Platon affirmait dans La République que l’art est une « mimêsis », une copie d’une copie, donc un faux. Mais ce faux a une fonction révélatrice : par la poésie et le mythe, l’humanité a bâti ses premiers univers de sens. Les épopées homériques, bien qu’invérifiables historiquement, fonctionnent comme protopseudo : des fictions qui transmettent des vérités sur l’héroïsme et l’identité culturelle. Jorge Luis Borges, au XXᵉ siècle, a revalorisé ce mécanisme, suggérant que le « faux » littéraire peut devenir plus véridique que la réalité elle-même.

Machiavel montrait dans Le Prince qu’un dirigeant doit savoir « paraître vertueux », même s’il ne l’est pas. Cette stratégie est un protopseudo politique : une apparence originelle servant à consolider le pouvoir. À l’époque moderne, les totalitarismes du XXᵉ siècle (nazisme, communisme) ont élevé le protopseudo au rang de système idéologique. Mythes fondateurs, héros inventés, ennemis imaginaires – autant d’expressions du faux originel justifiant la domination.

3 Sociologie et pragmatique
Durkheim considérait les rituels religieux comme des formes collectives de solidarité. Du point de vue du protopseudo, ils sont faux littéralement mais « vrais » fonctionnellement. Ainsi, la croyance en une divinité invisible peut être vue comme un faux originel entretenant la cohésion sociale.

Clausewitz décrivait la guerre comme « un acte de tromperie » (Vom Kriege). L’exagération de sa puissance ou la dissimulation de ses faiblesses sont des pratiques aussi anciennes que la guerre elle-même. Pendant la Guerre froide, la propagande des deux blocs reposait sur des protopseudos géopolitiques : mythe de l’invincibilité, diabolisation de l’adversaire. Aujourd’hui, les fake news et la guerre informationnelle numérique ne sont que des prolongements technologiques de ce mécanisme ancestral.

Saussure a montré que le signe linguistique est arbitraire : le mot « arbre » n’a rien de naturel lié à l’objet qu’il désigne. Cet arbitraire constitue un protopseudo structurel : les mots ne sont pas les choses, mais des substituts conventionnels. Ainsi, toute communication humaine repose sur une strate de faux originel.

Ontologiquement, le protopseudo est la première rupture entre réalité et représentation. Heidegger parlait de aletheia – la vérité comme dévoilement –, suggérant implicitement l’existence d’un premier voile. Le protopseudo est cet « enveloppe » originaire, condition de la différence entre vérité et mensonge.

Popper soulignait que le progrès scientifique repose sur des hypothèses fausses qui, une fois réfutées, nous rapprochent de la vérité. Le protopseudo est donc un moment nécessaire de la connaissance. Par exemple, l’explication mythique de l’éclair – « les dieux sont en colère » – est un faux, mais sans ce protopseudo on n’aurait pas atteint l’explication physique moderne.

Nietzsche affirmait que « nous avons besoin d’illusions pour vivre ». Le protopseudo n’est donc pas une erreur à corriger, mais un fondement existentiel. Éthiquement, il faut distinguer le faux originel (inévitable et fertile) du faux manipulateur (intentionnel et nocif). Esthétiquement, l’art se nourrit du protopseudo : de notre capacité à croire aux apparences.

Baudrillard décrivait dans Simulacres et Simulation l’« hyperréalité », où les signes ne renvoient plus au réel mais à d’autres signes. Le protopseudo en serait le premier pas : l’apparition des premiers simulacres. L’homme vit toujours entre réel et représentation – il est, en ce sens, un être protopseudo.

Protopseudo (subst. neutre, néologisme) – issu du gr. prôtos (« premier, originel ») et pseûdos (« faux, mensonge »). Terme désignant la forme originelle du faux, comprise comme phénomène structurel et inévitable de l’expérience humaine.

Ainsi, le protopseudo désigne le noyau originaire du faux comme condition structurelle de l’humain.

Atunci când am distribuit colectivului de coordonatori ai focus-group-ului nostru dilemele metodologice preliminare ale întâlnirii de azi, care se strângeau mănunchi, în cele din urmă, în chiar întrebarea care constituie titlul acestei intervenții colective introductive – Este nevoie de o istorie politică a literaturii române? -, prima reacție a fost că întrebarea este pur retorică: firește că avem nevoie de o recontextualizare politică a scrierilor literaturii române, de regândirea istoriei literaturii noastre în perspectivă politică, interdisciplinară – adică de o scoatere a acestei istorii din contextul metodologic literaro-centric, autosuficient, în care ne-am obișnuit să o gândim – perspectivă de lucru pe care o privilegiază și școala, ca principal „formator” al culturii noastre literare – și de reașezarea ei în rama metodologică mai largă a istoriei ideilor și mentalităților, determinate în principal, ca evoluție diacronică, de meandrele nu întotdeauna previzibile ale istoriei. Stupoarea mimată, retorică a colectivului nostru viza, pe de altă parte, „surpriza” că nu avem, încă, o asemenea istorie contextuală, interdisciplinară a literaturii române, deși în această privință lacuna poate fi cât de cât explicată: nu dispunem de o asemenea istorie fiindcă timpurile – în principal cele de după 1941, anul elaborării masivei Istorii a lui G. Călinescu – nu au fost favorabile contextualizării politice, interdisciplinare a literaturii române. 

Constatarea ne conduce, însă, spre o altă întrebare, de data aceasta dramatică, întrucât ea ține chiar de esența și cauzele absenței. Dacă este adevărat că o abordarea politică, detașată, interdisciplinară a literaturii se poate înfăptui doar în condiții de libertate colectivă și personală obiectivă, neconstrângătoare, în condiții de – să spunem – calmă așezare a valorilor în făgașuri nepărtinitoare, senine, și dacă o asemenea abordare are nevoie, pentru a germina, de timpuri neafectate de presiunea bulversantă a istoriei și de oameni care să nu simtă deasupra capului sabia damoclesiană a coercițiilor de tot felul sau a cenzurii, întrebarea pe care ne-o putem pune este următoarea: când a fost literatura română cu adevărat liberă, ținând cont de faptul că însăși experiența democratică, obiectivă, a istoriei noastre a fost, de-a lungul timpului, destul de scurtuță ? 

Am glisat adaptativ, cum bine știm, din dictatură în dictatură, lăsând democrației un timp relativ scurt de maturizare. În istoria ideilor românești, care a determinat, prin reflex, și încărcătura ideatică a literaturii noastre, democrația a constituit enclava, pauza fericită dintre două presiuni istorice sau dictatoriale, nu regula stabilă de continuitate. Istoria ideilor din România s-a configurat, în mare parte, ca o istorie a răspunsurilor la coerciții și presiuni, nu ca o diacronie a emancipării și libertății. 

Istoria literaturii române este, în multe privințe, istoria unor opere care s-au clădit în condiții de nelibertate: cu atât mai mult ar fi nevoie, acum, când timpurile au devenit în sfârșit libere, de o recontextualizare a istoriei literaturii noastre, de o regândire a ei într-un perimetru metodologic interdisciplinar. Ne propunem, așadar, prin acest proiect, să readucem în cercetarea noastră literară fundalul politic și de mentalitate al istoriei, să înțelegem modul în care se articulează ideile estetice, filosofice, ideologice și politice dintr-o anumită perioadă într-o integralitate eterogenă, suplă, dialogală – uneori chiar conflictuală -, pentru a se decanta apoi în expresia estetică a unei opere durabile sau a unei capodopere. 

Suntem, așadar, de părere, că o istorie exclusiv estetică a literaturii noastre este, metodologic vorbind, o fantasmă perimată, deși ea este practicată în continuare pe scară largă, ca o cutumă comunitară greu de surmontat. Esteticul se dovedește a fi, și el, o funcție de context, cu determinări precise, personale, politice, ideologice, filosofice și de altă natură, pe care o înțelegere integrativă a fenomenului literar se cuvine să le cuprindă, nu să le elimine. Formulând în acest fel dezideratele metodologice ale inițiativei noastre, am ridicat, suntem convinși, capacul de pe cutia Pandorei, fiindcă relativizarea preeminenței esteticului în metodologia noastră literară se soldează, întotdeauna cu suspiciuni incendiare, scandalizate. Esteticul este instanța totemică a criticii și istoriei noastre literare: marota ei principală, exclusivistă, orgolioasă. Literații noștri au trăit dintotdeauna o relație dificilă cu istoria, rezolvarea dilemei fiind tranșată prin promovarea compensativă a esteticului ca principiu unic, dominator de selecție. 

Mulți dintre criticii noștri de prestigiu s-au folosit de criteriul estetic pentru a scăpa de proximitatea – socotită imundă, nedemnă – a istoriei, politicii, mentalităților. Astfel, în istoria noastră literară, criteriul estetic a funcționat, de multe ori, ca spațiu de refugiu, de sublimare a unor tensiuni altfel irezolvabile. De aceea, socotim că este de datoria noastră să precizăm, pentru a preîntâmpina viitoare acuze nefondate, aflate în dezacord cu intențiile noastre metodologice integrative, că nu ne propunem câtuși de puțin să ignorăm excelența estetică a operelor pe care le vom studia. Nu vom renunța la ierarhizări sau la valorizări, abandonând axiologia în favorarea unei sintaxe interpretative aglutinante, nivelatoare. Ceea ce ne va interesa, însă, va fi contextul socio-cultural și politic al capodoperei: întregul strat de pământ din care se înalță spre cer planta superbă, nu numai floarea, nu numai petalele sau parfumul.

Dorim să înțelegem, în măsura în care se va putea, viața adevărată pe care au trăit-o scriitorii români și au transpus-o în operele lor, nu numai aerul rarefiat al „turnului de fildeș”. Am avut scriitori care au rămas liberali în momente politice și culturale dictatoriale, de constrângeri atroce. Am avut și scriitori care au devenit autohtoniști în momente de istorie liberală; scriitori care au dat răspunsuri literare și personale greșite unor provocări istorice, sau, dimpotrivă, scriitori care s-au implicat în politica zilei, sesizând la timp chemarea conjuncturilor favorabile. Dorim prin acest proiect să restituim adevărul integral al istoriei noastre literare, să sugerăm o metodologie care e deja monedă curentă în cecetările literare din Occident, față de care, însă, multe nume notorii ale literaturii noastre de azi manifestă, încă, o reticență prudentă. 

Nu cu mult timp în urmă, prestigioasa catedră de literatură română a uneia dintre universitățile noastre foarte mari a decis, prin vot colectiv, suprimarea istoriei literaturii române din nomenclatorul academic, pe motiv că o asemenea abordare e perimată metodologic în raport cu receptarea strict estetică a operelor literare. Votul a avut parte și de opoziții, înverșunate chiar, dar democrația a dat câștig de cauză adversarilor istoriei literare, decizia fiind – e poate inutil să o spunem – în dezacord flagrant cu metodologia integrativă, axată pe studii culturale, care se practică azi în marile universități occidentale. Ne propunem, așadar, o nouă sincronizare cu Occidentul, erudită, nefoiletonistică, neimpresionistă, o repoziționare metodologică și de mentalitate a literaților români și a cititorilor care îi admiră. Nu atât afilierea politică directă, efectivă a scriitorilor români ne preocupă în acest proiect – deși, ca punct obligatoriu de pornire, ea nu poate fi, desigur, ignorată - , cât modul în care ideile politice, ideologice, filosofice și religioase ale unor perioade le-au influențat opera. Nu vom insista, maniacal, obsesiv, pe maniheismele literaturii din epoca totalitarismului comunist sau pe dihotomiile „generației ‘27” și ale angajării legionare, fiindcă lucrurile sunt, în această privință, în general lămurite, deși ar mai fi loc pentru unele precizări suplimentare. Am dori, dimpotrivă, să lucrăm pe „secvențe lungi”, pe „serii literare”, și nu pe cazuri particulare, pentru a înțelege diacronia profundă a unor idei și opțiuni, motivele adânci, neconjuncturale ale unor adaptări, prudențe, inovații sau metamorfoze. Vom avea în vedere, desigur, istoria presei si istoria vieții publice din România, fiindcă impactul social și ideatic al scriitorilor noștri nu poate fi înțeles în absența acestora. Ca definiție aproape generală, care vine spre noi pe linia decantării unui complex identitar de sorginte preponderent romantică, scriitorul român s-a dorit a fi dintotdeauna implicat social, sau a trăit implicarea comunitară ca pe o fantasmă neconsumată, convertită apoi în frustrare sau suferință. Literatura română a fost o literatură a ecoului public, a oglinzii (eventual narcisiace), nu a refuzului acestora. 

Puțini dintre scriitorii noștri au avut puterea de a trăi anarhic, departe de recunoașterea socială venită din partea publicului sau a puternicilor zilei. Puțini scriitori români au trăit, premeditat, la marginea necontingentă a societății, într-o singurătate abstractă, orgolioasă, necomunicativă. Am avut puține perioade în istoria modernă a României care să fi favorizat puseurile escapiste, dantelăriile estetizante, refugiul domestic, dezimplicarea comunitară. 

Cu atât mai ciudat pare atunci faptul că majoritatea istoriilor literare pe care le avem perpetuează imaginea scriitorului spectral, necontingent, dezimplicat. Stereotipia prezentării scriitorului român ca ființă eterică, nepragmatică, idealistă este foarte puternic înrădăcinată în mentalul nostru colectiv, ea fiind, pe de altă parte, și reprezentarea stereotipizată cea mai redutabilă – falsă, totodată – pe care o perpetuează școala. Prin proiectul nostru am dori să îl reintroducem pe scriitor în timpurile concrete, în ideologia pe care le-a trăit: să facem din el o ființă de carne și sânge, o ființă reală, complexă, dilematică. Să-l scoatem din rama icoanei și să-l redăm vieții, ideilor care se intersectau de-a lungul ei. 

Proiectul nostru își mai propune alte două mize metodologice bine definite. Dorim, pe de o parte, să înțelegem evoluția formelor noastre literare într-un context integrativ regional și european: să vedem ce anume ne apropie și ce anume ne separă de vecinii din jur, de culturile minoritare din România, cât de pregnantă a fost opțiunea pro-europeană, de tip lovinescian, sincronist, a literaturii noastre și care au fost, dimpotrivă, avatarurile literare ale autohtonismului, ale autosuficienței naționale. Unii dintre scriitorii noștri au clădit febril un trecut fantasmatic atunci când ar fi trebuit să participe la edificarea pragmatică a prezentului; alții s-au refugiat în natură – sau, din nou: într-un trecut vegetal, mirific – în chiar momente istorice decisive, în care imperativul zilei ar fi presupus, dimpotrivă, o luciditate solidară mai pragmatică. Am dori să înțelegem, în prelungirea acestui context, cât bine și cât rău au făcut naturismul și ruralismul, ca ideologii identitare dominante, culturii române, și cât de nuanțată poate fi, de-a lungul timpului, experiența citadină. Cum se împarte, cu alte cuvinte, cultura română între nostalgie și pragmatism: ce avem pe o balanță și ce anume pe cealaltă. Sau cine o înclină? Cine este pus să o încline, și de ce? A doua miză e umană. Experiența, cu precădere cea recentă (dar nici cea veche nu e străină de această reticență) arată că literatura română se construiește pe sine printr-o logică a reproducerii profesioniale minimale, ceea ce înseamnă că literatul român nu prea ține cont de ceea ce spun neliterații. 

Drama scriitorului român este, în general, intraliterară, motiv pentru care el și tinde să investească viața literară cu funcția securizantă a transcendenței, vocea alternativă a celor „din afara breslei”, indiferent de calitatea lor, interesându-l prea puțin. Dezavuând această cutumă autosuficientă – care este, pe de altă parte, și principalul generator de „mituri” identitare din literatura română -, dorim să atragem în derularea proiectului nostru politologi, sociologi, istorici, filosofi, specialiști în istoria ideilor și a mentalităților, în imaginar, din credința că ascultându-i, sau chiar punându-i la lucru, vom ajunge la prospețimea viziunii metodologice alternative de care avem atâta nevoie în momentul de față. 

Cum vom lucra? Pentru început, sub forma unui focus-group cu invitați, găzduit de către Colegiul Noua Europă, căruia îi suntem recunoscători că a acceptat să tuteleze instituțional și moral proiectul nostru. Ne vom întâlni din 2 în 2 luni, discutând teme precise, pe baza unor texte-pilot, dezbaterile urmând să fie, ca și aceasta de acum, publice. 

Revista Observator Cultural, prin amabilitatea doamnei Carmen Mușat, a acceptat să devină camera noastră de rezonanță: vom publica, așadar, fiecare text-pilot în Observatorul Cultural, însoțit de o schiță sinoptică a dezbaterilor care le-au însoțit

. În paralel, am dori să organizăm volumul colectiv – masiv, erudit, științific, nefoiletonistic – pe care ni-l imaginăm ca fiind miza principală a poiectului nostru. Estimăm că l-am putea termina și edita în trei ani de acum încolo, ceea ce ar însemna – ținând cont că ne aflăm în decembrie – sfârșitul anului 2008 sau începutul lui 2009. 

Pentru redactarea lui, la care sperăm să îi putem atrage pe cei mai reputați specialiști pe care îi are în momentul de față cultura română, consacrați și tineri deopotrivă, nădăjduim să obținem subvenții și granturi. Proiectul s-a născut dintr-un gând altruist, dezinteresat, dar foarte responsabil, care s-a îmbinat apoi, în mod fericit, cu generozitatea instituției care ne găzduiește. Ajutați-ne să transformăm această himeră în realitate! Vă mulțumim!

Mircea Anghelescu Ioana Both Ștefan Borbély Dan C. Mihăilescu

New Europe College, București Focus-group: Istoria politică a literaturii române