|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 50 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
Restituiri: Magda Ursache. Mihai Buracu, Tablitele de la Itset-ip Scris la Thursday, December 25 @ 21:10:08 CET de catre asymetria |
Magda URSACHE ne prezintă cartea lui Mihai Buracu, Tăblițele de la Itșet-ipo extraordinară confesiune de temniță, o destăinuire halucinantă despre cum poate fi degradată ființa umană.
Magda URSACHE „în cap, în cap, în cap!” „Memoria, memoria, maica noastră ocrotitoare (atît cît poate), memoria, maica noastră mîntuitoare, memoria, ultimul recurs și reazem, ultima mîngîiere înainte de plecarea încolo, dincolo, unde nu-i nici durere, nici încremenire”. Paul Goma, Patimile după Pitești Nu, nu-i la îndemîna oricui o astfel de confesiune de temniță, o astfel de destăinuire halucinantă despre cum poate fi degradată ființa umană. Dar numai prin ne-uitare (crezul lui Paul Goma) se poate lupta împotriva barbariei, a bestialității omului-lup. Biografia lui Mihai Buracu (Tăblițele de la Itșet-ip, editura Limes, Cluj Napoca, 2008, prefață de Gheorghe Grigurcu, postfață de Sorin Lavric) este însăși istoria comunismului cu față inumană, a formării „omului nou” prin tortură și umilire, prin zdrobirea conștiinței. Mihai Buracu face parte dintre „piteștizații” care au împărțit stigmatul „reeducării” puse la cale de generalul NKVD Nikolski. Proiectul, inspirat de sovieticul Makarenko și de pedagogia reeducării deținuților noi cu ajutorul celor vechi, a fost aplicat de Eugen Țurcanu, un fascist trecut la comunism în '44 și arestat în '48, ca să devină șeful Organizației deținuților cu convingeri comuniste. Neamatorii de astfel de rememorări se revoltă periodic: gata, să finim cu ororile astea!, se supără o filosoafă cîrcotașă, cu gust estetic fin. Chiar dacă e bine știut că Teohari Georgescu (ministru de Interne) a fost reabilitat de Ceaușescu și că Nikolski, comandant suprem Secu pînă-n anii 60-62, a tot primit pensie de stat pînă a murit în pătucul lui. N-au fost aduși în banca acuzării nici adjunctul lui Nikolski, „recrutorul” Dulgheru-Dulbergher, nici Drăghici, lăsat să plece, după '89, din vila de pe str. Sofia, în Ungaria, ca azilant politic. Locotenentul Marina (nume „făcut” din Mahren, Mayer, după Goma), pe care torturile urmărite ore-n șir prin vizeta pușcăriei îl desfătau, și-a băut liniștit berea pe o terasă bucureșteană ani buni. La fel de buni au fost anii socialismului pentru Koller și pentru urmașul său de la Gherla, Goiciu, pentru căpitanul Gheorghiu, pentru ofițerul politic Avădanei, pentru medicul închisorii Gherla, Bărbosu. Doar pe Sepeanu l-au dus, după experimentul Pitești, în închisoarea-spital Tg. Ocna, iar colonelul Zeller, alt „recrutor”, și-a tras un glonț-n cap după căderea Pauker. Cel mai odios din acest „arhipelag al ororii” (Virgil Ierunca), pornit din „insula Pitești” comparabil cu Arhipelagul Gulag sovietic a fost Goiciu. La Pitești, au fost „reeducați” elevi și studenți; la Gherla – vîrstnici, bătuți pînă-n moarte cu saci de nisip, ca socialistul Flueraș, de 70 de ani. Aurelian Pană, ministrul agriculturii în regimul Antonescu, ajuns distrofic, a murit sub schingiuire: „Să trăiți, domnule Livinski – era forțat să strige – aceste burți care atîrnă le-am făcut din sudoarea și sîngele poporului”. O tortură marca Gherla? Deținutului atîrnat de subțiori i se punea în cîrcă o raniță cu pietre. La Gherla „s-a bătut numai de dragul de a se bate”, mărturisea fostul deținut Dumitru Bacu. Bouc émissaire, la procesul din '54, a fost Țurcanu. A, erau la Pitești elemente declasate. Intrase-n ei dihonia și s-au decimat unii pe alții, fără ca Nikolski să știe ceva. Așa suna versiunea Partidului Comunist. Gardienii n-au știut, paznicii habar n-au avut, ofițerii politici nici atîta; un grup de tineri legionari, comandați din afară de Horia Sima, a vrut să compromită conducerea închisorii, deci Partidul care i-a pedepsit, în fine, pe vinovați, condamnîndu-i la moarte în '54. S-au strecurat intra muros sabotori, dușmani ai poporului, vreo doi țărăniști și vreo doi sioniști, care au pactizat cu sceleratul Țurcanu, atîta tot. în fapt, din acest laboratoire concentrationnaire (Virgil Ierunca), funcționînd în închisoarea Pitești între decembrie '48 și august '52, semințele terorii s-au tot răspîndit. „Reeducarea” a fost inseminată la Gherla, la Canal, la Ocnele Mari, cu ajutorul brigăzilor de „reeducați”. în Peninsula, celebrul chirurg Simionescu (în guvernarea Goga-Cuza, '38) a reușit să se sinucidă, aruncîndu-se în sîrma ghimpată și strigînd santinelei „Trage!”. A avut noroc: „Ei, nu, criminalule, de murit mori cînd vreau eu!”, decreta Țurcanu, cu bărbia lui grotescă, „corn de rinocer”, personaj păstrat cu numele real, ca și Dumitrescu, directorul închisorii, ca și Marina, ofițer politic, în cel mai consistent, în cel mai exact docu-roman din cîte cunosc Patimile după Pitești, scris de Goma cu uriașul lui talent, care-ți taie respirația. Numai că Paul Goma, cum o spune el însuși, a trecut pe lîngă Pitești. Mărturia lui Buracu nu e literatură, țîșnește din expresia directă a omului onest, de onoare, trecut prin asemenea bolgie, cum numește locul Gheorghe Grigurcu, împins să devină delator, preschimbat din inocent în ciomăgar, din torturat în torturant și invers. Reeditarea Tăblițelor (…) e deosebit de oportună cînd cîmpul tematic – memoria carcerală – se tot închide. Se susține că subiectul condamnării comunismului, cu arma sa, Securitatea, s-a perimat. S-a dus și Constantin Ticu Dumitrescu, mîhnit că legea lustrației nu s-a aplicat. Iar la Știri sîntem informați prompt că Paul Niculescu-Mizil (mort) a fost rector la Academia (și n-am destule ghilimele) „Ștefan Gheorghiu”. Personajul narator al lui Paul Goma, Vasile Pop, se toarnă singur, pe final, se autodenunță ca „bandit” care a scris mărturia despre Pitești. Mihai Buracu se „des-reeducă” (tot verb Goma) și-și pune pe hîrtie confesiunea. N-a ficționat. Și trebuie să ai forță morală ca să-ți faci publică umilința cea mai urîtă, profanarea trupului și sufletului. Cu adevărat, dacă treci printr-o astfel de încercare, treci prin orice. Un adolescent, elev, supus (cum spune Steinhardt) „delațiunii, josniciei, prăbușirii și nebuniei”, Mihai Buracu, a cedat contra voinței sale și a avut puterea să-și mărturisească net această cedarea tragică. Cîți au făcut-o dintre scribii de amintiri falsificate, deghizate? „Subsemnatul, bandit… declar următoarele”. Așadar, te autodenunțai, ca să scapi cîteva ceasuri de tortura cea mai degradantă, fizică și psihică. Supliciile erau de neconceput: era un mezelic să-ți sorbi zeama din gamela unde urinaseși, să ștergi podeaua întins pe burtă, fără drept la lingură, cu limba. Era o favoare să ai drept să te așezi, drept să-ți îndoi picioarele cînd dormi, drept să clipești. Deținuții erau bătuți de dimineață pînă seara, în somn, loviți de pumn și de bocanc, de bîtă și de rangă, de ciomag și de centiron, de ranga de fier. Loviți (am decupat din Patimile după Pitești) în cap, în cap, în cap. Tortura a fost dezvoltată „creator” de Țurcanu, ca distincția victimă/ călău să fie imposibilă. Torționatul ajunge complice cu torționatul, cei bătuți cu bătăușii, ceea ce psihanaliza numește identificarea victimei cu agresorul. Cazul lui Mihai Șaptefrați din romanul lui Goma: ziua se reeduca, noaptea devenea planton, îi bătea el pe „bandiți”. Se autoflagela la cerere, se croia singur cu bîta din dotare. Ca să-și salveze viața, fabrica despre sine pseudodovezi. Scria ce n-a făcut: că a împușcat partizani pe frontul de Est, chiar dacă era născut în '30, că-i neam cu Zelea-Codreanu, că mama lui era… Mihai Buracu și-a denunțat tatăl preot, un martir al comunismului, că avea legături cu „bandiții” din Făgăraș, dar știa că era deja condamnat; Subsemnatul, bandit, îl demasc… Și-a denunțat fratele că ar fi ascuns, în '41, într-un beci, o ladă cu cărți, manifeste legionare și un pistol. Dar fratele, plecat voluntar pe frontul rusesc în '43, era deja mort. De ce-a ajuns un elev de liceu din Caransebeș, Mihai Buracu, alături de alți 22 din lot, pericol public? Pentru că încercase să le ajute pe soția și pe fiicele profesorului de geografie Tiberiu Lazăr, arestat în '48. A plătit asta cu suferințe inimaginabile, cu torturi înjositoare, a suportat ceea ce Gabriel Marcel numește „tehnicile de înjosire comuniste”. A devenit un număr în camera 4 Spital, care numai spital nu era. A ajuns să spună: „Mi-e frică. De mine însumi îmi e frică cel mai mult”. Pentru că o turnătorie însemna o felie de pîine în plus. Mai întîi te autoacuzai: „Subsemnatul, bandit, mă demasc”. Mărturiseai vicii pe care nu le aveai. Apoi, îți declarai părinții bandiți, iubita, soția, sora… „Subsemnatul, bandit, îmi demasc mama”. Absurditatea autoacuzărilor și acuzărilor iese direct din procesele staliniste. Ce-i mai îngrozitor: celula a încetat să fie un loc al solidarității umane. Comuniștii aveau ce-aveau cu solidaritatea. Deși, observă Virgil Ierunca, o legătură s-a creat: a torționarilor, prin „complicitatea crimei”. O metodă de „reeducare” patent Țurcanu a fost asistarea la schingiuirea celuilalt, după ce tu însuți fuseseși schingiuit. N-ai răgaz, n-ai scăpare. Ești beat de durere, asurzit, orbit de durere. Oasele și măruntaiele sînt făcute zob după bătuta pe stern, fesele au găuri de la ciomăgași. în circumstanțe terifiante, omul nu-și dorește decît izbăvirea prin moarte. Dar delațiunea e singura salvare: ți se repartizează o tăbliță de săpun pe care zgîrii cu acul ciorna turnătoriei: păcatele tale și ale prietenului. „S-a obținut astfel biblioteca blestemată a crimei morale și fizice”, notează Gh. Grigurcu în prefață. Te întreci stahanovist în turnătorii ordinare: prietenul e spion, hoț, sabotor al comunismului, violator în serie, criminal… La rîndul lui, îți supraveghează somnul chinuit, te înjură, te scuipă, te lovește, adică te ajută să-ți formezi o conștiință nou-nouță. Iată de ce unul dintre pasajele cu mare încărcătură simbolică (pasaj care-l impresionează și pe Sorin Lavric) e cel al întîlnirii cu colegul de detenție: amîndoi, cu frunțile plecate, tac. Nu pot uita că au fost nevoiți nu să strîngă rîndurile, ci să se omoare între ei, prieten pe prieten călcînd, să-și renege credința: botezul lui Țurcanu – capul în tinetă. Uitarea voită, autoimpusă e de înțeles. Nu poți stărui cu mintea pe suferința atroce. Nu vrei să mai știi că te-ai spălat pe față cu urină, că ai lins gamela cu mîinile legate la spate, că ai înghițit murături stricate și sărate, deși știai că n-o să ai parte de picătură de apă. Și, culmea ironiei, ți se administra sirop pentru poftă de mîncare. Dar tăcerea este un tribut (adus ororii comuniste) pe care Mihai Buracu are tăria să-l refuze. Pentru că lecția însîngerată a teribilului experiment Pitești trebuie mereu și mereu rememorată, ca să-l ajute pe om să rămînă în picioare, vertical. Confesiunea sa și a altora ca Mihai Buracu ar trebui distribuită gratis în școli. Acest experiment pornit din Pitești a fost aplicat de tartorii Securității, deveniți persuasivi după '64, fără bîtă, la scara întreagă a țării. Am spus ce n-am crezut în ședințele de învățămînt ideologic, în rapoarte comuniste, pînă la spălarea creierului. Denunțul reciproc devenea comun, o obișnuință, mecanismul fiind perfectat sub Ceaușescu. „Munca de lămurire” îți impunea, ca la Pitești, să te analizezi autocritic, să te rupi de trecut, să contribui la „lucrarea” celuilalt, acuzîndu-l în fals: „Nu știi – te învățăm!; Nu poți – te ajutăm!; Nu vrei – te obligăm!”. Mihai Buracu își plînge rana de nevindecat. Degetele sale se strîng nu în pumn, ci se înfrățesc – trei – în semnul crucii. Fostul „reeducat” are puterea morală să mai cadă încă o dată. A ales terapia confesiunii. La Liturghia Neagră, organizată de Țurcanu de Sfintele Paști, i s-a repartizat rolul asinului. A fost asinul care l-a dus pe Iisus Piteșteanul în spate, să fie răstignit pe hîrdăul cu excremente. Și-mi vine în minte un distih din Părerea de rău a asinului ce purta de Florii pe Domnul, de Paul Sterian: „Vai, de ce nu mi-ați spus, de ce nu mi-ați spus că pe spatele meu adineaori călărea chiar Iisus?” Atîta timp cît răul e nepedepsit, „iertarea – se întreabă Gheorghe Grigurcu în prefață – nu devine astfel un termen nespus de jenant?” N.B. Vîrful terorii comuniste, al sadismului, experimentul Pitești, lipsește din cartea lui Vladimir Tismăneanu, raportor prim în Procesul comunismului, carte ajunsă la a treia ediție și intitulată Arheologia terorii. Nota: Revista Asymetria a publicat textul integral al cartii lui Mihai Buracu. Ea poate fi citita la adresa Tablitele de sapun de la Pitesti |
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |