Oare n-a venit vremea să purificăm ierarhiile literare? După ce a luat locul lui Mircea Dinescu în fruntea trebii, L.Ulici s-a dus în Basarabia, pe Bâc, să-i avertizeze pe români: „Cu moaștele lui Eminescu și Ștefan cel Mare nu veți intra în Europa.” Știu asta de la Nicolae Dabija, care scria, în Asasinarea lui Eminescu, despre faptul că stalin-leninienii îl epuraseră pe poet din toate bibliotecile. Eu nu mă tem să fiu catalogată „pupătoare de moaște”, deoarece cred în forța reperelor fundamentale.

E calea de urcuș onest, Doc. În cuvintele lui Eminescu: „Eu rămân ce-am fost: romantic.” 

Magda URSACHE

Magda Ursache.Scrisoare întâia întredeschisăDomnule Varujan Vosganian,

 Da, fără cultură (și încredere, credință în ea) suntem într-un pustiu, deșert și alte sinonime. Ne pricepem să deșertificăm spațiul nostru cultural. Cât despre cei care manifestă dispreț pentru cultură și educație (nu puțini), ei merită tot disprețul. Mai ales când sunt batjocoriți „cei duși cu apusul pe umeri”, cum formulați dvs.. Și-l aprob pe N.Breban, pentru care atacul la Cioran al Martei Petreu denotă „carierism cultural josnic”. Cică intrarea în Academie ar fi justificată prin „noutatea temelor”. O fi blasfemierea lui Dumnezeu „înnoire tematică”? Ambasadorul Muraru vrea să-l interzică pe Țuțea, arestat în 12 aprilie 1948 și executând 13 ani de detenție. Nu se spală de mizeria asta nici în cele 7 băi ale imobilului de lux, plătit din banii românilor nevoiași, a căror istorie n-o place istoricul frate geamăn. D.Stăniloae e blasfemiat continuu, deși a trecut în rândul sfinților, unde trebuia să fie de mult. 

Ca și Mircea Vulcănescu, rămas „criminal de război”, conform sentinței unui Tribunal al poporului, stalinist. Toleranța noastră e de cele mai multe ori ridicolă, mai ales în vremi neprielnice, când e nevoie de un dezinfectant violent pentru cei care îl neagă pe martir. Deranjează cuvintele sale? „Fără religie și istoricitatea lui Iisus, lumea e un imens pustiu de sare și cenușă.” Și-mi vin în minte „ouăle demonice”, ca să le spun ca Bulgakov, din care a expandat lozinca laicității republicane, la 1789: „Spânzurați popii cu mațele regelui.” Zis și făcut după „cotitura” din 1944, dar și în zilele noastre, când li se ridică statui lui Marx și lui Stalin, iar Lenin rămâne neîngropat. Solidarizarea breslei ar fi prima necesitate. Or, între generații e multă ură, iar ura condamnă fără argumente. 

Bătrânii sunt etichetați uzați, demodați, perimați, terminați. S-a început, după acel Decembrie, cu reactivarea lui Mihail Ilovici , un negativist găeștean, cerând penibil, într-un manifest, Arderea Bătrânilor! Un autor de conspecte plat didactice de la Universitatea „Cuza”, pe care nu-l mai numesc, a susținut că respectul pentru valori românești ține de... ceaușism.

 Au urmat violuri voioase asupra capodoperelor, de la Miorița la Moartea căprioarei. Un prozator și politician din Zalău și-a găsit titlul : Să ardă cărțile! De ce ? Pentru că sunt „gunoiul trecutului”. Arderea a tot e obsesia lui CTP. Vrea arderea poemelor lui Nichita Stănescu, în calitate de mânz sec, pesemne. Numai că focul nu are putere, cartea arsă e mai puternică decât flăcările. La Red Bradbury, în Fahrenheit 451, „reacționarii” memorează cărți care sunt planificate pentru ardere. Ficțiune? În închisorile comuniste a fost realitate. În cei 18 ani de Aiud însângerat și alte temnițe, „reacționarul” Grigore Caraza a memorat mii de versuri din Radu Gyr și Nichifor Crainic, puși iarăși la index. Gyr a stat închis cam jumătate din viața de om matur, iar un poem social i-a adus condamnare la moarte. 

„Antisemitul”, după Al.Florian, a înființat Teatrul evreiesc Barașeum , primul din Europa. În replică, am scris o carte intitulată Ridică-te, Gyr, ridică-te Crainic!, iar un coleg scriitor m-a apostrofat: „Ție ți s-a făcut de pușcărie.” Se vede treaba că am capacitate delictuală. În ce mă privește, apreciez solidaritatea, nu și complicitatea de grup, grupare, gașcă de combinagii și cățărători. Am cerut Expresivitate și cinste!, pe urmele lui Caragiale („Cinste și gramatică!”), acum cer Etică și estetică! Dvs. cereți „demnitate etică”, de acord. Numai că aceia care și-au păstrat demnitatea sub regim comunist nu sunt celebrați cum s-ar cuveni. Așteptăm să vorbească în locul lor mormintele, gropile comune? Ion Lazu s-a zbătut să le ridice o troiță în curtea Uniunii. Proiect respins, pentru că în lista lui erau legionari ca Vasile Militaru, unul dintre cei mai demni poeți pușcărizați politic. De o demnitate fantastică! 

Acum nu se confundă legionnaire cu legionar, ca să se întoarcă Neagu Djuvara în mormânt? Și trebuie să se încheie odată cu „dovezile” CNSAS. Cezar Ivănescu a murit din cauza acuzelor nefondate. Sau ne obișnuim cu normalitatea nefirescului? Nea Gogu Rădulescu, înscris în GDS antum, deține, în Comana, și uliță cu numele lui, și statuie. Mircea Vulcănescu nu le poate avea? Nici Mircea Eliade, că nu vrea Manea, nici Cioran, că nu vrea Marta Petreu. După 46 de ani în exil, autorul capodoperei Dumnezeu s-a născut în exil, Vintilă Horia, n-ar merita o statuie? Zigu Ornea l-a avut în grijă pe Dobrogeanu-Gherea. Nu cumva să rămână fără grup statuar de păstrat, iar un bust foarte modest al lui Goga, într-un colț de Copou, a fost hulit la Iași. La hulă suntem neîntrecuți. Ce nu știu hunterii, care țintesc tot ce este amprentat național, e că, imediat după ocuparea României de sovietici, bustul lui Goga din Rotonda scriitorilor din Cișmigiu a fost decapitat. Avem Ziua Culturii, dar dispar instituții de cultură, muzee, biblioteci... 

La sate e și mai rău. Când am aflat că edificiul central al Muzeului Național al Literaturii Române e revendicat, în urma unei decizii judecătorești aberante, mi s-a părut glumă proastă. N-a fost. Noul proprietar a cerut chirie de 30.000 de euro anual. Primarul General n-a alocat suma. Mihai Sturdza a decis evacuarea : la 125 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, în 15 iunie. Ce-a mai contat protestul salariaților? Și, pentru că știm cum se trăia pe Planeta maimuțelor, se pare că vrem să inversăm procesul darwinian (contestat de însuși Darwin, care, spre sfârșit, renunțase la teoria sa evoluționistă, supranumită „evanghelia dracului”, și citea Psalmii), să asistăm nepăsători la transformarea omului în maimuță, renunțând la etnie, religie, limbă.

 

Des-figurăm istoria: pentru Boia, Unirea e doar o ipoteză. Vă mai amintiți de Sorin Mitu și de „miturile” lui, împotriva etniei și originile ei? Iar proaspătul ministru al Învățământului, prof.univ. Daniel David, ne vrea analfabeți funcțional la materia istorie: o oră (pe săptămână) și să mor! Formare civică fără cunoașterea trecutului? D. David vrea să „optimizeze” (e verbul său) etnia, în 10 ani. Când s-au comemorat, în 2001, 400 de ani de la moartea tragică a lui Mihai Viteazul, la Cluj, într-un ziar de limbă maghiară, Szabo Csaba a înșirat o droaie de mistificări, nerozii, minciuni. Că Bathory l-ar fi convins pe voievod să renunțe la independența Țării Românești , în favoarea Transilvaniei, că victoriile au fost ale lui Bathory cu oamenii lui, la Târgoviște, Giurgiu, București, că secuii au câștigat bătălia de la Șelimbăr...Cum să replici dacă nu știi istorie?

Modele. Cum trebuie înțelese… Magda Ursache în dialog cu George Motroc

George Motroc : Doamnă Scriitoare Magda Ursache, vă rog să-mi permiteți să vă adresez, atât în numele redacției revistei, Actualitatea literară′′, dar și al celor care vă citesc, 80 urări aniversare de sănătate, bucurii și putere de muncă literară ! De asemenea, vă rog să acceptați un interviu despre modelele dvs. umane și literare, de ieri și de azi, despre lumea în care trăim, pornind de la cartea dvs. Dialog cu scriitorul Adrian Alui Gheorghe -, Supraviețuiri în Post-Moralia” Dar, înainte de toate, v-aș ruga să acceptați să ne spuneți sau altora să reamintiți ce înseamnă pentru dvs. un model literar și uman ?

Magda Ursache : Dragă George Motroc, am răspuns de-atâtea ori, de-atâtea ori la întrebarea asta. Totu-i să găsesc cuvinte noi, că opiniile, convingerile mele sunt aceleași. Modelele sunt temelia, pietrele de temelie. Cum să construiești pe nisip ? Nu mi-ar ajunge spațiul întregii reviste pentru a le enumera. Mai exact spus, reperele. Sunt și eu o sapiensă acum, dar tot am nevoie acută de repere. Vechi și noi. Încep cu primul model uman : tatăl meu, Alexandru Marinescu, un avocat de elită, multilingv, zvârlit din baroul bucureștean la judecătoria de ocol din Pârscov. Norocul meu a fost că acolo viețuia, atunci, V. Voiculescu. Aducea a sfânt, cu pletele lui albe, cu barba albă. Când l-am văzut în privdor, l-am întrebat pe tata : „E Doamne-Doamne ? Poetul mi-a dăruit poveștile Reginei Maria, pe care am făcut imprudența să le duc la școală. Ce huiet, ce zbucium ! Cât pe ce să fiu exmatriculată. Și tot la Pârscov, în casa – muzeu am primit Premiul „V. Voiculescu”, pentru mine cel mai important dintre toate. Tata mi-a pus în mâini cărțile care trebuiau citite. Da, am făcut ocolul pământului în o mie de cărți. De la el mi se trage ideea că binomul bellus-bonus se impune ca un criteriu al judecății estetice. Că modelul implică statutul clasicist : armonie, proporție, măsură. Mi-e frică să nu fi spus de prea multe ori că evenimentul cel mai important a fost când Petru Ursache a intrat în viața mea. Și-i singurul eveniment de neschimbat. Petru e motivul să fiu recunoscătoare lui Dumnezeu. Este stabilopodul meu etic și estetic. Ca și el, nu consider total depășit nici etnicul, nici eticul, nici esteticul.

G. M. : Dincolo de aceste exemple fericite de modele din viața dvs. și cărora sper să le dedicăm niște interviuri separate, la fel de bine stau lucrurile și în lumea scriitorilor de ieri de azi ?

Magda Ursache : Mai greu decât să-ți scrii opera este să-ți „scrii” biografia. Nu-mi plac autorii fără măduvă spinală, oameni de apă, chiar geniali fiind, în grația celor 9 muze la un loc. Și sunt mulți oameni de apă, care iau forma vasului în care sunt turnați. Nu pot și nu vor să-și păstreze forma. Reperele mele sunt scriitorii cu spatele drept ca firul de plumb, cu postură impecabilă în fața politicienilor. În Ars expectandi, am un astfel de personaj, dar nu-i scriitor. Cu scriitorii e mai greu. Self-elitei actuale îi place să facă sluj la președinți. Un adevărat scriitor nu poate sluji puterea, orice i s-ar oferi. Cei trei F : faimă, favoruri, fonduri se obțin. Dar ce faci cu demnitatea, cu onestitatea ? Ca să nu mai pomenesc de conștiință. Puterea, după David Owen, e agent patogen. Alta e menirea „cărțarului” (e un trouvaille al editorului G. Pienescu) și trimit la o carte a mea : Viețile cărțarilor contimporani după Magda U., Eikon, Cluj-Napoca, 2012. I-ul boldit e o reverență la Titu Maiorescu. În studenția mea, statuia lui zăcea în curtea lui Ioan Nădejde, socialistul ateu care scrisese vreo patru volume ca să se întrebe : „Este sau nu este Dumnezeu ? Statuia lui Maiorescu a fost topită și din bronzul ei s-au făcut clanțe pentru Rectorat. Sunt și acum aceleași clanțe. În Decembrie 1989, studenții i-au pus ceva urât mirositor pe clanță rectorului de atunci, Viorel Barbu. A demisionat sau a fost demis, că nu mai știu. T. Maiorescu rămâne spiritus rector, de care ducem mare lipsă. Așadar, înapoi la Maiorescu : „Să învățăm marele adevăr că mediocritățile trebuie descurajate de la viața publică a unui popor (...). Ceea ce are valoare se arată de la prima sa înfățișare, în meritul său și nu are trebuință de indulgență, căci este bun pentru toți și pentru totdeauna !” Ca Eminescu. Iar noi suntem covârșiți de mediocritate, incompetență, jocuri de interese. „Dreapta măsură” e greu de păstrat. Prăvălim statui. Constant se lucrează la ajustarea statuii lui Kogălniceanu, pentru că nu mai place direcția „Daciei literare”, pentru că irită datoria față de etnie. Imediat după „cotitura” din '44, a fost decapitat bustul lui Goga, din Rotonda grădinii Cișmigiu. Chichireaua useristă a urlat pe seama unui bust modest de pe Bulevardul Copou. Cică Goga a fost înmormântat cu svastică pe sicriu, ca și cum mortul o pusese acolo. Pe soclu, a apărut o plăcuță unde sta scris că poetul a fost hitlerist, fascist, etc. Rasist Octavian Goga, prieten cu Petöfi Sandor, maghyarul ? Noaptea, placa incriminantă a fost demontată de un om de bine. O s-o pună la loc vreo Ana Pauker useristă ? De la Internaționala la Infernaționala e un lat de palmă, ca și între adevăr și minciună. Mă mir că mă mai mir. Shakespeare e intezis în câteva universități ca prea „albist”, antisemit și alte bazaconii puse pe seama contemporanului lui Jan Kott, dar și al nostru, al tuturora, așa cum Eminescu e contemporanul de neprețuit al românilor. Ei, nu chiar al tuturora. Un editor de Carte Românească îl consideră „idiot”. Da, ați citit bine. I.P. Culianu afirmă sfidător că Eminescu e „pretins poet”, „grosolan”, „ambiguu sexual”, „libidinos” Nefericitul număr al „Dilemei”, din '98, întâi m-a indignat. Acum chiar mi-e milă de dilematici. Eminescu e vechi, don' le, noi suntem noi. Dar care „noi” ? Cei pe care îi înfurie sintagme „ca poet național”, „ om deplin”, „arheu”, venind dinspre Noica, Petru Creția, Th. Codreanu. În aceste „zile nevrednice” (e sintagma lui Iorga) trebuie să avem urechi deschise pentru cuvinte înalte. Din păcate, Nicolae Iorga e pamfletat în stilul lui I. Ludo, „vulcan care scuipă borș”, acum declarat „hârb”, „iresponsabil”, luptând pentru „o tradiție inventată”. Și câți bâlbâiți fără cuviința cuvântului nu-i critică pe Pârvan, pe Const. Rădulescu-Motru, pe Ion Petrovici, ca țărăniști conservatori, „distrugători de civilizație”. Se pun curent în ghilimele simțul istoric și tradiția, ca să ne distanțăm de ele. Const. Rădulescu-Motru e acuzat că se ocupă obsesiv de specificul național, pus în ghilimele și el. Or, specificul e consubstanțial unității stilistice a culturii românești, ritos negată de alții și alții.

Spuneam, în foiletonul precedent, că trăim vremuri eliptice de onoare. Timpul nu spală păcatele nimănui, însă propagandiștii „ iepocii” istorice cred că se pot spăla pe mâini ca Pilat din Pont.Și le merge. La noi, acuzele de pact cu Puterea se fac pe sărite.

„Religia iartă sau mai iartă. Politica niciodată.”

Constantin Țoiu, Căderea în lume

Am primit de la regretatul Aurel Sasu carte grea la propriu și la figurat : Politică și Cultură, Antologie de Aurel Sasu, Liliana Burlacu și Doru George Burlacu, editată de Asociația culturală Eikon & Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016. Trudă, presupunând documentare îndelungată, ireproșabilă. Acum, când ne „distanțăm” de istorie, dar și de istorie literară, teme ca Arta și politica, Cultura și politica, Literatura și politica, Intelectualii și politica sunt de învățătură. Mereu politică și politică ! „E-n toate”, cum spunea maestrul în eschive George Lesnea că era Partidul Comunist. Și era. Titlul prefeței, Politica de persoane, este o sintagmă dintr-un articol al lui I.G.Duca, din „Viața literară”, 1906. Duca a fost asasinat de legionari pe peronul gării din Sinaia, în 1933 ; acum, se spânzură păpuși : în Ardeal, Avram Iancu ; la București, în Piața Universității, pesediști. De-am fi intransigenți nu numai cu unii…

La trecerea lui Paul Goma din viața pământeană în viața cerească, întâmplată de Bunavestire, 25 martie 2020, îmi spun și vă spun că Goma nu are nevoie de necrolog. Goma rămâne viu, numai că depinde și de noi să rămână viu. Și dacă nu l-am auzit când trebuia, măcar să nu-l uităm.

Mariana Sipoș, autoarea volumului Destinul unui disident. Paul Goma (ediția întâi, Universal Dalsi, 2005 ; a doua, Eikon, 2014), a întrebat pe un post Tv, în iulie 2015 :” De ce nu am avut nevoie de Paul Goma ?”.

Răspunsul meu, atunci și acum : pentru că este în felderința lui curajul de-a spune lucrurilor pe nume, iar intransigența nu place aliniaților, oportuniștilor, turtelor ideologice rostogolite de la stînga la dreapta, cărora le e frică de Goma. Scriitorul („rostitor de adevăr”, cum îl definește Bujor Nedelcovici) a promis : Voi vorbi când nu voi fi întrebat” și și-a ținut cuvântul, asumându-și rolul inconfortabil de igienist al memoriei. Umberto Eco dixit : „Să-ți amintești e o muncă, nu un lux.” (Magda Ursache)

„Popoarele nu pier niciodată din cauza slăbirii inteligenței, ci în urma slăbirii caracterului lor”, rostea profetic Al. Vaida-Voevod ( Problema frontierelor românești), liberal absolut.