Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 20 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Geopolitica: Ion Varlam. Nationalismul si cauza romaneasca
    Scris la Thursday, May 07 @ 17:41:16 CEST de catre asymetria
    Etnografie Naționalismul și cauza romanească

    Convorbire cu Ion Varlam

    Realizată și consemnată de Liviu Vălenaș - Germania


    Naționalismul și cauza romanească

    Convorbire cu Ion Varlam

    Realizată și consemnată de Liviu Vălenaș - Germania


    - Stimate d-le Ion Varlam, vă propun să purtăm o discuție pe marginea unui subiect delicat : naționalismul în general și naționalismul românesc în particular. Vă reamintesc, că am purtat asupra acestui subiect două discuții pe cât de ample, pe atât de aprinse, cu analistul politic Șerban Orescu, pe care le-am cuprins și în volumul publicat în anul 2000 la editura Ars Longa din Iași, "Eșecul unei reforme, 1996-2000". Doresc deci să cunosc și ideile dvs. asupra
    acestei chestiuni…

    - Să începem cu câteva considerații de ordin general. Ca introducere voi evoca un episod de la un colocviu care a avut loc nu de mult la București, pe tema identității naționale. Printre vorbitorii invitați era și profesorul Pierre Hassner de la Institutul de Studii Politice din Paris, prima și cea mai prestigioasă școală de știinte politice din lume. Nu am fost întotdeauna de acord cu dânsul, dar de data aceasta am fost plin de admirație pentru curajul pe care l-a avut, de a sări la cei care culpabilizează sistematic naționalismul, intervenind cu vigoare împotriva celora care-i neagă nu numai orice legitimitate, dar și semnificația profundă. în orice ansamblu uman, solidaritățile se structurează după anumite criterii care nu sunt niște creații artificiale, precum semnarea Cartei Drepturilor Omului și aderarea la principiile enunțate de niște partide care concep democrația într-un fel sau altul. Solidaritățile sunt produsul natural al istoriei, s-au creat prin secole de coexistență în sânul aceleiași comunități, pe un teritoriu anume și sunt agregate în factori care determină în cele din urmă identitatea națională. Acești factori sunt naturali și concreți, nu sunt niște abstracții teoretice ; adeziunea la ei este spontană, nu rezultatul unui proces mental, nici o opțiune calculată. Este vorba în primul rând de simțul de apartenență etnică, care pornește de la realitatea concretă a familiei, a gintei, a clanului, a tribului - primele entități politice, care au fost constituite pe baza consanguinității. Lărgindu-se comunitatea prin sporirea numărului membrilor ei, așa cum crește ceapa înmulțindu-i-se foile care se nasc din aceeași rădăcină, legăturii de sânge i s-au adăogat altele, întemeiate pe limbă și obiceiuri, apoi pe religie și pe cultură, populară și doctă, cercurile de solidaritate structurându-se concentric, aidoma celor după care se numără anii copacilor pe secțiunea tulpinii lor. Specificitatea a dobândit o a doua dimensiune când criteriului originar al apartenenței la grup i s-a alăturat cel geografic, al legăturii cu pământul, teritoriul "loc de baștină", "glie strămoșească", "moșie" și patrie - ca spațiu de afirmare și perenitate al comunității. Este evident că pe măsură ce cercul solidarității este mai larg, legătura dintre cei pe care-i cuprinde este este mai slabă. Experiențele tragice ale acestui veac ne-au arătat că politica de destructurare a factorilor determinananți ai identității comunitare (naționale) poate duce la practici criminale și că voința de a substitui unor solidarități spontane altele artificiale este sortită eșecului. Evreii, care au ieșit întăriți din încercările prin care au trecut în timpul celui de al Doilea Război Mondial, au reușit să impună, nu numai la ei în Israel, ci întregii omeniri, principii și legi care definesc aceste practici drept crime de genocid și împotriva umanității. Franța, de exemplu, a adoptat o lege care pedepsește orice încercare de a disocia factorii determinanți ai identității - în cazul de speță pe oricine încearcă să separe mozaismul de iudeitatea evreilor, recte factorul identitar religios de cel etnic sau rasial. Așa trebuie să fie și în România, unde trebuie adoptate legi care să-i sancționeze pe cei care, în virtutea unor abstracții vehiculate de niște intelectuali care trăiesc din ceea ce este la modă, vin să propună "revizuirea operei lui Eminescu" (sic !) și "epurarea ei de tot ce poate favoriza naționalismul"(sic !). Deși nu despre asta-i vorba, subliniez în trecere nivelul de "cultură" pe care astfel de aserțiuni îl pun în evidență, la niște membri ai Academiei Române, nu la niște bieți oameni de rând !

    - Dacă ar exista o astfel de lege în România (cum există în toate statele civilizate, pentru a apăra identitatea religioasă și etnică a poporului evreu), ar trebui pedepsiți toți cei de la revista "22" sau "Dilema"…

     - Bineînțeles ! Și nu numai ei ! Cei numiți de dvs. sunt primii care protestează când au impresia că se atentează la identitatea minorităților naționale din România… Dar poziția lor este falsă deoarece susțin dreptul la diferențiere a minorităților, ceea ce este normal pentru că ține de toleranță, însă neagă dreptul la specificitate al românilor, ceea ce este intolerabil, pentru că este incompatibil cu principiul majoritar pe care se întemeiază democrația și are un caracter de discriminare etnică ! Astăzi, singura justificare a suveranității statale compatibilă cu principiile legitimatoare ale democrației este autodeterminarea – ceea ce înseamnă că vocația statului democratic constă în mod precis și obligatoriu în afirmarea identității specifice a comunitătii a cărei expresie politică este. Ceea ce face ca, pe planul extern, suveranitatea statală să fie garanția dreptului la diferență, adică la definirea propriei identități și la afirmarea specificului comunității reprezentate de acel stat. Acest sector al suveranitătii este imprescriptibil și netransmisibil deoarece atributele personalității (individuale și comunitare) țin prin definiție de domeniul exclusiv și absolut al liberului arbitru prin care partea se raportează la întreg, pe planul conștiintei de sine și la nivelul propriei imagini. Rămâne de văzut dacă este vorba de o comunitate constituită pe cale teritorial-administrativă - formată din locuitorii unui anume spațiu -, adică de o comunitate artificială, sau de o comunitate definită prin criterii spontane de solidaritate și conștientă de identitatea ei, care este comunitatea naturală. Este evident că, în primul caz, națiunea este definită de stat, care impune cetățenilor săi identitatea "națională" voită de el, ca stăpân/administrator al
    teritoriului, în vreme ce, în al doilea caz, identitatea este impusă statului de o comunitate pre-existentă lui, tocmai pentru că este conștientă de trăsăturile ei definitorii, care o deosebesc de alte comunități. Totalitarismele iacobin, marxist și național-socialist au dovedit, cu tragică relevanță, ce înseamnă "națiunea de cetățeni", definită de stat prin excludere – care duce inevitabil la instituționalizarea discriminării, cu implicațiile inconturnabile ale acesteia : reducerea la sclavie și distrugerea celor excluși. "Statul clasă" al "patrioților" din 1792 și al bolșevicilor din 1918, precum și "statul rasă" al hitleriștilor și al legionarilor, au constituit experiențe de natură a ne face să înțelegem, o dată pentru totdeauna, de ce nu trebuie, niciodată și sub nici un motiv, lăsată statului latitudinea de a defini identitatea cetățenilor săi, făcând să coincidă conceptele de naționalitate și cetățenie. Națiunea nu este formată din administrații statului - cetățenia este o situație ce decurge din exercitarea unor atribuții teritoriale care oglindește relația pasivă a individului cu autoritatea - ci din cei care se simt legați prin solidarități spontane, rod al legăturilor concrete pe care le-a creat în timp împărtășirea acelorași proiecte și probleme, dintre care cele determinante au fost păstrarea ființei – care înseamnă însăși existența comunității ca entitate distinctă, cu limba, crezul, tradiția și obiceiurile ei – și a solului cu care comunitatea se identifică pentru că trăiește pe el și din ceea ce produce el. De aceea, statul trebuie să păstreze, așa cum a fost cazul în România până în 1940 – în tratatele și manualele de drept public țara noastră era dată drept pildă pentru felul în care a rezolvat dificila problemă a minorităților etnice - obligația de a înregistra pe actele de stare civilă naționalitatea declarată de fiecare cetățean, ca urmare a dreptului său suveran de a-și determina apartenența națională.

    Revin acum la domnii de la "22" și "Dilema", recte la paznicii hegemoniei intelectuale a establishment-ului comunist, care-și păstrează rangul de preoți locali ai ideologiei propăvăduite de suzeran, trecând cu dezinvoltură de la monopolul interpretării ortodoxe a marxismului, în numele căruia fulminau până în 1989, la arogarea dreptului de a-i excomunica pe cei care vehiculează idei neconforme cu vulgata politically correct care tinde astăzi să devină noua gândire unică. Este inutil de spus că pseudo-internaționalismul și pseudo-antinaționalismul ideologiilor cu pretenții universaliste de felul marxismului și al liberalismului - propăvăduiesc valorile cu iz specific sau vădit particulare ale unor mari puteri, pe care nimeni nu-și poate îngădui să le denunțe, demascând acest naționalism, fără a fi înfierat, ca pe vremea tătucului Stalin, ca "dușman al păcii", "al democrației" și al altor diferite principii cu care respectiva putere pretinde să fie identificată. Pentru vechii paznici ai noii ortodoxii, românii nu au dreptul să-și afirme identitatea, dar minorităților le este îngăduit s-o facă. De exemplu, după ei, iudeitatea se definește indiscutabil prin raportarea la religia mozaică ; în schimb, românitatea nu poate reține ca criteriu creștinismul, deoarece "o astfel de referință i-ar exclude pe evrei din rândurile națiunii române" (sic !). în raporturile naționale, ca și în cele internaționale, seriozitatea, sinceritatea și onestitatea nu sunt doar obligațiile unei singure părți, ele sunt obligatorii pentru toți. Practicile discriminatorii, mai ales când sunt întemeiate pe așa zise principii, duc în mod ineluctabil la refulări colective generatoare de
    frustrări care pot fi deosebit de periculoase în relațiile internaționale. Umilințele și vexațiunile la care au fost supuși germanii, înfometați de egoismul orb al puterilor învingătoare care voiau să se refacă pe spinarea lor și sistematic jigniți în mândria lor națională de măsurile discriminatorii prin care se împiedica redobândirea locului pe care Germania avea dreptul să-l ocupe în concertul european, au fost, deopotrivă, generatorii național-socialismului și rețeta succeselor electorale care l-au dus pe Hitler la funcția de cancelar. Fără frustările cauzate de purtarea arogantă și acaparatoare a celor care afișau cu ostentație statutul lor de reprezentanți ai unor interese străine, tineretul român n-ar fi fost atras de Garda de Fier, mai apropiată prin ideile ei de mișcările de eliberare națională din colonii, decât de naționalismul cu conotații hegemonice, de tip mussolinian sau hitlerist.

    - Unii intelectuali români afirmă că "naționalismul este un balast inutil, care se poate arunca la coșul de gunoi al istoriei", că "este opium pentru proști" etc. și așa mai departe…

    - Astea sunt lozinci ieftine, lansate de o categorie de oameni care aparțin unei internaționale oculte sau fățișe, ce urmărește să-și impună dominația printr-o gândire reducționistă. în afară de cazul că este vorba de gugumanii veleitari care au mania să se vâre pretutindeni, ca să-ți spună părerea fără a ști despre ce este vorba, ceea ce bineînțeles că-i încântă pe comuniști, care se folosesc de ei. Formată din teorii întemeiate pe idei decretate ca "politically correct" -mondialismul, globalismul, economismul și, mai nou, metisajul – adică pe noi dogme politice, această gândire urmărește uniformizarea omenirii prin suprimarea specificului și a particularismelor pe care le presupune diferențierea ca fundament al personalității. Toate deosebirile trebuie să dispară prin contopire, indivizii și comunitățile trebuie înghesuiți în șabloane confecționate după norme care, dacă stai să le judeci la rece și cu bun simț, sunt niște inepții, și este legitim să te întrebi dacă cei care le-au
    conceput sunt numai niște gugumani ignoranți sau și niște ticăloși.

    - Cei care sunt împotriva naționalismului românesc își argumentează poziția prin faptul că românii și-au rezolvat problema unui stat unitar, sunt strânși toți în interiorul unei granițe (sic), că România trebuie să se integreze în Europaetc. etc. etc.

    - Aceste lucruri ar putea fi susținute cu bună credință dacă, în urma agresiunii unei mari puteri - URSS de ieri, Rusia de astăzi - un teritoriu de aproximativ 100 000 de km pătrați și o populație de 4,5 milioane locuitori n-ar fi cu forța despărțiți de România, statul din care fac în mod firesc parte.

    - Cei care aruncă la coșul de gunoi naționalismul românesc, uită sistematic acest "amănunt" istoric și politic…

    - Nu se poate vorbi de configurarea unui stat fără să se țină cont de istorie, pentru că întreaga lui evoluție este genetic marcată de felul în care s-a născut. România de azi este doar ceea ce a mai rămas dintr-un teritoriu locuit de o populatie latinofonă, izolată de restul lumii romane dar nu despărțită de ea. Etnogeneza românilor se încheie cu năvălirile barbare de după prăbușirea Imperiul Roman de Apus, prin aportul slav. Statisticile administrației financiare otomane și rapoartele observatorilor occidentali ne arată că, până pe la mijlocul secolului al XIX-lea, populația majoritară din Bulgaria și de pe teritoriul fostei Iugoslavii era românească. Românii au fost
    surprinși, în cel de al Doilea Război Mondial, să descopere că în Transnistria populația majoritară era românească, nu slavă. Până atunci se credea la București că R.A.S. Moldovenească, cu capitala la Balta, creată în 1924, era un artificiu politic menit să servească la revendicarea Basarabiei de către Rusia sovietică. Puțini sunt istoricii români care știu că pe hârtile din timpul Revoluției Franceze și a războaielor napoleoniene - stabilite în ceea ce privește Principatele Române de cartografii de la Gotha care-l însoțeau pe Principele de Coburg, comandantul armatei austriece care lupta contra turcilor alături de Suvorov – hotarele Moldovei se întind până la Bug.

    - Bine că știa Stalin, nu degeaba crease în 1924 așa numita Republică Sovietică Autonomă Moldovenească (RSAM) în Transnistria. Românii nici măcar nu știu, că și în prezent, în țara "prietenă", Serbia, trăiesc numai pe Valea Timocului, între 700 000 și 1 000 000 de români… Românii nu știu că ei vorbesc în România, ex-URSS, Bulgaria, Valea Timocului, Banatul zis "sârbesc", Ungaria etc., un singur dialect cel daco-român. Ei cred că vorbesc mai multe dialecte (restul de patru dialecte se vorbesc exclusiv la sud de Sava-Dunăre…

    - Drepturile românilor din diversele teritorii în dispută au fost mai bine apărate de străini decât de românii înșiși. Exemplele sunt nenumărate. Un mare geograf francez al secolului al XIX, care a lăsat un tratat monumental de geografie, scrie că de la Adrianopole la Epir și de la Dunăre până la Corint, populația majoritară este românească și anunță, prin 1850, că va fi asimilată de noile state naționale, slave sau grecești, din cauza învățământului și a serviciului militar obligatoriu, care se făceau în limba oficială a țărilor proaspăt desprinse de Turcia. Acelaș autor, primul geograf care și-a redactat tratatele după ce a fost la fața locului cu o echipă de topometri, antropologi și arhitecți, să studieze terenul, populația, obiceiurile, habitatul etc. – Elysée Reclus -, spune că grecii, slavii și turcii nu locuiau decât la șes și în orașele situate pe căi importante de comunicații, majoritatea teritoriului, care era muntoasă, fiind ocupată de români (sau cuțo-vlahi). Tot el afirmă că ei constituiau cea mai veche populație din zonă deoarece exercitau cele mai vechi meserii. Aveau monopolul - conferit de împărații bizantini și confirmat de sultanii otomani - asupra construcțiilor în dur, oarecum asemănător cu al francmasoneriei inițiale, cea operativă. Era o meserie pe care românii o transmiteau în Peninsula Balcanică din tată în fiu, sau din socru în ginere, nimeni altcineva ne fiind autorizat s-o învețe sau s-o practice. Acest monopol mai exista încă la sfârșitul secolului XIX, în capitala Turciei, Istanbul, ca și la Adrianopole. Aveau și monopolul comerțului cu boi, oi și capre, rasele "valahe", căutate pentru talia lor mare, făcând încă obiectul unui important articol din enciclopedia "Webster" în ajunul ultimului Război Mondial. Istoricul francez Georges Castellane, autorul unui studiu despre Serbia din perioada reconstituirii statului național (1820-1850), arată că românii erau populația economic dominantă și factorul civilizator din această țară. în timpul războaielor balcanice din 1912-1913, doi scriitori francezi, Claude Farrère și Pierre Loti, care erau ofițeri de marină, se aflau pe navele franțuzești trimise în Marea Egee și Marea de Marmara pentru a supraveghea desfășurarea ostilităților. Ei scriu că primul lucru pe care bulgarii și grecii îl făceau când intrau într-o localitate din Rumelia, era să extermine populația românească, de obicei majoritară… Astăzi se ignoră sau se ocultează adevăratul motiv pentru care Cadrilaterul a fost revendicat de România în 1913 - acela de a oferi un adăpost românilor din Peninsula Balcanică, care doreau să se salveze de masacrele cu caracter etnic și recurent pe care noile state balcanice le organizau. Continuitatea românească nu a dispărut în Balcani nici imediat după cel de al Doilea Război Mondial. în 1945-1947, când subsista oarecare libertate de circulație, româna era încă limba vehiculară și toți "frontieriștii" balcanici au folosit-o până târziu, până în anii 1970. Din secolul XII până la mijlocul secolului XVII a existat, pe teritoriul actualelor Bosnia-Herțegovina, Kossovo, Montenegro și Albania - un principat autonom românesc, pe rând vasalul Sârbiei, al Neapolelui, al Veneției și al Porții Otomane, având ca centru politic și economic orașul Moscopole (astăzi Voscopole) și ca centru cultural-religios Ohrida. Se numea Mavro-Valahia și locuitorii ei apar în cronicile străine sub numele de mavro-vlahos pe grecește, morlachi pe italienește și morlaques pe franțuzește. Morlachia a dispărut după distrugerea Moscopolei și a Ohridei de către albanezi, care râvneau la bogățiile acestui principat, asupra căruia făceau periodic razii de același tip ca năvălirile tătarilor din Moldova. Morlachii sunt strămoșii istro-românilor, dar și ai șcheienilor și ai tuturor aromânilor stabiliți în Transilvania și Ungaria : Goga, Moga, Man, Șaguna, Bellu, Baltazzi, Grabowski, Mocionea etc. în centrul Europei a dispărut în secolul XIX o populație românească numeroasă, concentrată la limita dintre Moravia și Boemia. Nu prin asimilare forțată sau izgonire, ci prin mutația pe care a adus-o industrializarea rapidă a acestei zone din dubla monarhie, exodul rural golind satele românești. Această regiune locuită compact de români se chema în limba cehă Malo Vlasia, adică Valahia Mică. încă de pe vremea Austro- Ungariei aceste sate românești "dezertificate" au fost transformate în muzee din cauza frumuseții lor. Muzee întreținute și de Republica Cehoslovacă. Muzeul Satului de pe Șoseaua Kiseleff din București este mărunt și sărăcăcios față de mărturiile păstrate acolo. Am vizitat acum câțiva ani Hradcinul, palatul regal de la Praga. Acolo am dat peste o capelă a Sfântului Ioan al Valahilor (Sviati Jan Vlasimi). întrebând pe ghid cine a fost acest personaj, am aflat că jucase un rol important în creștinarea unuia din primii regi ai Boemiei, al cărui sfetnic era. Felul pașnic și liber-consimțit în care s-a schimbat, în detrimentul românilor, alcătuirea etnică a Valahiei Mici, constituie un model de pierdere a ființei naționale la care ar fi bine ca românii să se gândească cu cea mai mare seriozitate astăzi, când compatrioții noștri visează să plece aiurea pentru a găsi un trai mai bun, lăsând pământul pentru care s-au luptat străbunii lor acelor străini care ar fi doritori să-l lucreze sau să-l cumpere. Ar fi bine să înțelegem la timp că nu tehnocrații de la Bruxelles sau de la Strasburg vor asigura perenitatea neamului nostru pe aceste meleaguri, nici caracterul românesc al statului care va administra acest teritoriu.

    Cred că este bine ca românii să-și aducă aminte de aceste lucruri, de aceea le menționez, chiar dacă nu cadrează cu tema anunțată în titlul dialogurilor noastre. Este bine să se știe că România de astăzi este numai spațiul rezidual al românității. România Mare nu este spațiul global al acesteia, cum cred unii, ci numai acela pe care românii au putut să se constituie în entități politice proprii, ca să reziste năvălirilor barbare. Este clar că, după retragerea aureliană, cei care au apărat acest spațiu de năvălirile barbare au fost vreme de câteva sute de ani goții, care s-au refugiat în cetatea naturală a Carpaților spre a rezista incursiunilor pe care le făceau hunii, care trăiau din pradă și tribut. Goții au fost dealtfel creștinați de episcopul Ulfila (cca. 340 A.D.) pe teritoriul României și al Bulgariei de azi, și de la ei avem prima mărturie că, la acea dată, băștinașii erau deja creștinați și că limba liturgică locală era greaca. Ideea de continuitate a fost preluată și de goți, pentru că pe mormintele din Castilia Veche a regilor vizigoți - pe care profesorul Alexandru Ciorănescu m-a trimis să le vizitez - scrie "Rex Godorum et Dacorum et Gaetorum et Hispaniae Rex", adică "regele goților, al dacilor, al geților și rege al Spaniei"… Deci, ei se considerau regii unor comunități definite prin nume etnice și stăpânitorii unui teritoriu definit prin numele său istoric. Faptul că românii s-au născut ca comunitate națională când și-au încropit primele unități statale, din necesitatea de a rezista năvălitorilor, este amintit chiar de vecinii noștri, în primele lor cronici. Toți vecinii noștri - cu excepția albanezilor și, parțial, a grecilor – au venit târziu pe aceste meleaguri, în calitate de năvălitori. Această amprentă a rezistenței contra năvălitorilor și a apărării în fața cuceritorilor este una din trăsăturile specificului românesc. Subconștientul românilor este impregnat de ea și de aici vine gelozia cu care-și apără "neaoșismul".
    Ceea ce se poate reproșa românilor în relațiile cu străinii, nu este lipsa de ospitalitate, de omenie. Dimpotrivă, comparați cu celelalte popoare, românii au fost întotdeauna foarte primitori și s-au purtat frumos cu toți ocupanții și năvălitorii. Prea frumos dacă luăm în considerație frecvența cu care se invitau nepoftiți la noi ! însă această cerbicie în apărarea gliei strămoșești și a obiceiurilor ancestrale se datorește continuei amenințări la care România a fost supusă. Să nu uităm că de abea s-au împlinit 60 de ani de la ultima sfârtecare a Românei de către vecinii ei, în1940.

    - îmi este frică că nu a fost și ultima dată…

    - Spre deosebire de vecinii lor, Românii nu au o istorie făcută din cuceriri pe seama altora. Lupte au fost, dar românii nu și-au anexat teritorii de la unguri, de la sârbi, de la bulgari, ca să nu mai vorbesc de cei care s-au dovedit a fi dușmanii lor cei mai răi - rușii. Este elocvent, în acest sens, răspunsul României la declarația de război a Marii Britanii, din 7 decembrie 1941, pe care am citat-o în cursul discuției noastre despre despre mareșalul Antonescu. Este deci firesc ca, la prăbușirea unui regim impus de o putere străină și a asupririi politice a unei clici care a acționat împotriva poporului român, ca mandatar a acestei puteri, încercând să-i distrugă conștiința națională și să-i altereze specificul, în toate domeniile - religie, cultură, tradiții, limbă și așa mai departe - să existe, odată cu redobândirea libertății și o căutare a identității istorice și politice. Acest lucru nu se poate face decât prin revenirea spre izvoarele noastre istorice. Cine suntem noi și care este vocația noastră, care este linia destinului nostru, cel pe care am încercat să ni-l stabilim singuri, nu cel care ne-a fost impus de alții ? Se pune problema punerii între paranteze și a eliminării din viața statului român a experienței de satelit sovietic și de dictatură marxistă sechelele colonialismului trebuind să fie lichidate înaintea rămășițelor totalitarismului. Este firesc ca această regăsire de sine să cunoască și mici exagerări de accent, care le sună neplăcut.
    Asta nu înseamnă că în România sunt manifestări de naționalism șovin, care periclitează identitatea minorităților naționale. Exemplul renașterii națiunii evreiești, odată cu restaurarea statului Israel, constituie cel mai bun exemplu și argument în această privință.

    - Vreau să revin la biata minoritate românească de la sud de Dunăre. Toate țările balcanice (cu excepția notabilă a Macedoniei) nu recunosc nici măcar dreptul la existență a minoritătii românești. De ce regimul Constantinescu și cel Iliescu nu au făcut nimic, pentru a îndrepta situația ? Cazul cel mai strigător la cer este Grecia, o țară membră a Uniunii Europene și a NATO, care nu recunoaște dreptul la existență a minoritătii aromâne și macedo-române, în timp ce în România minoritatea elenă se bucură de toate drepturile posibile, inclusiv de reprezentare parlamentară…

    - Părerea mea personală, bazată pe cunoașterea parțială a problemei, căci nu sunt bine informat în această privință, este, că, pe de o parte, guvernul român nu dorește să se implice în aceste probleme, deoarece este foarte doritor să arate cât este de obedient fată de principiile provăduite de Consiliul Europei. Pe de altă parte, nu are mijloacele să o facă : nu are bani ca să-i ajute pe românii din sudul Dunării. Gradul de dezorganizare a statului român de astăzi este atât de mare, încât nu poate să facă nimic, iar responsabilii săi nu au nici o idee despre felul în care ar putea fi salvată identitatea românilor la care v-ați referit. Când este vorba de a face zâzanie și de a infiltra comunitățile românești politicamente ostile regimului de la Bucurețti, atunci nu pregetă nici un efort.

    - Când este de luptat contra românilor din Exil, regimul de la București are și bani, și oameni, și strategie !

    - Da ! Asta este încă o dovadă, că pe ei nu-i interesează românitatea, ci puterea.

    - Ați spus că regimul de la București este obedient de Consiliul Europei. După părerea mea însă Consiliul Europei se preocupă de soarta minorităților, nu a spus niciodată, că aceste drepturi sunt bune de aruncat la coșul de gunoi, atunci ?

    - Asta este perfect adevărat. Dar avem, pe de-o parte, subalternitatea clasei dominante create de Moscova, astăzi în căutarea unui nou stăpân care să-i legitimeze poziția și, pe de altă parte, avem veleitatea Consiliului Europei, de a nu permite reglarea acestei probleme pe baza reciprocității, prin negocieri și acorduri bilaterale. Vrea să impună rezolvarea lor prin înțelegeri multilaterale, care să-i confere lui un rol, adică puterea de a interveni în afacerile interne ale statelor. Dacă nu te supui unor rgelementări globale și-ti rezolvi problemele direct cu vecinii, înseamnă că instanțele internaționale nu au nici un rol de jucat. Or, noi ne-am supus acestei dorințe a instanțelor internaționale, acceptând să nu rezolvăm singuri, cu vecinii noștri, pe baza reciprocității, chestiunea statutului care să asigure supraviețuirea și conservarea identității minorității maghiare din România, române din Ungaria și așa mai departe.

    - Să ne referim și la rușinosul tratat încheiat de președintele Constantinescu (căci el la promulgat și chiar inițiat !) cu Ucraina, nu este un act de trădare natională ?

    - Sunt de acord cu dvs., este un act de trădare natională ! Am scris de altfel și un articol pe această temă, pe ici pe colo articolul mi-a fost și cenzurat, dar aspectele esențiale au fost reproduse.

    - Cine v-a cenzurat ?

    - Revista "Dilema", condusă nominal de Andrei Pleșu, în realitate de vechi membri ai poliției ideologice comuniste… Președintele Constantinescu a dat dovadă timp de patru ani de zile de o atitudine absolut slugarnică. Nu s-a scandalizat când niște senatori americani i-au scris (nu în numele Senatului, ci în calitate de particulari, căci nu erau mandatați de acea instanță) și au intervenit grosolan în treburile interne ale României, cerându-i să interzică reabilitarea pe cale juridică a unor demitari ai regimului Antonescu. Cum recursul în anulare fusese deja înaintat de Procurorul General, președintele Constantinescu s-a speriat (!?) și a luat "măsurile necesare" pentru anularea procedurii !

    - Este inadmisibil ca așa ceva să se întâmple într-un stat declarat de drept…

    - Da, dar România nu este un stat de drept. D-le Vălenaș, trebuie să-mi permiteți să fac aici o precizare : românii confundă statul de drept cu starea de drept. Cultura politică a românilor a fost, la pornire, de obârșie franceză, iar pe frantuzește, stare și stat se spune în același fel ; de aceea, pentru a evita confuzia, ele se scriu diferit, cu majusculă atunci când este vorba de instituția politică (état și Etat). Starea de drept este opusul arbitrariului, adică al stării de fapt, și înseamnă domnia legii, pe când stat de drept vrea să zică cu totul altceva. Statul de drept este un deziderat despre care nu știu să fi fost dus la înfăptuire undeva. Este un concept german de la mijlocul secolului trecut, care presupune dreptul și libertatea fiecărui cetățean și a fiecărei asociații/comunități de a se adresa unui tribunal special sau ordinar, pentru a contesta legalitatea unui act administrativ și constituționalitatea unei legi. Este un drept de control, exercitat direct de către societatea civilă asupra societății politice. Singurul stat din lume care încearcă să instaureze acest lucru este Germania Federală, unde Tribunalul Constituțional de la Karlsruhe poate, în principiu, să primească sesizarea oricărui alt tribunal ordinar în această materie. Dezideratul de a se ajunge la un stat de drept, este proclamat însă de toate statele. Pe vremea când am studiat eu dreptul public, în Franța, noțiunea de stat de drept era menționată ca o curiozitate, ca o specificitate a gândirii politice a publiciștilor germani și austrieci… în dreptul britanic și american conceptul de stat de drept nu există, nu există nici măcar cuvântul.

    - Să revenim asupra tratului cu Ucraina. România a pierdut tot, iar Ucraina a câștigat tot ! "Opera" lui Adrian Severin și a președintelui Constantinescu…

    - Nu s-a pierdut nimic, căci orice tratat este renegociabil. Deci, România poate să-l renogocieze pe cel cu Ucraina, dacă nu-i convine.

    - Termenul său de valabilitate este pe zece ani…

    - Un nou regim politic poate oricând să schimbe un tratat, să-l renegocieze, chiar dacă nu i-a expirat validitatea. De ce s-a ajuns la acest tratat cu Ucraina ? Din mai multe motive. în primul rând din cauza dorinței slugarnice de a fi pe placul Marilor Puteri, care la noi s-au exprimat prin gură americană, dar și în interesul Rusiei. în al doilea rând, pun acest tratat pe seama totalei inculturi și incompetențe a clasei noastre politice. De conștiință națională și de apărarea intereselor României, adică de patriotism, să nu mai vorbim.
    Clasa politică românească nu vrea altceva decât să se procopsească și, pentru aceasta se ploconește spre a sta cât mai mult în fotoliile în care s-a instalat. Unul din felurile ei de a se menține la putere, este recunoașterea internațională. De aceea, polticienii români cântă în strună concertului international, ca, fiind pe placul celor care dau tonul sau organizează cacofonia, să se mențină la putere. Asta ne face să ajungem din nou la situația de impostură la pătrat, pe care o are clasa conducătoare a României. Membrii ei se fac că sunt reprezentanții României în fața instanțelor internaționale și la București pozează în autorități recunoscute și onorate peste hotare. Se pun singuri într-o situație falsă, pentru că nici unul din aceste două aspecte nu este real.

    - Să trecem acum la "relațiile" României cu "Republica Moldova". Nu este o aberație, din toate punctele de vedere, această "Republică Moldova"?

    - Desigur că este ! A fost o mare greșeală că România a recunoscut "Republica Moldova"! România nu trebuia să recunoască statul Moldova, trebuia pur ți simplu să o ocupe, pentru a restabili frontiera din 22 Iunie 1940, așa cum o autorizează Declarația Națiunilor Unite de la Casablanca și dreptul internațional în vigoare ! Poate că ar fi trebuit chiar să profite de prăbușirea sistemului sovietic pentru a redobândi granițele istorice și etnice dinaintea expansiunii ruse către sud, proclamarea R.S.S.A. Moldovenească constituind un act de recunoaștere a românității Transnistriei de către Moscova însăși ! Americanii s-au temut de acest lucru și i-au trimis în acest sens un mesaj președintelui Iliescu, recunoscând primii suveranitatea "statului" de la Chișinău. Dar asta nu înseamnă că Iliescu trebuia să renunțe. în august 1991, nici Ucraina, nici Rusia nu erau în situația de a se împotrivi. Frontiera României putea atunci, fără nici un risc, să fie mutată pe Nistru, sau chiar pe Bug. Pericolul ar fi apărut abia în 1992,când a avut loc și "conflictul" dintre Moldova ți Transnistria, evident regizat de Kremlin.

    - De ce americanii s-au împotrivit acestei idei ?

    - Ca să nu-i supere pe ruși, de care sunt legați, se pare, sentimental… Serios vorbind, au vrut să arate că nu au intenția să impieteze asupra zonei de interese prioritare ale Moscovei.

    - Ce a fost în 1991 a fost, roata istoriei nu mai poate fi învârtită înapoi, ce este de făcut acum cu această "Repblică Moldova"?

    - Roata istoriei nu merge numai înainte, ca să nu mai vorbesc de faptul că parcurgerea celor 360° a rotației implică revenirea periodică la același punct. Ca membru activ al Exilului, am fost implicat în demersurile pe care românii din Lumea Liberă le-au făcut imediat după puciul eșuat din august 1991, la desființarea URSS, pe lângă guvernele marilor puteri occidentale, privitor la dreptul României de a redobândi suveranitatea politică și teritorială asupra teritoriilor anexate de URSS ca urmare a pactului Ribbentrop-Molotov, o dată cu denunțarea formală a acestuia și în același fel ca republicile baltice. Răspunsurile primite au fost, în mare, a) că ele nu pot încuraja România să ia o astfel de inițativă, b) că se miră că puterea de la București nu a luat-o încă, și c) că, dacă ar lua-o, ele s-ar alinia curentului de opinie, care, în acel moment, n-ar putea să fie defavorabil Bucureștilor. Constituțiile Coreii de Sud și a Germaniei Federale (dinainte de 1990), prevăd dreptul la reunificare, conform tratatelor internaționale : statutul Ligii Națiunilor, reluat de Carta Națiunilor Unite. Fiind scris acest lucru în legea fundamentală a statului, nimeni nu se putea împotrivi. Românii puteau foarte bine să introducă și ei în Constituția din 1991 această dispoziție, că-și rezervă dreptul imprescriptibil de a se reuni pentru a trăi în interiorul frontierelor aceluiași stat și de a nu recunoaște împărțirile artificiale, împuse de alte state României. Numai că constituția din 1991 nu a fost scrisă de români, ci de membrii oligarhiei coloniale sovietice, adică de reprezentanții puterii care și-a însușit teritoriile cu pricina. România nu trebuia să numească un ambasador la Chișinău, asta este clar !

    - Chiar dacă a fost numit de regimul Iliescu, regimul Constantinescu avea datoria să-și retragă ambasadorul de la Chișinău…

    - Putea, fără să ajungă la ruperea relațiilor, să numească un comisar special sau ad hoc, justificând prin dreptul ei la redobândirea suveranității politice și teritoriale "caracterul special" al legăturilor cu Chișinăul !

    - Sunt nevoit să repet întrebarea : ce se poate face concret cu așa zisa "Republică Moldova"? Singura constatare pe care mi-o permit este că regimul Constantinescu a urmat exact linia trasată de regimul Iliescu, cu alte cuvinte nu a făcut NIMIC în vederea reunificării…

    - Diversele vizite pe care le-am făcut în Basarabia și la luptătorii români din Bucovina și Transnistria pe care i-am întâlnit, m-au convins că acolo se află astăzi elita neamului, care se formează și se afirmă întotdeauna acolo unde lupta este mai grea, deoarece, operând ca un revelator de valori, adversitatea pune în evidență forța de caracter și competența, prin care se remarcă indivizii. Oamenii cei mai capabili să insuflețească lupta pentru cauza neamului nostru, prin abnegația cu care i se dedică, prin curajul cu care-și înfruntă dușmanii – singuri și lipsiți de mijloace de cele mai multe ori -, prin valoarea pilduitoare a sacrificiilor pe care le fac spre a ține treaz idealul național și prin calitatea tezelor pe care se întemeiază în apărarea drepturilor întregii românități, sunt astăzi frații noștri de peste Prut, așa cum au fost până la 1916 cei de peste Carpați. Un al doilea lucru concret care s-ar putea face, ar fi să se ceară identificarea și urmărirea penală a persoanelor implicate în genocidul din Basarabia, Bucovina de Nord, Herța și Transnistria. De asemenea, ar trebui să se pună în fața instanțelor internaționale problema repatrierii celor 2-3 milioane de români care au fost deportați în Kuban, Caucaz și Siberia. Românii sunt și astăzi supuși la persecuții inimaginabile, în special din partea Ucrainei și a Rusiei. Despre toate aceste prigoane au depus mărturie, la primul Forum al Presei Române de Pretutindeni, nu numai etnici români, dar și evrei și chiar ucrainieni…

    - Tratatamentul intolerabil pe care îl suportă românii în Urcraina este și "opera" tratatului rușinos încheiat cu această țară. Este interesant, că partea tehnică a tratatului a fost negociată de Dumitru Ciaușu, ambasadorul României la Paris…

    - Ce este "interesant" aici ? Toți diplomații români sunt școliți la Moscova, în afară de câțiva desigur. Unul din ei fiind dl. Tudor Dunca, ambasadorul României la Bonn, un om de treabă, dar complet "pe dinafară". înainte de domnia sa, nu știu să fi fost cineva fără conexiuni dubioase în MAE…

    - Să trecem la un alt subiect delicat : România ca stat național-unitar. în ultimul timp, o serie de intelectuali români, pun în discuție acest termen, avansând chiar ideea federalizării României…

    - D-le Vălenaș, în democrație oricine are dreptul să-și spună părerea despre orice. Dar asta nu înseamnă că această părere are vreo greutate ! Trebuie să vă spun în mod hotărât și agresiv, că opinia dobitocilor în genere nu mă interesează și a dobitocilor cu pretenții, în particular, adică a categoriei de care vorbiți, încă mai puțin ! Vă rog să reproduceti exact expresia folosită de mine, cuvânt cu cuvânt ! Acești oameni nu au nici o chemare să vorbească despre așa ceva. Când este vorba de a discuta serios despre lucruri grave, să mi se dea voie, să nu mă intereseze părerile profanilor, "afonilor", a celor care cred că, dacă sunt intelectuali, pot ține discursuri pe orice temă ! Cei care abordează astfel de subiecte trebuie să cunoască realitățile istorice și sociale pe care ți se întemeiază argumentele.

    Mai întâi, câteva cuvinte despre federalizarea României și, apoi să stabilim ce înseamnă stat unitar și stat national. Am avut pe tema federalizării o neînțelegere cu reprezentantul Fundației Hanns Seidl la București, în urma căreia am pus capăt unei colaborări strânse și rodnice. Militant creștin-democrat în Franța, m-am simțit mai apropiat de CSU decât de CDU din două motive precise : unu, cea din urmă este dispusă la compromisuri cu liberalii și marxiștii care-i pot amenința identitatea creștină, și doi, tot ea respinge ideea că totalitarismul nu poate fi eradicat decât dacă este condamnat în bloc, începând cu rădăcinile, nu distrugându-i pe rând ramurile, cu speranța că nu va mai rodi : CDU nu vrea să atace totalitarismul originar, adică ideologia iacobină și impostura democratică a Revoluției Franceze. M-am despărțit de Fundația Hanns Seidl pe tema federalizării României, când am constatat că o încurajează suscitând atitudini particulariste și împingând industriașii germani să investească numai în Transilvania. în disputa pe care am avut-o pe marginea acestui subiect, am fost întrebat : "De ce ești D-ta atât de potrivnic federalizării României, care ar duce la soluționarea problemelor etnice și ar menaja susceptibilitățile pe care le trezește în provincie credința autorităților centrale că toate problemele se rezolvă la București ? Nu vezi ce bine am reușit noi în Germania ? Astăzi suntem un model pentru toată Europa, un model care s-ar putea chiar să fie adoptat pentru structurarea politică a Uniunii europeene"…
    La care eu am dat următorul răspuns : "Primo, Germaniei i-au trebuit multe secole pentru a dobândi forța centripetă necesară menținerii statului național, constant amenințat de forțele centrifuge stimulate de puterile străine, reușind să dobândească această "massă critică" de abia acum o sută de ani, când a luat locul Franței și Angliei, devenind prima putere europeană. Secundo, riscul de desfacere a statelor federale care nu aveau această pondere ne-a fost recent ilustrat de ceea ce s-a petrecut după dispariția Cortinei de Fier, cu Iugoslavia și cu Ceho-Slovacia. Neînțelegerile etnice, abil cultivate și stimulate de puterile care voiau să pătrundă în zona rezervată "intereselor majore" ale Rusiei – definite ca atare de acordul de la Helsinki, care, în 1975, prelungea împărțeala de la Teheran – au favorizat și provocat spargerea federațiilor născute din voința popoarelor slave de Sud și de Vest de a se constitui în astfel de state, voință care, de altfel, a fost cauza imediată și motivul izbucnirii Primului Război Mondial. Sârbii fiind un popor care s-a luptat fără încetare, vreme de patru veacuri, contra dominației otomane și pentru păstrarea identitătii lor (ca și croații de altfel), nu erau câtuși de puțin dispuși să abandoneze ceea ce obținuseră în 1920și se apăraseră cu atâta înverșunare în timpul ultimului Război Mondial. Și cu atât mai puțin să li se creeze state musulmane și capete de pod fundamentaliste pe teritoriul lor ! Era natural ca acest neam, condamnat de o istorie vitregă să fie războinic, să se împotrivească cu armele în mână celor care vor să-i desfacă țara, spulberându-i un ideal abea împlinit. Să nu uităm că sârbii, muntenegrenii, croații și bosniacii au aceiași obârșie etnică, vorbesc aceiași limbă și împărtășesc aceiași cultură și aceleași tradiții populare – fiind artificial despărtiți de ocupanții maghiari și otomani, care le-au impus propria religie de stat pentru a-i asimila mai ușor. Cehii, niște burghezi comozi care nu s-au prea bătut în decursul istoriei lor contra diverșilor cotropitori, au acceptat fără să crâcnească dispoziția care li s-a dat, de a divorța de Slovacia, sub pretextul că debarasarea de aceasta, considerată mai rusofilă și mai comunizată, ar accelera admiterea lor în structurile occidentale și accesul la bunăstarea la care aspira. Terzio, România nu este, spre deosebire de Iugoslavia și Ceho-Slovacia, un stat multietnic, ci un stat românesc, adică național, cu minorități etnice care beneficiază de drepturi și libertăti de care nu se bucură nicăieri minoritarii în Europa - unde de altfel nu se obișnuiește a se recunoaște caracterul național al alterității lor. Recuperare istorică a ceea ce a mai rămas din teritoriile majoritar locuite de români de-a lungul veacurilor, mereu amputate de tentativele hegemonice ale puterilor vecine, România este stat unitar prin vocație : s-a constituit în scopul precis al unirii tuturor românilor într-un singur stat și prin fuzionarea celor trei principate românești într-o singură entitate politică. în1940, administrația centralizată a unui regim autoritar n-a putut face față politicii de dislocare teritorială a vecinilor revizioniști care, cu ajutorul puterilor revanșarde, au anexat porțiuni importante din solul național. Quarto, astăzi România este din nou locul de convergență al vectorilor expansioniști care o împiedecaseră să accedeze la rangul de stat suveran și să-și realizeze idealul de unitate natională până în 1877- ba îi amenințaseră recurent însăși existența. Ea este cu atât mai vulnerabilă la forțele centrifuge încurajate din exterior, cu cât conjuncturii defavorabile descrise mai sus i se adaogă o situație internă dezastruoasă și faptul că este condusă de o clasă politică deopotrivă incompetentă și aservită unui stat ostil – cu alte cuvinte cvasi total lipsită de mijloacele necesare pentru a face față dificultăților externe și dependentă de bunăvoința puțin probabilă a unor puteri cu interese eventual convergente căci de simpatia lor nu poate fi vorba. Prin urmare, federalismul nu este doar incompatibil cu sensul formării și al continuității statului român, ci constituie chiar un pericol pentru supraviețuirea României ca stat și a românilor ca națiune". Voi reveni mai târziu asupra acestei ultime afirmații.

    Să revenim acum la noțiunile de stat național și de stat unitar. Statul național este "opusul" statului-națiune prin aceea că, spre deosebire de el, nu este un stat teritorial ci unul comunitar : este expresia politică a unei comunităti conștiente de identitatea ei, nu a unui grup care stăpânește un teritoriu și impune pe cale admininistrativă propria sa identitate tuturor locuitorilor acestui spațiu. Stat unitar este acela în care nu există motive de ordin etnic, cultural, religios sau politic care să justifice o organizare de tip federal. Federația este de obicei un stat care s-a constituit progresiv, prin aglutinare de unități diferite, care nu au avut până atunci o istorie comună și, pe de altă parte, nu se împărtășesc de la aceași religie și aceiași cultură, nu vorbesc aceași limbă, nu au aceiași obârșie etc.

    - Nu chiar, exemplul Germaniei Federale vă contrazice. Chiar și Statele Unite vă contrazic…

    - Dimpotrivă, sunt întocmai exemplele care-mi convin mai bine pentru a-mi susține afirmațiile ! Germania este stat federal, din motive deopotrivă istorice și etnico-religioase, adică o aglutinare de particularisme. Ea a fost, în mod succesiv, sub Primul Imperiu (1273-1806) o confederație de comitate, marchizate, ducate, principate și regate autonome, vasalele unui împărat, ales până în 1556 și apoi ereditar ; Confederația Germană și apoi Renană (1806-1870) a reunit state egale sub conducerea unui președinte ales ; al Doilea Imperiu (1870-1918) a fost o federație de monarhii subordonate unui împărat ; sub Prima Republică (1918-1935) o federație de landuri (fostele monarhii) - configurație politică pe care a preluat-o statul german de după Hitler. Germania a fost măcinată de conflicte dinastice, etnice și religioase până în 1870. Numai mâna de fier a lui Bismarck a putut da statului federal ponderea necesară pentru a rezista forțelor centrifuge ale statelor federate, gata să se alieze cu statele vecine pentru a-și afirma independența. Statele Unite nu sunt un stat în sensul pe care termenul îl are în Europa. Ca și Rusia, sunt o vastă administrație teritorială, care guvernează o masă umană lipsită de o identitate comună, care nu poate fi chemată națiune pentru că este încă o magmă în curs de închegare. Melting pot-ul este o ficțiune propagandistică deoarece, departe de a fuziona, etniile din SUA indo-americanii, afro-americanii, iudeo-americanii, italo-americanii, sino-americanii etc. - sunt juxtapuse și rivale, se amestecă puțin și rar între ele. Un caz asemănător a fost Uniunea Sovietică, care sub forme juridice acceptabile pentru comunitatea internațională și amestecând populațiile prin deportare și colonizare, pretindea că a rezolvat problema națională. în realitate nu a rezolvat nimic ! Dimpotrivă, cu ipocrizie a urmărit rusificarea prin slavizare a etniilor recunoscute pe hârtie ca "autonome" sau "independente", reușind doar să inhibe sentimentele naționale care, după zeci de ani de frustrare, se defulează ofensiv după prăbușirea totalitarismului. Se poate în mod serios afirma că Uniunea Sovietică a fost un stat federal ?

    - Nu ! URSS a fost doar un imperiu centralizat !

    - Da, puternic centralizat. Spre deosebire de Franța, care este un stat unitar doar cu numele, pentru că este hiper-centralizat, România este un stat unitar prin aceea că este uniform locuit de o populatie omogenă, care nu rezultă din voința unei familii domnitoare de a-și extinde posesiile, reunind sub stăpânirea ei niște teritorii cu populații de varii etnii. Franța este un stat înființat de cuceritori germani – francii - care i-au dat și numele, în care se vorbește o limbă romanică, dar care este locuit de o populatie pestriță - basci, celți, italieni, catalani, occitani, flamanzi, nemți – legată laolaltă de sentimentul dinastic, pe care republica l-a înlocuit cu dogmele Revolutiei din 1789. Totalitarismul iacobin pare să fi reușit mai bine în Franța decât cel marxist în Rusia ! Românii în schimb, datorită luptelor continue pe care le-au dat cu diverșii năvălitori, au avut o conștiință națională – în sensul precis al perceperii deosebirii dintre ei și popoarele vecine – care i-a făcut să dorească singuri să se unească într-un singur stat.

    - Cu astfel de argumente nu o să-i convingeți pe adepții federalizării…

    - Adepții federalizării se numără la noi pe degetele unei singure mâini ! România nu este un stat multinațional : are o populație omogen românească și o mică proporție de alogeni. Dacă ar fi fost multinațional, s-ar fi justificat poate federalizarea. România are doar o singură minoritate care nu are patrie, cea țigănească, care ar putea de aceea cere o oarecare autonomie…

    - Atât ar mai lipsi României…

    - Ungurii au un stat vecin, Ungaria, care le poate asigura identitatea. Ungurul care-și face griji pentru identitatea lui se poate duce în Ungaria, ca să se "resurseze în maghiarism" și apoi să se întoarcă în România, fericit că și-a făcut plinul de "substanță identitară". Evreii, la fel, dacă sunt nemultumiți de felul nemaipomenit de liberal care le este oferit de noi pentru ași păstra identitatea, pot să facă o "cură de iudaism" în Israel.

    - Mie mi se pare teribil de cinică o astfel de argumentare. Dacă o acceptăm, atunci trebuie acceptată și reciprocitatea ei. De exemplu, grecii ar putea să spună aromânilor, "dacă nu vă convine în Grecia, duceți-vă în România și nici nu mai veniți înapoi !"

    - Așa este, cum spui dumneata. Dar nu este cinism. Este numai justificarea rezolvării acestor probleme pe bază de reciprocitate, prin negocieri bilaterale. Nimic nu-mi justifică, mie ca român, acordarea unor drepturi maghiarilor din România de care românii din Ungaria nu ar beneficia și ei.

    - Sunt categoric împotriva acestui punct de vedere ! Un stat își poate clădi democrația fără să se refere și să se compare cu altul. Asta pe de o parte. Pe de altă parte când este vorba de drepturi democratice, iar drepturile minorităților intră în acest domeniu, ele trebuie acordate, indiferent dacă un stat oarecare, vecin să spunem, nu le acordă. Dacă ucrainienii se poartă oribil cu populația românească de la "ei", înseamnă că România trebuie să le interzică ucrainienilor de la noi, predarea în limba lor maternă ? Sau să ne imaginăm absurdul-absurdului : dacă Ungaria ar masacra populația românească de la ei, România ar trebuie, pe bază de "reciprocitate", cum spuneti dvs., să-i extermine pe toți maghiarii din țară ??!

     - Unde nu există reciprocitate în aplicarea principiilor apar discriminări interesate. Mai ales între vecini, căci între ei apar mereu conflicte de interese. Noi ne-am obișnuit cu pretențiile minorităților de la noi, inacceptabile aiurea - mai concret neacceptate de nici un alt stat - care vor să trăiască ca un stat în stat. Este relevantă în această privință acțiunea lor pe lângă Aliați, care la Conferința de la Versailles, în 1919, au dorit să le satifacă doleanțele, creând un Consiliu al Minorităților – evident pus sub tutela Marilor Puteri ! – care ar fi instituționalizat discriminarea și segregația, împărțind cetățenii români în două categorii, după apartenența lor etnică : majoritari și minoritari. Acest proiect dispunea ca majoritarii să fie supuși legilor statului român, care nu erau însă obligatorii pentru minoritari, aceștia putând apela la Consiliul Minorităților, ale cărui dispoziții ar fi primat dreptului intern, încălcând astfel suveranitatea României. Caracterul totodată absurd și cinic al instituției a dus la respingerea jurisdicției ei de către statele vizate și, în cele din urmă, la abandonarea proiectului. Este interesant de notat că, exact în aceiași perioadă (1919-1920), principalele puteri europeene luau măsuri de o extremă duritate împotriva propriilor minorităti, care, desigur, nu ar fi putut beneficia de protecția Consiliului. Franța îi întemnița pe alsacienii care cereau, nu autonomie, ci alipirea prin referendum, nu prin anexare, iar Marea Britanie se punea cu tunul pe irlandezi !

    - Să revenim la relațiile cu Ungaria, cu minoritatea maghiară. De ce trebuie România să se raporteze la Ungaria ? Dacă Ungaria a asimilat o bună parte din minoritatea românească de acolo (însă vina nu aparține numai statului maghiar ci și României și chiar celor asimilați - pentru că unii așa au dorit), România trebuie să treacă la asimilarea forțată a ungurilor din Transilvania și Banat ? Ar fi absurd… Las la o parte că ar fi și complet neelegant.

    - Eu nu pledez aici cazul românilor din Ungaria. Știu că asimilarea lor s-a produs și din vina lor, cum bine ați spus și dvs., d-le Vălenaș. Eu însă am afirmat altceva, și anume că singura modalitate de a le apăra identitatea națională este ca autoritățile românești, atunci când discută cu cele maghiare, să pună în discuție și situația românilor din Ungaria. Dacă Budapesta abordează problema minorității maghiare din România, atunci automat trebuie discutată și problema minorității românești din Ungaria. Numai că România nu cere niciodată acest lucru ! Deși până în 1940 o făcea regulat !

    - De ce să se intereseze Bucureștiul de 50 000 de români din Ungaria, când nu se interesează de aproape un milion de români din Valea Timocului, administrată de "prietenii" și "frații" sârbi…

    - Până în 1940 Bucureștii s-au interesat de soarta tuturor românilor de peste granițe. Au construit școli și biserici, au finanțat programe culturale și sociale etc. Revin însă la reciprocitate. Este foarte simplu : când eu nu am alte mijloace de a acționa asupra partenerului, sunt obligat să folosesc reciprocitatea, ca să nu-mi pierd capacitatea de a negocia și a nu compromite poziția pe care mă situez ! Este unul din mijloacele recunoscute ca valabil, curent folosit în relațiile dintre state. Eu, România, nu am alt mijloc, de a obliga statul maghiar să respecte drepturile românilor de acolo, decât evocând drepturile ungurilor de aici. Cu alte cuvinte, să fac din ceea ce dau eu minoritarilor de la mine garanția celor pe care vreau să le obțin pentru minoritarii mei de peste graniță ! Eu mă refer doar la relațiile dintre România și Ungaria. Altfel se pune problema în negocierile cu reprezentanții maghiarimii din România. Pentru că nu am auzit ca maghiarii din România să militeze pentru drepturile românilor din Ungaria, nici să se arate solidari cu lupta lui Ilie Ilașcu !

    - Ar fi și absurd, doar nu ei trebuie să militeze, ci statul român. Trebuie însă reamintit un lucru interesant, pe nedrept uitat. în chestiunea reunificării cu Basarabia, reprezentanții maghiarimii din România, UDMR-ul adică, au avut o pozitie clară și lipsită de orice echivoc, susținând necesitatea acestei reunificări ! în schimb partidele "românești" (vorba vine) au tăcut… Inclusiv cele "istorice", cu particola "național" în denumirea partidului…
    Revenind la UDMR, mie mi se pare și singurul partid responsabil din România, mă refer în special la responsabilitatea față de propriul electorat…

    - Asta așa este ! Subscriu total la cele afirmate de dvs. cu privire la comportamentul responsabil față de alegătorii săi al UDMR, dar țin să adaog ceva : are cadre foarte competente ! Deși UDMR-ul provine și el din fostul PCR, și este dominat de foști comuniști, nu de cei cu idei "liberale". în plus, spre rușinea noastră, acești comuniști unguri vorbesc mai corect românește decât parlamentarii români !

    - Nu-i chiar controlat UDMR-ul de foștii comuniști…

    - Am spus "dominat", nu total controlat. Dar comuniștii din UDMR sunt cei mai responsabili dintre comuniști pentru că, spre deosebire de cei români, și-au schimbat efectiv "haina", chiar dacă au făcut-o cu regret. După 1989 acești comuniști au fost trimiși să învețe în Anglia și în Germania ce înseamnă realmente democrația, nu doar să strige lozinci, cum au făcut până peste sațietate politicienii români de aceiași sorginte. Au apărat interesele maghiarilor din România cu acea cinste pe care o dovedești dând seama de ceea ce ai făcut. La scadență oamenii au venit cu bilanțul, spunând, "uitați ce am obținut pentru voi". N-au venit cu noi promisiuni, ca să se uite cele vechi neîndeplinite. Asta nu înseamnă însă că ei au și sentimente prietenești față de România și că se poartă ca niște cetățeni leali. Ei au o atitudine disimulată, dacă nu subversivă, în privința drepturilor pe care le cer. Ei încearcă să obțină autonomia teritorială în mod pieziș, cerând să se recunoască locuri, zone, unde ei reprezintă majoritatea, ca să poată obține ulterior un regim particular în România. Este un prim pas spre o autonomie teritorială, pentru noi total inacceptabilă.

    - Revenim din nou la federalizare…

    - Da, trebuie să revenim la discuția despre federalizare. înainte însă, hai să definim care sunt limitele autodeterminării. Autoderminarea nu înseamnă neapărat independență : poate fi și autonomie în limitele unui stat existent. Am asistat nu de mult în Transilvania la niște manifestări pur demagogice de "autodeterminare", ale unui domn Sabin Gherman. La Iași îl avem pe primarul acestui municipiu, care-și face "partidul moldovenilor" și în curând vor mai apărea și altii.

    - Primarul Iașului, Constantin Simirad, nu a cerut nici un fel de autodeterminare, și-a creat doar un mic partid, Partidul Moldovenilor și atât…

    - Deocamdată nu militează pentru autodeterminare. El exprimă frustarea moldovenilor, care se simt considerați niște cetățeni de rangul doi.

    - Dar asta și sunt ! aici i-a adus Bucureștiul, și nu de ieri, de

    Nota: Dialogul de mai sus, de mare actualitate, aparent datat pe alocuri doar fiindcă se referă și la președinția lui Emil Constantinescu, face parte din volumul lui Ion Varlam, Pseudo-România. Conspirarea deconspirarii, o exceelntă carte de analiză politică sub forma de dialoguri, realizate si consemnate de Liviu Valenaș.
    Un comentariu pertinent si incitant a fost publicat de Mircea Platon la finele lui 2008 pe www.bookblog.ro. Cartea, editata în 2004 la VOG, este greu de gasit, fiind necorespunzator difuzata si trecută sub tăcere. De aceea reluăm acest capitol oferindu-l cititorilor Asymetriei, cu speranța că o reeditare va fi posibilă cât de curând.
    Associated Topics

    Societatea de mâine


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 21

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.55 Seconds