Who's Online
Exista in mod curent, 43 gazda(e) si 0 membri online.
Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
Languages
Select Interface Language:
|
| |
Polemici: Liviu Cangeopol. Luca Pitu, o radiografie critica
Scris la Friday, August 29 @ 16:52:36 CEST de catre asymetria |
"Din ce ne-a fost îngăduit să cunoaștem până nu demult, Luca Pițu trecea
drept un caz exemplar: erudit, cu o lungă și neîntreruptă carieră
universitară, autor al numeroase cărți, cunoscător de limbi străine,
caracter dârz, dușman al compromisurilor, anticomunist declarat sub
comunism și autointitulat “apolitic activ” la vreme de capitalism,
considerat drept unul dintre membrii de frunte ai așa-zisului grup de
rezistență de la Iași. Puțini români păreau a-și fi creat o aură mai
onorabilă decât el."
Liviu Cangeopl întreprinde o încercare critica de a stabilia autenticitatea acestei aureole. Am fi preferat ca analiza sa fie însotita de documente, din arhivele disponibile in dosarele lui Dan Petrescu, Sorin Antohi, Liviu Antonesei sau altii din grupul iesean. Publicam textul colaboratorului nostru si asteptam orice alte interventie memorialistica si/sau documentara pe aceasta tema. a colaborationismului, si pe aceste subiect, personalitatea vizibila sau invizibila a lui Luca Pitu, scriitor. P.S. Am adresat invitatii mai tuturor celor implicati, rugându-i sa reactioneze la afirmatiile lui Liviu Cangeopol. Volume de documente se afla în curs de aparitie. Poate ca ele vor limpezi situatii de genul celei prezentate, cam deductiv totusi si prea putin documentat, de catre colaboratorul nostru, aflat în strainatate de 19 ani. Mentinem acest text in sumarul revistei pentru ca ni se pare mai corect ca ele sa fie fixat decît sa circule pe Internet, fara drept de replica. Pentru cititorii care doresc sa se documenteze, trimitem la paginile on line ale revistei Arges, unde Luca Pitu publica în serial documente di dosarul sau de urmarire informativa, deschis de Securitate.
Dan Culcer
Liviu Cangeopol
RADIOGRAFIEREA CRITICĂ A UNUI CAZ EXEMPLAR: LUCA PITU
Din ce ne-a fost îngăduit să cunoaștem până nu demult, Luca Pițu trecea
drept un caz exemplar: erudit, cu o lungă și neîntreruptă carieră
universitară, autor al numeroase cărți, cunoscător de limbi străine,
caracter dârz, dușman al compromisurilor, anticomunist declarat sub
comunism și autointitulat “apolitic activ” la vreme de capitalism,
considerat drept unul dintre membrii de frunte ai așa-zisului grup de
rezistență de la Iași. Puțini români păreau a-și fi creat o aură mai
onorabilă decât el.
Istoria rezistenței anticomuniste a lui Luca Pițu își are rădăcinile în
povestirile prin care personajul nostru ne descria vitejia cu care a
ținut piept încercărilor diferiților ofițeri de Securitate de a-l
racola. Începând din a doua jumătate a anilor ’70, Luca Pițu a reușit o
performanță incredibilă: în ciuda faptului că a cultivat strânse
relații cu lectorii francezi aflați la post, că fișa sa era grevată de
un permanent conflict cu majoritatea colegilor de catedră, care îl
detestau și îl turnau zi și noapte la Securitate, la care se adăugau
împotrivirea de a intra în partid și originea neoprotestantă, Luca Pițu
a rezistat racolării, păstrându-și totodată postul de cadru universitar
la catedra de franceză a Facultății de filologie a Universității Al. I.
Cuza. Calitățile de mai sus sunt completate de câteva evenimente de
acută fierbințeală socială în centrul cărora Luca Pițu s-a bucurat de o
imunitate cel puțin deplasată. În 1982, patru intelectuali din Iași,
Dan Petrescu, George Pruteanu, Sorin Antohi și Luca Pițu, au început
elaborarea unui roman satiric, Brazde peste haturi, pe tema
colectivizării socialiste. În cadrul unui cenaclu din Buzău, Sorin
Antohi a citit câteva pasaje din opera respectivă. Prin grija
turnătorilor din sală, informația a ajuns la urechile Securității, care
n-a luat atunci nicio măsură. Vi se pare normal pentru acele vremuri?
Un cadru universitar este autorul unui roman-samizdat și nimeni nu-i
zice nimic, în timp ce inginerul Gheorghe Ursu, care în jurnalul său
intim făcuse referiri critice la sistemul comunist, este hărțuit de
Securitate, arestat, interogat și omorât în celula arestului de doi
golani asmuțiți de ofițerii anchetatori. În Mai 1983, Dan Petrescu
expediază cumnatului său, Ioan Petru Culianu, prin lectorul francez de
la Iași, Romain Rechou, o scrisoare plină de considerații vitriolante
la adresa regimului. Pe când se pregătea să iasă din țară, la
Aeroportul Otopeni, lectorul francez este oprit de câțiva ofițeri de
Securitate, care confiscă scrisoarea. Acțiunea a declanșat o anchetă a
Securității, în cadrul căreia sunt operate o serie de percheziții și
ridicări de la domiciliu în rândurile intelectualilor din cercul
lectorului francez, printre care și Luca Pițu. Cu ocazia
perchezițiilor, au fost ridicate și manuscrisele privind romanul Brazde
peste haturi. În urma anchetei, Sorin Antohi și Alexandru Călinescu au
fost îndepărtați de la conducerea revistei universitare Dialog, iar
Liviu Antonesei, de la cea a revistei Opinia studențească. Nici de
această dată Luca Pițu nu a avut de suportat vreo consecință.
În Ianuarie 1988, a început ceea ce istoricii au numit mișcarea de
rezistență anticomunistă de la Iași. În urma unei vizite pe care i-am
făcut-o lui Dan Petrescu, am fost hărțuit de Securitate două luni de
zile (până la apariția interviului care mi-a fost publicat în
cotidianul Liberation, moment care a marcat oficial intrarea mea în
disidență). Socrul meu a fost dat afară din serviciu la mai puțin de 24
de ore de la oficierea căsătoriei mele cu fiica lui, deși deținea o
poziție modestă, fără a fi avut nicio vină și fără a se ține cont că
avea de hrănit șase copii. Mihai Bernescu, un vechi prieten, este
umflat de Securitate și luat la întrebări după ce ne-am întâlnit
întâmplător pe stradă. Alți prieteni au primit o scrisoare anonimă
amenințătoare după ce le-am făcut o vizită. Șefa magazinului la care
își făcea soția mea cumpărăturile, o bună cunoștință, a rugat-o să nu
mai vină pe acolo. Și multe altele…
Luca Pițu și-a petrecut o bună
parte din timp a disidenței noastre cu Dan Petrescu și cu mine și,
miracol securicesc, n-a avut nimic de suferit. În biografia Lucăi Pițu,
latura violent-huliganică a jucat un rol important și… fără urmări. De
când a ajuns la catedră s-a aflat de nenumărate ori în conflict cu
vreun confrate, care eșua adesea cu o plângere la decanat ori rectorat.
Dar nimeni nu s-a atins de el. Ce a contribuit la păstrarea lui printre
cadrele universitare, mai cu seamă că el a predat în permanență un curs
de importanță minoră? În 1993, în incinta secretariatului Facultății de
Filologie, Luca Pițu a lovit o colegă, în văzul mai multor persoane,
iar în 2006, potrivit ziarului Ieșeanul, a înjurat o studentă și a
pălmuit o profesoară de la Catedra de germană. Ambele incidente au
rămas nepedepsite. Dacă Luca Pițu ar fi fost o somitate de talie
internațională, probabil că tolerarea pornirilor sale, deși
condamnabilă, ar fi fost de înțeles. Dar el, aflat aproape de sfârșitul
carierei, nu este recunoscut nici măcar pe plan local ca fiind la
înălțimea unor Valeriu Stoleriu ori Constantin Ciopraga. Dacă
interdicțiile sistemului comunist nu i-au permis promițătorului Luca
Pițu afișarea unor opere geniale, după evenimentele din Decembrie el a
continuat să rămână la fel de obscur, cu toate că a publicat 13 cărți.
Cu stilul său prolix, prețios și împănat copios cu citate netraduse, e
de presupus că nu a avut mai mult de două sute de cititori. Singura lui
contribuție la cultura universală se rezumă doar la prefața unei ediții
în franceză a Poveștii poveștilor lui Ion Creangă. Din punct de vedere
editorialistic, academic și cultural, Luca Pițu nu a avut niciun
impact. E greu de crezut că șefii săi de la Universitate l-au susținut
doar de dragul unei aure false. Pentru a înțelege mai bine ce se
întâmplă cu Luca Pițu, e necesar să aruncăm o privire schimbării
neașteptate de atitudine pe linia legăturii sale cu Sorin Antohi. După
un început de prietenie culturală, relațiile dintre cei doi s-au răcit
brusc, prin 1983-84. Luca Pițu l-a atacat cu înverșunare pe Sorin
Antohi, dedicându-i o seamă de articole prin revistele studențești
(unele preluate în cărțile sale de mai târziu), pe baza faptului că
fostul său discipol, pentru a prinde un post în Iași, se căsătorise din
interes, cu fiica șefei de protocol a Rectoratului, și intrase în
partid din același motiv. Atacurile au continuat și după căderea
dictaturii. La 5 Septembrie 2006, Sorin Antohi iese la rampă în
Cotidianul și recunoaște că fusese racolat de Securitate. Din
intervențiile sale ulterioare a reieșit că dosarul pe care-l primise de
la CNSAS conținea peste 1600 de pagini. Peste 320 de pagini dintre
acestea îl vizau direct pe Luca Pițu. Prin amabilitatea lui Sorin
Antohi, paginile respective au ajuns la el. La puțin timp după
derularea acestor întâmplări – minune mare: Luca Pițu mi-a declarat că
l-a iertat pe Sorin Antohi și că, dacă sunt un bun creștin, îmi
sugerează și mie să fac la fel. Sunt creștin, recunosc, dar cu limite.
Un refuz asemănător a primit și din partea lui Dan Arsenie, căruia îi
ceruse același lucru. Pentru un individ atât de necruțător cu cei pe
care a decis să nu-i înghită, schimbarea macazului pe ruta Antohi este
cel puțin curioasă. Câteva luni mai târziu, nu mică mi-a fost uluirea
să văd semnătura intransigentului Luca Pițu pe o listă de intelectuali
care sprijineau candidatura lui Bartolomeu Anania, cunoscutul torționar
securist și agent DIE, la funcția de Patriarh. Când l-am întrebat ce se
întâmplă, mi-a spus că, pesemne, îl semnase Marcel Petrișor, fără să-i
ceară consimțământul. Nu a făcut niciun demers ca să dezmintă public
acest fals.
Să ne întoarcem câțiva ani înapoi. În 1971, Nicolae
Ceaușescu a importat din China maoistă vestita minirevoluție culturală,
care a avut drept urmare imediată obturarea și așa firavelor canale de
comunicare cu lumea occidentală. A obține un pașaport pentru a călători
într-o țară capitalistă era mai dificil atunci decât să câștigi la
loterie. Deși Luca Pițu a povestit în repetate rânduri despre
rezistența sa la insistențele ofițerilor Securității de a-l racola, el
n-a pomenit nimic, niciodată, despre vreun incident care să fi umbrit
plecarea sa în Franța, din vara anului 1972. Cu toate că abia absolvise
Facultatea de filologie, că nu era căsătorit, că nu era membru al PCR,
că provenea din mediul neoprotestant (nici ca profesor de liceu nu
puteai funcționa în acele timpuri având această calitate) și că nici
încadrat în câmpul muncii nu era la acea vreme (abia din toamnă urmând
să fie angajat ca asistent universitar), Luca Pițu s-a bucurat de
încrederea totală a organelor de Securitate, care i-au eliberat
pașaport pentru a pleca în Franța.
Prea multele schimbări de atitudine, inadvertențele biografice, ura
viscerală și lipsită de rațiune la adresa foștilor dușmani ai
Securității, simpatia pentru foștii colaboratori, împletită cu
anticomunismul său de paradă, bâlbâielile privind criminalitatea
sistemului comunist și oportunitatea răsturnării din Decembrie fac din
Luca Pițu un personaj ciudat. Pentru a descifra ascunzișurile acestui
caracter, am pus câteva întrebări singurei persoane capabile să
dezvăluie dedesubturile modului de funcționare securistă la nivel
înalt: Ion Mihai Pacepa.
Liviu Cangeopol: Dle general Pacepa, era posibil ca în 1972 un tânăr
absolvent al unei facultăți de filologie, fără a fi membru de partid,
fără a fi căsătorit, fără a fi încadrat în muncă (urma ca din toamnă să
fie asistent universitar) și provenind și dintr-o familie
neoprotestantă, era posibil, așadar, să primească pașaport pentru o
călătorie de o lună de zile în Franța fără a fi fost racolat de DIE?
Care ar fi fost șansele?
Ion Mihai Pacepa: Nule. Vizele pentru Occident se acordau de Comisia
Guvernamentală pentru Vize și Pașapoarte, al cărei președinte era
ministrul de Interne și care avea doi vicepreședinți: adjunctul
ministrului de Externe (Cornel Pacoste) și adjunctul DIE (din 1972 până
în 1978, subsemnatul). Fiecare cerere de viză pentru Occident era
însoțită de un referat al Direcției Generale a Pașapoartelor, care
propunea acordarea sau refuzarea ei. Pentru cazuri ce prezentau
“probleme”, precum cel descris mai sus, avizul era negativ, cu excepția
situațiilor în care Securitatea, MAE, MFA sau alte organe de stat aveau
interes special.
L.C.: Dacă un tânăr asistent universitar ar fi refuzat racolarea, ar
mai fi fost el lăsat timp de 17 ani să-și continue cariera academică?
I.M.P.: Nu. Cu excepția unor cazuri speciale, când individul respectiv
era o somitate internațională sau era susținut de personalități din
conducerea partidului, precum Maurer sau Bodnăraș, care au avut curajul
să facă intervenții de acest gen.
L.C.: Era posibil ca un agent al DIE să fi fost atât de acoperit încât
cei de la DSS să nu fi știut și, din acest motiv, să încerce și ei să-l
racoleze?
I.M.P.: Asta era regula, nu excepția. Acum DIE, CIE, SIE sunt în gura
tuturor. În anii 1970, DIE era o unitate cu adevărat pe deplin
conspirată - inclusiv față de securiști.
L.C.: Era posibil ca din 1972 și până în 1989 un cadru universitar
să-și manifeste sus și tare anticomunismul, să aibă contact permanent
cu lectorii francezi, să fie în război cu aproape toți colegii (care-l
turnau pe rupte la Securitate) și el nici măcar să nu-și piardă
serviciul?
I.M.P.: Nu. Cu excepția cazurilor speciale menționate mai sus.
L.C.: Era posibil ca organele DSS să fi incercat să elimine un agent
DIE, dar, la un nivel inalt, peste capul celor de jos, acela să fi fost
apărat de șefii DIE?
I.M.P.: Au existat numeroase cazuri de acest fel. De altfel, Generalul
Cosma Neagu, șeful Direcției II (Contraspionaj) a Securității, a fost
îndepărtat din Securitate la mijlocul anilor 1970 pentru că a încercat
să îndepărteze din serviciu agenți ai DIE. L.C.: În 1983, mai multor
intelectuali ieșeni li s-a confiscat un roman samizdat care lua în
derâdere colectivizarea socialistă. Au fost perchezitionați la
domiciliu, li s-au confiscat cărți și scrieri. Persoana de care vorbim,
unul dintre autori, a rămas în continuare lector universitar și s-a
ales doar cu câteva mustrări verbale din partea unor șefi de la
Universitate. Era posibil? I.M.P.: Doar dacă anumite organe de
Securitate au avut interes special să-l protejeze.
L.C.: În 1988, când eu și Dan Petrescu am intrat în disidența
anticomunistă, persoana ne-a frecventat asiduu, dar a continuat să-și
păstreze postul la catedră. Cum explicați asta?
I.M.P.: Există o singură explicație verosimilă: dizidențele politice
cunoscute de Securitate au fost, fără excepție, infiltrate informativ.
L.C.: Dle general Pacepa, s-ar fi temut Securitatea în toți acești ani
de un asistent universitar, ajuns mai apoi lector, doar pentru că era
rău de gură? L-a menajat șefa lui de catedră, care își risca astfel
cariera, doar pentru că era bun profesionist?
I.M.P.: Exclus. Pe deasupra, activitatea prezentă a persoanei în cauză
este edificatoare. Dacă ea atacă acum deschis pe cei ce au atacat
Securitatea în anii comunismului, aveți răspuns la toate întrebările.
12 Iulie 2008 Liviu Cangeopol
|
| |
Azi
Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine?
S'inscrire a Societatea de maine
Intrati in Societatea de maine
Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
|
|
|
Inscriere : fr.groups.yahoo.com
Se dedica profesorului Mircea Zaciu
|
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga
|
Identificare
Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |
|
|