii mai tuturor celor implicati, rugându-i sa reactioneze la afirmatiile lui Liviu Cangeopol. Volume de documente se afla în curs de aparitie. Poate ca ele vor limpezi situatii de genul celei prezentate, cam deductiv totusi si prea putin documentat, de catre colaboratorul nostru, aflat în strainatate de 19 ani. Mentinem acest text in sumarul revistei pentru ca ni se pare mai corect ca ele sa fie fixat decît sa circule pe Internet, fara drept de replica. Pentru cititorii care doresc sa se documenteze, trimitem la paginile on line ale revistei Arges, unde Luca Pitu publica în serial documente di dosarul sau de urmarire informativa, deschis de Securitate. Dan Culcer Liviu Cangeopol RADIOGRAFIEREA CRITICĂ A UNUI CAZ EXEMPLAR: LUCA PITU Din ce ne-a fost îngăduit să cunoaștem până nu demult, Luca Pițu trecea drept un caz exemplar: erudit, cu o lungă și neîntreruptă carieră universitară, autor al numeroase cărți, cunoscător de limbi străine, caracter dârz, dușman al compromisurilor, anticomunist declarat sub comunism și autointitulat “apolitic activ” la vreme de capitalism, considerat drept unul dintre membrii de frunte ai așa-zisului grup de rezistență de la Iași. Puțini români păreau a-și fi creat o aură mai onorabilă decât el. Istoria rezistenței anticomuniste a lui Luca Pițu își are rădăcinile în povestirile prin care personajul nostru ne descria vitejia cu care a ținut piept încercărilor diferiților ofițeri de Securitate de a-l racola. Începând din a doua jumătate a anilor ’70, Luca Pițu a reușit o performanță incredibilă: în ciuda faptului că a cultivat strânse relații cu lectorii francezi aflați la post, că fișa sa era grevată de un permanent conflict cu majoritatea colegilor de catedră, care îl detestau și îl turnau zi și noapte la Securitate, la care se adăugau împotrivirea de a intra în partid și originea neoprotestantă, Luca Pițu a rezistat racolării, păstrându-și totodată postul de cadru universitar la catedra de franceză a Facultății de filologie a Universității Al. I. Cuza. Calitățile de mai sus sunt completate de câteva evenimente de acută fierbințeală socială în centrul cărora Luca Pițu s-a bucurat de o imunitate cel puțin deplasată. În 1982, patru intelectuali din Iași, Dan Petrescu, George Pruteanu, Sorin Antohi și Luca Pițu, au început elaborarea unui roman satiric, Brazde peste haturi, pe tema colectivizării socialiste. În cadrul unui cenaclu din Buzău, Sorin Antohi a citit câteva pasaje din opera respectivă. Prin grija turnătorilor din sală, informația a ajuns la urechile Securității, care n-a luat atunci nicio măsură. Vi se pare normal pentru acele vremuri? Un cadru universitar este autorul unui roman-samizdat și nimeni nu-i zice nimic, în timp ce inginerul Gheorghe Ursu, care în jurnalul său intim făcuse referiri critice la sistemul comunist, este hărțuit de Securitate, arestat, interogat și omorât în celula arestului de doi golani asmuțiți de ofițerii anchetatori. În Mai 1983, Dan Petrescu expediază cumnatului său, Ioan Petru Culianu, prin lectorul francez de la Iași, Romain Rechou, o scrisoare plină de considerații vitriolante la adresa regimului. Pe când se pregătea să iasă din țară, la Aeroportul Otopeni, lectorul francez este oprit de câțiva ofițeri de Securitate, care confiscă scrisoarea. Acțiunea a declanșat o anchetă a Securității, în cadrul căreia sunt operate o serie de percheziții și ridicări de la domiciliu în rândurile intelectualilor din cercul lectorului francez, printre care și Luca Pițu. Cu ocazia perchezițiilor, au fost ridicate și manuscrisele privind romanul Brazde peste haturi. În urma anchetei, Sorin Antohi și Alexandru Călinescu au fost îndepărtați de la conducerea revistei universitare Dialog, iar Liviu Antonesei, de la cea a revistei Opinia studențească. Nici de această dată Luca Pițu nu a avut de suportat vreo consecință. În Ianuarie 1988, a început ceea ce istoricii au numit mișcarea de rezistență anticomunistă de la Iași. În urma unei vizite pe care i-am făcut-o lui Dan Petrescu, am fost hărțuit de Securitate două luni de zile (până la apariția interviului care mi-a fost publicat în cotidianul Liberation, moment care a marcat oficial intrarea mea în disidență). Socrul meu a fost dat afară din serviciu la mai puțin de 24 de ore de la oficierea căsătoriei mele cu fiica lui, deși deținea o poziție modestă, fără a fi avut nicio vină și fără a se ține cont că avea de hrănit șase copii. Mihai Bernescu, un vechi prieten, este umflat de Securitate și luat la întrebări după ce ne-am întâlnit întâmplător pe stradă. Alți prieteni au primit o scrisoare anonimă amenințătoare după ce le-am făcut o vizită. Șefa magazinului la care își făcea soția mea cumpărăturile, o bună cunoștință, a rugat-o să nu mai vină pe acolo. Și multe altele… Luca Pițu și-a petrecut o bună parte din timp a disidenței noastre cu Dan Petrescu și cu mine și, miracol securicesc, n-a avut nimic de suferit. În biografia Lucăi Pițu, latura violent-huliganică a jucat un rol important și… fără urmări. De când a ajuns la catedră s-a aflat de nenumărate ori în conflict cu vreun confrate, care eșua adesea cu o plângere la decanat ori rectorat. Dar nimeni nu s-a atins de el. Ce a contribuit la păstrarea lui printre cadrele universitare, mai cu seamă că el a predat în permanență un curs de importanță minoră? În 1993, în incinta secretariatului Facultății de Filologie, Luca Pițu a lovit o colegă, în văzul mai multor persoane, iar în 2006, potrivit ziarului Ieșeanul, a înjurat o studentă și a pălmuit o profesoară de la Catedra de germană. Ambele incidente au rămas nepedepsite. Dacă Luca Pițu ar fi fost o somitate de talie internațională, probabil că tolerarea pornirilor sale, deși condamnabilă, ar fi fost de înțeles. Dar el, aflat aproape de sfârșitul carierei, nu este recunoscut nici măcar pe plan local ca fiind la înălțimea unor Valeriu Stoleriu ori Constantin Ciopraga. Dacă interdicțiile sistemului comunist nu i-au permis promițătorului Luca Pițu afișarea unor opere geniale, după evenimentele din Decembrie el a continuat să rămână la fel de obscur, cu toate că a publicat 13 cărți. Cu stilul său prolix, prețios și împănat copios cu citate netraduse, e de presupus că nu a avut mai mult de două sute de cititori. Singura lui contribuție la cultura universală se rezumă doar la prefața unei ediții în franceză a Poveștii poveștilor lui Ion Creangă. Din punct de vedere editorialistic, academic și cultural, Luca Pițu nu a avut niciun impact. E greu de crezut că șefii săi de la Universitate l-au susținut doar de dragul unei aure false. Pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă cu Luca Pițu, e necesar să aruncăm o privire schimbării neașteptate de atitudine pe linia legăturii sale cu Sorin Antohi. După un început de prietenie culturală, relațiile dintre cei doi s-au răcit brusc, prin 1983-84. Luca Pițu l-a atacat cu înverșunare pe Sorin Antohi, dedicându-i o seamă de articole prin revistele studențești (unele preluate în cărțile sale de mai târziu), pe baza faptului că fostul său discipol, pentru a prinde un post în Iași, se căsătorise din interes, cu fiica șefei de protocol a Rectoratului, și intrase în partid din același motiv. Atacurile au continuat și după căderea dictaturii. La 5 Septembrie 2006, Sorin Antohi iese la rampă în Cotidianul și recunoaște că fusese racolat de Securitate. Din intervențiile sale ulterioare a reieșit că dosarul pe care-l primise de la CNSAS conținea peste 1600 de pagini. Peste 320 de pagini dintre acestea îl vizau direct pe Luca Pițu. Prin amabilitatea lui Sorin Antohi, paginile respective au ajuns la el. La puțin timp după derularea acestor întâmplări – minune mare: Luca Pițu mi-a declarat că l-a iertat pe Sorin Antohi și că, dacă sunt un bun creștin, îmi sugerează și mie să fac la fel. Sunt creștin, recunosc, dar cu limite. Un refuz asemănător a primit și din partea lui Dan Arsenie, căruia îi ceruse același lucru. Pentru un individ atât de necruțător cu cei pe care a decis să nu-i înghită, schimbarea macazului pe ruta Antohi este cel puțin curioasă. Câteva luni mai târziu, nu mică mi-a fost uluirea să văd semnătura intransigentului Luca Pițu pe o listă de intelectuali care sprijineau candidatura lui Bartolomeu Anania, cunoscutul torționar securist și agent DIE, la funcția de Patriarh. Când l-am întrebat ce se întâmplă, mi-a spus că, pesemne, îl semnase Marcel Petrișor, fără să-i ceară consimțământul. Nu a făcut niciun demers ca să dezmintă public acest fals. Să ne întoarcem câțiva ani înapoi. În 1971, Nicolae Ceaușescu a importat din China maoistă vestita minirevoluție culturală, care a avut drept urmare imediată obturarea și așa firavelor canale de comunicare cu lumea occidentală. A obține un pașaport pentru a călători într-o țară capitalistă era mai dificil atunci decât să câștigi la loterie. Deși Luca Pițu a povestit în repetate rânduri despre rezistența sa la insistențele ofițerilor Securității de a-l racola, el n-a pomenit nimic, niciodată, despre vreun incident care să fi umbrit plecarea sa în Franța, din vara anului 1972. Cu toate că abia absolvise Facultatea de filologie, că nu era căsătorit, că nu era membru al PCR, că provenea din mediul neoprotestant (nici ca profesor de liceu nu puteai funcționa în acele timpuri având această calitate) și că nici încadrat în câmpul muncii nu era la acea vreme (abia din toamnă urmând să fie angajat ca asistent universitar), Luca Pițu s-a bucurat de încrederea totală a organelor de Securitate, care i-au eliberat pașaport pentru a pleca în Franța. Prea multele schimbări de atitudine, inadvertențele biografice, ura viscerală și lipsită de rațiune la adresa foștilor dușmani ai Securității, simpatia pentru foștii colaboratori, împletită cu anticomunismul său de paradă, bâlbâielile privind criminalitatea sistemului comunist și oportunitatea răsturnării din Decembrie fac din Luca Pițu un personaj ciudat. Pentru a descifra ascunzișurile acestui caracter, am pus câteva întrebări singurei persoane capabile să dezvăluie dedesubturile modului de funcționare securistă la nivel înalt: Ion Mihai Pacepa. Liviu Cangeopol: Dle general Pacepa, era posibil ca în 1972 un tânăr absolvent al unei facultăți de filologie, fără a fi membru de partid, fără a fi căsătorit, fără a fi încadrat în muncă (urma ca din toamnă să fie asistent universitar) și provenind și dintr-o familie neoprotestantă, era posibil, așadar, să primească pașaport pentru o călătorie de o lună de zile în Franța fără a fi fost racolat de DIE? Care ar fi fost șansele? Ion Mihai Pacepa: Nule. Vizele pentru Occident se acordau de Comisia Guvernamentală pentru Vize și Pașapoarte, al cărei președinte era ministrul de Interne și care avea doi vicepreședinți: adjunctul ministrului de Externe (Cornel Pacoste) și adjunctul DIE (din 1972 până în 1978, subsemnatul). Fiecare cerere de viză pentru Occident era însoțită de un referat al Direcției Generale a Pașapoartelor, care propunea acordarea sau refuzarea ei. Pentru cazuri ce prezentau “probleme”, precum cel descris mai sus, avizul era negativ, cu excepția situațiilor în care Securitatea, MAE, MFA sau alte organe de stat aveau interes special. L.C.: Dacă un tânăr asistent universitar ar fi refuzat racolarea, ar mai fi fost el lăsat timp de 17 ani să-și continue cariera academică? I.M.P.: Nu. Cu excepția unor cazuri speciale, când individul respectiv era o somitate internațională sau era susținut de personalități din conducerea partidului, precum Maurer sau Bodnăraș, care au avut curajul să facă intervenții de acest gen. L.C.: Era posibil ca un agent al DIE să fi fost atât de acoperit încât cei de la DSS să nu fi știut și, din acest motiv, să încerce și ei să-l racoleze? I.M.P.: Asta era regula, nu excepția. Acum DIE, CIE, SIE sunt în gura tuturor. În anii 1970, DIE era o unitate cu adevărat pe deplin conspirată - inclusiv față de securiști. L.C.: Era posibil ca din 1972 și până în 1989 un cadru universitar să-și manifeste sus și tare anticomunismul, să aibă contact permanent cu lectorii francezi, să fie în război cu aproape toți colegii (care-l turnau pe rupte la Securitate) și el nici măcar să nu-și piardă serviciul? I.M.P.: Nu. Cu excepția cazurilor speciale menționate mai sus. L.C.: Era posibil ca organele DSS să fi incercat să elimine un agent DIE, dar, la un nivel inalt, peste capul celor de jos, acela să fi fost apărat de șefii DIE? I.M.P.: Au existat numeroase cazuri de acest fel. De altfel, Generalul Cosma Neagu, șeful Direcției II (Contraspionaj) a Securității, a fost îndepărtat din Securitate la mijlocul anilor 1970 pentru că a încercat să îndepărteze din serviciu agenți ai DIE. L.C.: În 1983, mai multor intelectuali ieșeni li s-a confiscat un roman samizdat care lua în derâdere colectivizarea socialistă. Au fost perchezitionați la domiciliu, li s-au confiscat cărți și scrieri. Persoana de care vorbim, unul dintre autori, a rămas în continuare lector universitar și s-a ales doar cu câteva mustrări verbale din partea unor șefi de la Universitate. Era posibil? I.M.P.: Doar dacă anumite organe de Securitate au avut interes special să-l protejeze. L.C.: În 1988, când eu și Dan Petrescu am intrat în disidența anticomunistă, persoana ne-a frecventat asiduu, dar a continuat să-și păstreze postul la catedră. Cum explicați asta? I.M.P.: Există o singură explicație verosimilă: dizidențele politice cunoscute de Securitate au fost, fără excepție, infiltrate informativ. L.C.: Dle general Pacepa, s-ar fi temut Securitatea în toți acești ani de un asistent universitar, ajuns mai apoi lector, doar pentru că era rău de gură? L-a menajat șefa lui de catedră, care își risca astfel cariera, doar pentru că era bun profesionist? I.M.P.: Exclus. Pe deasupra, activitatea prezentă a persoanei în cauză este edificatoare. Dacă ea atacă acum deschis pe cei ce au atacat Securitatea în anii comunismului, aveți răspuns la toate întrebările. 12 Iulie 2008 Liviu Cangeopol |
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |