Who's Online
Exista in mod curent, 86 gazda(e) si 0 membri online.
Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
Languages
Select Interface Language:
|
| |
Geopolitica: Ion Coja. Intre pluralism si corporatism
Scris la Tuesday, October 06 @ 10:00:33 CEST de catre asymetria |
Există alternativă la sistemul bazat pe partide politice.
Este vorba de organizarea societății pe temeiul solidarității de
breaslă. Asociația de breaslă are un caracter organic, este firească și
promovează în mod natural competența. Fără să renunțăm la partide –
căci ne-am pune în cap toate țările democratice!, este posibil să
introducem în paralel sistemul corporatist, care transferă la aceste
organizații profesionale o bună parte din răspunderea partidelor.
România încotro?
Intre pluralism și corporatism
Ne punem cu toții această întrebare deoarece nu suntem mulțumiți de
„starea națiunii” noastre după 20 de ani de așa zisă democrație și
economie de piață. în plus, dinspre clasa politică nu ne vine niciun
semn că ar exista o preocupare serioasă pentru formularea unui proiect
național de supraviețuire și, eventual, de dezvoltare în viitorul
previzibil. Din păcate, despre așa ceva este vorba în primul rând:
supraviețuirea noastră, ca stat, ca popor! Repet cuvîntul:
supraviețuire!
într-o tratare fatal sumară a acestui subiect copleșitor, mă voi referi
numai la două aspecte dintre cele care ar intra într-o discuție amplă,
eventual a tot cuprinzătoare. Probabil că pe parcursul acestei reuniuni
vor fi analizate sau măcar menționate și alte aspecte.
Am în vedere mai întâi aspectul la care mă pricep cel mai puțin,
aspectul economic al problemei. Ca filolog, nu am nicio pregătire de
specialitate în această direcție. Din păcate starea economiei românești
este atât de jalnică încât și un nepriceput ca mine își poate da seama
de gravitatea situației. Căci am ajuns la o datorie de 70 de miliarde
de euro (după alte surse, încă și mai multe miliarde), și nimeni nu
poate să justifice cele 80 de miliarde de euro cheltuite în acești 20
de ani, de pe urma lor nu vedem nicio investiție publică notabilă.
Ultimele miliarde cu care statul s-a îndatorat au mers la plata
salariilor și a pensiilor, a ajutoarelor sociale, pe care nu le putem
plăti decât așa, prin bani împrumutați. Guvernul apelează astfel la
soluția cea mai proastă, care ne afundă și mai adânc în mlaștina
dezagregării noastre sociale și economice. Evidența eșecului în plan
economic a experimentului social-politic pe care îl trăim de 20 de ani
este deasupra oricărei îndoieli.
Colac peste pupăză, un rău și mai mare: continuăm să mințim sau să ne
lăsăm mințiți, mințiți sau amăgiți, adică nu suntem capabili să evaluăm
corect situația în care am ajuns, și acceptăm ideea complet falsă că
România o duce așa de greu ca efect al crizei mondiale binecunoscute.
Nimic mai fals! Neputința statului român de a face față unor obligații
elementare vine de la politica economică și socială complet greșită a
guvernelor care s-au succedat în ultimii 20 de ani. Așa zisa
privatizare a fost mai înainte de orice o distrugere sistematică a
potențialului economic pe care îl aveam în 1990.
Să nu ne îmbătăm cu apă rece când evaluăm relația noastră cu Uniunea
Europeană. Nimeni nu dorea ca partener o Românie puternică, capabilă să
concureze celelalte economii, ale granzilor din Europa. Potențialul
economic pe care îl avea România în 1990 nu era bine văzut de viitorii
noștri parteneri, a căror economie, ca orice economie, mai ales
capitalistă, era și este în continuare în căutarea unor piețe de
desfacere, a unui parteneriat cu țări care să importe de la ei, iar nu
să exporte pe piața respectivă. Vocația de țări colonialiste a
Occidentului să nu ne imaginăm că aparține unui trecut abandonat cu
totul. Dimpotrivă, colonialismul devine neo-colonialism sau, cum e
cazul zilelor nostre, devin neo neo-colonialism.
Căci asta a fost în esență politica economică dusă de guvernanții
noștri, de toți guvernanții noștri, după 1990. I s-a spus
„privatizarea” economiei, dar în fapt a fost o distrugere a economiei,
o diminuare drastică a potențialului economic românesc. Când, într-o
discuție particulară, i-am reproșat unui fost prim ministru această
„punere pe butuci” a economiei românești, răspunsul său a fost
următorul: „dacă nu acceptam să ne distrugem cu mâna noastră economia,
prin așa zisa privatizare, pățeam ca sârbii. Ne distrugeau alții
economia prin bombardamente…”
Astfel că guvernanții noștri au acceptat ca investitorii, îndeosebi
străini, care au fost beneficiarii privatizării, să sisteze producția,
să demonteze fabricile spre a le vinde ca fier vechi, iar terenul pe
care se ridica uzina să fie scos la vânzare pe piața imobiliară.
Rezultatul îl cunoașteți: apariția șomajului în masă, diminuarea
impozitelor adunate la buget, cheltuieli suplimentare cu ajutoarele de
șomaj și altele.
Ni se induce acum o speranță falsă, nejustificată: cum că odată cu
trecerea crizei mondiale vor trece și necazurile noastre. Iată, în
unele țări au apărut semne de redresare. Mai devreme sau mai târziu,
zic guvernanții, ne vom redresa și noi odată cu toată planeta!… Nu este
adevărat! Economia noastră nu se poate redresa peste noapte din motivul
simplu că nu prea mai avem economie! Repet: nu mai avem economie! Nici
industrie, nici agricultură! Puținul care a mai rămas este proprietate
străină, iar proprietarii străini au dovedit că sunt mari experți în a
nu plăti mai nimic din impozitele datorate către stat. Se pricep la fel
și fel de inginerii fiscale prin care scot din țară tot profitul,
astfel că după așa zisa „colectare” a impozitelor, ne trezim cu un
buget incapabil să susțină cheltuielile statului. în plus, niciun
guvern nu a reușit să diminueze aceste cheltuieli, avem o birocrație
supra-încărcată, un aparat de represiune de câteva ori mai numeros
decât cel ceaușist, o armată care cheltuie și nu produce nimic etc.
în plus, după 20 de ani, urmare a faptului că noii proprietari,
preocupați numai de profitul lor personal, fără nicio sensibilitate
pentru binele comunitar, au cheltuit foarte puțin pentru
retehnologizarea întreprinderilor, utilajele s-au cam perimat, s-au
uzat, și este de așteptat ca multe dintre puținele obiective
industriale rămase în funcțiune după 1990 să fie în curând închise,
ceea ce va duce la diminuarea în continuare a surselor bugetare și la
creșterea cheltuielilor. Iar guvernanții noștri se arată incapabili să
imagineze altă soluție decât contractarea de noi datorii, împrumuturi
literalmente înrobitoare pentru viitorul României, al copiilor noștri.
Stimați colegi, domni, tovarăși sau camarazi,
vă mărturisesc că am început să trăiesc cu o grijă pe care nu mă
așteptam să o încerc vreodată: grija că s-ar putea să nu mai primesc
pensia, grija că nici salariul de cadru didactic al nevestii-mii nu mai
este o certitudine indiscutabilă. Nimic nu mai este sigur în România de
azi. în 1989 ziceam că „mai rău nu se poate” și iată că se poate chiar
mult mai rău să o ducem!
…Firește, putem continua până mâine acest tragic inventar al eșecurilor
post-decembriste. Dar nu ne-am întâlnit ca să ne plângem fiecare pe
umărul celuilalt, ci ca să identificăm soluții de redresare. Prima
întrebare: mai avem motive să sperăm într-o redresare?
Se spune că speranța moare ultima. La această vorbă am auzit o replică
extrem de potrivită a lui Ioan Gavrilă Ogoranu, eroul rezistenței
anti-comuniste din munții Făgăraș: câteodată pierzi și speranța. Iar
când nici speranță nu mai e, ce se întâmplă cu noi? Răspunsul
bărbatului viteaz care a fost Gavrilă Ogoranu: chiar și când ai pierdut
speranța, mai rămâne sentimentul datoriei, pe care niciodată nu ai
dreptul să-l abandonezi… Vă mărturisesc că mai degrabă sunt în această
situație: acționez împins de sentimentul datoriei și mult mai puțin de
niscai temeiuri ale nădăjduirii de bine. Cu toate acestea am să încerc
să identific cîteva temeiuri posibile pentru a trage nădejde că vom
reuși să ieșim din înfundătura în care am ajuns.
O precizare absolut necesară: nu guvernul Boc este vinovatul! Guvernul
Boc culege ce au semănat ceilalți. Dar nici cu dl Boc nu mi-e rușine,
s-a dovedit un demn urmaș al celor care l-au precedat. Slavă Domnului
că am avut și doi prim miniștri ardeleni, cu nimica mai breji decât
Miticii de la București, astfel că pe acest subiect nu se pot face
speculațiile dorite de UDMR și alți activiști ai descentralizării.
Stimați colegi, nu mi-am pierdut nădejdea în viitorul românesc
datorită unui proverb care zice că „în tot răul e și un bine”! Este un
vechi proverb românesc, pe care l-am întâlnit și la alte popoare. îl au
cam toate popoarele romanice… Și zic așa: să luăm aminte la experiența
altor popoare, care au trecut prin momente chiar și mai grele, bunăoară
Germania și Japonia, care au terminat al 2-lea război mondial cu o
economie complet distrusă. Care fabrici și uzine nu au fost distruse de
bombardamentele aliatilor, după război au fost demontate și
transportate în țările biruitoare. Obligați să reconstruiască pornind
de la zero, nemții și japonezii nu au reconstruit fabricile demontate
sau distruse, ci au construit unele cu totul noi, după o concepție
complet nouă, de avangardă. Și zic așa – imaginând un exemplu: în 1990
aveam o vastă rețea de irigații. Ce-i drept, nu era de concepția cea
mai modernă, a maximei eficiențe. Dar dacă Petre Roman a distrus-o, așa
cum a distrus și alte structuri și obiective economice, acum, când se
pune problema refacerii sistemului de irigații, să fim așa de deștepți
și să alegem alt sistem de irigație, sistemul cel mai bun, cel mai
performant, și pe acela să-l „implementăm”!
Desigur, nu va costa puțin un asemenea sistem, iar prin vistieria Țării
fluieră vîntul! Va trebui să ne împrumutăm ca să refacem industria
românească! Nu avem altă soluție! Da, va trebui să ne împrumutăm, dar
să ni se recunoască dreptul de a ne împrumuta de unde vom dori noi, să
ne împrumutăm de la cei care ne oferă condițiile cel mai bune! Și vă
asigur că se vor găsi, îndeosebi în Asia, oferte mult mai convenabile
decât cele de care am beneficiat până acum din partea Băncii Mondiale.
Mă refer în primul rând la China, am informații precise privind
disponibilitatea Chinei de a oferi în mod special României multiple
avantaje, nu numai pe plan financiar! De altfel, asemenea oferte ni
s-au făcut din partea Chinei încă din 1990! Iar toate guvernele le-au
ignorat! Va trebui să aflăm de ce!
Că am pomenit de China, dați-mi voie să vă povestesc o întâmplare de
mine trăită. Pe la mijlocul anilor ’90, am fost la o întâlnire cu o
delegație parlamentară chineză. Printre chinezi era și un fost student.
Atmosferă destinsă, cordială, așa că la un moment dat am întrebat:
„Dumneavoastră acolo în China de ce nu ați răsturnat regimul
comunist?!” Răspunsul a fost năpraznic: „Pentru că în Comitetul Central
al Partidului Comunist Chinez nu se află niciun evreu!…”
Trec la al doilea aspect al problemei: poziția României în contextul mondial al …mondializării, al globalizării!
Iubiți colegi, niciodată nu aș fi crezut că o să ajung să mă bucur de
răul altuia. Mărturisesc că un astfel de sentiment mă încearcă atunci
când aflu că în situația noastră atât de nefericită se află și alte
state, că la fel de greu le este și altora. Mă refer în primul rând la
Ungaria, la celelalte țări învecinate. Se confruntă și ele cu probleme
asemănătoare, cu greutăți la fel de mari. Și astfel devine o sursă de
speranță faptul că, foarte probabil, ieșirea din impas se va face mai
ușor dacă vom căuta împreună cu alte state ieșirea la lumină. Fac
astfel o constatare, nu identific o soluție.
Raportez această observație la procesul mondializării, proces care, sub
pretextul instaurării unei noi ordini mondiale, urmărește să diminueze
rolul statelor, al statelor națiune, să desființeze barierele dintre
state și popoare, dintre religii, cu mintea chitită spre „omul nou”,
variantă reșapată a „omului nou” sovietic. Cum arată omul nou de
inspirație americană, hollywoodiană? Arată ca Barack Obama: un individ
cu o apartenență incertă, adică cu o identitate ambiguă, cu părinți
incerți, multicultural, multirasial, multireligios, multicolor etc. Mai
pe românește spus, o corcitură pe toate planurile. Nici Obama însuși nu
cred că ar putea spune cărei religii îi aparține, cărei rase, cărei
tradiții spirituale…
Mă număr printre românii, printre cetățenii acestei planete care
consideră că mondializarea este un proiect infam, malefic, diabolic
chiar. Mai mult nu spun decât atât: nu știm exact cine sunt cei care
conduc acest proces de mondializare, căci ei nu au cerut acceptul
nostru, nu au supus la vot instaurarea acestei noi ordini. Ne lăudăm că
vrem democrație, că trăim în democrație, și iată, procesul politic cel
mai important, care urmează să ne schimbe radical viața și condiția
umană, acest proces are desfășurarea cea mai ne-democratică cu putință…
Totul se face pe ascuns, de un guvern invizibil, prin structuri de
putere și de persuasiune oculte, fără firmă la poartă, fără purtători
de cuvînt, dar având aservită cam toată mass media, presa și
televiziunea de pretutindeni. Și mai ales toate guvernele așa zis
democratice.
Până în 1989 cuvîntul la ordinea zilei era transparență. Transparență
și iar transparență! Am acuzat comunismul pentru lipsa de transparență,
iar acum, în capitalismul post-comunist, lipsa de transparență este și
mai mare, mai tiranică. Ba chiar mai mult, mergem la vot ca oile, iar
după aceea, după câțiva ani, aflăm că rezultatul alegerilor a fost
decis nu la urne, de votul nostru, ci de intervenția unui ambasador…
Firește, ambasador care nu a intervenit de capul său, ci la ordinul
unui departament de stat important… Așa s-a întâmplat când ne-am
pricopsit cu un președinte care nu întrunise nici pe departe voturile
majorității, în 1996. Povestea s-a repetat două legislaturi mai tărziu…
Adversarul nostru numărul 1 este mondializarea. Am spus-o și în urmă cu
aproape 20 de ani, în mai 1990, la prima Conferință Națională a Uniunii
Vatra Românească. Iar mondializarea este adversarul nr 1 și al
Ungariei, al poporului maghiar! Vă mai amintesc și de declarația unui
prim ministru israelian: „pericolul cel mai mare pentru israelieni nu
sunt arabii, ci antenele televizoarelor care ne invadează mințile și
sufletele cu rețetele și modelele de succes de la Hollywood…”
Mondializarea urmărește – într-o primă etapă, slăbirea sentimentului
național, al apartenenței la o anumită tradiție și istorie, la un
anumit suflet etnic identitar. Pe plan politic, globalizarea se lovește
de existența statelor naționale, a statelor întemeiate pe o majoritate
etnică, majoritatea unei națiuni care s-a învrednicit să se constituie
în stat politic de sine stătător. Nota bene: pe lume sunt mii de
popoare, de graiuri, de etnii… Dintre acestea un procent foarte mic
sunt națiunile care au fost capabile să se constituie într-un stat de
sine stătător. Acest stat-națiune, care este o mare performanță în
istoria unui popor, a devenit în ultimii ani ținta principală asupra
căreia se concentrează tirul forțelor de care dispun strategii
globalizării. Printre altele, strategii globalizării au ajuns la ideea
că una din căile de subminare a statelor națiune este să sprijine
tendințele centrifuge ale minorităților naționale, să umfle, să
supradimensioneze orice divergență între populația majoritară și
minoritățile etnice din statul respectiv. Grija, evident excesivă pe
care fel de fel de foruri internaționale o acordă minoritarilor, are
această motivare parșivă, pe care este bine s-o cunoaștem.
Și pentru că ne aflăm aici, într-o zonă românească cu un mare număr de
minoritari, ai căror lideri se întrec în a-și arăta lipsa de loialitate
față de populația majoritară, față de statul român, țin să precizez, să
avertizez: în statul vecin Ungaria, stat-națiune ca și România, se
desfășoară același proces, de subminare a autorității centrale, a
statului național. Această acțiune iresponsabilă antrenează în Ungaria
o populație minoritară de țigani, care se manifestă sistematic
împotriva autorității statului ungar. E bine să știm că o face în
cadrul aceleiași strategii concepute de forțele globalizării. Probabil
că și unii, și alții, maghiarii din România și țiganii din Ungaria,
nu-și seama cât sunt de manipulați! Nu-și dau seama că folosul, în
final, urmează să fie pentru alții. Repet așadar chemarea pe care Vatra
Românească a lansat-o la Târgu Mureș, în mai 1990: atât noi românii,
cât și maghiarii, atât România, cât și Ungaria, în ciuda unor dispute
și divergențe mai noi sau mai vechi, au de înfruntat azi aceleași
probleme majore, aceleași mari primejdii care ne pun existența în
cumpănă cu pieirea! Adversarul care ne-a pus gând rău și nouă și lor,
este același! Dacă nu ne dăm seama că acest adversar este singurul
interesat în dușmănia și divergențele dintre noi, înseamnă că degeaba
am mai trecut prin viață și prin istorie!…
…Sunt multe de făcut ca să putem răzbi afară, la lumină și aer
proaspăt, curat! Reforma de care se vorbește atâta ne-a împins într-o
direcție greșită. Astfel că, așa cum spunea o glumă, pe timpuri, despre
„modificarea schimbării”, și noi, acum, trebuie să purcedem la reforma
reformei! Greșeala cea mai mare săvârșită de noi în 1990 a fost să dăm
țara pe mâna partidelor, a unor partide înseilate în grabă, fără
tradiție, în care s-au oploșit fripturiști de toate soiurule. Așa
zisele partide istorice nu au reușit să reînvie spiritul de odinioară
al unor iluștri înaintași. Iar majoritatea oamenilor serioși au stat
deoparte văzând cum dau buzna toți neisprăviții ba să înființeze un
partid, ba să se lipească de vreun partid, de vreo funcție, vreo slujbă
la stat bine plătită. încă de la bun început și nici până azi partidele
nu au reușit să fie reprezentative pentru poporul român, pentru
electorat. Așa cum declaram în Senatul României, prin 1995, dacă aduni
toți membrii activi ai partidelor parlamentare, nu reușești să umpli
nici peluza de la stadionul Giulești… Așa zisa noastră clasă politică
nici ea nu reprezintă poporul român, îi este cu totul străină…
De altfel, marii politologi din lume, cei care nu sunt arondați la
niciun partid, au tot spus, în ultima jumătate de veac, că formula
pluripartidismului este o formulă depășită, care și-a trăit traiul!
însăși ideea de partid politic ar trebui încet-încet abandonată,
deoarece partidul face casă bună cu veleitarismul, cu impostura, cu
incompetența. Și mai ales cu iresponsabilitatea.
Din fericire, există alternativă la sistemul bazat pe partide politice.
Este vorba de organizarea societății pe temeiul solidarității de
breaslă. Asociația de breaslă are un caracter organic, este firească și
promovează în mod natural competența. Fără să renunțăm la partide –
căci ne-am pune în cap toate țările democratice!, este posibil să
introducem în paralel sistemul corporatist, care transferă la aceste
organizații profesionale o bună parte din răspunderea partidelor. Se
poate imagina un sistem politic în care să se instituie o concurență
între corporații și partide, oferind alegătorului posibilitatea să
transfere autoritatea votului cui dorește el: partidelor sau
corporațiilor profesionale. în orice caz, în interiorul unei bresle
este mai greu pentru incompetenți, pentru impostori, să mai capete
putere de decizie, așa cum vedem de 20 de ani că se petrec lucrurile în
toate partidele din România. în felul acesta, prin înființarea
corporațiilor profesionale, prevăd dispariția partidelor politice în
modul cel mai democratic cu putință. în modul cel mai natural! Căci
democrația nu înseamnă doar atât, să putem alege între două sau mai
multe partide, ci trebuie să ne ofere și posibilitatea de a alege între
cel puțin două sisteme, între sistemul bazat pe partide și sistemul
bazat pe corporații! Nu-i exclus să apară și o a treia cale posibilă.
Va fi să alegem. în 1990, după cum știți, nu am avut de ales!… Nimeni
nu ne-a întrebat ce vrem! Nu ne-a întrebat dacă vrem capitalism!
Mai mult, ar fi vorba de reînființarea și reorganizarea acestor
„corpuri profesionale”, care au existat cândva în România, dar au fost
desființate de comuniști. Experiența dedusă din eșecul modelului
pluralist ne-ar fi de mare folos pentru a regândi modelul corporatist
în funcție de realitatea zilelor noastre.
Modelul corporatist este deja funcțional în alte state, dar sunt mari
interese ca acest model să nu fie cunoscut ca o alternativă la așa
zisul pluralism politic. Foarte pe scurt spus, acest model corporatist
ar împiedica fenomenul atât de răspândit în ultimii 60 de ani în
România, când funcțiile ministeriale în Guvern au fost atribuite
aproape numai după criterii politice, iar nu pentru competență. în mod
deosebit după 1990 ne-am pomenit cu un electronist ministru la
Agricultură, cu un economist la Sănătate, cu un medic veterinar la
învățămînt etc.
…Personal sunt în căutarea unei soluții de mai multă vreme, încă din
primii ani de tranziție, când începuse să se vadă tot mai clar că
tranziția noastră este tranziția spre un colaps general, spre
destructurarea societății, spre alienarea individului, pierderea
identității personale și naționale etc. La un moment dat, așa cum unii
știți, în numele colegilor din Vatra Românească, am publicat
Constituția Organică a României. (Vezi pe www.ioncoja.ro) Era în 2003,
cu câteva luni înainte de referendumul pentru noua constituție. Nu am
pretenția că ideile și principiile expuse în acel proiect reprezintă
calea cea mai bună de urmat. Propunerile respective trebuie luate sub
beneficiu de inventar, alături de alte idei și proiecte, cu care se vor
prezenta alți români voitori de bine pentru mult încercatul nostru
popor! Căci un singur lucru este sigur, o singură certitudine avem: nu
putem merge mai departe, nu putem identifica soluția salvatoare atâta
vreme cât menținem în funcțiune actuala constituție și beneficiarii ei:
o clasă politică alcătuită din impostori, cocoțată în fruntea noastră
ca scroafa în copac!
…Dar scroafa, odată suită în copac, se pare că nu mai știe să se dea
jos singură! Ea trebuie ajutată, așadar, să aterizeze pe pământ! Pentru
aceasta însă trebuie scuturat zdravăn copacul! Prima ocazie care ni se
oferă va fi la 22 noiembrie a.c. Să ne ajute bunul Dumnezeu!
ION COJA
02.10.09
Sfîntu Gheorghe – la Sesiunea Națională de Comunicări Științifice
„Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie. Cultură. Civilizație”.
Nota: Ar fi necesară o analiză a practicii corporatiste în lume și a efectelor acesteia. Ce diferență există între corporatism și sindicalism? Competența profesională este oare o garanție pentru competența de organizare și produce o competență morală?? Până la 22 noiembrie e vreme scurtă. Ce forțe se pot pune în mișcare pentru a susține asemenea proiecte?
Dan Culcer
Am notat deja că, pe blogul său, Claudiu Târziu construiește un adevărat rechizitoriu la adresa profesorului Ion Coja. Sunt și alte păreri.
Iată una din acestea. Din păcate anonimă.
02.10.2009 at 1:41 pm
" A aparut recent un articol nedrept despre dl Coja: Blogul lui Claudiu Târziu, de unde aflăm:
“Nu știu ce a învățat de la Țuțea, dar știu ca dl Coja a fost secretar de partid pe Universitatea București, că a fost senator PDAR, că a fost și este lider al Vetrei Românești București (legătura civică a PUNR cu lumea), că scrie de ani buni în România Mare a lui Vadim Tudor, că a candidat pe listele PNG-ului lui Becali și că are un discurs virulent naționalist și nostalgic comunist. Toate acestea îl califică drept un adept și instrument al național-securismului de tip ceaușist.”
«Nu am considerat ca merita sa comentez pe situl unde a aparut (unde dl Coja pare sa fie unul dintre principalii inamici) prefer sa o fac aici :
Iarasi acuzatii pline de rautate si mai putin de argumente:
In primul rand, ce inseamna „national-securism de tip ceausist” ? E ceva ce suna rau si pe asta se bazeaza inventatorul acestei expresii; efectul pervers urmarit este: propagand peste tot aceasta expresie, se face subconstient si pe termen lung legatura intre securist si nationalist si in mintea multora a fi nationalist inseamna a fi, in acelasi timp, securist si/sau ceausist si deci dintre „cei rai”.
Sa vedem acum acuzatiile directe aduse profesorului Coja:
- A fost secretar de partid pe Universitatea Bucuresti – nu este un argument impotriva dlui Coja, atata timp cat nu sunt prezentate actiuni negative facute de dl Coja in aceasta calitate.
- A fost senator PDAR – sa inteleg ca PDAR a fost un partid securist ? se prea poate, dar TOATE partidele erau pline, si in anii `90, si acum, de securisti. Sau poate se considera ca PDAR a luat in primii ani dupa `90 electoratul cuvenit PNTcd ? Daca acesta e argumentul, este pueril: PNTcd a pierdut pe mana proprie, nu din cauza altora, dupa cum o arata scorul sau electoral actual, cand PDAR nu mai exista.
- A fost și este lider al Vetrei Românești București – pana la o argumentare contrarie, Vatra Romaneasca a fost singura forta organizata care s-a opus, la inceputul anilor `90, maghiarizarii, autonomizarii si in final ruperii Ardealului de tara. Deci as zice ca este o mare bila alba si nu una neagra pentru dl profesor.
- Scrie de ani buni in Romania Mare a lui Vadim Tudor – dar sa scrii de ani buni in tabloide sau in ziarele mogulilor este ceva de laudat ? cu ce este mai rea Romania Mare decat Realitatea TV ? si unde ar fi trebuit sa scrie dl Coja, in ziarele „pro-europene” (a se citi „anti-romanesti”) ?
- A candidat pe listele PNG-ului lui Becali – vreti sau nu, PNG-ul si PRM-ul sunt singurele partide de orientare nationalista cu sanse la alegeri si sunt percepute corect ca atare de electoratul nationalist. Trebuie sa amintesc aici ca Becali, chiar daca genereaza o enorma invidie din partea multora pentru ca a fost un cioban norocos, este totusi unul dintre putinii oameni cu bani care au sprijinit si biserica, si pe oamenii sarmani.
- Are un discurs virulent nationalist si nostalgic comunist – virulenta nationalista este absolut necesara in lumea in care traim si in care ni se baga pe gat valori straine de neamul nostru; iar despre nostalgia comunista: dintre multele lucruri care functionau mai bine pe vremea lui Ceausescu decat acum, este suficient sa ne gandim doar la 2 esentiale pentru viitorul unei natiuni (invatamantul si familia) ca sa conchidem ca, in toata paranoia lui, Ceausescu a facut mult mai putin rau natiunii decat toti cei care au urmat dupa.
Dl Coja este in continuare acuzat ca a facut un elogiu ceausismului in predica de la Man Patru-Voda. Daca citim discursul dlui profesor, vedem ca unicul merit al lui Ceausescu scos in evidenta este ca a subordonat partidul comunist interesului national. Ceea ce este perfect adevarat si un mare merit al lui Ceausescu.»
|
| |
Azi
Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine?
S'inscrire a Societatea de maine
Intrati in Societatea de maine
Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
|
|
|
Inscriere : fr.groups.yahoo.com
Se dedica profesorului Mircea Zaciu
|
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga
|
Identificare
Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |
|
|