Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 38 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Geopolitica: Petre Ursache. Celularul mare:Tara
    Scris la Thursday, May 13 @ 18:48:37 CEST de catre asymetria
    Etnografie «România profundă e așadar România sacrificată. E România – țintă ; victimele nu s-au schimbat. Doar plutonul de execuție se primenește mereu»
    (Ovidiu Hurduzeu și Mircea Platon, A treia forță, p. 296).

    Cartea de etnologie

    Celularul mare :Țara

    Petru Ursache

    O fișă medicală interesantă, semnificativă și „la obiect” au realizat Ovidiu Hurduzeu și Mircea Platon, sub titlul A treia forță : România profundă (Editura „Logos”, București, 2008, 366 p.), intenția autorilor fiind aceea de a dezvălui dimensiunea negativă a sindromului globalizării, fenomen clinic ce a cuprins demențial toate sectoarele vieții noastre sufletești (și materiale), în chip de deculturalizare și de neocolonizare. Ce înseamnă „România profundă” ca rost și temei, pentru „a treia forță” descoperim într-un pasaj de pe traseul cărții, pasaj formulat într-o manieră mai explicită, după cîteva reprize polemice cerute de logica și de dinamica discursului : „E România pe care au căutat să o distrugă comuniștii vechi și eurosocialiștii noi. Uneori, România profundă e un țăran. Sau o stradă. Sau un episcop. Sau un nuc. România profundă e România împotriva căreia încă se mai duce război. Cine citește istorie știe că România împotriva căreia au luptat comuniștii era alcătuită din țărani, preoți, elitele profesionale, oamenii de caracter. Cine citește ziarele vede că România împotriva căreia luptă neocomuniștii (multiculturaliștii, eurosocialiștii, etc.) e mai ales România țăranilor, preoților și oamenilor de caracter. România profundă e așadar România sacrificată. E România – țintă ; victimele nu s-au schimbat. Doar plutonul de execuție se primenește mereu” (p. 296).

    Nu ni se comunică noutăți. Semnatarul frazelor citate, Mircea Platon, vrea să se rețină tocmai acest fapt important : „Cine citește istorie”. Cu alte cuvinte se are în vedere starea naturală a organismului, ca ființă robustă și multimilenară. Se face trimitere, totodată, și la „Cine citește ziarele…”, de unde se poate afla sursele și formele de răspîndire ale maladiilor în timpurile moderne și „recente”. Trebuie să cunoaștem trecutul dacă vrem să știm „cine am fost și cine suntem” (lege arhicunoscută în istoriografie), după cum medicul curant trece în fișa de observație nu numai numele pacientului, dar neapărat și al părinților lui, ca fapt decisiv înainte de stabilirea diagnosticului. Cu siguranță, prezentul, decupat de trecut, nu reprezintă o carte de identitate, nici în privința individului aflat sub observația medicului, nici pentru colectivitatea istorică solicitată în instanța autorizată și răspunzătoare a forului științific. Dacă sunt nesocotite cele două dimensiuni ale existentului uman, confuzia, ignoranța, rătăcirea, eroarea, înșelătoria își arată nedezmințit capetele gorgonice. Și medicii, și istoriografii cunosc asta la perfecție.
    Fapt important : „victimele” nu s- au schimbat”, ne spun autorii, adevăr iarăși arhicunoscut de orice om de bună credință, de „cine citește istorie”. Nu și călăul. Victima a rămas aceeași, într- adevăr, „România – țintă” și „profundă” ; în esență țăranul carpato-dunărean, acela care, în fapt, depășise în epoca modernă analfabetismul, încerca să se europenizeze, lua cu succes și cu har chipul omului de știință, al savantului, al literatului înzestrat, al militarului de elită, cum a fost mai mereu cînd i s- a ivit prilejul. Momentul prim al agresiunii nimicitoare l–a constituit trădarea de la sfîrșitul războiului antibolșevic și a cunoscut în deceniile comuniste mai multe etape mai multe etape strategic organizate. Poate a început mai demult, ar fi de părere Paul Goma, de la încheierea Primului Război Mondial ; poate de la Conferința de la Berlin (1878), cînd țara noastră, deși biruitoare pe cîmpul de luptă, s-a trezit împovărată cu incriminantul Articol 7 din Constituție. Poate slăbirea noastră organică se datorează politicii perverse, pe lungă durată, a Cominternismului, interesat să transforme România în zonă carcerală a Europei „unite”. Așa gîndesc, de pildă, Dumitru Bacu, Nicolae Mărgineanu, Octavian Voinea, Florin Constantin Pavlovici, celebri veterani ai Piteștilor ori ai altor gherle, jilave, aiuduri, celulare, casmice, canale. Dacă după următoarea lovitură catastrofică, din decembrie 1989, a ieșit la iveală figura cominternistă a zîmbărețului Ion Iliescu și nu echipa de patrioți din Diaspora, reprezentată, printre alții, de Ion Varlam, viță veche de boieri înțărați ; sau marele țăran Petre Țuțea, ambii cu îndelungi stagii în închisorile comuniste, înseamnă că și de data asta forțele oculte au operat la unison, înșelînd speranțele autohtonilor de reintrare în normalitate. S–a produs „reintegrarea monstrului”, încercarea de cosmetizare a comunismului, ca să i se spună cu nerușinare chiar liberalism. „Noua stîngă” însoțindu- se cu dreapta rătăcitoare și difuză, în stilul temporarelor „tovărășii de drum” de pe vremuri, și- a asigurat șansa de a se instala confortabil în chip de „celular mare” la nivelul țării și cu intenții diabolice de mondializare, visul secular al cominterniștilor.


    În primul deceniu postdecembrist s-a făcut mare tapaj pe tema „schimbării”. în această manieră suspect de agitatorică era mascată, cu intenții strategice, limba despicată șerpește a ideologiei neocomuniste (astăzi, cultivată și dezvoltată cu avînt revoluționar de slujbașii „recenți” ai puterii). în realitate, nu s- a schimbat nimic, nici în fond, nici măcar în intenție. Ca în cuvîntul de ordine al lui Lenin—Troțki din formula lozincardă „doi pași înainte, un pas înapoi”, a fost vizată doar componența „plutonului de execuție”, spre derutarea spectatorului majoritar din afara rețelei. Observația autorilor este exactă și în această privință. într- adevăr, istoria comunismului postbelic, urmat liniar și necondiționat de neocomunismul postdecembrist, poate fi ilustrată, printre altele, prin componența și formele de atac ale „plutoanelor de execuție” luate în succesiunea lor. Numai „cine citește istorie” cunoaște adevărul gol- goluț și înțelege acest lucru. Sfera de cuprindere și de înțeles a „plutonului de execuție” este mai largă și cunoaște o tipologie strictă. Variantele formale se află plasate pe anume paliere ale vieții socio- culturale și- și corespund în ideologie, în înfăptuire, în criminalitate. Un tip de „pluton” era așa – zisul „tribunal al poporului”. Avea puteri absolute, de la Stalin cetire. A luat ființă în 1945 și a fost pus la discreția Alexandrei Sidorovici, „tovarășa de viață” a politologului Silviu Brucan. în numai trei ani, „plutonul” a decapitat adevăratele elite ale românismului, șefi politici (în frunte cu Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Titel Petrescu, Ion Mihalache), clerici de seamă, diplomați și militari de carieră, miniștri, oameni de cultură. Numai în primele două luni au fost arestate 90. ooo de persoane, ca să nu mai amintesc de masivele deportări, cu zecile de mii, din anii colectivizării, de zecile de procese „pe loturi” profesionale, religioase, vîrstă ori categorii, inventate numai și numai de dragul crimei și al etnocidului. Condamnările nu aveau temei juridic, dar erau „sprijinite” de plutoanele de execuție ale „oamenilor muncii”, în chip de agitatori, postați anume pe străzi și în sălile de judecată. Potemkiniada era dezlănțuită la noi cu maximă furie. Acuzele din tribunal erau preluate de plutonul de execuție reprezentat de presa de partid pentru a se da impresia acceptului de massă. Caralii de presă erau Silviu Brucan, Aurel Baranga, Al. I. Ștefănescu, nume devenite celebre prin prestația lor împotirva marilor valori autohtone.


    Tribunalul făcea corp comun și cu rețeaua de închisori, Jilava, Pitești, Gherla, Aiud. Aceiași călăi, aceleași victime. Goiciu de la Gherla avea la dispoziție plutonul lui, format din indivizi specializați în meșteșugul schingiuirii, iar Eugen Țurcanu dispunea de echipa de torționari care activau cu îndemn de la Ana Pauker, Nicolski, Zeller, Dulberger și alții de sus, tot mai sus. Eminescu i- ar identifica printre „păturile superpuse” ajunse în ultimul hal de decădere morală. Nu ar greși. Bîta, înfometarea, pînda, izolarea, sudalma erau elemente de comportare și de limbaj, numai dinspre călău spre victimă. Ovidiu Hurduzeu constată că epitetul injurios a avut o carieră spectaculoasă, dramatică și ucigașă în viața carcerală și, deopotrivă, în limbajul presei de partid. Citim : „Vajnica Lume Nouă cheltuiește enorm pentru a- și întări puterea simbolică. « Dușmanul de clasă » actual este cetățeanul de rînd, a cărui structură mentală trebuie schimbată din temelii. Drumul de la « baciul muntean și cel moldovean » la omul global via europeanul comunitar se asfaltează cu bani grei” (p. 89–90). Din acest motiv caralii de presă „nu scapă nici o ocazie să- l demaște pe ultimul reprezentant al « vechiului regim », rasistul. Acesta este o figură imaginară, opusul perfect al Victimei – un fel de « dușman de clasă » ce încarnează pulsiunile agresive și negativitatea, interzise în spațiul igienizat al noii utopii. Rasistul, în multiplele sale variante - șovinul, antisemitul, legionarul (varianta românească a rasistului) – poate fi oricine nu se înregimentează, cu gîndul și cu fapta, în societatea « comunitară »” (p. 133).

    Cum spuneam, în faza Pitești a „plutonului”, armele de bază ale torționarului dement erau bîta și cuvîntul injurios. Aceeași « luptă de clasă » se ducea cu banditul, fascistul, spionul, trădătorul, burghezul, chiaburul. Cu trecerea timpului, din „baricadă” în „baricadă” și din „lovitură” în „lovitură”, tacticienii bolșeo- comuniști au „schimbat” arsenalul de cuvinte. Astăzi sunt trecute pe lista incriminatorie : naționalist, patriot, tradiționalist, conservator, țăran, în sfîrșit, român, termenul – țintă, ar preciza Ovidiu Hurduzeu ; un întreg vocabular, cu greutate în existența definitorie, istorică și culturală a autohtonilor carpato- dunăreni.


    Nu trebuie să fii neapărat un Derrida, un Foucault ori un Levinas ca să realizezi funcția virusantă, deconstructivistă și thanatică a cuvîntului folosit cu rea intenție. Țăranul român, cel victimizat cu atîta tenacitate chiar și după căderea Cortinei de Fier, de cînd s- a lansat programatic, aș zice, cultul pentru „celălalt” (eu și tu), se afla în deplină cunoștință de cauză, dovadă sentințele paremiologice citate la începutul acestor rînduri. Dar să se rețină că le- a inventat cu intenții moralizatoare, în spirit ziditor de ființă, nu ca „armă de luptă”, în folos propriu, egoist. Se pare că artizanii morții din vremea Cortinei de Fier se lăsau ghidați de învățăminte ce decurg, în negativitatea lor, din sentințe de tipul : „Omul nu se bate cu bățul, ci cu cuvîntul”, „Limba taie mai rău ca sabia”, „Gura omului sparge cetăți”, „O vorbă i- a scăpat/Și a fost spînzurat”, etc. Microtextele citate erau mai potrivite pentru spațiul închis al celulei de închisoare. „Lupta de clasă” se simțea mai acut ; în consecință, individul incomod trebuia eliminat exemplar și cu rapiditate. Postdecembrist, pare mai eficace formula paremiologică „Scorpia cu limba dulce te linge și cu coada te împunge” ; la fel de dură, dar mai enigmatică în semantica ei subtilă, de esență biblică și postmodernă. De altfel, „lupta de clasă” s- a mai „relaxat” pe măsură ce spațiul concentraționar tip Jilava- Gherla- Pitești- Aiud- Canal s- a extins în chip de „celular mare” cuprinzînd toată țara, pentru ca înrăitul de român (conservator, înapoiat, fără istorie, fără cultură) să intre în serie comunitară pînă la anularea lui totală. Cine decide un asemenea etnocid ? Ne – o spune un „elitist” recent, fără jenă și cu orgoliu nemăsurat : „Căci, în definitiv, de ce să nu extermini cîteva gîze limbute care se agită inutil, dacă tot ce se referă la identitatea lor a fost inventat, dacă tot ce le justifică existența a fost construit cu premeditare, dacă deosebirea dintre rău și bine este pur convențională, dacă un fapt poate lua orice valoare, dacă nici o valoare nu va putea vreodată egala valoarea unui fapt brut ?” ( H. – R. Patapievici, Omul recent. Humanitas, București, 2001, p. 203). Și în alt pasaj : „Corectitudinea politică este un decret de comportare socială, pe care o minoritate luminată îl impune unei majorități înapoiate. Majoritatea vizată de modificarea de comportament social cerută de corectitudinea politică este înapoiată deoarece folosește clișee de comportament nu îndeajuns de progresiste. Aceste clișee de comportament trebuie modificate. Cum ? Declarînd că sunt reacționare, ofensatoare, împotriva drepturilor omului, etc. De unde știu că sunt așa cu adevărat ? O știu pentru că există o minoritate luminată care ne- o spune” (H. – R. Patapievici, lucr. cit., p. 306). Ca să preiau o frază a lui Mircea Platon, oripilat și el, de data aceasta, din cauza aberațiilor unui alt formator de opinie, supra – elitist, pe nume Andrei Cornea : „Mă întreb dacă Andrei Cornea știe că scrie. Sau ce scrie” (A treia forță…, p. 331). Așadar, mă întreb ce- o fi în capul „omului recent” ? Și, mai ales, ce- o fi în capetele noastre de țărani mioritici ? Elitistul poate să- și calce în picioare propria- i morală, dacă asta înseamnă vitejie. Dar își permite să ciomăgească prin cuvinte existența istorică și culturală a unui popor, ca la Pitești, „cu plutonul de execuție” cocoțat strategic în puncte de comandă, pentru a trage nestingherit exact la țintă.

    Să închei cu începutul : A treia forță : România profundă este o carte de filosofia culturii, problematică frecventă în cercetarea interbelică de prestigiu, cu răspundere științifică și în temeiul adevărului oricînd verificabil. Ovidiu Hurduzeu și Mircea Platon au reactualizat- o, curajos și cu biblioteca bine pusă la punct, ca iubitori de istorie, în replică deschisă cu teoriile la modă, deformatoare, ideologizante, utopice și cu ifose „elitiste”. Asemenea exerciții superficiale de gîndire, prea jucăușe, să- și găsească în altă parte teren de aplicație și credibilitate. Comunismul cu marcă marxist- leninistă și cu ambiții de mondializare, de dispariție a statului etc. a eșuat o dată. Ce șanse mai poate avea neocomunismul ; operînd cu aceleași „plutoane de execuție”, în același limbaj și repetînd atacuri veninoase la valorile umanității ? La ce bun eterna hărțuială între o minoritate agresivă și majoritatea organică și „profundă” (nu este vorba aici numai de România), aceasta din urmă gata oricînd să–i arunce pe zurbagii în pustie. Cartea A treia forță… are la bază crezul că există o speranță. Nici nu se poate altfel. Experiența tragică din deceniile comuniste ne face, totuși, să fim încrezători : programul piteștean de „reeducare” a eșuat lamentabil pentru cei care l- au organizat : colonelul Zeller, omul Anei și al lui Nicolski, s - a sinucis într- un cimitir creștin, iar torționarul Țurcanu nu a sfîrșit mai bine. Biserica a învins prin martirii și prin supraviețuitorii săi, țărani la origine, ca să depună mărturie de netăgăduit : Petre Țuțea, Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Valeriu Gafencu, Marcel Petrișor, Mihai Buracu ; preoții și călugării Daniil Sandu Tudor, Teodor M. Popescu, Gheorghe Calciu, Justin Pârvu, N. Steinhardt, Dumitru Stăniloae, Arsenie Boca. Suferința unește și întărește. Ovidiu Hurduzeu și Mircea Platon par să fi preluat mesajul lor, în măsura în care reușesc să evidențieze ferm și cu credință valorile autohtone fundamentale, ca repere în devenirea noastră în lume : Biserica, satul, istoria, familia, dragostea de aproape. Aici se află speranța noastră.

    Aș fi pus acestui comentariu un titlu mai potrivit : O, ce veste minunată !
     Petru Ursache  

    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Regionalizarea sau dezmembrarea. Este acceptabilã pentru români aceastã prop




    Rezultate | Chestionar

    Voturi 0

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.79 Seconds