|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 21 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
Polemici: Isabela Vasiliu-Scraba. Despre Noica în cifru "humanist" Scris la Tuesday, December 22 @ 16:20:37 CET de catre asymetria |
Bogdan
Petriceicu Hașdeu observa pe 15 noiembrie 1869 cât de comod este “a
iubi umanitatea, când aceasta ne scutește a vedea altceva în lume,
afară numai de propria noastră nulitate” (apud. Mircea Eliade, Hașdeu gazetar politic).
Isabela Vasiliu-Scraba La Centenar, despre Noica în cifru “humanist” / Constantin Noica (1909-1987) diferențiase domeniul “spiritului” (al filozofiei) de acel domeniu al “sufletului” unde ar intra religia (cu excepția spiritualității indiene), binele din domeniul social și politic și psihanaliza. Tristețile lui Cioran, exprimate aforistic, ar reprezenta domeniul istorismului, cum spunea Petre Țuțea (1). După Noica, asemenea tristeți sînt de resortul “sufletului”. Gabriel Liiceanu, pe la patruzeci de ani, punea pe seama unor imbolduri demonice, tiranice și negative refuzul lui Constantin Noica de a încadra în domeniul “spiritului” tristețile cioraniene (Jurnalului de la Păltiniș , Cartea Româească, București, 1983, p.164). Neintrând în domeniul “spiritului” prin niciuna din cărțile sale, protejatul lui Noica a reușit să păstreze peste ani confuzia dintre spirit și suflet. Amestecarea domeniului filozofiei cu domeniul politicului și conservarea nebulozității privitoare la distincția operată de Noica între suflet și spirit s-a văzut din cele spuse de Liiceanu pe când avea 50 de ani: “Dacă ar fi de luat o lecție de la Noica, la ora actuală, la nivelul filozofiei istoriei ar fi că noi trebuie să ieșim din infernul comunismului fără să intrăm în pseudo-paradisul Occidentului” (rev. “Euphorion”, II, 6-8/1992). Aici nivelul “filozofiei istoriei” este invocat fără rost, nefiind nici un moment vorba de filozofie. Citatul dovedește nestrămutata ancorare în domeniul “sufletului”, întrucât lecția la care se referea Gabriel Liiceanu ar fi de luat în plan imediat politic. Si nu de la maestru ci de la discipol: Ideologii din suita lui Ion Ianoși (activist comunist cu liceul pe puncte, v. Etică și moralitate, 1998, p.524) să nu mai peroreze despre “salvarea omenirii ca omenire” adusă de etica comunistă (v. G. Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p.175). Să-și cârmească în mod hotărât discursul înspre “infernul comunismului” (Liiceanu în rev. “Euphorion”, II, 6-8/1992). Bogdan Petriceicu Hașdeu observa pe 15 noiembrie 1869 cât de comod este “a iubi umanitatea, când aceasta ne scutește a vedea altceva în lume, afară numai de propria noastră nulitate” (apud. Mircea Eliade, Hașdeu gazetar politic). Constantin Noica nu a dat niciodată lecții politice. A constatat eventual nivelul și sursa învățăturilor politice vehiculate de cei care-l vizitau și i-a îndemnat să-și lărgească orizontul citind în germană. De exemplu, ideologului comunist Dan C. Mihăilescu - pe care nu l-a văzut foarte hotărât în studiul sanscritei, dar care (asemenea ideologului Pleșu) păruse a nutri ceva interes pentru orientalistică impresionat de Sergiu Al-George și de exemplul marelui Eliade -, Noica îi recomandase (într-o scrisoare) să citească în paralel “Scânteia” si “Neuer Weg” spre a deprinde germana (Despre Noica; Noica inedit, Ed. Humanitas, București, 2009, p.63). Pe 24 aprilie 2009 la Facultatea de Filozofie (2) din București, profesorul Liiceanu -fostul adept al eticii comuniste, fantezie ideologică servită și lui Noica din când în când să nu uite pe ce lume trăiește (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica și discipolii săi) -, a ținut un discurs. Apoi s-a gândit să-l publice într-un volum colectiv, trecându-se autor cot la cot cu Noica(1909-1987) si cu Alexandru Dragomir(1916-2002). Ba i-a mai trecut în rând cu cei doi mari filozofi și pe Andrei Cornea (pentru încurajarea incoerenței ideatice) și pe Sorin Vieru (pentru meritul de a nu se mai fi obosit să scrie nimic despre Noica, în volum fiind introdus un text vechi de 20 de ani) și pe Andrei Pleșu, din aceleași considerente. Reciclarea unui text a lui Pleșu din 1988 arată că “discipolul” iar n-a fost capabil să-l citească pe Noica, deși îl invocă negreșit în aparițiile publice. Redăm în continuare spicuiri din descrierea “infernului comunist” făcută de Liiceanu care-i ținuse lui Noica lecții despre binele celor mulți cu care îi fericește pe oameni comunismul (G. Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniș, C.R., București, 1983, p.175). Fostul profitor al regimului spunea studenților fără să clipească următoarele neadevăruri: “Țara care oficial trecea drept a mea… era cea care-mi interzicea să umblu și să vorbesc liber” (Despre Noica; Noica inedit, Ed. Humanitas, București, 2009, p.32). Delirul comunistului bursier Humboldt, căruia nu-i era interzis să treacă pentru ani de zile Cortina de Fier, la vremea granițelor practic închise, atinge apogeul prin fraza: “România cea furată de comuniști nu a fost niciodată patria mea”(ibid.). Așa zisa lecție pe care ar fi ținut-o Constantin Noica despre ieșirea “din infernul comunismlui fără intrarea în pseudo-paradisul Occidentului” deconspiră fără greș incapacitatea fostului ideolog marxist de a înțelege gândirea lui Noica. De fapt, nu după confuzia de idei ilustrată de această spusă din 1993 se pot deduce relațiile dintre maestru și protejatul său, care nu avea capacitatea să priceapă gândirea acestuia. In relația Noica-Liiceanu, caracteristice au fost mereu “adierile care vin din gândirea lui Noica” (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p.125). Altfel spus, preschimbarea rolului de “meditator” fără plată a filozofului marginalizat până la moarte (3) în aceea de “negru” furnizând idei pentru scrierile discipolilor: “Ce mult e din gândul tău într-unele din cărțile altora” observase însuși Noica (Jurnal de idei, 2007, p.186) pus în situația de a-și da public consimțământul ca ideile sale să “circule” fără trimitere la autor (4). In ciuda veșnicelor “împrumuturi” fără indicarea sursei, cum s-a întâmplat și cu logica lui Ares însușită pe aceeași cale de Andrei Pleșu în Elemente pentru etică a intervalului (v. Isabela Vasiliu-Scraba, “De ce nu a făcut A. Pleșu filozofie”, în vol. Contextualizări, Ed. Star Tipp, Slbozia, p.46), același Gabriel Liiceanu care i-a “vampirizat gândirea” lui Noica fiind dat afară de la Institutul de filozofie din cauza plagiatului după Noica (v. Octavian Chețan în vol. Modelul Cultural Noica, București, 2009), are nemăsurata îndrăzneală de a spune studenților că pentru el și pentru Pleșu “splendoarea” rămâne că Noica i-ar fi “născut” pe ei doi (v. G. Liiceanu, Despre o anume personalitate, în volumul colectiv Despre Noica; Noica inedit, Ed. Humanitas, București, 2009, p.38). Intr-o exprimare diferită în formă dar identică în mesajul de transmis, Pleșu considera că mai importantă decât gândirea filozofului, desemnată peiorativ drept “producția bibliografică” a lui Noica, a fost “instanța patern-frățească, stimulatoare, încurajatoare” pe care a reprezentat-o fostul deținut politic vizitat de cei doi comuniști la Păltiniș. Cum ușor se poate observa, falșii discipolii gândesc la unison, când se substituie fără jenă operei filozofice a mestrului pe fundalul căruia și-au ridicat reciproc statui de mucava prin grabnica traducere și difuzare în străinătate a textelor proprii. Deșănțata auto-apreciere a lui Liiceanu (5) contrastează puternic cu rândurile pline de evlavie față de memoria lui Noica scrise de George Purdea, lector la Universitaea din Viena: “în lumea asta facem tot felul de compromisuri, dar avem câte un mic sanctuar în noi. Pentru mine a fost câteva zeci de întâlniri cu Noica”(G. Purdea, 4 august 2009). Din cele 206 de pagini ale cărții în care e trecută enormitatea că importanța lui Noica rezidă în faptul că i-ar fi “născut” pe Pleșu și Liceanu, credem că ar fi meritat să fie tipărite în exclusivitate cele 18 pagini cu scrisorile lui Noica. In rest, volumul scos de Humanitas este de necitit. E chiar trist să vezi din dezlânatul text a lui Andrei Cornea (care pe 2-4 iunie 2009 era purtat de H.R. Patapievici în Italia la universitatea din Roma ca model de discipol al “Școlii de la Păltiniș”), cum acesta nu e în stare să aștearnă pe hârtie o idee sesizată și expusă clar de Eliade: în timp rezistă doar cărțile scrise de mari personalități. în opinia renumitului istoric al religiilor, Getica lui Vasile Pârvan se va citi pentru Pârvan, Istoria critică a lui Hașdeu se citește pentru Hașdeu. Pentru că timpului nu îi rezistă hărnicia culturală care invocă “adevărul și obiectivitatea științifică” ci personalitățile ieșite din rând, care “au tratat istoria și știința paradoxal, fantastic, personal” (Mircea Eliade, Arta de a muri, Ed. Moldova, Iași, 1993, ediție de Magda Ursache și Petru Ursache, pp. 66-67). In volumul pe a cărei primă pagină apare trecut “Centenar Noica 1909/2009” mai găsim inserată și poezie proastă (scrisă de Bogdan Mincu, Ioana Pârvulescu, Pleșu, Liiceanu etc.). Paginile de prisos cu ode închinate directorului Editurii au fost cuprinse în carte după principiul mass-mediei: cantitatea bate calitatea. Prin ele Liiceanu a încercat (fără succes!) deturnarea urechelii lui Noica de după publicarea Jurnalului de la Păltiniș. Desigur, urecheala trebuia citată, ca să se știe ce rost are adunătura de osanalele “poetice” de la pagina 191 până la p. 201 și auto-adularea dublată de auto-compătimire (în “versuri”, si ce versuri!) a lui Liiceanu (de la pp. 202-203), care-și întreabă retoric aplaudacii: “de ce vrei tu ca eu să port/ O greutate fără nume/ între discipol și maestrul mort?”. Cu finețea ce-l caracteriza, Constantin Noica interpretase poza de pe Jurnalul de la Păltiniș, notând pe 15 ian. 1984 (în Jurnalul său de idei) că Liiceanu și-a început cariera “cu stîngul”: In loc să publice o lucrare de filozofie din care să reiasă că si-a depășit maestrul și că după un discipolat de două decenii își poate ucide simbolic învățătorul (6), comunistul “cel stîngaci” s-a decis să facă pe toată lumea părtașă la conversațiile sale cu Noica, publicând spusele maestrului cu o așa de mare fidelitate încât dau impresia transcrierii unor înregistrări. Independent de pretextul incoerențelor ideatice din lăbărțatul articol scris de Andrei Cornea, discursul din 24 aprilie 2009, care figurează drept contribuția lui Liiceanu la sărbătorirea lui Noica, se deschide și el cu niște întrebări retorice despre creșterea sau descreșterea “staturii” lui Noica în timp. La vremea “industriei” de lansări de nume prin organizarea a tot felul de colocvii ale căror lucrări devin volume, în țară sau pe la institutele române din afară (v. masiva impunere a lui I.P. Culianu, pe post de “nou-Eliade”, apud. Sorin Antohi), astfel de întrebări maschează purul dezinteres pentru opera lui Noica. Nimic altceva! Același dezinteres transpare și din politica editorială a răspândirii prin traducere a filozofiei noiciene: în anul Centenarului, la Institutul Cultural Român din Stockholm, în loc să fie lansată traducerea vreunei cărți de Noica, Cristian Ciocan lansează Jurnalul de la Păltiniș în suedeză. Spre a vedea câtă râvnă a pus fosta Editură Politică și ICR-ul în traducerea cărților filozofului Constantin Noica este suficient să răsfoim excelenta lucrare a lui Stan Cristea (C. Noica: repere bio-biliografice, RCR Editorial, București, 2009). Intr-un sfert de veac, Liiceanu, pe care Noica îl considera pe bună dreptate “discipolul lui Henry Wald, nu al său” (Noica si Securitatea, Ed. M.N.L.R., 2009, p.154) a avut grijă să-i fie traduse lui Noica doar două cărți: Spiritul românesc în cumpătul vremii, tradus după subtitlu, care, scria Ion Ianoși, “redă mai bine conținutul”. Cartea lui Noica din 1978 a fost tradusă în 1991 în franceză, în 1993 în italiană, în 1999 în portugheză și în 2009 în spaniolă. A doua carte aleasă de Liiceanu din cele douăzeci publicate de Noica este Devenirea întru ființă apărută în 1981. In Italia a fost lansată în 2007 și în 2008 a apărut în franceză la o editură din Germania, cu un titlu nepotrivit: Devenir envers l’etre. în 1982 Constantin Noica optase pentru echivalarea: Le devenir au sens de l’etre, de care falsul discipol nu a ținut seamă. Acel îndemn noician “să devii ceea ce ești” reflecta titlul ontologiei sale, împreună cu credința că “esențele nu se schimbă”. N-am putea spune dacă volumul de la centenarul lui Noica este mai catastrofal decât volumul prin care Editura Humanitas a marcat centenarul lui Eliade. Oricum, cartea Despre Noica; Noica inedit nu cuprinde foarte explicit ideea: “Eliade, Noica, Cioran, toată generația lor, de la Mircea Vulcănescu până la Țuțea aparțin trecutului”, spusă pe șleau în volumul prin care “discipolul lui Henry Hald” în calitate de lider de opinie și director de editură l-a sărbătorit pe Eliade la centenarul nașterii (v. Intâlniri cu Mircea Eliade, Ed. Humanitas, Buc., 2007, p.192). Isabela Vasiliu-Scraba Note: 1. Petre Țuțea sesizase perfect că Emil Cioran nu depășește istorismul, că marele stilist francez nu era bântuit de melancolii metafizice, că genialul său prieten (împlinit la Paris) era trist fiindcă omul este un animal muritor. De aceea Țuțea spunea că opera cioraniană “nu este consolatoare”. Jerbele ideilor, stilul de o eleganță demnă de invidiat, cizelarea gândului în jurul ideilor văzute dintr-o multime de perspective, nimic din toate acestea nu scoate gândirea lui Cioran din domeniul “sufletului”, așa cum era el închipuit de Constantin Noica. 2. Pe 11 noiembrie 2009 la Facultatea de filozofie din București, prof. univ. Viorel Cernica a vorbit despre Noica în filozofia românească și a lansat cel de-al V-lea volum de Studii de istorie a filosofiei românești. Centenar C-tin Noica (Ed. Academiei, 2009). Cartea de 632 de pagini cuprinde printre alte studii si o selectie din referatele despre Noica prezentate la Conferința Națională: Gândirea lui Noica astăzi, 24-26 aprilie 2009 de la Facultatea de Filozofie din București (v. textele semnate de Claudiu Baciu, Constantin Aslam, Viorel Cernica, Mircea Flonta, Alexandru Surdu, Alexandru Boboc, Constantin Stoenescu, Paul Sandu, Sorin Lavric, etc) 3. Marginalizarea lui Noica până la moarte s-a văzut din faptul că în timp ce “Vocea Americii”, “Europa liberă” și “BBC-ul” și-au întrerupt emisiunile pentru a anunța decesul filozofului, în România pe 4 decembrie 1987 s-a păstrat o deplină tăcere (v. Emilia Hârbea, Bibliografie C. Noica, Sibiu, 2007; lucrare multiplicată în Atelierul de legătorie al Bibliotecii județene “Astra”). 4. v.Octavian Chețan, Simple rememorări, în vol. Modelul Cultural Noica, I-II, Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2009, p.119-133. 5. Ion Simuț îl considera pe Gabriel Liiceanu un mafiot literar cu editură puternică și revistă influentă care a trimis la topit cărțile lui Paul Goma, l-a refuzat pe D. Țepeneag la publicare “oprindu-i lui Mihai Sin volumul doi dintr-un roman” (Ion Simuț în rev. ArtPanorama, nr.1, oct.1997, răspuns la ancheta despre Mafiile literare). 6. In neștiută consonanță cu impresia lui Noica despre pășitul “cu stîngul” a discipolului preferat, iată ce notasem în noiembre 1983 pe carte, după citirea Jurnalul de la Păltiniș: “Nu se știe cine dă și cine primește are în acest caz înțelesul: nu se știe unde se duce ceea ce trebuia primit… Crima finală este de aceea o barbarie, iar de o victimă fericită nu poate fi vorba”(Isabela Vasiliu-Scraba). Volumul Cearta cu filozofia (Humanitas, 1992) se deschide cu un articol publicat de Liiceanu în rev. Viața Românească. Aici bursierul Humbold se căznește să-și omoare maestrul de pe pozițiile eticii comuniste și ale materialismului științific. Citindu-i textul, Noica l-a lăsat “corigent” observând că este prematur să se ocupe de opera sa care este neîncheiată. După decepția pricinuită, Noica îl mai păsuise astfel niște ani în care spera (cu optimismul său debordant) că se va lipi de discipolul preferat si ceva filozofie “idealistă”. |
|
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |