Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 56 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Restituiri: Isabela Vasiliu-Scraba. Costantin Noica pe alta Lista neagra
    Scris la Tuesday, May 26 @ 21:36:59 CEST de catre asymetria
    Memoria
    CENTENAR NOICA (1909-1987)


    Petre Țuțea spunea că în închisoare, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu s-a putut supraviețui. Constantin Noica a supraviețuit.




    Isabela Vasiliu-Scraba

    Lista neagră cu cărți scrise de Noica


    In 1940 Lucian Blaga spunea că viitorul de natură spirituală al scriitorilor români va fi unul de excepție. Desigur, acest lucru nu avea cum să se vadă prea curând în România ciuntită și ocupată de trupele sovietice, unde însuși marele filosof, poet, dramaturg și eseist de anvergură europeană fusese interzis. Intr-o scrisoare către Mircea Eliade, P.P. Ionescu (1903-1979) îi scria de la Viena lui Eliade că nimeni nu-și poate imagina ce-au însemnat primii 25 de ani de ocupație comunistă, “regim în care un fost prim-ministru e împușcat de un alt ministru (…). Dumneata nu poți cunoaște felul cum moare, tot asasinat, următorul prim ministru (…). Noica a stat închis ani și ani pentru că și-a citit într-un cerc de prieteni o lucrare. (…). Pe Lucian Blaga l-au decretat mare poet deabia după moarte. (…) G. Călinescu a intrat repede în hora unde “Satan conduit le bal”. Ne-a delectat cu câteva romane atât de trăznite încât unul din ele (Scrinul negru) a fost multă vreme repudiat. Mihail Ralea și Tudor Vianu au adoptat rapid metoda și au reușit să moară în plină glorie. Pentru filosofie au fost puțini pretedenți. Alex. Joja a devenit campionul dialecticii” (v. M. Eliade și corespondenții săi, vol.5, Criterion Publishing, București, 2007, p. 409-410).
    La cel de-al XII-lea Congres internațional de filozofie, oficialătățile comuniste îi trimiteau dincolo de Cortina de fier pe Joja, Ralea și Vianu. Era în 1958, anul în care statul român, încăput pe mâna mercenarilor ocupantului sovietic, s-a opus acordării Premiului Nobel lui Blaga, filosoful marginalizat și hărțuit de Securitate (v. Dorly Blaga, Lucian Blaga în vizorul securității, Bibl. Apostrof, 1998). Tradus din 1943 de Julius Draser, Spațiul Mioritic (București, Cartea Românească, 1936) va fi publicat abia după patru decenii (1), la vremea când Noica (1909-1987) a încercat să-l “relanseze” pe filozoful Blaga.
    Ecoul eforturilor sale a fost minim, fiindcă însuși Noica era reintrat pe “ușa din dos” a culturii (v. Jurnalul de la Păltiniș, 1983), nefiind onorat la împlinirea vârstei de șaptezeci de ani, deși începuseră a I se publica din scrieri, ca urmare a sarcinii de meditator oficial, particular si onorific pe care a îndeplinit-o cu bucurie după ieșirea din închisoare. Tot în ideea unei contracarări a politicii de anihilare a tot ce reprezintă valoare filozofică românească s-a mai străduit Noica si la repunerea în circuit a gândirii lui Mircea Vulcănescu. Dar opoziția majoră la eforturile sale a venit chiar din partea celor plasați foarte în apropierea sa.
    Influențat de morala comunistă a omului de tip nou, format în mediul ideologilor comuniști (în casa lui Henry Wald l-ar fi întâlnit prima dată pe Noica), Gabriel Liiceanu nu s-a sfiit să consemneze “căderea” bătrânului filosoful de școală naeionesciană în geschmacklos-ul unei “metafizici a ciobănelului” și a “arcului carpatic”. In plus, auto-declaratul discipol, când nu-l acuză pe Noica de “frustrări și orgolii regionale” (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p.233) își face vinovat maestrul de entuziasmele pe care cărțile sale l-ar putea trezi în rândul “zbierătorilor de profesie” (op. cit., p. 162). O astfel de atitudine lăudabilă din perspectiva internaționalistului Ion Ianoși (stalinistul care a inventat o “constrângere” a comunismului “naționalist” care l-ar fi silit pe Noica la “cădere”) apare asezonată la Liiceanu cu o altă acuzație la fel de inimaginabilă: aceea că “definirea unui profil spiritual național” presupune “pericolul de exaltare a specificului național și eliminarea ca străine și impure a influențelor culturale de tip vestic [subl.ns., I.V.-S.]”. In opinia lui Gabriel Liiceanu, divorțul dintre valorile europene și cele autohtone la Noica s-ar recunoaște după titlurile cărților sale.
    Ca să demonstreze justețea unei asemenea păreri, de-o parte discipolul înșiră lucrările lui Noica fără specificări regionale în titlurile lor: Comentariile la dialogurile lui Platon, Conceptele deschise la Descartes, Leibniz și Kant, Povestirile după Hegel, Despărțirea de Goethe, Devenirea întru ființă, Trei introduceri la devenirea întru ființă și Scrisorile despre logica lui Hermes. Ele s-ar putea cuprinde în istoria filozofiei europene. In celelalte cărți apărute în comunism, Noica ar fi reușit să elimine influențele culturale de tip vestic, expunându-se unui “ridicol de primă instanță”, prin transformarea handicapului “neîmplinirii” culturale românești în argument de superioritate (p.231).
    In termenii viziunii lui Blaga din 1940, s-ar cuveni aici de subliniat reușita culturală de nivel european a unor foști deținuți politici: Contantin Noica, Anton Dumitriu și Alexandru Paleologu, în calitatea lor de reprezentanți ai gândirii românești din vremea teroarei comuniste. “Handicapul” neîmplinirii culturale - pe care sconta Leonte Răutu după eliberarea din închisori a supraviețuitorilor regimului de exterminare care făcuse douăsutedemii (200 000) de victime în rândul întemnițaților politici -, a rămas o vorbă în vânt, repetată până la sațietate de Pleșu, Patapevici si Liiceanu.
    Sentimentul românesc al ființei, carte pe care Mircea Eliade ar fi vrut să o vadă în franceză prin librăriile vestice, este catalogată de Liiceanu exact în maniera în care gândeau și acționau cei care dirijeau din umbră exporturile de valori culturale românești. Adică o desconsideră la grămadă împreună cu Rostirea filozofică românească, Creație și frumos în rostirea românească și Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii românești (București, Ed. Eminescu, 1975).
    O catalogare echivocă o are meditația despre “maladiile spiritului”. Ion Ianoși consemnează că titlul Șase maladii ale spiritului contemporan “a trebuit ascuns în subtitlul cărții intitulate la apariție Spiritul românesc în cumpătul vremii (București, Ed. Univers, 1978)”, conținutul lucrării fiind mai bine redat de subtitlu. Liiceanu trece volumul despre maladiile spiritului în ambele liste, între scrierile europene ale lui Noica folosind subtitlul, iar între cărțile “ne-europene” referindu-se la ea după titlu.
    Unii ar spune că dubla poziționare a aceleiași cărți între cele de lăudat și cele de blamat ar fi un indiciu al șubrezeniei eșafodajului teoretic întitulat pe cât de pompos, pe atât de ridicol: O tensiune nerezolvată: idiomatic și universal (v.Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniș,1983, p.230). Acestora le-am oferi și un alt indiciu. Intre titlurile de scrieri noiciene oferite oprobiului public apare și cartea despre Eminescu din 1975, catalogată în prealabil drept scriere europeană. Lipsa unor opinii personale la cel care consemna de zor opiniile lui Noica se vede din cuprinderea în lista neagră (din vara lui 1981) a Gândurilor despre omul deplin după ce lucrarea despre Eminescu îi păruse (cu câteva luni mai înainte) că a fost scrisă de Constantin Noica în “marele alfabet cultural al spiritului european și universal” (p.137). Pe 19 noiembrie 1980 el notase că maestru său, prin Eminescu sau omul deplin al culturii românești ar fi oferit “un model de universalitate și de meditație în absolut” (p.138).
    Dificultățile lui Liiceanu de a urmării spusele meditatorului său apar din redarea explicațiilor lui Noica referitoare la zeflemeaua lui Caragiale prin ocolișul căreia ar fi ajuns la “nefinitul în marginile”(C.N.) gândirii și limbii românești a lui Eminescu. O astfel de lămurire ar plasa din nou cartea despre Eminescu pe lista neagră a lucrărilor neeuropene publicate de Noica.
    “Românescul nu se rezolvă numai în balcanism și degringoladă parlamentară. Există momente ale seriozității peste care nu poți trece așa ușor”, notează discipolul că ar fi auzit de la Noica. Exasperat de zeflemeaua lui Caragiale, Noica s-a pus să cerceteze “firea” culturii românești într-un reprezentant al ei, ivit în vremea când nu se despărțiseră încă apele și un Creangă putea fi popular și clasic în același timp. Mai ales că sesizase cum mai vine pe la noi cîte un străin “să ne spună că e miraculos cum am reușit să împăcăm noul cu vechiul, cum am reușit să păstrăm tradițiile folclorice, sau tradițiile pur și simplu, înnoindu-le” (Noica, Eminescu…, 1975, p.113). Așadar din opoziția Caragiale – Eminescu filosoful de la Păltiniș a ajuns la Sentimentul românesc al ființei și la Maladiile spiritului, una pusă de Liceanu pe lista neagră, cealaltă indistinct pe amândouă după titlu sau subtitlu, ambele cărți prinzând contur pe când Noica medita europenește la Devenirea întru ființă.
    Pe o listă neagră trebuie să se fi aflat și hermeneutica operei sadoveniene propusă de Alexandru Paleologu. Rod al unor meditații în puscărie în marginea cărților ce se găseau înainte de grațiere la clubul închisorii, Treptele lumii sau calea către sine a lui Sadoveanu a apărut în 1978. Marian Popa se căznește s-o “desființeze” scriind de pe poziții patriotarde că ar fi o “exegeză masonică”. O difuză ostilitate de comandă ideologică se întrevede și în recenzia semnalând prin “critica de întâmpinare” apariția eruditului eseu despre Creanga de aur. Pentru a nu trezi orgolii “regionale”, Liiceanu se ferește în acest caz chiar și de menționarea titlului cărții lui Alexandru Paleologu. In schimb, el intercalează în jurnal un referat stalinist despre “handicapul” culturii burgheze românești, ca “ratare” a tuturor filozofilor români cu specială exemplificare în cazul a doi “ratați”: Lucian Blaga si Alexandru Paleologu.
    Dacă nu l-ar fi invocat pe Blaga, despre care Vasile Băncilă observa pe bună dreptate în 1938 că din punctul de vedere al împlinirii culturale Lucian Blaga reprezintă o reușită extraordinară (V. Băncilă: “mai rar autor care să se împlinească atât de sigur, de armonios și de complet”), gogomănia n-ar fi fost atât de evidentă. Fiindcă Alexandru Paleologu a avut neșansa de a publica într-un regim de teroare ideologică, impediment “ocolit” de el prin formulări subversive, cum a procedat și Alexandru Husar, chiar și Alexandru Dragomir în scrierile sale pentru sertar.
    Auto-apreciată drept purtătoare a “germenului exemplarității” (9 oct. 1980), critica lui Liiceanu privitoare la lucrările lui Noica “ancorate în exclusivitate în fenomenul autohton” (p.231) este “imortalizată” alături de citatele inregistrate din spusele lui Noica, terifiat la citirea “Jurnalului de la Păltiniș” când și-a recunoscut cuvintele indentic reproduse. In cripto-comunismul de după 1990 criticarea lui Noica ea a luat noi înfățișări de factură mai hotărât denigratoare în cărțile apărute la Editura Humanitas, degajând un rânced iz politic din anii de masacrare în pușcării a spiritualtății românești.
    Pe când (în R.P.R) Alexandru Paleologu și Noica erau după gratii, în Anglia Zevedei Barbu (fost secretar de redacție al revistei “Saeculum”, scoasă de Blaga la Sibiu (după 1946 diplomat la Legația României de la Londra, demsionat în octombrie 1948) publica Problems of historical psychology (Londra, 1960) unde analiza societatea ateniană din vremea lui Pericle. Zevedei Barbu este interesat de omul cetății grecești, de cadrul social, politic și intelectual pe care omul grec îl crează. Concluzia universitarului englez de origine română merge pe linia “miracolului grec”. In cetatea Atenei personalitatea umană ar fi prins un contur de invidiat, prin echilibru perfect între cuprinderea socială, cosmică și teologică, pe de-o parte, si împlinirea personală prin dezvoltarea potențialităților individuale, pe de altă parte. O imagine diametral opusă acesteia găsim în analiza democrației din vremea lui Pericle propusă de universitarul argentinian de origine română, Stan M. Popescu (/Ovidiu Găină) în volumul său din 2007, Psihologia social. Notas al margen de la aceleracion de los tiempos. Expert în psihologie și sociologie filozofică, cu un doctorat la Viena, el a fost fondatorul primei reviste stiințifice de psihologie industrială, apărută în spaniolă si cu rezumate în franceză, germană și engleză, revistă la care a colaborat și Viktor Frankl, (1905-1997), azi un faimos Institut (v. Stan M. Popescu/ Ovidiu Găină, El recuerdo de V. Frankl).
    In perioada interbelică pe Noica l-au interesat și vechii greci. întâi a luat ore de greacă (prin 1939) cu Constantin Fântâneru(1907-1975) care fusese coleg la Liceul Sf. Sava cu Dan Botta și care își luase ca și acesta licența în limbi clasice în 1930. Rămas în țară printre prieteni, dar - ca și Octavian Nistor, Traian Herseni, Botta, Vasile Băncilă, etc. -, fără drept de semnătură, Noica dorea să afle prin anii cinzeci “înțelesul grec al dragostei de oameni și de lucruri”, pornind de la dialogul platonic Lysis. Era însă preocupat și de părintele dialecticii răstălmăcit de ideologia ocupantului sovietic al României ciuntite. După anii de chinuri suferite în temnița politică pentru felul eronat în care l-a hermeneutizat pe Hegel (2) într-un manuscris predat la unica editură bucureșteană ESPLA, Constantin Noica s-a angajat la Centrul de Logică. Aici s-a întors iarăși la greci. La început la Aristotel, apoi la Platon.
    Târziu a putut să se întoarcă și la gândirea filosofică românească, așa cum apăruse ea în momentul de grație în care Mircea Vulcănescu își publicase Dimensiunea românască a existenței (martie, 1944). In 1978 lui Noica i se publica Sentimentul românesc al ființei. La un sfert de secol după asasinarea în închisoare a lui Mircea Vulcănescu prin schingiuiri repetate, C-tin Noica îi aducea în discuție gândirea, desigur fără a face în mod explicit referire la scrierile interzise ale celui care murea ca un martir la Aiud. în marginea filosofiei vulcănesciene Alexandru Dragomir argumentase ideea că opera unui gînditor “nu are o singură dimensiune: cantitatea”(v. Ultimul interviu al filozofului A. Dragomir, în rev. “Asachi”, Seria III-a, Nr.5 (241), dec.2008-ian.2009, p. 7) pentru a afirma în final că fostul său profesor de la Universitatea din București “era copleșitor” (ibid.).
    La Noica, evocarea Dimensiunii românești a existenței, “cea mai substanțială tâlcuire a întâmplărilor valahe” (apud. Emil Cioran), apare în însuși titlul ales. Dacă la Mircea Vulcănescu raportarea omului la transcendență –din perspectivă românească – luase înfățișarea unei dialectici a participării cu accentul pus pe cel de-al doilea pol al relației, Noica apasă pe primul termen, invocând sentimentul “omenesc” trezit de problematica ființei. Astfel, cei de la cenzură au putut crede că filosoful supravegheat la Păltiniș n-a ieșit din cadrele ideologiei materialiste, că el s-a preocupat de subiectivitatea omului nou al materialismului științific, dezinteresat de polul transcendent pe care îl implică orice act religios. In capul lor, problema ontologică, sau problematica existenței (pe care ei o confundau cu ființa) nu depășea aspectul interpretării imanentiste a existenței materiale a omului și a lumii de care se ocupă cu mult succes știința și tehnica de ultimă oră.
    De fapt, ancorarea lui Noica într-o viziune creștină asupra lumii reiese din simpla alegere a termenului de “sentiment”, care nu poate fi decât sentimentul pozitiv al iubirii. Presupusa imanență a problematicii ființei e anulată din start de caracterul tranzient al sentimentului iubirii care face trimitere la ceva aflat în afara celui ce iubește. Or, în credința creștină iubirea are un loc privilegiat: Din iubire pentru oameni, și nu din indiferență la soarta omenească, Dumnezeu s-a făcut om. Relația pe care omul românesc o are cu ceva de dincolo de el apare la Noica din afirmația explicită că ființa la români ar fi “întru” (în și înspre, adică participând și năzuind către altceva decât materialitatea proprie și materialitatea lumii). Cu găselnița acestui “întru”, de care era pe bună dreptate foarte mândru, Noica subscria (ca și Mircea Vulcănescu) la ideea de sorginte medievală după care participarea la Divin are niveluri și intensități diferite.
    Pe urmele lui Vulcănescu el va evidenția aportul adus de câteva cuvinte românești la problematica ființei. Demersul ambilor s-a situat în descendență heideggeriană. Interesant este că și filosoful de la Freiburg im Briesgau urmărea cu interes gândirea românilor, la început impresionat de auditoriul provenit din Regatul României (Constantin Floru, Stefan Teodorescu, Dumitru Cristian Amzăr, Constantin Noica, Petre Țuțea, Sorin Pavel, Octvian Nistor, George Uscătescu, Vintilă Horia, etc.). In timpul războiului, la seminariile sale, când vreun student se împotmolea, Heidegger întreba: Ce părere au Latinii? (adică Alexandru Dragomir, Octavian Vuia, Constantin Oprișan, etc.). Heidegger era un perfect cunoscător al limbii latine pentru că făcuse studii teologice și avea un doctorat în gândirea medievală. Căt privește găndirea filozofică românească, Heidegger putea citi tezele de doctorat în filosofie publicate de români în germană (lucrări interzise în comunism, care nici până azi n-au fost editate în românește). Filosoful din Freiburg se pare că era la curent și cu revista de filosofie scoasă de Blaga, pe care I-o ducea studentul său Walter Biemel. De Mircea Vulcănescu aflase cu siguranță de la C-tin Amăriuței. Acesta povestea cum marele Heidegger notase școlărește interpretarea vulcănesciană a termenului de “aevea” pe care I-a relatat-o Amariuței cu ocazia unei vizite (v. N. Florescu, Menirea pribegilor, Ed. Jurnalul literar, 2003). In studiul nostru Constantin Oprișan, un discipol necunoscut al lui Heidegger (rev. “Rost”, an VI, nr.70, dec. 2008, p.25-30) semnalasem cum la vremea când bătrânul filozof era atacat la Paris și omagierea sa fusese interzisă la Sorbona, se formase un fel de zid românesc din foștii săi studenți care l-au omagiat pe Heidegger printr-un Colocviu organizat în Castelul de la Cerisy la Salle.
    Petre Țuțea spunea că în închisoare, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu s-a putut supraviețui. Constantin Noica a supraviețuit. Surprins la un moment dat că citește Biblia, filosoful de la Păltiniș a improvizat o scuză de toată frumusețea: Propriu-zis, el nici n-ar citi din Biblie. Si-ar face doar lecțiile. S-ar documenta. Să nu apară nepregătit în fața fiului său pe care nu-l mai văzuse de vreo două decenii, de când acesta era elev. Pentru că între timp, Răzvan al său plecat în Anglia devenise călugărul Rafail. Cum să discute el cu Rafail, dacă nu pune mâna pe cartea interzisă de ideologii materialiști?

    Note: 1. Titlul în germană (L. Blaga, Zum wesen der Rumaenischen Volksseele, Verlag Minerva, București, 1982) în păruse nefericit ales lui Carl Schmidt, care considera titlul românesc (Der mioritische Raum) mai reușit. (v. D. C. Amzăr, Jurnalul Berlinez, 2006). Walter Biemel povestea că prin Lucian Blaga din Spațiul mioritic și-a dat seama “ce artă populară bogată există în România și cum nu trebuie să luăm această artă populară ca pe o artă minoră, ci ca pe o artă care exprimă sufletul și spiritul unui popor” (v. interviul luat de I. Oprișan pe 15 dec. 1990, în vol. Walter Biemel, Artă și adevăr, Ed. Humanitas, 2003).
    2. Constantin Noica a fost arestat în 1958 după ce, în calitate de redactor la ESPLA, Zigu Ornea a dat pe ascuns Securității manuscrisul lui Noica publicat în formă cenzurată în 1980 sub titlul:Povestiri despre om - după o carte a lui Hegel. A se vedea: Noica în vizorul Securității, documente din Arhiva CNSAS publicate în rev. Observatorul cultural nr. 20 (277) din 14-20 iulie 2005; precum și nota 2 din articolul: Isabela Vasiliu-Scraba, Indicii de manipulare în eseistica unui fost discipol al lui Noica: dl.Ion Papuc, în rev. Origini/ Romanian roots, vol.XIV, nr.1-2-3 (139-140), 2009, p.112-114.


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Regionalizarea sau dezmembrarea. Este acceptabilã pentru români aceastã prop




    Rezultate | Chestionar

    Voturi 0

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.71 Seconds