Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 59 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Interviu: Interviu cu Magda Ursache
    Scris la Tuesday, March 09 @ 16:08:59 CET de catre asymetria
    Distribuitor de afise „Lenin a interzis clopotele, a aruncat în aer chiar biserica unde a fost botezat… în vremea aceea, poeții căutau și găseau locuri de închinare”
     Interviu cu Magda Ursache
     
    Magda Ursache este un eseist acrib și atipic (prea „încrâncenată” și revanșardă, după părerea unora). O prozatoare „bărbată” și un mare fan Paul Goma, ca simbol etern al anticomunismului românesc. Pentru că a suferit enorm din cauza lor, nu-i poate reabilita nici în gând pe literații politruci care s-au înfruptat din slăvitele (și mânjitele) „mere roșii”, gen Mihai Beniuc, Nina Cassian, Radu și Petru Popescu… (Să nu mai vorbim de dumitrupopeștii-dumnezeu!). Nici pe închinătorii lui Marx-Engels-Lenin, reciclați peste noapte în închinători la Dumnezeu și la Sfânta Cruce.
    Cea mai recentă apariție  M.U. are un titlu excelent, care dă cu tifla președintelui în exercițiu și necititorilor: SĂ CITIȚI BINE! Eseuri lirice epice și dramatice. Cu un cuvânt înainte de Gheorghe Grigurcu – un alt critic literar și al regimului revolut,  „negru pe cerul gurii”, dar alb la suflet… Simpla menționare a ciclurilor volumului grăiește de la sine: Lovitura de imagine, Memoranda, Povestiri cu proletfantome, Cîmpul magnetic al puterii, Republica socialistă a dosarelor (remarcăm o singură, ilustră,  absență: Tembeletristica, în colaborare…) Interviu realizat de Remus Valeriu Giorgioni și Constantin Buiciuc

    Interviu cu Magda Ursache

    Magda Ursache este un eseist acrib și atipic (prea „încrâncenată” și revanșardă, după părerea unora). O prozatoare „bărbată” și un mare fan Paul Goma, ca simbol etern al anticomunismului românesc. Pentru că a suferit enorm din cauza lor, nu-i poate reabilita nici în gând pe literații politruci care s-au înfruptat din slăvitele (și mânjitele) „mere roșii”, gen Mihai Beniuc, Nina Cassian, Radu și Petru Popescu… (Să nu mai vorbim de dumitrupopeștii-dumnezeu!). Nici pe închinătorii lui Marx-Engels-Lenin, reciclați peste noapte în închinători la Dumnezeu și la Sfânta Cruce.
    Cea mai recentă apariție  M.U. are un titlu excelent, care dă cu tifla președintelui în exercițiu și necititorilor: SĂ CITIȚI BINE! Eseuri lirice epice și dramatice. Cu un cuvânt înainte de Gheorghe Grigurcu – un alt critic literar și al regimului revolut,  „negru pe cerul gurii”, dar alb la suflet… Simpla menționare a ciclurilor volumului grăiește de la sine: Lovitura de imagine, Memoranda, Povestiri cu proletfantome, Cîmpul magnetic al puterii, Republica socialistă a dosarelor (remarcăm o singură, ilustră,  absență: Tembeletristica, în colaborare…)
     
    Când motoarele Direcției Presei tur(n)au încontinuu…
    Revista BANAT: Stimată doamnă Magda Ursache, evocați, vă rog, perioada veche a „Cronicii”. Sub care redactori șefi ați... activat ca „responsabilă de poezie” și cum au fost ca șefi, conducători de revistă. Reușeau să „dribleze” cenzura, sau erau ei înșiși șefii cenzurii locale?
    Magda Ursache: Sper ca tot ce-o să vă racontez eu aici să rămînă întîmplări dintr-o lume pe veci  dispărută, să fi fost... „o dată ca niciodată” și atît. En ce temps-là, în anii șaizeci, se scria de pe „platforma comună a realismului comunist”, ca să-l citez pe D. Costea, responsabilul cu critica la revista  ideologiza(n)tă „Iașul nou”, devenită „Iașul literar” și poreclită Lașul. Motoarele Direcției Presei turau încontinuu. După ce, la 1 mai '68, Corneliu Ștefanache m-a angajat la „Cronica”, scriam eu ce voiam, dar ei, cenzorii, publicau ce le convenea. Ștefanache, însă, nu se lăsa directivat PCR fără să crîcnească. Se „abătea” pe cît era posibil de la canonul, codul, catehismul roșu, încerca să treacă peste obstacolele cenzurii, acuza în ședințe de redacție viziunea ei opac-agresivă. Strecura, ce-i drept, articole-balast, de ochii tov. Țanea, șeful Direcției Presei, ai tov. Puha, de la temutul Cabinet de Partid, dar „Cronica” se afla (adevărul trebuie repetat, nu spus cînd și cînd) în faza „cutezătorii”. Apăruseră semnături interzise pînă atunci: Mircea Eliade (cu nuvela Podul), Noica, Marino... Val Gheorghiu îl adusese pe Comarnescu, N. Barbu pe Carandino. Iar Mihai Todosia încerca să-și asume rolul de „activist luminat”.
    Pînă-n Tezele din iunie '71 (și trebuie devoalat că au scris „adeziuni” la ele Dan Zamfirescu și Petru Popescu; de alții, ca N. Balotă, nu vreau să amintesc), Corneliu Ștefanache s-a agățat de „varietatea stilurilor”. Lui Ceaușescu îi scăpase chestia asta cu varietatea și noi profitam de relativul dezgheț. Mie Ștefanache mi-a încredințat Secția de Poezie, dar și cronica literară. Nu mi-a impus niciodată despre cine/ ce să scriu. După plecarea lui, să facă revista „Convorbiri literare” și înscăunarea lui Liviu Leonte redactor șef (Ștefanache fusese doar adjunct, probă că nu era simpatizat de propagandiștii PCR pentru textele lui sărite din linie), am simțit din plin presiunea cenzurii. Ștefanache își apăra echipa, Leonte își apăra scaunul. Revista „Cronica” a căzut, revista „Convorbiri literare” s-a ridicat. „Tu, frunză, cazi, tu, creangă, te ridici”.
    Ochelarii profesorului universitar aveau o singură lentilă, montată pe mijloc, ca să vadă doar ce i se indica să vadă. Ștefanache încerca breșe în fortăreața ideologiei partinice;  prudentul Leonte ceda fără luptă. Era chiar foarte prevenitor cu ce-i cereau „organele”, ca să-și apere nevoile și neamul, adică familia. Proustianul de azi a fost pe timpuri procustian. Cine nu mă crede, să deschidă „Iașul nou” și „Iașul literar”, unde îi acuza principial-critic pe chiaburoi că sabotează recoltele și democrația populară, opărind semințele.
    Par consequence, a șefit zece ani la revistă, foarte dispus să slujească propagandistic, ca om al tergiversării „materialelor cu probleme”. Din funcție n-a fost eliberat pentru „greșeli ideologice”. Răzvrătiții au fost A.E. Baconsky, Breban, Paler. Și, cum la noi la Ieși, dinozaurii din, hă-hăt, ideolitic sînt la mare cinste, Leonte deține Indemnizație de merit și Palme Academice. Opera? Zădărnicie tipografică!
    Cît mai e viu, ar trebui să-și scuze lașitățile. N-o face. Dimpotrivă, își etalează într-un interviu șirul de succese sociale, clădite pe supunere absolută. E de neuitat cum se certa LL-ul cu Alfred Iacobitz, care să-l laude primul pe Popescu-Dumnezeu: Biletul la control.
    Ștefanache îi păcălea pe cenzori, Leonte devenise el însuși cenzor. Mai întîi persuasiv ca un vînzător de loz în plic, apoi din ce în ce mai categoric în „îndreptări”. M-a înlocuit cu „cronicari fără șalvari”, care-i făceau pe plac. Mi-a luat cronica literară, pînă să mă elimine de tot din redacție, după 8 ani. Nu eram receptivă la congrese și plenare, o „reacționară”, cum striga după mine pe culoar, în auzul tuturor. Am încercat să introduc în revistă un eseu de Luca Pițu, fără să reușesc. Luca l-a tipărit într-o revistă studențească. Pe Mihai Ursachi îl publica rar, cu chiu/ vai. I-a cerut chiar o poezie „cupatriepartid”. Cum i-a răspuns Magistrul, se știe. „Tamaretelor” lui Emil Brumaru încerca să le taie... sexul, conform  principiului ce se taie nu se fluieră. în epoca mult detestată, unii au făcut ceva din posturile ocupate; alții – nimic sau au pus bețe-n roate nealiniaților.
    Șurubul se tot strîngea, secvența propagandistică se lățise în toată revista. Mai fuseseră angajați în redacție și „cenzori nevăzuți”, așa cum le spunea Monica Lovinescu informatorilor Secu.
    Cum sub direcția L.L. concuram în supușenie Radio Iași, a fost adus de acolo fratele activistului Turtă, pe nume literar Nicolae Turtureanu. S-a dovedit jumătate de caracter pe jumătate de pix, ca să parafrazez titlul lui Florin Mugur. A vrut să-și adjudece Secția de Poezie și, cu sprijin frățesc de la Comitetul Județean de Cultură, a izbîndit. Doar Big Brother scria discursurile ștabilor PCR. începuse trișînd: cu un mic plagiat din Al. Philippide; așa vrea să și încheie: modificîndu-și CV-ul, ca să se dea... rebel, chiar revoluționar '89.  S-a ținut de Leonte ca un copil de poala mumă-sii. Dar cîți trișori ideologici, care înhățau slana Gospodăriei de Partid, nu se șterg acum la gură, cu ochii în podul disidenței? Vechii slujitori sînt și buni slujitori: corecți-politic. Și nu-i nimic mai indecent (are dreptate Bujor Nedelcovici) decît această autoamneziere programată.
    Mai ales după Congresul Educației Politice și Culturii Socialiste (2-4 iunie '76), libertatea opiniei s-a confiscat. Leonte se deplasa în costum gris sceptic la Partid, să ia indicațiile la pachet și să le transforme în literă (de plumb). Mă găsea croind o revistă samizdat: un colaj pe peretele din spatele biroului meu. Cum făcusem destul recurs la ironie (cu contribuția lui Georgică Pruteanu și Mișu Ursachi), prudentul „Leonțică” a dat ordin administrației să distrugă colajul și să văruiască peretele: „Stați liniștiți, tovarăși!”. Zigu Herșcovici și-a cerut scuze, în particoler: „A cerut tov. redactor șef să dau cu var, că-i instigare ce faceți”. Puteai să te opui agentului sanitar și varului său? O fi fost distrus colajul sau dus la Securitate, ca material incriminat? Doar am fost eliminată din presă ca element deviant și turbulent. Leonte a reușit să corecteze o soluție ilegală, de reîncadrare a lui Z. Sângeorzan, pe socoteala mea. Cum  să se fi opus comenzii Secu?
    A trebuit să redebutez editorial (cu proză), cot la cot cu năuăzeciștii, după 22 de ani de tăcere editorială. Și poate că etnosoful are dreptate: tot răul spre bine. N-am la activ texte ca acelea fabricate de Leonte. Tare-aș vrea să-mi arate ce-a strecurat „eretic” în editoriale. Nimic. Linia era linie. Proful de dictando se autosupraveghea și supraveghea.
    Spus net, singura cenzură pe care o respect e cea profesională. E o obligație, intră în fișa postului de scriitor să nu faci hîrtia să suporte orice mizerie.


     Miorița, topos al sufletului românesc. Orașul cu o mie de biserici

    Dacă tot sîntem la capitolul evocărilor: cum erau Ieșii tinereții Dvs.? Cînd ați ajuns în dulcele Tîrg – prilej de evocare a copilăriei din ținuturi muntene și a familiei, cum o mai faceți, sub semnul ficțiunii, în cîteva romane? De care dintre părinți ați fost mai legată, cine v-a îndrumat primii pași pe tărîmul spiritual?
    în Ieș am ajuns în '62, cînd am dat examen la Facultatea de Filologie. îl cunoșteau numai din literatură: Iașul ca iubire și reprezentare. C. Abăluță poematizează străzile Bucureșciului, eu aș fi putut s-o fac pentru hudițele iașiote: Sărăriei, Sulfinei, Abrahamfi, Scăricica, Trompeta, Fulger, Plăcerilor, colț cu Eternitatea, Spancioc, colț cu Stroici, Calea Sîmbetei, Piața Unirii, fosta piața Malinovski, bulevardul Copou, fost 23 August, actualmente Carol I.
    Tatăl meu (care a suportat discriminarea membru/ nemembru PCR și pe aceea de liber profesionist – avocat și care a avut un destin tragic) m-a îndrumat spre Tîrgul Ieșilor, ca mai ferit (credea el) de scotocitori prin dosare de cadre. Dosarul meu era departe de a fi curat: erau multe „scame” în el. în liceu, un diriginte, profesor de latină, scanda pe nas: „Copiii de popi și de avocați să se ridice în picioooare...” Pe atunci, prima vina originii sociale „nesănătoase”.
    Trebuie să spun că tatăl meu s-a interpus ca un ecran protector între mine și monismul marxist. Tot el mi-a inoculat „morbul” cititului. La 3 ani știam pe de rost Miorița. Găsise de cuviință să mă învețe un topos al sufletului românesc, exact cînd sentimentul național (burghez) trebuia  umilit și datina acoperită de ridicol. Eu n-am iubit-o pe Zoia Kosmodemianskaia, partizana sovietică. M-a învățat să nu cred, apud Marx, că „existența determină conștiința”, ci, dimpotrivă, că o conștiință poate ignora o existență precară. A avut dreptate: Dumnezeu mai iartă, conștiința nu.
    Sistemul defunct a însemnat pentru unii umilințe zilnice, pentru alții exil, pentru toți – cenzură. Eu însămi n-am o poveste de succes, viața și cariera mea numai biruințe n-au fost, dar sînt convinsă că insuccesul poate instrui tînăra generație privind sistemul politico-literar apus în acel Decembrie.
    Yashington, orașul meu de adopțiune, nu-i un loc prea benefic. Dimitrie Anghel l-a văzut ca pe o familie, unde toți se recunosc, se sprijină, se tolerează. Poveste! Mai degrabă intoleranța e marca tîrgului dulce-amar. Aici, în Ieși-Ieș-Eș (grafii vechi), Maiorescu a fost tîrît într-un proces nedemn, Ibrăileanu aproape că și-a pierdut postul de profesor. Prima Universitate a țării i-a nedreptățit pe Lovinescu, pe Ovid Densusianu, pe Ștefan Bârsănescu, pe Gheorghe Ivănescu... Marele erudit Th. Simenschy a fost scos de la catedră și trimis contabil la un GAC, să numere ouă. Pe statul de funcțiuni scria în dreptul numelui lui Șerban Cioculescu: „se comprimă postul și persoana”.
    în ce privește etapa postsocialistă, n-aș vrea să fie emblematică vandalizarea statuii lui Miron Costin. Hoți sau numai glumăreți cu avînt de-constructor au rupt pana din mîna cronicarului (e vorba de statuia lui W. Hegel, din rondul Teatrului Național, dezvelită în septembrie 1888), gest echivalînd cu a doua tăiere a capului. De subliniat: un mare cărturar a fost decapitat, la 1661, de un domnitor analfabet.
    Pe cît iubesc Iașii marilor zidiri (e titlul unei impresionante lucrări de Dan Bădărău și Ioan Caproșu), pe atît detest Iașii noilor zidiri: hoteluri cu termopane acoperind biserici, mall-uri acoperind biserici, dealuri rase de livezi, pentru viloaie de lux; Palatul Culturii, brandul Iașilor, stă să cadă, nici Filarmonica, nici Teatrul Național, nici Casa Conachi nu sînt mai bine; Fundacul Dochia (unde se află fosta casă a lui Mihai Ursachi – n.red.) e de nerecunoscut. Doar zarzărul de pe Săvescu rămîne perpetuu înflorit roz, în poezia lui Mihai Ursachi…
    „Dragostea moldavă”, oh, am simțit-o pe pielea mea! Eliminarea de 3 ori în 2 ani de la Universitate și din Institutul „Al. Philippide” n-a fost ușor de suportat. Numai că pumnii luați în bărbie te fac să ții capul sus. Ca efect! O glumă de lynotipist mi-a terciuit cariera de critic de poezie. Firește, de decis a decis partidnicul Leonte. Din pricina lui am  intrat fără vină în lungul șir al autorilor interziși. De ajutat nu m-a ajutat nimeni, ba chiar m-au vrut pe veci cenzurată. În orașul cu o mie de biserici sînt și bisericuțe care se cred coșcogea catedrale, cu porți închise la opinia celuilalt. Iar cenzorii au ajuns în posturi importante, atît la '77, cît și la schimbarea de val Ceaușescu-Iliescu.
    Cît despre Casa Pătrată, unde domneau ierarhii ideologici, acolo numai înțelegere nu găseai. în paginile revistelor ieșene, vegheate de Chelaru-Floareș-Turtă-Nagîț et alii n-am găsit drum înapoi. Și, culmea culmilor: în „Cronica”, supus politizată, n-a mai putut publica nici Petru Ursache, probabil din cauza cărților tipărite la „Minerva” și la „Cartea Românească”. Victimă colaterală a lui Leonte.
    Cu toate astea, am un feeling de scriitor al locului numit Iași, contrazicînd știuta inscripție romană hic natus situs est (m-am născut în capitala Valahiei), deși observațiile mele critice au trezit și trezesc antipatii grele: iritări, lovituri de pedeapsă, calomnii...
    Care domeniu vă este mai la îndemînă, mai drag: proza sau eseul? Dacă ați judecat poezia altora, ați ratat și Domnia Voastră ceva din acest gen, pe care l-am numi „filonul de aur”?
    Categoric, viața en (p)rose. în ce mă privește, ca și în ce te privește, dragă R.V.G., prozatorul se hrănește din eseist și invers. Scriu docu-roman și nu-mi reprim tendința spre eseu. Poezia o „judec” de la distanță, nu din interior, ca poet. Iar de citit, tot poezie citesc cel mai bine. Ultimele lecturi: Leo Butnaru, Ordine de zi și ordine de noapte, Gh. Lupu, Umbra privighetorii și Radu Ulmeau, Prăpastia numelui.

    Ce părere aveți despre cazul Goma? Vă rugăm să aveți în vedere recenta inițiativă a lui Dan Culcer, cel expatriat de vreo 30 de ani, în legătură cu (re)primirea lui Goma în breaslă ca „membru onorific”. (Noi i-am răspuns lui D. Culcer că Paul Goma ar trebui să fie membru en titre, fiindcă e scriitor activ – onorifici sînt numai cei dispăruți sau care vin din alte domenii.)  A cui a fost/este nesimțirea, în legătură cu redobîndirea de către Paul Goma a statutului de membru USR? Mă gîndesc că nu a  guvernelor românești succesive.

    Ba nu, aici trebuie să te contrazic. Dan Culcer, care viețuiește în Hexagon din '87, ca evadat din lagărul socialist, a găsit soluția bună; ca și Liviu Ioan Stoiciu, de altfel: Goma – membru de onoare al Uniunii. Nu simplu, ca scriitori de carton ridicați în Uniune pentru orice altceva decît pentru profesionalism. Goma nu-i Fetescu, să fie membru pensionar. Numai că nu s-a vrut ca Adunarea generală (suverană) să voteze modificarea Statutului, pentru a se introduce calitatea de membru de onoare, cel dintîi beneficiar putînd fi Goma. Parti-pris-ul e, de multe ori, înșelător.
    Goma n-a fost exclus din USR prin vreo învoială cu el, ci prin decizie PCR, contrasemnată de breslașii din Comitetul Asociației Scriitorilor din București. Și pentru că nu vrea să privească înapoi cu orbire, pentru că și-a asumat rolul de memorie-conștiință, Goma a intrat nu numai în dizgrația scriitorilor, dar și a președinților postdecembriști. Cică ar fi nesustenabil și că și-ar jigni confrații. Precizare: pe cei care l-au părăsit cînd era închis la Rahova, ca trădător de țară și de popor, la dispoziția „organelor de cercetare” care-l torturau și drogau. I-a cerut vreun președinte iertare  în numele statului român, ca victimă a terorii comuniste? A făcut-o „decomunizatorul” Traian? în comisia Tismăneanu (nedreptate strigătoare la ceruri) n-a avut loc. Cartha lui din '77 nu-i în manuale, nu se învață la școală, deși a spălat rușinea noastră de-a fi fost lași. Dați un motor de căutare pe biografia lui Goma și veți ști că e cel mai vertical scriitor român. Numai că lecția de rezistență morală e minimalizată de flotanții noștri politici, insul vertical provoacă resentimente celor construiți altfel.
    Goma e constant Goma: nu uită și nu tace. „Voi vorbi cînd nu voi fi întrebat” Așa a promis și și-a respectat cuvîntul. Pe plaiurile noastre, verticalitatea se plătește cu odiseea exilului. De vină sînt și președinții și guvernele succesive, și breasla scriitorilor.
     
    A juca (de dragul jocului ) la bursa de iluzii a literaturii. Euro-comunismul fardat în globalizare, periculos pentru românism
    Și acum urmează marea... deconspirare. Gurile rele spun că Dl. Profesor ar fi început lucrul la cea de-a treia ediție a Antologiei poeziei românești religioase. Vă rugăm să faceți un scurt istoric al acestei monumentale întreprinderi: dacă au mai fi fost și alte inițiative, criterii de selecție, secțiuni etc.
    Antologia de poezie creștină Duh și slovă (apărută în două ediții epuizate, la Editura Institutului European și la Junimea) e, cu vocabula lui Noica, „bănuțul” nostru, al meu și al lui Petru Ursache, modul nostru de a ne ruga. Pentru că, așa cum formulează un poet, Adrian Alui Gheorghe, „Poezia este, în ultimă instanță, practica metafizicii. Ca și religia”. Hotărît lucru, o viață fără meditație și fără rugăciune e de neacceptat. Antologia, la care am lucrat peste două decenii, dă samă despre dimensiunea creștină a literaturii române, de la Niceta de Remesiana pînă în prezent.
    Memoria corectă e cea mai bună medicație contra variilor propagande (și n-am scăpat de ele: cineva susține că „motivul religios nu mai are ce căuta în poezia modernă”; eu, cînd vreau să fluier, fluier și-n biserică!).
    Proletcultiștii aveau nenumărate instrumente de „lămurire”, cum că n-ar exista Dumnezeu. Unele, mortale. După cealaltă Reformă, din '48, a fost trecută la index lumina taborică. Ortodocșii de profesie (Stăniloae, Crainic, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu) nu numai că au fost scoși din cultură, dar, cei în viață au fost băgați după gratii. Pe Blaga l-a pus la zid (pentru îngeri) însuși ministrul Justiției, Lucrețiu Pătrășcanu. Iute, în '49. Și, alături de el, pe toți „intelectualii sabotori” care se pierdeau prin poeme în „stări cețoase”, mistice. în slăvile cerului trebuia ridicată Dogma Marxist-Leninistă.
    Cînd s-a mai dat ceva libertate religioasă, nu s-a dat creștinește, cu dreapta, ci cu stînga cea scurtă a lui Stalin. Lenin a interzis clopotele; a aruncat în aer chiar biserica unde a fost botezat; a înlocuit crucea de pe mormîntul tatălui cu steaua; a împușcat (după istoricul rus D. Volkogonov) între 14.000-20.000 de clerici și laici activi religios. Tătuca a repus în funcțiune patriarhia rusă, așa, ca să aibă poporul ceva opiu. A decis, cu știutu-i cinism, ca personalul de la revista „Bezbojnic” („Ateul”) să se transfere la „Revista Patriarhiei”, cu hîrtie cu tot. Dej a ținut și el biserica între represiune și oarece toleranță. în toată vremea aceea, poeții căutau și găseau locuri de închinare, să iasă din dezordinea inimii atee. Misticul bine temperat mai trecea de cenzură. Poeții aveau nevoie de „starea de trezvie” care le fusese interzisă. îl chemau și-l așteptau pe Dumnezeu, mai deslușit sau mai incifrat. E ceea ce vrea să probeze antologia noastră.
    Așa este, am început lucrul la ediția a treia. împreună. Cred că momentul e bine ales. Confundînd nonconformismul cu tupeul și inovația cu trișeria, un „artist” a oferit spre vînzare icoane deocheate (da, ați citit exact). E folosită ad nauseam rețeta asta: se ia un sfînt, un mit, o legendă, să se terfelească. Cina cea de taină a lui Da Vinci a ajuns reclamă pentru otravă de șobolani, dar și pentru KFC: The „Fast” Supper. Iisus a căpătat mustața lui Dali și bascul lui Che Guevara, cu steluță roșie. Cine urmează să fie cap de masă la Cina cea de Taină? Marx cu ciocul lui Lenin, Lenin cu barba lui Marx, Hitler schimbînd mustața cu Stalin? E posibil orice, dacă s-a inventat și icoana porno, cu Sf. Parascheva beată, avînd ca pandant Evangheliștii, piesa de teatru deșucheată a Alinei Mungiu. Nici activeții și secureții din totalitarism n-au practicat asemenea atacuri contra credinței. Se vorbește fără păs de OCU – ortodoxia creierului uman, ca boală incurabilă. Și nu se mai demolează biserici; se demolează imaginea bisericii. Nu se susținea, la popa Tabără, în emisiune, că ortodoxia e dușman al Occidentului? Lîngă ortodox apare constant termenul fundamentalist. Las’ că și preoțimea noastră e gata să sfințească ce nu-i de sfințit, să pună de învieri pe plajă. Arhiereii Bisericii ar cam trebui să se întrebe de ce literatura română mai degrabă îi caricaturizează; a făcut-o, în proza sa, și poetul religios V. Voiculescu. îl urmez însă pe Dan Puric, atunci cînd ne îndeamnă să nu confundăm biserica ortodoxă cu administratorii ei. E o puricificare, ca să-i mulțumesc pentru pattern interlocutorului meu (RVG). Mai mult încă, „mama” UE lezează credințe religioase: vrea ca Italia să elimine crucifixul din școli, tribunale, clădiri guvernamentale, ca să nu fie tulburată liniștea minorității necreștine ori atee. Ce s-or face cu vălul musulman, nu se știe. Ca și cum n-ar fi fost de ajuns că, atîta amar de ani, religia a fost înlocuită cu credința în minciuna ideologică, în așa-zisul Bine comun/ suprem/ unic, la noi deranjează din nou icoanele de pe pereții școlii. Apud un lider de partid, „Dumnezeu e pedeserist” ori nu e deloc, iar după securistul evlavios, a mai apărut și clovnul evlavios.
    Ca să nu lăsăm toate astea numai în plata Domnului, oferim un leac la îndemînă, la îndeminte și la îndesuflet: o antologie de poezie creștină, foarte selectivă, pe criteriile adevărului de credință și esteticului. Și pentru credincios, și pentru mal-croyant.
    Și ce-ar mai fi de spus decît: Facă-se voia Domnului. Pentru că Dumnezeu și voiește, și făptuiește.
     
    Cum ați defini (fără să afectați atmosfera din casă) colaborarea cu valorosul etnolog român Petru Ursache? Am fost în Iași și am rămas impresionat  de imensul prestigiu de care se bucură în rîndul breslei și al comunității științifice Dl. Profesor – despre Magda U. (personajul) nu se poate spune chiar același lucru, nu din alte motive, dar D-sa trece drept un jurnalist mai... colțos și atipic, vasăzică nu tocmai pe placul celor împricinați.
    Și eu și P. U. rămînem imuni la marile/ micile manevre care se practică în breaslă pentru un loc mai în față. Nu plătim prețul ăsta. Preferăm vizibilitatea redusă unei notorietăți rezemate pe vreun grup de interese ori de gașcă. Și eu și P. U. credem că manageriatul în folos propriu te depărtează de masa de scris/ citit.
    Și eu și P. U. am fost marginalizați pentru că am refuzat orice patronaj politic, așa cum refuzăm noul conformism: corectitudinea politică. Am avut un model (eu am nevoie acută de modele de atitudine) de o ireproșabilă ținută morală: Petru Caraman, eminentul slavist al Universității „Al.I. Cuza”, îndepărtat de la catedră pînă-n moarte. N-am intrat (pe urmele lui Caraman) în baremul ideologic al activiștilor, n-am urmat logica lor specială. Ne-am sustras „sarcinilor”, cu risc pentru carieră. N-am avut compensațiisaucîștiguri (ortografiat postmodernist). La bursa de iluzii a literaturii, jucăm, crezînd că jocul e mai important decît cîștigul.
    Ne aflăm pe aceeași baricadă a scrisului, de unde replicăm, fiecare cu uneltele lui. Nu ne plac, deopotrivă, tragerea valorilor în deriziune (rămînem ucenici la clasici, vezi și edițiile în colaborare, „dosarele” eminesciene Doina și Luceafărul), nici faptul că se scuipă pe eroi și morminte. Ne place să-i spunem tradiției ca Eminescu: arheitate. Nu-i agreem pe „recenții” care scriu istorie „corect corectată”, cum formulează Petru Ursache.
    Memoria corectă creează tensiuni între generații. „Ia mai terminați cu anticomunismul vostru!” Credem că acest tip de euro-comunism, fardat în globalizare, e periculos pentru românitatea care are valoarea sa în lume.
    în anii de șomaj de la sfîrșitul ultimului deceniu ceaușist, am făcut ce m-a sfătuit el: „Scrie ca și cum n-ar exista cenzură!”.
    în puținul timp liber, facem meloterapie (inventăm, fiecare, programe de concert pentru uz intern), dar și asfaltoterapie pe dealul Copoului. Anul Nou ne place să-l începem, printre cărțile noastre, uzate, subliniate, adnotate, scriind. E reconfortant – sărbătoresc.
     
    Catedra Mircea Eliade de la Chicago/Divinity Scool, echivalenta unui Nobel
    împreună cu soțul dvs., Petru Ursache, ați publicat două ediții ale unei ample antologii din eseistica lui Mircea Eliade. Credeți că interesul pentru opera lui Mircea Eliade este acum la fel de ridicat ca la începutul anilor '90?
    Rectific: am publicat nu una, ci două  ample antologii Mircea Eliade, Meșterul Manole, studii de etnologie și mitologie și Arta de a muri, fiecare în 2-3 ediții. Prima am realizat-o înainte de '89. Țin minte cum ne încurajam, eu și Petru U., transcriind (regimul multilateral dezvoltat nu utiliza tehnica xerox), în Biblioteca Academiei, pe un ger atroce, sute (vreo 6-7) de pagini din publicistica lui Eliade. Cum ne încurajam? Stere citise Kant la minus 50 de grade, în Siberia. Noi aveam mănuși și fulare, iar Petru Creția ne mai scotea la o vodkă mică la Casa Scriitorilor.
    Cînd am încheiat lucrul la antologie și am predat-o Junimii, am aflat că Mircea Eliade, Cioran și Noica fuseseră iarăși indexați de Valter Roman. Era strict interzis și să fie citați în vreun studiu, fără voie de la Dumnezeu-Popescu. Las’ că nici directorul editurii n-a mișcat vreun deget să publice antologia. Despre accidentele privind tipărirea acestei antologii în tranziție am scris în Bolile spiritului critic. Schimbarea directorilor de edituri, bucuria nebunilor! Noul uns, Nicolae Crețu, a găsit cu cale să temporizeze tipărirea „reacționarului” Eliade. Infelix culpa! A tot programat-o și reprogramat-o, i-a schimbat de trei ori formatul (deci 6 corecturi, în regia autorilor), ca s-o scoată abia în '92. între timp, lectora de carte părăsise Junimea brusc, pentru o ars mai longa, fără să opereze corecturile noastre. Doar trebuia să ne obișnuim cu lipsa de onorabilitate a unor redactori de-o ignoranță vastă, cum ar spune G. Călinescu. Buclucașul u lipsă din Weltanshauung era cea mai mică greșeală de tipar.
    Tot pe-atunci, acuzele contra lui Eliade s-au întețit: începuse să fie anchetat, nu comentat, ca politically incorrect. Spus apăsat, e cel mai urît mal praxis critic posibil. A fost etichetat „crypto-legionar”, „poligraf mediocru”, „receptacul de idei schizoide”. Nasul lui Daniel Debuisson a prins „iz antisemit”  în ontologia lui Eliade, atît de... „primitivă”!
    în '46, ambasada română în Franța îl turna ca „doctrinar al fascismului”, ca să nu obțină o catedră la Sorbona. Andrei Oișteanu, în Religie, politică și mit, Texte despre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu, Polirom, 2007, scrie la pagina 100 că, după moartea lui Eliade, catedra unde a predat, de la Divinity School, s-a numit Mircea Eliade. Fals: s-a întîmplat în '84, Eliade fiind în viață. L-a bucurat asta și a echivalat faptul cu un premiu Nobel, pe care nu l-a obținut din cauza românașilor lui. Aceași românași au făcut cerere de grup: catedra să nu se mai numească Eliade (ci cum?), din frică de... aderare la Gardă, argument al vechilor cominterniști.
    De-constructorii, de care nu ducem lipsă, au decis că „împăratul e gol” și-s gata să-i demanteleze „supravalorificarea”. Au găsit că Eliade ori simplifică ori generalizează abuziv, că ar citi prea repede, că deformează, că n-are rigoare științifică. Ce mai! Un impostor, autor de „bazar metafizic”; depășit și ca istoric al religiilor și ca prozator, și ca tot.
    De ce nu place Eliade? Pentru că „umblă cu hipertrofia eului etnic”. Aha! Pentru că vede în sacru o salvare. Or, asta-i chiar „escrocherie intelectuală”, tot după vechea linie cominternistă.
    Cu Arta de a muri ne-am adresat întîi unei case editoriale cu nume fălos, Moldova.
    Precizez: pe mine și pe Petru U. ne-a bucurat apariția editurilor private. Numai că, în apele tulburi ale tranziției proliferează, cu vocabula lui Preda, pneumaticii. Impostura (pe privați îi trage ața să facă exact ce nu știu și nici nu pot să facă) e dublată de goana după cîștig facil.
    Dacă ne propunem să atingem postgîndirea (concept Giovanni Sartori) și tipărim numai de toate pentru tonți, o să împingem la extrem nulitatea și, pe cale de consecință, Eliade nu va mai interesa pe nimeni. Numai că eu îl cred pe Hölderlin: „acolo unde crește pericolul crește și posibilitatea de salvare”. Or, salvarea prin cultură presupune respect pentru valorile exponențiale. Ultimul editor al antologiei Eliade, Valentin Ajder, Eikon, îl are.
     
    în România literară din 14 august 2009, N. Georgescu susține că Eminescu al marginilor este mai interesant decît Eminescu al centrului. Ce părere aveți?
    Cer iertare bibliofililor, dar aproape că m-a bucurat știrea că s-a rupt fila din revista „Familia” (colecția din 1866) cu debutul lui Eminescu. Avem și un hoț cult: a știut unde să caute debutul poetului național și a riscat închisoare pentru Eminescu. în plină deculturație, deținem un hoț calificat în Eminescu.
    Nu știu în ce context a utilizat eminescologul Nae Georgescu sintagmele respective, dacă se referă la antume și postume. Ce pot spune e că, de-ar fi să aleg un singur vers din întreaga literatură română, l-aș alege din Odă (în metru antic): „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”. Plus două adnotări: una a lui Arghezi: „A nu respecta pe Eminescu este o dovadă de imbecilitate”. Și alta, a lui Steinhardt: „Mă simt gol, rușinat, netrebnic, în fața lui Eminescu. Mă izbăvește, poate, măcar în parte, iubirea”. Și asta pentru că Popexu (nu-i mai dau numele) e declarat mai important decît Eminescu (așa cum a fost A. Toma mai important decît Arghezi și Blaga la un loc). Iar noi  „evoluăm” de la Neculuță la Guță, manelistul.
     
    Care credeți că sînt cele mai importante opere în proză ale literaturii române apărute după 1990? Și de ce?
    Multe și nu mărunte. A etichetat Octavian Paler intervalul 1990-2000, „deceniul gol”? Mai greșește și Paler. S-a publicat, după '89, o întreagă literatură. Mică, dar nu minoră. Cert e că tot ce s-a publicat atunci și în luștrii următori n-ar fi primit aprobarea cenzurii. Ar fi apărut Pupa russa de Gh. Crăciun, roman de top? Ar fi apărut proza lui Nichita Danilov? Nici vorbă. Dar Jurnalul fericirii? Dar Sertarul cu aplauze? Și aici trebuie spus că sertarul, deși unii îl văd gol, a fost plin. Intră în acest „sertar” și literatura exilului, de care am fost frustrați: de la Vintilă Horia, Constantin Virgil Gheorghiu la Alexandru Vona și Bujor Nedelcovici. Nu în ultimul rînd, proza concentraționară semnată de Paul Goma, Oana Orlea, Marcel Petrișor.
    Din păcate, cum afirmă Remus Valeriu Giorgioni, tembeletristica bate beletristica de calitate. Se merge la cacealma, pe carte scurtă, de consum.
     
    Descrieți-ne două momente fericite ale vieții dvs.
     Două momente fericite? „Fericirile” o să le leg de viața de cărțar. Un moment fericit ar fi debutul la „Cronica”, în '68, cu o recenzie la Rod de Cezar Ivănescu. Altul? Re-debutul editorial, în '95, la „Timpul” lui Cassian Maria Spiridon, cu Universitatea care ucide.
     
    ... și două momente nefericite...
    Două momente nefericite? Doar două? Cîtă subiectivitate, atîta dramă, tragodie chiar. Eliminarea mea de la „Cronica” ar fi unul. Altul, legat tot de revista pentru care am, din acest motiv, o antipatie cronică: am cerut, în ianuarie '90, reintegrarea în colectivul revistei. Ioan Holban m-a anunțat că mi-a fost respinsă cererea, deși angajau, la hurtă, te miri ce redactori, vreo 15, cred. S-a opus Nicolae Turtureanu, ajuns redactor șef-adjunct, cel care-mi luase locul la Secția de Poezie, după exmatriculare. „Friendly” Fire!
    De altfel, așa-zisul Nikleby, din lipsă de subiecte, nu mai sfîrșește cu ficțiourinările pe prieteni, în ziarul (din) local. O, dacă ar fi mai expresive, ar fi pamflete. Nu-i cazul. Sînt doar urîte, penibile, jalnice răfuieli defulatorii. Așa-i la noi, la Eș!
    în momentele mele de acuitate self-analitică, îmi dau seama că multe mi s-au tras din faptul că mi-am idealizat conștient falși-prieteni, cum îmi tot atrage atenția un bun prieten, poetul Mircea Popovici.. îmi reproșez naivitatea de a crede în relații umane cu oamenii (o fi tautologie, dar o las așa). Uneori mă mai și trezesc. Nu întorc și celălalt obraz la lovit/ stuchit. Reacționez.
     
    Vă mulțumim pentru amabilitate și timpul acordat!
    (interviu realizat de Remus Valeriu Giorgioni și Constantin Buiciuc)
    Associated Topics

    Revolta


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 21

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.89 Seconds