Who's Online
Exista in mod curent, 66 gazda(e) si 0 membri online.
Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
Languages
Select Interface Language:
|
|  |
Editoriale: Prof. Dr. Tiberiu Tudor. ÎNFIINTAREA SI EXTINDEREA NATO
„A Fateful Error” ̶ este
titlul unui articol din 1997 [1] al lui George Kennan, unul dintre clasicii
diplomației și politologiei americane.
Cu cincizeci de ani în urmă, la 22 februarie
1946, Kennan era adjunctul ambasadorului Statelor Unite la Moscova. În această
calitate, a trimis Departamentului de Stat, Telegrama cea Lungă, document definitoriu pentru viitoarea
politică a Statelor Unite de „containment” (îndiguire, stăvilire) față de ideologia
comunistă și Uniunea Sovietică [2]. La 12 martie 1947 președintele Harry Truman
a prezentat în fața Congresului liniile directoare ale politicii americane de
îngrădire a expansiunii comuniste („Doctrina
Truman”). Implementarea
acestei doctrine în domeniul militar a
început odată cu crearea Organizației
Tratatului Atlanticului de Nord, semnat la Washington, în 4 aprilie 1949, de
către conducătorii celor 12 state fondatoare. Peste o jumătate de secol, poziția
lui Kennan, de data aceasta în raport cu Federația Rusă, s-a schimbat radical.
Între timp, prin tenacitatea diplomatică a președinților Ronald Reagan și Mihail
Gorbaciov, lumea intrase pe făgașul dezarmării nucleare (Tratatul START I fusese semnat și ratificat), Războiul Rece se
sfârșise (sau părea a se fi sfârșit). Ca
deseori în practica americană, difuzarea unei idei șocante începe cu mediul
academic. În octombrie 1996, la Institutul Harriman
al Universității Columbia, adjunctul secretarului Departamentului de Stat,
Strobe Talbott (ca amortizor) a prezentat planul expansiunii NATO. Reacția lui
Kennan a fost dură: “O eroare strategică ineptă, de proporții epice” («a
strategic blunder of epic proportions») și discuțiile au fost pe măsură [3].
Este de adăugat
că, la ora actuală, după declasificarea documentelor acelei perioade, știm că
decizia expansiunii NATO, inclusiv calendarul extinderii, fusese luată încă din
7 septembrie 1993 [4]. Cercurile Casei Albe, Departamentului de Stat și
Pentagonului primiseră circulara implementării extinderii. Dar Clinton a
respectat înțelegerea făcută cu Elțîn ca, până la alegerile prezidențiale din
1996, să fie pusă o surdină în privința difuzării ei. În februarie
1997, Kennan a exprimat, în The New York Times, prima luare de poziție critică
publică la adresa noului curs, explicitat în toamna lui 1996, al politicii
externe americane. Citez din „A Fateful Error”: „ La sfârșitul lui
1996, a devenit răspândită ideea că, într-un mod nespecificat și într-un loc
nespecificat («somewhat and somewhere»), s-a decis expansiunea NATO până la
granițele Rusiei…Vorbind tranșant,
expansiunea NATO ar fi cea mai dezastruoasă eroare a politicii americane în
perioada post-Războiul Rece («bluntly stated, is that expanding NATO would be the most
fateful error of American policy in the entire post-cold-war era»). E
de așteptat ca o astfel de decizie să inflameze tendințele anti-occidentale și
militariste în opinia publică rusă; să aibă efecte adverse asupra dezvoltării
democrației în Rusia; să reinstaureze atmosfera Războiului Rece în relațiile
Est-Vest și să împingă politica externă a Rusiei într-o direcție cu siguranță
nu pe gustul nostru («decidedly not to our
liking »)” [1], [3]. Previziunea a fost confirmată de
istorie. Cu adaosul că, prin eforturile susținute ale președinților Bush-junior
și Jo Biden și pretențiile aberante ale naționalismului ultra-xenofob ucrainean,
războiul a devenit cald. Încă de la 26 iunie 1997, un grup de
50 experți în politică externă, incluzând foști senatori, ofițeri superiori în
retragere, diplomați și academicieni, i-a adresat președintelui Clinton o
Scrisoare Deschisă [5], exprimându-și opoziția față de hotărârea extinderii
NATO. Toate aceste personalități de calibru ale administrațiilor, diplomației
și politologiei americane fuseseră, în timpul Războiului Rece, complet aliniați
politicii de „containment” antisovietic. Un exemplu ilustrativ este Robert
McNamara, cel mai longeviv (1961-1968) secretar al Departamentului Apărării al
SUA, promotor intransigent războiului din Vietnam, al liniei dure în criza
rachetelor din Cuba și al cursei înarmării nucleare (politica de descurajare
prin paritate de armament nuclear „MAD ̶ Mutual Assured Destruction”). Avertismentele
“grupului celor 50”, s-au dovedit a fi profetice: „Dacă expansiunea va
continua, atunci principala linie de divizare în Europa va fi între NATO și
Rusia și relațiile dintre ele vor fi confruntaționale…Cu sau fără Actul
Fondator [NATO-Rusia], expansiunea NATO ne pune pe o traiectorie care duce la
izolarea Rusiei și orientarea politicilor ei externe, interne și de securitate
într-o direcție nefavorabilă și nefericită… Cel mai mare pericol pentru Europa
va fi dacă extinderea va îndepărta («drives away») Rusia de Occident, o va
îndepărta de la democratizare, o va îndepărta de la implicarea în controlul
armamentului convențional și nuclear, într-o politică a confruntării.” A urmat o
lungă argumentație, contradictorie și ireconciliabilă [6], între acest grup și
administrația Clinton a cărei teză, în esență, era „un nou NATO și o nouă
Rusie”.
Într-un interviu publicat în The New
York Times la 2 mai 1998 [7], [8], imediat după ratificarea de către Senatul
american a primului val al extinderii NATO, Kennan revine: „Cred că este
începutul unui nou Război Rece…Cred că este o greșeală tragică… Această
expansiune ar face Părinții Fondatori ai acestei țări să se întoarcă în mormânt («This expansion would make the Founding Fathers
of this country turn over in their graves»). Ceea ce mă tulbură este cât de
superficială și neinformată a fost întreaga dezbatere din Senat.” Astăzi,
când efectele politicii de izolare a Rusiei de la construcția securității
europene au devenit evidente, George Kennan este diplomatul și politologul cel
mai citat în privința impasului previzibil în care a ajuns această securitate.
Prof. Dr. Tiberiu Tudor
[2] T. Tudor, Înființarea și extinderea NATO ̶. I. Războiul Rece. [6]The Debate Over NATO
Expansion: A critique of the Clinton Administration’s
Responses to Key Questions,
|
Scris de asymetria on Tuesday, April 15 @ 13:54:30 CEST (39 citiri)
Citeste mai mult... | Scor: 0 |
Editoriale: PROGRAMUL Partidului POPORUL ROMÂN SUVERAN (P.R.S.).
PROGRAMUL
Partidului POPORUL
ROMÂN SUVERAN (P.R.S.).
„Ce-ți
doresc eu ție, dulce Românie ? !”
Pentru
cei care nu știu, sau se prefac că nu știu : adevăratul
suveranist TREBUIE să fie proprietar de capital. Așadar, pentru ca
poporul să fie suveran, TREBUIE ca marea majoritate a cetățenilor
unei țări să fie proprietarii marii majorități a capitalului din
acea țară. Prin urmare, politicienii care vorbesc doar de
„moralitate
și profesionalism”, de
„credință”,
„familie”,
„tradiție”
și „libertate”,
ori de „dreptate
și onoare,
la
care adaugă”
încălzirea
cu lemne”
sau, vorba lui Nenea
Iancu,
„fac
opoziție la toartă”,
sunt orice altceva, numai suveraniști NU !!! Pentru că nu
mișcă un deget astfel ca marea majoritate a cetățenilor să fie
proprietarii marii majorități a capitalului. Să fie, deci, cu
ADEVĂRAT suverani.
Așadar,
pentru
a fi vorba despre o
adevărată
suveranitate,
nu
despre opereta în care joacă actualele „partide
suveraniste”,
ținta
schimbării
trebuie să fie nu doar înlocuirea actualei clase politice (cu o
alta), ci ÎNLOCUIREA
ACTUALEI SOCIETĂȚII OLIGARHICE (cea în care supraviețuim) cu o
DEMOCRAȚIE AUTENTICĂ. Este
deci OBLIGATORIE apariția unui adevărat partid suveranist/adevărate
mișcări (politice) suveraniste, pentru că așa zisele partide
„suveraniste”
NU
sunt o alternativă. Și asta pentru că și ele, partidele
„suveraniste”
(și
nu doar cele din România), sunt atașate neoliberalismului –
„calea regală” care duce implacabil la oligarhie. Oligarhie care
ființează politic prin actualele
partidele „mainstream”.
Ceea
ce face, mai mult decât necesară punerea în practică a
programului de reformă mai jos expus.
A.
CONTEXT. EXPUNERE DE MOTIVE Acest
program propune o reformă politică, economică și socială
profundă, bazată pe principiul suveranității
poporului,
ca premiză și fundament al ei, astfel ca
marea majoritate a cetățenilor, practic întregul popor, să poată
lua deciziile care se impun din punctul de vedere al
dezideratelor/intereselor sale.
Iar
poporul poate lua deciziile care se impun din punctul lui de vedere
dacă este suveran. Adică stăpân. Stăpân, adică PROPRIETAR al
capitalului și resurselor aflate în România. Și ca poporul român
să fie proprietar, adică stăpân, pentru a putea lua deciziile pe
care le vrea, TREBUIE ca, potrivit principiului suveranității -
anterior enunțat - să fie pus în aplicare un program bazat, la
rândul lui pe următoarele patru teze prioritare : (Continuare mai jos)
Dan Culcer și Șerban Popa
|
Scris de asymetria on Wednesday, February 26 @ 16:32:43 CET (106 citiri)
Citeste mai mult... | 51199 bytes in plus | Scor: 0 |
Editoriale: Nicolae IORGA. Viitorul statelor mici
Preluarea textului acestei conferințe nu este doar un act de memorie ci și îndemnul de a realiza o lectură care să stabliească legăturile necesare între trecutul recent și vremea în care ne zbatem. Numele unor insituții de după 1919 pot fi înlocuite cu acelea de după 1945, pentru a sublinia natura similarităților geopolitice din care România, ca stat și națiune, ar trebui să iasă cu un efort de inteligență colectivă, de solidaritate națională. Dacă am putea conta pe oameni politici responsabili și nu ar fi condusă spre prăpastie de niște mârțoage chioare sau oarbe, de niște escroci și de niște hoțomani, care își folosesc mintea, câtă o mai au în creierele lichefiate, doar pentru a strânge ceva biștari de cheltuit undeva în Dubai sau în Maldive, la pensie, bând Coca și mâncând produse de tip Macdo.
Dan Culcer
VIITORUL STATELOR MICI Odată, pe vremea lui Napoleon I-iu, pe aceea a lui Bismarck, Europa avea un singur stăpân. Astăzi, după rezultatul acelei întîlniri de la Miinchen 1, în care s-au pus jaloanele noii politici europene, se poate spune că ea are patru. De această situație va trebui să țină samă oricine, cel puțin o bucată de vreme, mai lungă sau, cum se arată, foarte scurtă, pînă cînd se va dovedi și ce slăbiciune prezintă acest sistem al unei tetrarhii, care se poate întâmpla să nu aibă mult mai mulți sorți de durată decît Tetrarhia imperială care, supt acvila Romei do odinioară, împărțea de fapt lumea în patru bucăți. Pînă la această probă a sistemului celui nou care s-a substituit unui vechi sistem, dovedit netrainic, în zodia aceasta a cetor patru domni ai lumii va trebui să trăiască orice organizație politică de proporții mai modeste. Evident că acei cari vor fi de acum înainte supravegheați, chemați la ordine, amenințați, aduși îa hotărâri de multe ori împotriva intereselor lor. se vor folosi de acest fapt prielnic că, în loc să se îndrepte către o singură putere dominatoare, vor avea alegerea de a întreba după voie la Roma, la Berlin, la Londra, la Paris Din rivalitatea firească între membrii acestui condomi-niu, vor folosi aceia cari, dacă ar fi fost dați pe sama unuia singur, ar fi trebuit să facă sacrificii si mai dureroase, să se plece la acte de supunere și mai umilitoare. Nimeni nu va spune că această soluție este cea bună. Evident că era preferabil sistemul, la care astăzi nu se mai poate gîndi nimeni, după sfîrsitul sforțărilor de la Geneva, care au avut numai îndoitul dezavantaj : de a porni de la interesele unei singure mari puteri si de a crede că prin discursuri si prin rezoluții în vid se poate [167] regulamenta soarta lumii : sistemul de sfătuirea popoarelor între dînsele, de concesii mutuale, de aranjamente pașnice, de formule legale, care ar fi trebuit căutate la Haga. Dar ce să ne mai glndim la lucrurile pe care le-a voit o nobilă ideologie, pe care le-au pus în. practică anumite interese, destul de vizibile și care, în fața unui șir de brutalități, cum este, înainte de oricare, atacul japonez împotriva Chinei, a trebuit să abdice de la un prestigiu pe care nu avea nici un mijloc material de a-1 susținea ! Dacă însă, în locul acestui regim de dezbateri internaționale și de rezoluții luate în majoritate sau în unanimitate, ar fi rămas numai o tendință imperialistă, ca acelea mai vechi despre care am pomenit la începutul acestei lămuriri, și mai rea ar fi fost soarta acelor fundații de caracter național, datorite unor rase pe care fatalitatea antropologică, sau numai împrejurări nepri-elinice de-a lungul istoriei îor le-a împiedecat de a întemeia ceea ce se numește un stat mare. Dar, trebuind ca statele mici de acum înainte să asculte, în atîtea chestiuni, față de pretențiile cînd ale unuia, cînd ale altuia din ceî patru dominanți, ele pot opune, în lipsa unor mijloace militare și economice capabile de a le garanta existența și integritatea hotarelor, argumente de drept și de bun simț, dintre care, dacă cele dinții pot fi ușor răspinse de oamenii obișnuiți cu acte ilegale, celelalte nu se poate sa nu fie ținute în samă. Desigur că nu mai este vremea iluziilor care consistau în a crede că, dacă un număr de state mai mici se unesc între dînsele, aceasta înseamnă că ele pot să constituie o putere mare. Așa s-a crezut în momentul cînd aici, la noi, ni se dădea recomandația de a fi ,,buni cetățeni ai Micii înțelegeri" 2 și cînd această ,,Mică înțelegere" era prezentată așa ca încă o Mare Putere care, vorbind cînd prin gura cehoslovacă, cînd printr-una iugoslavă, cînd printr-una românească, ar fi putut să impună și să păstreze o anumită situație. Nu. Statele mici sînt datoare de acum înainte să se gîndească nu Ia astfel de ,,pacte", care s-au dovedit [168] trecătoare și neefective, ci la propria lor apărare si, pe Ungă aceasta, ]a conștiința care se desface pentru dînsele din cunoașterea rosturilor lor, din convingerea că aceste rosturi sînt suficiente pentru ca să pretindă a li se menținea libertatea și ceea ce se mai poate numi, în timpurile noastre, independența. N-a existat pînă acum nici o epocă din istoria omenirii an care neamurile să nu fi fost silite, să nu se fi simțit datoare de a se lega de un principiu, de a se reclama de la o teorie. Toate aceste principii și toate aceste teorii au în-tr-însele, fără îndoială, o îndreptățire, deși nici una nu poate să pretindă că îndreptățirea aceasta este așa de mare, încît să nu se gîndească cineva la alte idei decît acelea pe care se sprijină ele. In succesiunea acestor principii dominante, astăzi are o trecere deosebită principiul național. Potrivit cu acest principiu național, toți oamenii cari fac parte dintr-o națiune trebuie să trăiască în același stat. Nimic nu poate fi mai atrăgător decît această lozincă, în care s-ar zice că se păstrează si un fel de caracter sacru. Națiunea este deci sfântă si, în sfințenia ei, ea își îngăduie tot ce poate să servească intereselor ei legitime, care decurg din însăși ființa ei, păstrată în anumite hotare, cînd mai largi, cînd mai strimte, de-a lungul veacurilor. Anglia reprezintă poporul englez : în această privință nu poate fi nici o îndoială. Prin opera minunată a regilor Franciei, operă așa de puțin recunoscută de urmașii lor, din mai multe seminții a ajuns sa se întemeieze poporul francez, deplin unitar în ce privește tendințele sale, cu toate că ici și coîo se păstrează, peste deosebirile de rasă, pe care nu le poate desființa nimeni, și amintirile de limbă, care arata cîtă deosebire a fost în trecut. - Germania si-a însușit teritoriul austriac si a ciopîrțit Statul creat la sfătuiriîe din Paris pentru poporul ceh și pentru poporul slovac, considerate ca o singură rasă, apelînd îa acest caracter național, din care Berlinul a căutat să tragă pînă astăzi numai o parte din conse-cințe, căci ne putem aștepta și la altele.[169] Dar, daca se invoacă principiul național pentru unii, nu se poate a se declara, în alte împrejurări, că acest principiu nu are nici o valoare pentru alții. N-ar fi existat o garanție pentru statele mici, dacă el ar fi avut un caracter ambiguu deși, din cauza unor interese care sînt capabile să înfrunte sentimentul național și să-l biruie măcar în parte, putem vedea astăzi o lume mulțămită, deși împărțită între trei, patru rase, în Elveția și, cu toată discordia dintre valonii de limbă franceză si flamanzii de dialect german, nu s-a cerut In Belgia niciodată, fățiș, o desfacere după elementele acestea naționale divergente. Dar, pentru deosebirile acestea naționale, care sînt, dacă observă cineva lucrurile de aproape, deosebiri de limbă, Suedia, legată o bucată de vreme, supt dinastia Bernadotte, de Norvegia, s-a despărțit de tovarășii cari sînt vecinii ei de astăzi. Tot așa, tratatele din Viena creaseră, pentru dinastia de Orange, un stat al Țărilor-de-Jos, în care belgienii, așa cum sînt ei cu caracter dublu, se găseau alături de olandezi, și încă de la 1830 despărțirea între aceste două elemente componente s-a impus. Ce mai rămîne prin urmare în Europa, cu o foarte slabă excepție, nu este altceva decît un număr de state mici, sprijinite pe principiul național. Pot cei patru, tuspatru dominatori, să ceară ceea ce s-ar putea cere, în virtutea altui principiu, acela care izolează Statul Sovietelor : ca o națiune să părăsească forma pe care și-a dat-o, în margenile acestei vorbiri a unei singure limbi ? Evident că nu. Dar, dacă, totuși, aceasta s-ar face, împotriva unui principiu pe care l-a rostit domnul Hitler în zilele din urma, zicînd că lui nu-i trebuie cehoslovaci, ci numai germani de ai săi, cei cîștigati astfel, împotriva drepturilor naționale, ar putea ei fi prefăcuți vreodată în cetățeni credincioși ai statului cuceritor ? Și, să se bage de samă, nu este vorba de un grup național care s-ar fi desfăcut din întregimea rasei pentru a se alipi la un stat de altă limbă, ci de oameni cari vin, [170] aducînd cu dinșii, de o singură generație, sau de mai multe, de-a lungul secolelor, amintirea unui stat care și-a avut si zilele bune și momentele de glorie.
Iată ceea ce, în principiu, ca si în imposibilitatea unei amalgamări cu acei cari ar fi să învie vechiul imperiu, mi se pare că ar constitui o garanție a viitorului statelor pe care un neîndreptățit sentiment de trufie le numește „statele mici" ale Europei. N. Iorga
14 octombrie 1938. Conferință la Radio România, tipărită în volumul Sfaturi pe întuneric, Antologie, ediție îngrijită, note și comentarii de VALERIU RÂPEANU și SANDA RÂPEANU. Studiu introductiv : VALERIU RÂPEANU, EDITURA MILITARĂ - 1976
Nota: Dacă nu acum, atunci când? Dacă nu noi, atunci cine?
|
Scris de asymetria on Tuesday, February 04 @ 20:38:14 CET (106 citiri)
Citeste mai mult... | Scor: 0 |
Editoriale: Serban Popa. Lovitura de Stat din 6 Decembrie 2024 a început la 7 August 1
După lovitura de stat de anul trecut, din în 6 decembrie, un
procent semnificativ (deloc majoritar însă) din populația României a
ajuns să înțeleagă că globalismul „dâmbovițean” a băgat România într-o
fundătură din care ori iese, ori piere. Din păcate însă nici
acest procent din populație nu înțelege de ce s-a ajuns aici și, în
consecință, nu știe ce trebuie făcut. Cu atât mai puțin, politicienii nu
înțeleg. Mai bine zis, se prefac că nu înțeleg. De fapt, NU vor să
înțeleagă. Este deci cazul să repet, a nu știu câta oară:
criza în care ne adâncim de peste 35 de ani pleacă de la FURTUL comis
de statul român în dauna întregului popor român. FURT săvârșit de statul
român odată cu promulgarea - la 7 august 1990, de către ion ilici
iliescu - în mod ILEGITIM, ILEGAL și INFRACȚIONAL a legii 15/1990.
|
Scris de asymetria on Monday, January 27 @ 21:34:20 CET (107 citiri)
Citeste mai mult... | 8115 bytes in plus | Scor: 0 |
Editoriale: Editorial: Victoria lui Donald Trump si impactul ei asupra Europei de est
Victoria lui Donald Trump ne învită, din nou, la dezbateri aprinse încă de la primele ore ale anunțării rezultatelor. Figura sa polarizantă și retorica adesea controversată ridică semne de întrebare legate de viitorul politicii internaționale. Ce semnificație are acest rezultat electoral pentru Europa de Est, pentru România și pentru conflictul care continuă să macine Ucraina? America întâi: Un motto cu implicații globale Donald Trump revine cu o platformă care pune accentul pe „America întâi”, o viziune ce prioritizează interesele interne ale SUA în detrimentul angajamentelor externe. Această abordare are consecințe directe pentru securitatea Europei de Est, o regiune ce depinde de angajamentele de apărare ale Washingtonului prin NATO. România, aflată în prima linie a flancului estic al alianței, ar putea resimți o scădere a sprijinului direct din partea SUA în cazul unui Trump mai reticent față de angajamentele militare internaționale. Deja în timpul primului său mandat, Trump a criticat frecvent aliații NATO pentru contribuțiile financiare insuficiente, o retorică care ar putea reveni și care riscă să alimenteze tensiunile interne ale alianței. Ucraina: Risc sau oportunitate? Când vine vorba de Ucraina, situația devine cu atât mai incertă. Retorica lui Trump a fost adesea contradictorie în relația cu Rusia, iar legăturile mai vechi cu Vladimir Putin au ridicat întrebări legitime cu privire la poziția sa reală față de conflictul ruso-ucrainean. O posibilă detensionare a relațiilor dintre SUA și Rusia, de dragul unei realpolitik orientate spre “dealmaking”, ar putea veni în detrimentul Kievului, care se bazează pe sprijinul occidental pentru a-și menține rezistența.
Pe de altă parte, o administrație Trump ar putea opta pentru o abordare mai pragmatică, condiționând sprijinul financiar sau militar pentru Ucraina de progrese tangibile în reforma internă. Acest tip de condiționalitate ar putea accelera schimbările politice și economice în Ucraina, dar ar putea, de asemenea, să vulnerabilizeze poziția țtării în fața agresiunii ruse.
Dan CULCER (Continuare)
|
Scris de asymetria on Thursday, January 23 @ 14:22:52 CET (129 citiri)
Citeste mai mult... | 8930 bytes in plus | Scor: 0 |
Editoriale: Dan CULCER. Carmacii robi
**Cârmacii robi**
Într-o lume în continuă schimbare, unde valorile și normele sociale sunt adesea contestate, ne aflăm în fața unei dileme existențiale: cine ne conduce destinele? În textul său emblematic, „Cârmacii orbi”, Mircea Eliade ne oferă o reflecție profundă asupra condiției umane, iar noi, în acest editorial, ne propunem să explorăm o variantă contemporană a acestei teme, intitulată „Cârmacii robi”.
Cârmacii, călăuze aie destinului nostru, sunt adesea percepuți ca fiind cei care ne îndrumă pe cărările vieții. Însă, în realitate, mulți dintre ei sunt robi ai propriilor lor ambiții, frici și limitări. Într-o societate în care valorile autentice sunt adesea înlocuite de superficialitate, ne întrebăm: cine sunt acești cârmacii și ce rol joacă în viața noastră?
În viziunea lui Eliade, cârmacii orbi simbolizau lipsa de direcție și confuzia existențială. Astăzi, cârmacii robi devin o metaforă pentru cei care, în ciuda aparențelor de control, sunt prizonieri ai sistemelor sociale, economice și politice. Aceștia sunt cei care, în loc să ne ghideze spre lumină, ne conduc spre întuneric, fiind ei înșiși constrânși de lanțurile unei societăți care nu le permite să își exprime adevărata esență.
În acest context, este esențial să ne întrebăm cum putem deveni noi înșine cârmacii propriilor noastre vieți. Cum putem rupe lanțurile care ne țin prizonieri și să ne asumăm responsabilitatea pentru alegerile noastre? Răspunsul nu este simplu, dar începe cu conștientizarea propriilor noastre limitări și cu dorința de a ne elibera de influențele externe care ne modelează destinul.
Constatarea evidenței ca suntem conduși de cârmaci robi ne invită să reflectăm asupra puterii pe care o avem de a ne redefini identitatea și de a ne construi propriul drum. Într-o lume în care suntem adesea influențați de opiniile altora, este crucial să ne regăsim vocea interioară și să ne asumăm rolul de călăuză în propriile noastre vieți. Numai astfel putem spera să ne eliberăm de robia convențiilor sociale și să ne îndreptăm spre o existență autentică.
În concluzie, va provoc să ne gândim la natura călăuzirii și la responsabilitatea pe care o avem în a ne construi propriul destin. Într-o lume plină de incertitudini, să ne asumăm rolul de cârmaci ai propriilor noastre vieți, eliberându-ne de lanțurile care ne limitează și îmbrățișând libertatea de a fi noi înșine.
Dan CULCER
|
Scris de asymetria on Tuesday, January 21 @ 20:39:03 CET (107 citiri)
Citeste mai mult... | Scor: 0 |
Editoriale: Ioan ROSCA. Reforma, revolutia, justitia
Suntem
agresați intensiv de propaganda mercenarilor mediatici. Dar nici pe
canalele pe care se mai pot exprima critici anti-sistem nu mai
primim, de mult, decât lirică găunoasă, o dezlănțuire
neputincioasă de revoltă, prin șarje inconsistente, care denunță
pertinent dar sățios racilele constatabile… dar nu propun decât
pseudo-soluții. Că am eșuat într-o înfundătură
civilizațională o arată și tăcerea intelectualilor, cei care
odinioară se simțeau mandatați să corecteze viciile istoriei, iar
azi încep să evite, smeriți, sterila lătrătură. Constatându-mă
și eu în această postură penibilă, ca agitator civic ce denunță
ce nu-i convine dar nu poate arăta cu ce ar înlocui, am încercat
în acești ani să organizez un repertoriu de măsuri pe care le-aș
lua dacă aș ajunge la putere — supunându-mă la acest exercițiu
numai ca să văd dacă chiar știu de ce mă aflu în treabă.
Ioan ROȘCA
|
Scris de asymetria on Wednesday, January 08 @ 15:55:58 CET (133 citiri)
Citeste mai mult... | 13206 bytes in plus | Scor: 0 |
Editoriale: Dan Culcer. Simetrie versus asimetrie: razboiul ca dezechilibru al lumii
Titlul revistei noastre reia ”cu o mică dar importantă modificare” pe acela al revistei SIMETRIA Revista SIMETRIA, editată de arhitectul, eseistul și omul de cultură G. M. Cantacuzino, reprezenta un reper cultural esențial în perioada interbelică, debutând în toamna anului 1939 la București. Revista era o platformă pentru dialogul intelectual, un spațiu de întâlnire pentru arte, literatură și filosofie.
"Asymetria" păstrează acest spirit al dialogului, dar se scrie diferit, cu un Y, litera fiind un omagiu adus Numărului de Aur și lui Matila Ghyka, cel care l-a introdus în gândirea estetică românească. Y-ul semnifică și un pod între simetrie și asimetrie, între armonia idealizată și imperfecțiunea vie a realității.
Simetrie versus asimetrie: războiul ca dezechilibru al lumii Asymetria propune o reflecție asupra echilibrului fragil al existenței, pe care îl regăsim astăzi răsturnat de realitățile crude ale războiului din Ucraina și genocidului/etnocidul din Gaza. Aceste tragedii contemporane pun în lumină pericolul unui ideal simetric, un spațiu utopic care devine adesea o închisoare. Simetria perfectă a ideologiilor, a granițelor impuse cu forța, a justificărilor retorice, ascunde de fapt disproporția suferinței umane, incomensurabilitatea pierderilor și absurditatea violenței.
În Ucraina, obsesia pentru control și teritoriu alimentează un conflict de proporții tragice, unde disproporția de forțe și de suferință umană se face resimțită zilnic. De cealaltă parte, în Gaza, numerele devin abstracte: morții sunt numărați, dar viețile pierdute nu sunt niciodată egale, nici măcar în compasiunea lumii. Această asimetrie a compasiunii – o compasiune care uneori depinde de naționalitate, religie sau culoarea pielii – este una dintre cele mai teribile manifestări ale lumii noastre.
Rădăcinile asimetriei: cultura și conflictul Asymetria este, așa cum spunem, o condiție a vieții și a creativității. Universul însuși este asimetric – un cosmos în expansiune, imperfect, dinamic, care generează viață tocmai prin dezechilibru. Totuși, asymetria ne îngrozește atunci când o regăsim în suferința umană. Războaiele și genocidurile/etnocidurile sunt expresii ale unui dezechilibru profund, între cei care controlează puterea și cei care îi suportă consecințele, între cei care decid și cei care nu au voce.
Astfel, războiul din Ucraina și genocidul din Gaza devin metafore ale unei lumi care respinge asimetria naturală și o înlocuiește cu o simetrie artificială a fricii, a represiunii și a opresiunii. În fața acestora, revista noastră refuză să se conformeze regulilor unui discurs uniformizator. Proclamăm, așadar, necesitatea de a da glas nu doar majorității, ci și marginalilor, de a crea spațiu pentru alteritate – chiar și atunci când aceasta ne incomodează sau ne provoacă.
De ce asymetria? Simetria, în sensul său originar, înseamnă proporție fericită sau comensurabilitate. Însă lumea în care trăim rareori atinge această stare de armonie. Asymetria, pe de altă parte, nu înseamnă doar disproporție sau dezechilibru, ci și libertate, diversitate, refuzul uniformizării. În universurile simetrice, fie ele religioase, ideologice sau culturale, se ascunde adesea pericolul totalitarismului – utopiile care devin distopii.
În Gaza, o regiune asimetrică din toate punctele de vedere – militar, economic, umanitar –, disproporția resurselor și a suferinței devine terenul unui genocid acceptat tacit de marile puteri. În Ucraina, unde aparenta simetria geostrategică a fost ruptă brutal de decizia Rusiei de a nu mai tolera agresiunea Statelor Unite pentru păstrarea monopolului puterii mondiale, ascunsă sub verbiajul propagandistic al exportului de democrație. Lumea întreagă privește o tragedie care se amplifică, ca o oglindă spartă ce reflectă haosul.
Rolul Asymetriei în această lume fracturată Revista noastră își asumă misiunea de a explora subteranele culturii și conflictelor, refuzând să accepte doar ceea ce este vizibil, doar ceea ce este consensual. Nu vom ocoli temele incomode – fie ele legate de război, genocid sau ideologii dominante. Vom căuta să provocăm confruntarea ideilor, să oferim o platformă pentru vocile altfel reduse la tăcere. Simetria, în utopiile sale aparent binevoitoare, construiește închisori. Asymetria, prin contrast, eliberează, dezvăluind frumusețea diferenței și puterea diversității. Universul nostru, haotic și imprevizibil, este mai apropiat de modelul asymetric, iar în imperfecțiunea sa găsim nu doar suferință, ci și speranță. Haideți, așadar, să îmbrățișăm această imperfecțiune și să inventăm împreună un Altceva.
Dan Culcer
Un al doilea editorial, după cel din numărul 1/mai 2000
|
Scris de asymetria on Thursday, December 26 @ 17:39:17 CET (133 citiri)
Citeste mai mult... | 14078 bytes in plus | Scor: 0 |
Editoriale: Dan Culcer. Eclipsa deasupra gunoaielor
Eclipsă
deasupra gunoaielor
«
Copii noștrii sunt călușe pe care vremea ni le-nfundă-n gură »
sîngele
amiezelor alb, soarele palid, strigătul calp
al
coloanelor mărșăluind, forța exploziei, vom fi jupuiți,
nimeni
nu va rămîne, sticla ochilor verde, crăpătă,
acest
peisaj fumuriu privind aplecat eclipse solare.
de
scris un poem ca și cum ar fi scris de-un poet
din
veacul trecut, de ascuns,
de
răscolit gunoaiele arse și cîte mai rămîn prin cenuși.
de
ascuns
Ar
trebui un cântec încăpător precum
piei jupuite, Strigăte
mari în apărarea lumii prea calmă ca și cum
anii
ar trece fără urme pe pîsla închisorilor, printre celule, pe
priciuri
mirosind
a urină, un cîntec fără cuvinte, cele de vază sună dogit,
cele
mieroase sufocă - pe cerul gurii lipite, cum
am
fost învățat să vorbesc, cum mi s-a spus : capul plecat,
sabia
care nu taie, sîngele care nu curge, masca – e nevoie s-o porți teme-te,
nu lua în seamă, nu cîrti, taci
și
privește, uită, tîrăște-te, linge, cîntecul nostru – acum
prea urît,
nici
strigăt, nici laudă, nici cîrtire, nici lins, sîngele-nchegat
între ele ca pe o eczema disperat scărpintă.
De
multiplicat, de urlat, de scrîșnit.
De-acest
bine-aparent, de minciuni consolat,
de
rapoarte, de falsuri,
de grâul pe câmp,
de
fier ruginit pe șantiere… indiferentă
șoseaua cu mîzgă leagă orașul de sat nimeni
nu se leagă, cuvintele zac printre brazde ca
știuleții
uitați, ca boabele scurse pe marginea drumului. Am
început, cu o secetă, vom sfîrși, îmbălăte principii vor
atîrna
de
felinarele străzii și trupurile noastre vor arde'n efigii, am
început săpînd tunele și bucuroși că-i pîinea neagră apoi,
când
au plecat soldați străini toți răsuflau
nestingheriți,
convinși c-a lor e vina și…
Vrem
mașini, televizoare, căsuțe și ceaiuri la care
să
fim invitați, grangurii zilei trimit colorate
fotografii
de familie și-și schimbă nevestele după
scaunul
pe care-l ocupă cînd tribune roșii vorbesc
principial
despre morală și-asceză către proletari asexuați,
zăpăciți
de urale și fast.
Ce,
cum, cîtă vreme, cine trădează, eu însumi caut refugii, un
privilegiu de tinichea și tac cînd pier fără urme vorbe
supuse sub dictare-anonimă.
Istoria
se scrie din urme, prevăzători să distrugem arhivele.
Despre
acest echilibru fragil, despre concedierea acarilor, Despre
urcarea-n scaune-nalte a proștilor, nimic nu se pierde,
Omul
– cel mai prețios capital,
vom avea grijă. Păsări
deasupra uzinei pier arse de gazele galbene, Legile
apără, nimeni nu știe care sunt legile. Totul
e bine, fără-accidente, cu morți cuminți, Cu
oameni cuminți, uituci, zăbăuci, tăcuți, moderați și ștanțați.
Și
temerea că aceste cuvinte, departe de ceea ce
scribi
oficiali numesc poezie, vor fi găsite, citite,
citate-ntre
foile unui dosar pregătit. Ceva
despre libertatea de a gîndi și a spune, despre
vot unanim prin ridicarea de mâini,
să
se vadă cine cu cine votează, Ceva
despre drepturi, nimeni nu știe ce-i de făcut. «În
țara noastră nu vor mai avea loc abuzuri», călăii au pensii,
revoluția
cere victime, slava bogu la noi pot fi numărate pe degete,
cîte
mîini? La marginea mării, dincolo de fluviu, se va ridica
stela
funebră și sîngele alb al amiezelor palid
«
Vecinaia slava gheroiah pavșim za svabodu i nezavisimosti. « Naivi
uiguri pe malul rîiului răsăritean așteptau, zice-se, ordin înalt Să
aducă libertatea cu tancuri și gaze de eșapament, Nu
cîrti, mi se spune, vor veni dinspre-apus, dinspre nord, dinspre sud Dintr-acolo
străini ghilotinați de libertate. Fii
bucuros că ai tăi sunt puternici și poporul unit
în
jurul aleșilor săi. Forța morală, lupta cu mîinile goale,
război
popular în opinci, care cu boi trăgînd tunuri pe drumuri de munte unde
ne este cetate de seculi și-n care strămoșii au știu la nevoie
muri. Nu
mai vreau. Istoria cu chipul ei de piatră și ștergerea mea de pe
liste, Căzut
la datorie, nu mă ajuta să sper, nu mai vreau.
De
ce atîta speranță, de ce mereu mâine, copiii, nepoții, viitorul Cînd
va fi Azi, cînd Acum, cînd Aici, cînd se sinucide speranța? Gazele
tancurilor ca și cele din fabrici omoară, încotro, ce vom ajunge
din urmă? Cine
așteaptă, arhive secrete, adevăr amînat, prezentul secret, Trecutul
secret, nu e momentul, da, desigur viitorul. Aceiași
speranță sluțită de farduri, bătrînă cît lumea, Curvă
plătită scump, între pulpele tale zac obosit privind spre viitor.
Să
fac politică între pulpe istorice, să nu mint, să îndur, să nu
cer nimănui îndurare.
Despre
echilibrul fragil, despre granițe mereu contestate, Despre
învrăjbirea savantă, despre parafe și stilouri de aur, Tratate
cu gînduri ascunse, otravă, azi – eu, mâine – tu, vine ea
vremea. Despre
evenimente istorice, cutremure, lepre verbal e
Cînd
fruntea de leu încruntată, arsă de jarul trabucurilor,
Insensibilă
fumegă a crematoriu.
După
cutremur, printre ruine oamenii mor felurit Sub
ziduri, mușcați de animale turbate de sete, vărsînd
dizenteric mîluri gălbui peste pulberi,
fumegînd
amoniac scurs din containere sparte,
rîul
își otrăvește peștii și oamenii urlă marșuri războinice,
vitele
rag, lăcuste peste nori de napalm – avioane sluțesc
pămîntul
cu jeturi de bombe precum dizentericii.
Despre
acest amestec nobil de bălegar, idealuri, revoluții, slogane,
urale
și marșuri, despre maniaci ce salvează-omenirea apăsînd
pe
detonatoare istorice, pe trăgaciul frazelor mari
despre
măreție, destin, datorie, patrie, rasă și rol, despre
ce-a
fost ca să știm ce rahat va veni,
Nu-i
nimic. Bastoanele de cauciuc ale libertății cuvîntului
La
Gdansk, la Moscova, la Pekin, la Paris, la Sarajevo,
Pe
Dunăre sub dealul Gelért, în metroul din New York,
ca
niște phalusuri în trupul fecioarelor, în gurile
cuvioaselor
maici apostolice obișnuite cu jeturi de
spermă, în anusul drepților, în urechile deputaților
neguțători
de arme votînd unanim dezarmarea
și-n
palmele umede ale martirilor.
De
multiplicat, de urlat, de scrîșnit frînți pe roata speranțelor
de
toate culorile. Promisiuni, tratative, angajamente, rapoarte,
dezbateri,
consultări, dezarmări, despre stocuri de arme, despre
câini
gudurîndu-se și despre echilibrul terorii. În
linșaj, peste ruguri, în carcere, în uzine, în piețe, în școli
cărțile
arse, suflete arse, pieile arse, stelele arse.
Nori
de napalm, sângele alb al exploziei și strigătul calp
In
ziua soarelui palid
Dan
Culcer An[us]ul
soarelui calm
România, 1972
|
Scris de asymetria on Friday, October 04 @ 16:55:42 CEST (197 citiri)
Citeste mai mult... | Scor: 0 |
Editoriale: Societatea Scriitorilor Romani la Paris. 1989.
Un
eșec provocat. Societatea Scriitorilor Români la Paris. 1989.
Orbirea oamenilor inteligenți
«Nu
e nevoie să speri ca să acționezi, nici să reușești pentru a
persevera.» — Wilhelm cel Tăcut
Un
eveniment a marcat începutul existenței mele în Franța,
inițiativa colectivă de fundare a
unei
Societăți a Scriitorilor Români la Paris.
Sabordarea acestei inițiativei, venită din interiorul
comunității scriitoricești, s-a realizat pe bază de presupuneri
și rumori dirijate. Dar nu de către Securitate, dimpotrivă dinspre
acei care ar fi avut tot interesul ca să se realizeze acest proiect.
Faptul a fost de notorietate publică în mica dar neomogenă
societate a scriitorilor exilați sau auto-exilați, originari din
România, fiind și subiectul unei lungi polemici în presa din
România după 1990, în care au fost angrenați câțiva dintre
protagoniști : Dumitru Țepeneag, Bujor Nedelcovici, Nicolae
Breban, Paul Goma, Sorin Alexandrescu și poate și alții, despre
care nu am luat cunoștință. Dar nu doar ei au fost implicați, ci
însăși Monica Lovinescu, al cărui rol deloc pozitiv, merită să
fie evocat. Prin colportarea de zvonuri și consilierea ocultă,
intervenția Monicăi Lovinescu a condus la retragerea unor
personalități cum ar fi Paul Goma, Ion Negoițescu sau Bujor
Nedelcovici, dintre cei care ar fi putut sau chiar au sprjinit
inițial proiectul. Deci la o blocare a proiectului. În acest moment
în care un centenar se transformă într-o laudatio
fără spirit critic, îmi asum această dezagreabilă obligație, de
a pune câteva tușe de contrast pe un portret prea idilic pentru
istoria literaturii est-etice.
Demersurile
pentru reînființarea în exil a SSR au deci o istorie. Pot
contribui la scrierea ei prin publicarea câtorva documente păstrate
în arhiva mea, chemarea către scriitori, discursul pe care îl
pregătisem și pe care nu l-am prezentat decât parțial, fiindcă
au intervenit evenimentele din decembrie 1989, și proiectul a fost
definitiv abandonat, înregistrarea luărilor de cuvânt ale unor
participanți la adunarea convocată de grupul de inițiativă,
pentru discutarea oportunității acestui proiect și pregătirea
reuniunii de constituire, propunerile pentru comitetul de organizare.
Toate aceste documente se află depuse în fondul donației mele la
Biblioteca Centrală Universitară Lucian
Blaga
din Cluj.
Nota: Textul meu de mai sus este o contribuție de istorie literară, culturală și politică la cunoașterea exilului românesc. Precizările mele completează, mai exact neagă imaginea pe care o propune un articol improvizat al lui Vladimir Tismăneanu, publicat aici https://putereaacincea.ro/minima-amoralia/Domnule Vladimir Tismăneanu,
sunt sincer dezolat, obligat să vă rectific afirmațiile din nota de mai sus, fără vreun chef de dialog cu Dv.
Cunosc din interior situația. Societatea Scriitorilor Români, proiectată
a fi refondată la Paris înainte de decembrie 1989 a fost boicotată după
ce grupul de inițiativă, din care făceam parte, a reușit să convoace la
Paris mulți dintre viitorii ei membri. Dumitru Țepeneag, organizatorul
principal, și alții au scris despre asta, Paul Goma, Ion Negoițescu,
Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Bujor Nedelcovici își dăduseră
acordul. Am povestit faptele în amănunt, pe o bază documentară autentică
/buletinele de vot, înregistrarea sonoră a intervențiilor/. Un articol
urma să apară la București. L-am retras fiindcă redacția a reacționat cu
prea mare încetineală. Îl voi publica în Asymetria. http://www.asymetria.org
Dacă am făcut aceste precizări, ele erau necesare pentru ca eventualii
cititori să nu fie induși în eroare de aproximațiile Dv. de mai sus. În
fine, fiindcă fără să cunoașteți orientarea generală a scrisului meu mă
etichetați repetat, nu pot folosi formulele de circumstanță în
corespondența cu Dv. Dan Culcer
|
Scris de asymetria on Thursday, March 14 @ 11:49:41 CET (472 citiri)
Citeste mai mult... | 41150 bytes in plus | Scor: 0 |
Editoriale: Magda Ursache. Nu-i usor sa taci
Magda Ursache
Nu-i
ușor să taci…
„Nu-i ușor să
taci, Magda, e mai ușor să nu taci”, obișnuia să repete Petru
Ursache. Îl ascult
Cu
cât se apropie 1 Decembrie, ca-n fiecare an, slăbiciunile românilor
nu se iartă. Nici calitățile lor, etichetate tot slăbiciuni. Sub
povara unui disconfort de etnie, ca să nu-i spun ură, se comit
critici răuvoitoare. Și-mi amintesc de un ziar central care, în
octombrie 1992, titra cu satisfacție, dar și în batjocură :
„Ne mor unioniștii !”. Era vorba de Ion și Doina Aldea
Teodorovici. Sabin
Gherman nu ezită să ne spună încă o dată că s-a săturat
până-n gât de România, vrând Transilvania (numai a) lui,
desprinsă de țară. Tokes n-a ezitat să ne salute de pe
„teritoriul autonom” (22.07.2023). În ciuda faptului că
Iohannis îi dăduse Ordinul Național „Steaua României” în
grad de Cavaler, era încântat ca Viktor Orban (discurs la
Universitatea de Vară Tusvanyos, Tușnad pe românește) să ofere
„protectorat” Transilvaniei, la fel ca Austria în Tirolul de
Sud. Să emigreze românii de sărăcie, „viitorul nostru” fiind
„ în Transilvania”, s-a rostit europarlamentarul. Ei rămân
locului. Ordinul i-a fost retras definitiv de instanța supremă. Se
poate când nu se mai poate !
Andrei Pleșu și
Daniel David, psihologul neamului, fac împreună (joi, 9 noiembrie,
la Institutul Francez, dialog re-transmis pe TV Cultural) o analiză
identitară : „30 de ani de Românie”. Las la o parte
accentele francezului care-l prezintă în deschidere pe Dragoș (cu
accent pe o) Atanasiu, ca antreprenor expert. La urma urmei, nici
știristele noastre nu accentuează corect. Auzi la tot clickul
compromisuri,
cu u accentuat, victime,
cu accent pe al doilea i, sinecurile sunt sinecuri,
cu accent pe e, ba chiar Capitoliu e pronunțat ca Gheorghiu… Cât
despre datină – n-o să credeți- se pronunță, datină,
cu accent pe i. Dragoș promite zâmbitor că se va vorbi despre o
Românie văzută „din spate și din față”, dat fiind că
„România vrea să învețe din spate”.
Analiza
începe cu observația lui Carol I, cum că românii nu vor să fie
conduși, deși singuri nu se pot conduce. Așadar marii bărbați
politici, marii fii ai României
au
fost dați uitării. Salvarea vine de la Europa mamă și tată. Tre
să ne intre-n cap că „Ioropa” e cu ochii larg „dăschiși pă
noi” (cum pronunță, în dâmbovițeană, filosoful). Dă năvală
doamna Ursula von Pfizer cu milioane de vaccinuri, ca să ne știe
sănătoși, iar austriecii ne ajută la defrișări de păduri.
Multe, de parcă ar mânca lemn imperialii vecini. Tot ce vine
de-acoloșa, de la UE, e bun ? Și „delirul” corectitudinii
politice, și cancel culture, și starea de woke, în stare să
demoleze și ce-a mai rămas nedemolat în „culturicea” (s-a mai
găsit un diminutiv pentru cultură : „culturice”) noastră ?
Așadar,
românii nu-s guvernabili. Ne trebuia un Carol I, dom'le, să ne
guverneze. Încerc să-l văd pe David fără ghiul pe deget și pe
Pleșu fără fundă neagră la gât, ca să-mi fie mai ușor să
urmăresc o conversație pe Titanicul scufundabil numit România.
Cu un zâmbet
complice, Andrei Pleșu își asumă rolul de a fi „antipatriotic”,
așa cum o făcuse și Al. Paleologu, cu regretabila afirmație :
„Patriotismul e o strângere de buci.” Pleșu ne-a obișnuit, de
altfel, cu acest rol. Recentuț, pornește de la imnul național care
n-ar fi „mobilizator”. Te ia „cu mahmureală”, constată
filosoful. Altfel ar fi stat lucrurile cu Odă
Bucuriei,
imnul UE. Ne-ar fi trezit, adicătelea, din beție ? Da, dar am
da iarăși în mahmureală și tot așa. După '89, am fi putut
reveni la Trei
culori
cunosc
pe
lume,
varianta necorectată de socialiști (modificată în 1977, vă
rog !), pe muzică și text de Ciprian Porumbescu. Trebuia să
dăm gaură-n steag, excedați de tricolor ? Andrei
Pleșu s-a lansat în considerația că Hohenzollern a observat bine
ruptura dintre masse și elită, concentrarea puterii politice. Cât
despre „inflația de partide”, aș zice că nu-i tocmai așa.
Carol I n-a mai vorbit cu Take Ionescu pentru că a vrut al treilea
partid, lângă conservatori și liberali. Sigur că parlamentarii
i-au răspuns, cum să nu ? arătându-l pe suveran risipitor de
avere publică și nu-i departe de adevărul gol-goluț. Cu
lipsa de caracter a elitei nu pot să nu fiu de acord, iar lipsa asta
e și mai evidentă la politicienii zilelor noastre. Goma i-ar spune
„nesimțitorism etic”, însă Daniel David laudă „proiectul de
țară” al președintelui. „Jules Werner”, cum îl dezmiardă
presa încă liberă, „a făcut ocolul pământului în două
mandate”, de mână cu „răvășitoarea”, spre a-i zice ca Ion
Cristoiu. Cu costuri secretizate. Mai modești, Ciucă și Ciolacu
ies la piață. Bogdan Rareș trage pătrunjel pe nas. Ce frumos
miroase înainte de alegeri, nu ca „șparanghelul” ! Rareș
e perfect în rol de Cațavencu ! Lui Batistuță îi mai iese
ceva : să fie ridicol. Iar ceasul îi cam arată că trebuie să
iasă din politică.
Psihologul
expert în mentalitate vrea să ne convingă că n-aveam învățământ
în vremi ceaușii. Avem acum, sub Deca ? Oare prof. de fizică
Iohannis știe că, în Sibiu, ministresa, totodată, consiliera sa a
acordat bursă școlară de merit unui elev de nota 1,59 ? Sau a
crezut că-i notă de trecere spre ignoranță, atât de necesară la
vot ?
Daniel David se
uită direct la problema „femeia și știința”. Vrea candidat la
președinție femeie. Turcan, Deca, Gorghiu cu ciocănelul sau care ?
Clotilde ? Umblă vorba că Pădureața are spatele cel mai
greu. Ce să mai zici decât ca Șerban Foarță, în
Hexachordos :„Grăbește,
Doamne, să-mi dai sprijin ! Altă acuză a
„defectologului” ? Își dă cu părerea că am fi ostili
străinilor care au creat instituții. Greșit ! De la Carol
Davila pân' la Raed Arafat, toți minoritarii care au contribuit la
destinul comunitar au fost încurajați s-o facă. Înainte de
pandemie, doctorul palestinian avea cea mai înaltă cotă de
încredere, în toate sondajele. În pandemie, s-a lăsat prea mult
auzit, pe cale de consecință, neascultat. Numai teleastul Ciutacu
rămâne neconvins, ținându-l continuu sub atac și titrând ad
nauseam :
Arafat-panicat, Arafat- spulberat, Arafat -anchetat, Arafat
-condamnat…, însă doctorul rămâne fidel unui proiect greu,
opțiune neclintită. Românii i-au
iubit și respectat pe arhitecții francezi care au făcut din
București Micul Paris. Cu
tată alsacian, inginerul
Anghel
Saligny, ca
să afirme calitatea podului de la Cernavodă, conceput
de el, a fost primul care l-a
traversat. Generalul
Kiseleff nu are nume de bulevard ? Ba da. Îi datorăm
Cișmigiul. Și
aș mai da un exemplu. Înainte de Adunarea de la Alba Iulia, Ungaria
trimisese la Paris hărți cu pete albe, unde locuiau numai români :
în Maramureș, Oaș, Hațeg, Lăpuș, Apuseni, Năsăud… Ne-a
salvat geograful francez Robert Ficheux, cu hărțile lui reale,
adevărata geografie. A scris 27 de cărți despre români, între
1927 și 1996. A devenit membru de onoare al Academiei, în 9 martie,
1991. În aula Academiei, a urat „scumpei noastre Românii”
„viitor pașnic” și s-a declarat „moț francez”, de dragul
moților (mulțumesc, Mihai Miron, pentru documentare !).
Cu
lecția bine învățată, Andrei Pleșu ne spune că I. L. Caragiale
era grec, Noica avea un bunic grec ; grec din Pind era și
Iorga, autor al sintagmei „omul de nicăieri”, fără rădăcini.
Alecsandri – hi ! ho !- a fost evreu. Și mă repet, mă
autoplagiez replicându-i că n-a fost grec mai român decât
Caragiale, nici evreu mai român decât Steinhardt. După cum, cei
mai aprigi anti-români pot fi nativii români.
Andrei Pleșu
culege înțelepciune din Românii
verzi
ai lui Caragiale, ca să constate că nenea Iancu nu i-a iubit pe
români. Cel mai inteligent dintre români aduce cu Kogălniceanu,
dar pe invers. Pe invers pare că i-ar fi înțeles și pe Eminescu,
și pe Goga, și pe Cioran, în ce privește ura (la Cioran, iubiura
de România izbucnește din disperările lui privind neajunsurile
țării). Caragiale ar fi zis că e musai să urăști alte neamuri,
ca să probezi că-ți iubești țara. Totu-i cum și ce decupezi din
Caragiale. Ca și din Eminescu. Nu le spunea romunculi
tuturor, ci numai mișeilor, trădătorilor de neam, turciților,
austro- maghiarizaților, muscalizaților. Idriotul, cu strămoși în
insula Idria, i-a repudiat nu pe români, ci pe numiții moftangii
români cu 3 r, care dau afară muștele din Cișmigiu. Despre români
scrie : „Românii sunt buni și sobri, răbdători și cuminți
(pricep ușor) ; sunt spirituali și vorbesc o limbă foarte
colorată și elegantă”. A râs nu de patrioți, ci de
„patrihoți”, nu de popor, ci de „bobor”. Și ce pamflet
tragic a scris : 1907.
Din
primăvară
până-n
toamnă,
avertisment la adresa politicienilor infirmi moral :„țăranul
e singura temelie, singura realitate, singura rațiune de a fi a
statului român.”
În ce privește
critica dură a lui Goga la adresa „secăturilor”, i-aș fi pus
alături poemul Românitatea
strigă
din
tranșee.
Și cred că e vreme pentru poezie patriotică. Adevărata poezie
patriotică.
Daniel
David are ce are cu ospitalitatea, care n-ar exista, deși
„ospitalizații” ne-au salvat. După psiholog, mobilizarea e de
haz, adaptabilitatea de haz și mai mare. Nu lipsește nici bancul cu
cămila, de fapt girafă. Singurul acceptat e Mihail (Mihai îl
cheamă) Ralea, căruia Pandrea i-a spus Imoralea, diagnosticându-i
declinul de caracter. Adaptat la regimul lui Dej, i-a fost rentabil
foarte amestecul de trei pătrimi supunere la o pătrime lașitate.
Eviți
complicațiile, urci rapid scara socială. Caragiale n-a oscilat :
să pleci capul „în fața lucrurilor nedrepte sau revoltătoare”
este „tot ce poate fi mai mișel”.
„Cumintele nu
moare de sabie”, zice etnosoful. Pleacă la timp capul și nu
moare. Or, de 30 de ani încoace, elita, mai ales elita ELB (Elita
Loială lui Băsescu, așa o numește regretatul Radu Călin Cristea)
a tot dovedit ce utilă e plecarea capului la președinți.
Independența de
opinie s-a plătit și se plătește la greu. Și ce actual este
editorialul lui Mircea Eliade, De
ce sunt intelectualii lași ?
an 1934. De ce ? Din comoditatea intelectuală de a te izola în
turnul de fildeș ? Nu. Eliade găsește altă cauză :
frica. Frica să nu pierzi bani, putere administrativă, libertate.
Mori din exces de independență ? Ei și ! Poporul pe
care-l reprezinți nu moare. E cazul lui Mircea Vulcănescu,
martirul, pe care nu contenește să-l denigreze neomarxistul Al.
Florian, pe bani publici.
În
concluzie, Daniel David concluzionează : „N-avem concluzii.”
Ce-o fi în 2050, om muri și om vedea. Mai ales că „avem defecte
utile Europii”.
Ce
ar trebui să ne dorim ? Dezideratul meu și-mi asum răspunderea
pentru el Țară suverană/Pâine/Cultură. E mult ?
Magda
Ursache
|
Scris de asymetria on Wednesday, November 22 @ 18:16:08 CET (281 citiri)
Citeste mai mult... | Scor: 0 |
Editoriale: Serban POPA= DECALOGUL CAPITALULUI ROMÂNESC
DECALOGUL
CAPITALULUI ROMÂNESC
Poporul
român nu va renunța niciodată la ceea ce îi aparține de
drept.
Pentru
că Guvernul Câțu intenționează să „privatizeze”
activele deținute ilegal
de către statul român, viitorii
poftitori trebuie să știe ce urmează să li se întâmple ;
mai devreme sau mai târziu.
1.
Orice societate, inclusiv societatea românească, are la baza ei
proprietatea, cu
precădere proprietatea asupra capitalului. Rezolvarea
incorectă a dreptului de proprietate asupra capitalului este
principala cauză a existenței și funcționării - inclusiv în
cazul României - a unei societăți nedrepte
2.
În Republica Populară Română și, ulterior, în Republica
Socialistă România, proprietarul capitalului naționalizat
prin Legea 116/1948 și acumulat ulterior în
proprietate socialistă a fost întregul popor,
statul comunist/socialist fiind DOAR
administratorul respectivului capital. Capitalul
cu pricina are, și în momentul de față, o pondere covârșitoare
în capitalul total existent în România.
3.
Statul post comunist/post
socialist, ca moștenitor asumat al statului
comunist/socialist nu a putut, nu poate și
nu va putea emite pretenția de a fi proprietar al capitalului
românesc.
4.
Statul
român post comunist/socialist a furat însă, de la poporul român,
întregul capital aflat
în proprietatea comună a tuturor cetățenilor Țării. Faptul
că, la inițiativa guvernului roman și cu aprobarea parlamentului
României, ion iliescu a promulgat legea 15/1990 (a transformării
fostelor întreprinderi socialiste în regii autonome și societăți
comerciale la care statul
este unic acționar/proprietar), reprezintă un cumul de infracțiuni
gravissime comise de sus numiții, în condițiile în care, la 7
august 1990, prevederile din Constituția României din 1965
privitoare la proprietatea socialistă a întregului popor, precum și
prevederile Codului penal privitoare la infracțiunile săvârșite
împotriva avutului obștesc erau în vigoare.
5.
Principalele consecințe directe ale promulgării legii 15/1990
sunt :
a.
Prin cumulul de infracțiuni comise (furt, delapidare, înșelăciune,
fals și uz de fals etc, în dauna avutului obștesc) statul
român este infractor, ca orice alt infractori. Sintagmele
de „stat corupt” și
„stat mafiot” nu sunt figuri de stil, ci realități juridice ;
b. Toți
membrii guvernului roman, toți parlamentarii care au votat sau nu
legea 15/1990, președintele
Iliescu cu toți membrii staffului
prezidențiali, toți funcționarii cu putere de decizie din aparatul
statului care au pus în aplicare prevederile legii 15/1990
sunt infractori ;
c.
Toți membrii guvernelor ulterioare care au inițiat (și, după caz,
au trimis parlametului) acte normative și au luat decizii potrivit
efectelor produse de legea 15/1990, toți parlamentarii care au
votat, sau nu, legi derivînd din legea 15/1990, toți președinții
României care au promulgat legile în speță, împreună cu membrii
staffului lor prezidențial, toți funcționarii cu putere de decizie
din aparatul statului care au pus în aplicare prevederile legilor și
actelor normative subsecvente legii 15/1990 sunt infractori ;
d. Toți
procurorii și toți judecătorii care au anchetat și judecat spețe
patrimoniale, precum și toți juriștii/avocații
care au pledat în spețele patrimoniale, eludând actul
infracțional săvârșit prin promulgarea legii 15/1990, precum
și actele infracționale subsecvente promulgării și punerii în
aplicare a legii 15/1990, sunt infractori ;
e. Deși
sunt victime ale celei mai mari infracțiuni comise vreodată, toți
cetățenii României care posedă, produc,
schimbă, consumă produse/bunuri rezultate din producția și
schimbul de bunuri provenite din exploatarea capitalului furat de
statul român sunt infractori.
e. Întrucât
însă, infracțiunea nu creează drept de
proprietate infractorului (statului),
poporul român - victimă și infractor în
același timp - este și în prezent proprietarul în comun al
capitalului românesc pe care statul post
comunist/socialist l-a furat prin promulgarea legii 15/1990.
Astfel,
românii care, pe vremea Împușcatului
aveau tripla calitate de „proprietari,
producători și beneficiari”, au
și acum o
triplă
calitate : aceea
de proprietari, victime/păgubiți și
infractori
6.
Celor 6
(șase) consecințe directe
le corespund 4 (patru)
consecințe indirecte
astfel :
a.
starea de
infracționalitate generată
de furtul comis de către statul român prin promulgarea legii
15/1990, a făcut cu
putință și a favorizat perpetuarea la putere (la
conducerea statului) a
activiștilor pcr din eșalonul doi și a securiștilor care au
preluat puterea politică în stat în urma evenimentelor/loviturii
de stat din decembrie 1989. Postură din care aceștia să se poată
eterniza la putere în România printr-o falsă alternare la
guvernare a două partide politice (psd și pnl) care, ambele, provin
din trunchiul găunos al fsn, urmașul direct al pcr.
b.
furtul a deschis calea ca,
prin legislația privitoare la „privatizare”,
foștii
activiști
pcr și
securiștii
să se
metamorfozeze, din vechili ai fostului stat comunist - administrator
al proprietății comune a întregului popor - în proprietari
privați ai unor părți/hălci din ea ;
c.
privatizarea a dus la distrugerea celei mai mari părți
a capitalului productiv românesc și la aneantizarea capitalului
financiar românesc ;
d. distrugerea
capitalui românesc a făcut posibilă invazia capitalului străin.
7.
Consecințele directe și indirecte au produs următoarele 14
principale efecte ;
-
“privatizările”
pe doi lei ;
-
distrugerea
industriei și
agriculturii,
transferul
finanțelor în proprietatea străinilor ;
-
debilizarea sistemelor
de cercetare,
de învățământ și de sănătate ;
-
mafiotizarea
economiei prin așa-zisul “capitalism de cumetrie” ;
-
evaziunea fiscală,
economia neagră și cea gri ;
-
politizarea,
corupția și furturile la toate nivelurile administrației centrale
și locale ;
-
legislația
defectuoasă, uneori de-a dreptul criminală ;
-
politizarea,
subordonarea și coruperea justiției de
către politicieni și oligarhi ;
-
încălcarea
grosolană și brutală a drepturilor și libertăților
cetățenești ;
-
prăbușirea
nivelului de trai, sub cotele catastrofale atinse pe vremea regimului
comunist ;
-
dispariția a peste
zece
la sută din populația României prin emigrare și genocid ;
-
pervertirea fără
precedent a moravurilor ;
-
colonizarea
efectivă a României de către străini ;
-
permanentizarea
ILEGALĂ, potrivitl
dreptului internațional, a unui alt stat românesc
8.
Soluția "ieșirii din prăpastie” constă
în următoarele 3
(trei) etape :
a.
CONFISCAREA
FĂRĂ DESPĂGUBIRE a
capitalului
pe care statul l-a furat de la poporul
român prin promulgarea
legii 15/1990 și, fie îl mai
păstrează, fie l-a dat pe nimic oligarhilor autohtoni și străini.
Excepție de
la confiscare va putea fi făcută în cazul în care capitalul
exceptat va avea un alt regim de proveniență. De exemplu, se va
dovedi că activele în speță nu fac parte din capitalul aflat în
proprietatea comună a întregului popor începând cu 11 iunie
1948 ;
b. CONFISCAREA
FĂRĂ DESPĂGUBIRE,
de la stat, de la oligarhii autohtoni și de la străini a
tuturor bunurilor
și fondurilor
bănești care au
rezultat din exploatarea, fără drept, a capitalului pe care statul
l-a furat și cu care s-a autocadorisit
pe el
și
i-a cadorisit pe
oligarhi și străini.
Excepție
de la confiscare va putea fi făcută în cazul în care capitalul
exceptat va avea un alt regim de proveniență. De exemplu, se va
dovedi că activele și/sau titlulurile de valoare în speță nu
provin din exploatarea capitalului furat de către statul român prin
promulgarea legii 15/1990 ;
c.
ÎMPĂRȚIREA, ÎN
PROPRIETATE PRIVATĂ, a capitalului confiscat - atâta cât mai
există și/sau mai poate fi recuperat - între noi, TOȚI cetățenii
României, proprietarii lui de drept.
Iar
modul (modalitatea tehnică) de a împărți capitalul în
proprietatea privată a tuturor cetățenilor îndreptățiți constă
în aplicarea - actualizată la starea prezentă a patrimoniului a -
VARIANTEI COJOCARU în primele ei versiuni, cele din 1990-1994.
9.
Orice altă soluție este greșită dacă
își propune ca
- prin reforme economice sau/și fiscale (de exemplu
impozit progresiv pe venituri, cifră de afaceri, sau avere instituit
în vederea alcătuirii unui fond de investiții distributiv)
- să
scoată societatea și economia românească din criză. Orice astfel
de soluție lasă nerezolvată problema juridică constând în
eludarea dreptului de proprietate inalienabil și imprescriptibil al
întregului popor asupra capitalului românesc. O asemenea rezolvare
- care, practic,
este eminamente economică - are în vedere (doar) dreptul de
proprietate asupra viitorului capital românesc, bazat pe munca și
investițiile viitoare și eludează prezentul și trecutul
capitalului românesc, respectiv dreptul de proprietate al întregului
popor asupra capitalului de care a fost deposedat ilegal și
ilegitim. Este de asemenea greșită orice soluție bazată pe
reformare morală
10.
Soluția confiscării și distribuirii capitalului confiscat nu
(credem că) are șanse
în condițiile existenței și funcționării actualelor instanțe
(parchete și judecătorii) din România.
Aceasta
nu înseamnă însă că nu putem apela (chiar și acum) la calea
justiției.
Dar
această abordare trebuie avută în vedere în tandem cu soluția
politică constând în :
-
preluarea de către un partid politic a tezelor referitoare la
dreptul de proprietate inalienabil și imprescriptibil al întregului
popor asupra capitalului românesc
-
cucerirea puterii politice de către respectivul partid -
restaurareai dreptului de proprietate al românilor
-
distribuirea în proprietate privată, către toți cetățenii
Țării, a capitalului confiscat
P.S.
Încă din 1994, ziarul Evenimentul
zilei
a publicat articolul „Statul vinde ce nu este (numai) al lui,”
articol în care atrăgeam atenția asupra ilegitimității și
ilegalității „privatizării”
puse la cale de guvernul văcăroiu.
Nădăjduiesc ca, de data aceasta, românii să nu mai doarmă în
bocanci.
|
Scris de Asymetria on Thursday, April 20 @ 10:37:55 CEST (781 citiri)
Citeste mai mult... | Scor: 0 |
Editoriale: Ioan Rosca Mai sunteti în stare sa va aparati viata?
Mai sînteți în stare să vă apărați viața ?
In
„1984” (sau „Ferma Animalelor”) G. Orwell explică funcționarea
sistemului fermelor umane, în care, pentru a se menține supunerea
șeptelului socializat, se pune în valoare și adversitatea între puterile
concurente- naturală sau artificială. Imperiul A iși
țistuiește/domesticește/exploatează/îndobitocește prizonierii, în numele
apărării de imperiul B… care face același lucru (a se citi și Francois
Furet, „Trecutul unei iluzii”- pentru exemplul contrapunerii
nazism/comunism ; că de contrapunerea comunism/capitalism el nu se
leagă). Uneori, pentru manevre, e nevoie și de a-l treilea jucător C, ca
să se poată realiza alianțe A-B contra lui, urmate de alianțe A-C
contra lui B și B-C contra lui A- ceea ce face farsa mai eficace.
Manipularea se bazează pe aplicarea parșivă a principiului terțului
exclus : sînt numai două părți (pe post de DA și NU…), numai două
alegeri : cine nu e cu noi e împotriva noastră. „Poporul” trebuie să se
supună unei oligarhii compradore și să meargă la moarte pentru ea, dacă
intră în conflict cu o altă bandă (sau, dacă ambele tiranii jefuitoare
regizează o confruntare, de care au nevoie pentru a se menține-fiecare-
deasupra societății aservite).
|
Scris de asymetria on Friday, March 11 @ 13:55:06 CET (1119 citiri)
Citeste mai mult... | 16779 bytes in plus | Scor: 0 |
Editoriale: Magda Ursache. Infractiuni de rostire româneasca
„Limba română ne obligă să
rămânem români.”
Ioan Aurel Pop
Nu obosesc să repet
că liantul important care ne mai ține nedistanțați, la un loc și
ai locului, e limba română. Se șterge identitatea națională pas
cu pas.
După proiectul de eliminare a tricolorului de pe actele de
identitate, altă boacănă. Minte de iepure, ministrul Culturii a
găsit cu cale să schimbe numele stației de metrou Eroilor
cu...Opera, motivând că ăsta ar fi drumul Uniunii Europene. Dar ce
treabă o fi având UE cu stația Eroilor? Exact ce treabă are
domnul Bogdan Gheorghiu cu cultura. Și câți miniștri am avut,
necroiți intelectual pentru așa ceva: cultură!
Sunt disprețuiți,
pe multe canale televizuale, cei care vorbesc elevat, ca la carte sau
„ca din cărți”. Orbii pentru istorie, gramatică, literatură
câștigă teren. Că s-a distrus învățământul clasic tip Haret
e fără dubiu. F.V.Câțu dixit: „Sănătatea și învățământul
sunt chestii de propagandă cu care trebuie să terminăm.” Zis și
făcut.La ce grijuri
are, achiziționarea a 120.000 de doze de vaccin, școală „în
format fizic” pentru copii vaccinați, mă aștept la multe
succesuri.
În plus, n-o să-și complice viața respectând reguli gramaticale,
când deține „creativitate” și are de scris esee.
Vă relatez un
episod din tramvaiul de Baza 3 ( baza industrială nu mai există,
i-a rămas doar numele).Un consumator de chipsuri ( le ronțăia
non-stop) tinerel ocupase un scaun destinat bătrânilor, în timp ce
o doamnă în vârstă abia se ținea pe picioare. Dacă zburam cu
Lufthansa, unde salutul „Doamnelor și Domnilor, bine ați venit la
bord!” e interzis ca discriminatoriu, nu puteam folosi vocabula
doamnă; în tramvaiul de Baza 3 am putut. I-am arătat băiatului
sigla indicând restricțiile. Mi-a zis că nu știe decât engleză.
E un desen fără cuvinte, băiete, i-am răspuns în engleză. Și
dacă nu știi românește în țara ta de origine, e sigur că nu
știi nici englezește. „Degeaba vă
sperați”, cum se rostește Câțu despre PSD. Școlerul de
educație nouă n-a cedat, în ciuda protestelor călătorilor. Ce să
mai zici decât că somnul bunului simț naște monștri? Și poate
că ministrul Mediului ar trebui să se ocupe și de ecologia
limbajului , de vreme ce Învățământul dă greș.
Suntem în coláps,
zice prim –ministrul.Așa pronunțat, nu; în cólaps, da, suntem.
Ba chiar în situație catastruoasă,
cum anunță România Te vede. Ce înseamnă vaccinul pentru Cîțu?
„Cafeaua la interior.” Bine nu stă nici cu prepozițiile limbii
române. Oare ne așteaptă ani de zile cu prim- ministrul celor 12
minute? De vreme ce Dumnezeu a dat Sănătatea doctoresei Mihăilă,
care își epilează discursul, poate s-o îndura să ne scape de
premierul-interjecție.
Ce te vaiți? îmi
spune un prieten la telefon. Avem marfă cool în marketuri, avem
pizzameni și escort girls, avem destule vipușoare de la care primim
kiss-uri pe suflet. Cântarea
Pandemiei
continuă și continuă, îmbogățindu-ne Fondul Principal de
Cuvinte cu rapel, incidență, stare de urgență, stare de alertă,
stare de excepție... Președintele e ferm: ai de ales, române, să
fii precáut ori prost. „Am ajuns prost”, comentează domnia sa
faptul că procesul de vaccinare nu merge. Peste Prut, Maia Sandu
recomandă santé
ieftin. Urare de ultimă oră? Covid ușor! Și câte măsur’
în regim de urgență, contra nevaccinaț’,
dar sănătoși, ne mai așteaptă în următoarele săptămâni în
balonul alegerilor interne PNL, cu Rareș Bogdan la manetă,
politician cu principii ultra- elastice, de ultra-demagog, cum ar
zice nenea Iancu.
De rămas ne-a (mai
) rămas privilegiul de a face haz și mai ales de nehaz, să-i dăm
pe râzătoare pe aleși și pe ne-aleși, precum caricaturistul
Ciosu ori epigramistul Hurubă, care practică umor de calitate.
Și mai râdeam de
ticurile verbale ale activiștilor PCR, de pronunția lui nea Caisă
pretinie,
muncipiu
și câte altele. Smintelile de limbă ale politicilor actuali rămân
de neîntrecut, ca și incredibilul lor tupeu. N-or ști că o
funcție publică presupune și un comportament lingvistic corect?Nu
cunoști cuvântul, nu-l folosi. Nu cunoști pronunția corectă,
încearcăs-o afli. Turcan proroghează
și ne ignorează; mai nou, se zdrobește să pună „în
transparență” o lege sau ce-o vrea să pună în transparență
conița. Și-i gata- gata să-și rupă bluza de pe ea de dragul
nostru. Un fan o numește Doamna T.. Ce caraghios! Se întoarce Camil
Petrescu în mormânt. Mai potrivit mi se pare s-o numim „mama
gafelor” de vreme ce nu prea pare descurcată la minte. Alt liberal
vrea să adereze
(Să adere, alesule!).O ministră muncită nu scapă de acel r
din repercusiune. Și nu numai r
se bagă unde nu trebuie, și
este în toate ce sunt, ca și cum ar fi corect să eviți o
cacofonie inexistentă. Un ins „ca
și”
finanțist ne anunță trasabilitatea
banilor. Nu-i mai la îndemână să zici traseul lor? În fapt,
traseul împrumuturilor gigantice îl știe doar Cîțu, dar nu-l
spune, cel care confundă recunoașterea
cu...recunoștința,
fiindu-i străine ambele.
Cum de-ți încarci
mintea și-ți pierzi timpul cu inepțiile astea? revine grijuliul
amic, la telefon. Timp nu-mi pierd: în „doișpe” minute am
materie primă pentru „doi” foiletoane, atât de pretitundenar
jalnică, strâmbată, pocită e limba română . Doi nu mai are
feminin: doi fete, doi chei, doi secunde, doi rapeluri, doi
restricții, doi județe (carantinate), dar și doișpe voturi
(furate). Dâmbovițeii traseiști ai posturilor t.v. zic pă
telefon ,pă
instanță, pă
picioare. Un nervotic își pierde firea: „Ce te uiți, mă, așa
pă
mine?”În ultima vreme, a apărut „discuție pe
doza a treia.”
Acum vedem ce
curativ ar fi fost proiectul lui Pruteanu. Dacă Legea Limbii
Române, promulgată în 2004, ar fi fost și aplicată, n-am avea
atâtea up-datări nebunești, foarțând
lexicul. „N-am Time”,
declara recent un teleast. Pariez că nu mănâncă din farfurie, ci
din dish.Un
senator ne-a rupt cu o vedere din Afganistan: ”Era un lucru wow!”
Vorbind cu Oana
Lazăr, realizatoare de excelență la TVR Iași, care are mereu
dinspre mine magda
cum laude,
am conchis că accentele ( Ozana Barabancea le spune acccenți) sunt
în cea mai mare suferință. Pentru un contabil, o sumă e ínfimă;
ce indíce are? întreabă altcineva. Recéptorul nu știe. Anomálie,
e timpul tău! O reclamă ne propune medicamente benefíce. O
știristă care n-a pus burta pe carte îl numește pe Pr. Ilie
Cleopa Protosinghélul. Ați observat? Cu cât decolteul e mai adânc,
cu atât vorbitoarea e mai agramată.
Ampla deteriorare a
început-o la vârf Ion Iliescu ( de pomină a rămas Sulaina
pentru
Sulina). A fost continuată de prof.
univ. dr. Constantinescu, geolog, cu „mă refer asupra” și cu
„nu suntem mai prejos decât nimeni”.Cât despre Iohannis, deține
experența
înaintașilor.
Clasa politică se
exprimă cum se exprimă, așa cum o duce gura. Mai toți sfidează
nonșalant limba română. Organizatorul vaccinării, dr. Gheorghiță,
sfidează și latina, vorbind de o adeverință ad
labam.
Comanda la colonel! Un profesionist al limbii române se întreba
dacă a vorbi corect în românește presupune să cunoști și
latina. Ei , uite că da, trebuie! Altfel te poți face de râsul
curcilor.
În ce mă privește,
am rezistat tocșoiștilor până la urletele bâlbâite ale
deputatului USR-PLUS Emanuel Ungureanu: asasascultatați-mă;
mă-mămămăsurile mememedicale. Vă imaginați cum ar folosi
vocabula manipulabilitate ? A, nu manipulare, lungirea fără noimă
a cuvintelor fiind dragă stricătorilor de limbă. Eu, una, n-am
Fikatforte să-l ascult pe parlamentarul Ungureanu. Cineva spunea că
l-ar vaccina de cinci ori dintr-odată, doar-doar l-ar scăpa de
deficiențele de emisie. „De doi zi-zile nu vovovorbim decât.”
Întreb: dacă ai limba încleștată, ce cauți la televizor și nu
numai „de doi zile”?
Guvernanții noștri
mascați arată în ședințe ca măștile lui Ensor. Râdem până
ne dor fălcile. Suntem contagioși? Cine știe! Și cum în
democrația noastră de ocazie ( ca să nu-i mai zic second
hand) se
cam poate ce nu se poate, ne-or da cu o ordonanță de urgență în
cap: : „Fără norme gramaticale, ca să fim liberi zi și noapte”.
Va fi interzis să
mai râdem de limba uzitată la vârf statal? Posibil. Ni se va
cere să fim supuși credincioși la rău și la mai rău. Cum o face
marele spirit oral, ministrul de Finanțe Dan Vîlceanu, om
sensibil: „simt scumpiri” „ca-n toată Europa.” La scumpiri
suntem cei mai buni. Atât de buni, încât tinerii au ajuns la
concluzia că nu mai e de stat în țară, iar fără tineri nimic nu
facem. Oare noi, cei rămași , ar trebui să luăm lecții de
autoapărare lingvistică? Și-l întreb pe Gabriel Mardare,
lingvist, dar și scriitor, as în arta comunicării: Știi vreo
mască eficientă pentru a nu ne molipsi de virusul, cu tulpini
multe, al greșelilor de rostire?
Pentru cei care
cred că România e drum închis definitiv și vor să se salveze
fugind în alt popor, în altă limbă, afirm decis: dintre
scriitori, sunt mulți plecați care spun că în limba natală scriu
mai cu har, mai expresiv, iar filosofi ca Noica știu ce nuanțat
poate gândi ea, limba română, când –vorba Eminescului - e
lăsată de specialiști să-și vadă de ale ei, să se
gospodărească singură.
Pierderea limbii e
tragică. La fel de tragică e pierderea demnității naționale. S-a
întâmplat luni, 23 august, la Kiev, când președintele și
premierul n-au putut articula nimic după ce președintele Ungariei
a declarat că România e „stat ocupant” și că Transilvania ar
aparține Ungariei. Era atât de greu să se dea o replică fără
prompter? Greu pentru Cîțu, dar și pentru Iohannis?
Închei, nu fără
a-l cita pe D. Caracostea: „...ceea ce se numește atât de searbăd
gramatica unei limbi este de fapt depozitarea unei forme a gustului
național.” Cei care ignoră cuvântul național
nu sunt decît ambasadori
ai
neantului.Mihai
Ursachi îl țintea pe unul singur, acum s-au multiplicat, clonat
etc. Eu sper –așa sper!- că vor ieși din cărți, cum au ieșit
și proletculții.
Magda Ursache
|
Scris de asymetria on Sunday, August 29 @ 19:04:57 CEST (1282 citiri)
Citeste mai mult... | Scor: 0 |
Editoriale: Magda Ursache. OAMENI DE APA
Magda Ursache. OAMENI DE APĂ
„Conștiința a ceea ce
este și hotărârea fermă e puterea cea dintâi a unui popor.”
N. Titulescu
Am aflat, în
„Jurnal israelian” Nr. 33, 2021, un poem magnific de Șerban
Foarță, intitulat Om-de-Apă.
Mâhnit „că nu-și poate forma/păstra-o,-asta e enorma/ rușine a
Omului de-Apă” ; el se lamentează, ce-i drept, dar ia forma
vasului în care e turnat.
Spuneam în
foiletonul precedent, Anulează
Cultura !”,
că nu vreau să mă supun acestei politici/mișcări sau ce-o fi ea,
Cancel
Culture.
S-a mai dărâmat o dată statuia lui Maiorescu. În studenția mea,
zăcea pe strada Sărărie, în curtea lui Ioan Nădejde,
propovăduitor al socialismului și ateismului, care se tot întreba
între 1881 și 1884 : Este sau nu
este Dumnezeu ? Statuia a fost
apoi topită și din bronzul ei s-au făcut clanțe rectorale. O
prăvălire iarăși de statui ? Îl prăvălim pe Kogălniceanu
pentru că nu ne mai place direcția sa, a Daciei
literare,
dar și pentru că omul din Cogâlnicul Basarabiei arată, din fața
Universității „Cuza”, direcția : peste Prut. După
„cotitura” din 1944, a fost decapitat bustul lui Goga din rotonda
Cișmigiu. La Iași, recentuț, doamna parlamentar Chichirău a făcut
zarvă mare privind bustul de pe Copou al „poetului părtimirii
noastre”. Altă consoră a sa a apărut într-un tricou cu chipul
Anei Pauker.
Magda URSACHE
|
Scris de asymetria on Thursday, April 15 @ 16:55:25 CEST (1437 citiri)
Citeste mai mult... | 14356 bytes in plus | Scor: 0 |
|  |
Azi
Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine?
S'inscrire a Societatea de maine
Intrati in Societatea de maine
Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
|
|
|
Inscriere : fr.groups.yahoo.com
Se dedica profesorului Mircea Zaciu
|
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga
|
Identificare
Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |
| 
|