Platon affirmait dans La République que l’art est une « mimêsis », une copie d’une copie, donc un faux. Mais ce faux a une fonction révélatrice : par la poésie et le mythe, l’humanité a bâti ses premiers univers de sens. Les épopées homériques, bien qu’invérifiables historiquement, fonctionnent comme protopseudo : des fictions qui transmettent des vérités sur l’héroïsme et l’identité culturelle. Jorge Luis Borges, au XXᵉ siècle, a revalorisé ce mécanisme, suggérant que le « faux » littéraire peut devenir plus véridique que la réalité elle-même.

Machiavel montrait dans Le Prince qu’un dirigeant doit savoir « paraître vertueux », même s’il ne l’est pas. Cette stratégie est un protopseudo politique : une apparence originelle servant à consolider le pouvoir. À l’époque moderne, les totalitarismes du XXᵉ siècle (nazisme, communisme) ont élevé le protopseudo au rang de système idéologique. Mythes fondateurs, héros inventés, ennemis imaginaires – autant d’expressions du faux originel justifiant la domination.

3 Sociologie et pragmatique
Durkheim considérait les rituels religieux comme des formes collectives de solidarité. Du point de vue du protopseudo, ils sont faux littéralement mais « vrais » fonctionnellement. Ainsi, la croyance en une divinité invisible peut être vue comme un faux originel entretenant la cohésion sociale.

Clausewitz décrivait la guerre comme « un acte de tromperie » (Vom Kriege). L’exagération de sa puissance ou la dissimulation de ses faiblesses sont des pratiques aussi anciennes que la guerre elle-même. Pendant la Guerre froide, la propagande des deux blocs reposait sur des protopseudos géopolitiques : mythe de l’invincibilité, diabolisation de l’adversaire. Aujourd’hui, les fake news et la guerre informationnelle numérique ne sont que des prolongements technologiques de ce mécanisme ancestral.

Saussure a montré que le signe linguistique est arbitraire : le mot « arbre » n’a rien de naturel lié à l’objet qu’il désigne. Cet arbitraire constitue un protopseudo structurel : les mots ne sont pas les choses, mais des substituts conventionnels. Ainsi, toute communication humaine repose sur une strate de faux originel.

Ontologiquement, le protopseudo est la première rupture entre réalité et représentation. Heidegger parlait de aletheia – la vérité comme dévoilement –, suggérant implicitement l’existence d’un premier voile. Le protopseudo est cet « enveloppe » originaire, condition de la différence entre vérité et mensonge.

Popper soulignait que le progrès scientifique repose sur des hypothèses fausses qui, une fois réfutées, nous rapprochent de la vérité. Le protopseudo est donc un moment nécessaire de la connaissance. Par exemple, l’explication mythique de l’éclair – « les dieux sont en colère » – est un faux, mais sans ce protopseudo on n’aurait pas atteint l’explication physique moderne.

Nietzsche affirmait que « nous avons besoin d’illusions pour vivre ». Le protopseudo n’est donc pas une erreur à corriger, mais un fondement existentiel. Éthiquement, il faut distinguer le faux originel (inévitable et fertile) du faux manipulateur (intentionnel et nocif). Esthétiquement, l’art se nourrit du protopseudo : de notre capacité à croire aux apparences.

Baudrillard décrivait dans Simulacres et Simulation l’« hyperréalité », où les signes ne renvoient plus au réel mais à d’autres signes. Le protopseudo en serait le premier pas : l’apparition des premiers simulacres. L’homme vit toujours entre réel et représentation – il est, en ce sens, un être protopseudo.

Protopseudo (subst. neutre, néologisme) – issu du gr. prôtos (« premier, originel ») et pseûdos (« faux, mensonge »). Terme désignant la forme originelle du faux, comprise comme phénomène structurel et inévitable de l’expérience humaine.

Ainsi, le protopseudo désigne le noyau originaire du faux comme condition structurelle de l’humain.

Atunci când am distribuit colectivului de coordonatori ai focus-group-ului nostru dilemele metodologice preliminare ale întâlnirii de azi, care se strângeau mănunchi, în cele din urmă, în chiar întrebarea care constituie titlul acestei intervenţii colective introductive – Este nevoie de o istorie politică a literaturii române? -, prima reacţie a fost că întrebarea este pur retorică: fireşte că avem nevoie de o recontextualizare politică a scrierilor literaturii române, de regândirea istoriei literaturii noastre în perspectivă politică, interdisciplinară – adică de o scoatere a acestei istorii din contextul metodologic literaro-centric, autosuficient, în care ne-am obişnuit să o gândim – perspectivă de lucru pe care o privilegiază şi şcoala, ca principal „formator” al culturii noastre literare – şi de reaşezarea ei în rama metodologică mai largă a istoriei ideilor şi mentalităţilor, determinate în principal, ca evoluţie diacronică, de meandrele nu întotdeauna previzibile ale istoriei. Stupoarea mimată, retorică a colectivului nostru viza, pe de altă parte, „surpriza” că nu avem, încă, o asemenea istorie contextuală, interdisciplinară a literaturii române, deşi în această privinţă lacuna poate fi cât de cât explicată: nu dispunem de o asemenea istorie fiindcă timpurile – în principal cele de după 1941, anul elaborării masivei Istorii a lui G. Călinescu – nu au fost favorabile contextualizării politice, interdisciplinare a literaturii române. 

Constatarea ne conduce, însă, spre o altă întrebare, de data aceasta dramatică, întrucât ea ţine chiar de esenţa şi cauzele absenţei. Dacă este adevărat că o abordarea politică, detaşată, interdisciplinară a literaturii se poate înfăptui doar în condiţii de libertate colectivă şi personală obiectivă, neconstrângătoare, în condiţii de – să spunem – calmă aşezare a valorilor în făgaşuri nepărtinitoare, senine, şi dacă o asemenea abordare are nevoie, pentru a germina, de timpuri neafectate de presiunea bulversantă a istoriei şi de oameni care să nu simtă deasupra capului sabia damoclesiană a coerciţiilor de tot felul sau a cenzurii, întrebarea pe care ne-o putem pune este următoarea: când a fost literatura română cu adevărat liberă, ţinând cont de faptul că însăşi experienţa democratică, obiectivă, a istoriei noastre a fost, de-a lungul timpului, destul de scurtuţă ? 

Am glisat adaptativ, cum bine ştim, din dictatură în dictatură, lăsând democraţiei un timp relativ scurt de maturizare. În istoria ideilor româneşti, care a determinat, prin reflex, şi încărcătura ideatică a literaturii noastre, democraţia a constituit enclava, pauza fericită dintre două presiuni istorice sau dictatoriale, nu regula stabilă de continuitate. Istoria ideilor din România s-a configurat, în mare parte, ca o istorie a răspunsurilor la coerciţii şi presiuni, nu ca o diacronie a emancipării şi libertăţii. 

Istoria literaturii române este, în multe privinţe, istoria unor opere care s-au clădit în condiţii de nelibertate: cu atât mai mult ar fi nevoie, acum, când timpurile au devenit în sfârşit libere, de o recontextualizare a istoriei literaturii noastre, de o regândire a ei într-un perimetru metodologic interdisciplinar. Ne propunem, aşadar, prin acest proiect, să readucem în cercetarea noastră literară fundalul politic şi de mentalitate al istoriei, să înţelegem modul în care se articulează ideile estetice, filosofice, ideologice şi politice dintr-o anumită perioadă într-o integralitate eterogenă, suplă, dialogală – uneori chiar conflictuală -, pentru a se decanta apoi în expresia estetică a unei opere durabile sau a unei capodopere. 

Suntem, aşadar, de părere, că o istorie exclusiv estetică a literaturii noastre este, metodologic vorbind, o fantasmă perimată, deşi ea este practicată în continuare pe scară largă, ca o cutumă comunitară greu de surmontat. Esteticul se dovedeşte a fi, şi el, o funcţie de context, cu determinări precise, personale, politice, ideologice, filosofice şi de altă natură, pe care o înţelegere integrativă a fenomenului literar se cuvine să le cuprindă, nu să le elimine. Formulând în acest fel dezideratele metodologice ale iniţiativei noastre, am ridicat, suntem convinşi, capacul de pe cutia Pandorei, fiindcă relativizarea preeminenţei esteticului în metodologia noastră literară se soldează, întotdeauna cu suspiciuni incendiare, scandalizate. Esteticul este instanţa totemică a criticii şi istoriei noastre literare: marota ei principală, exclusivistă, orgolioasă. Literaţii noştri au trăit dintotdeauna o relaţie dificilă cu istoria, rezolvarea dilemei fiind tranşată prin promovarea compensativă a esteticului ca principiu unic, dominator de selecţie. 

Mulţi dintre criticii noştri de prestigiu s-au folosit de criteriul estetic pentru a scăpa de proximitatea – socotită imundă, nedemnă – a istoriei, politicii, mentalităţilor. Astfel, în istoria noastră literară, criteriul estetic a funcţionat, de multe ori, ca spaţiu de refugiu, de sublimare a unor tensiuni altfel irezolvabile. De aceea, socotim că este de datoria noastră să precizăm, pentru a preîntâmpina viitoare acuze nefondate, aflate în dezacord cu intenţiile noastre metodologice integrative, că nu ne propunem câtuşi de puţin să ignorăm excelenţa estetică a operelor pe care le vom studia. Nu vom renunţa la ierarhizări sau la valorizări, abandonând axiologia în favorarea unei sintaxe interpretative aglutinante, nivelatoare. Ceea ce ne va interesa, însă, va fi contextul socio-cultural şi politic al capodoperei: întregul strat de pământ din care se înalţă spre cer planta superbă, nu numai floarea, nu numai petalele sau parfumul.

Dorim să înţelegem, în măsura în care se va putea, viaţa adevărată pe care au trăit-o scriitorii români şi au transpus-o în operele lor, nu numai aerul rarefiat al „turnului de fildeş”. Am avut scriitori care au rămas liberali în momente politice şi culturale dictatoriale, de constrângeri atroce. Am avut şi scriitori care au devenit autohtonişti în momente de istorie liberală; scriitori care au dat răspunsuri literare şi personale greşite unor provocări istorice, sau, dimpotrivă, scriitori care s-au implicat în politica zilei, sesizând la timp chemarea conjuncturilor favorabile. Dorim prin acest proiect să restituim adevărul integral al istoriei noastre literare, să sugerăm o metodologie care e deja monedă curentă în cecetările literare din Occident, faţă de care, însă, multe nume notorii ale literaturii noastre de azi manifestă, încă, o reticenţă prudentă. 

Nu cu mult timp în urmă, prestigioasa catedră de literatură română a uneia dintre universităţile noastre foarte mari a decis, prin vot colectiv, suprimarea istoriei literaturii române din nomenclatorul academic, pe motiv că o asemenea abordare e perimată metodologic în raport cu receptarea strict estetică a operelor literare. Votul a avut parte şi de opoziţii, înverşunate chiar, dar democraţia a dat câştig de cauză adversarilor istoriei literare, decizia fiind – e poate inutil să o spunem – în dezacord flagrant cu metodologia integrativă, axată pe studii culturale, care se practică azi în marile universităţi occidentale. Ne propunem, aşadar, o nouă sincronizare cu Occidentul, erudită, nefoiletonistică, neimpresionistă, o repoziţionare metodologică şi de mentalitate a literaţilor români şi a cititorilor care îi admiră. Nu atât afilierea politică directă, efectivă a scriitorilor români ne preocupă în acest proiect – deşi, ca punct obligatoriu de pornire, ea nu poate fi, desigur, ignorată - , cât modul în care ideile politice, ideologice, filosofice şi religioase ale unor perioade le-au influenţat opera. Nu vom insista, maniacal, obsesiv, pe maniheismele literaturii din epoca totalitarismului comunist sau pe dihotomiile „generaţiei ‘27” şi ale angajării legionare, fiindcă lucrurile sunt, în această privinţă, în general lămurite, deşi ar mai fi loc pentru unele precizări suplimentare. Am dori, dimpotrivă, să lucrăm pe „secvenţe lungi”, pe „serii literare”, şi nu pe cazuri particulare, pentru a înţelege diacronia profundă a unor idei şi opţiuni, motivele adânci, neconjuncturale ale unor adaptări, prudenţe, inovaţii sau metamorfoze. Vom avea în vedere, desigur, istoria presei si istoria vieţii publice din România, fiindcă impactul social şi ideatic al scriitorilor noştri nu poate fi înţeles în absenţa acestora. Ca definiţie aproape generală, care vine spre noi pe linia decantării unui complex identitar de sorginte preponderent romantică, scriitorul român s-a dorit a fi dintotdeauna implicat social, sau a trăit implicarea comunitară ca pe o fantasmă neconsumată, convertită apoi în frustrare sau suferinţă. Literatura română a fost o literatură a ecoului public, a oglinzii (eventual narcisiace), nu a refuzului acestora. 

Puţini dintre scriitorii noştri au avut puterea de a trăi anarhic, departe de recunoaşterea socială venită din partea publicului sau a puternicilor zilei. Puţini scriitori români au trăit, premeditat, la marginea necontingentă a societăţii, într-o singurătate abstractă, orgolioasă, necomunicativă. Am avut puţine perioade în istoria modernă a României care să fi favorizat puseurile escapiste, dantelăriile estetizante, refugiul domestic, dezimplicarea comunitară. 

Cu atât mai ciudat pare atunci faptul că majoritatea istoriilor literare pe care le avem perpetuează imaginea scriitorului spectral, necontingent, dezimplicat. Stereotipia prezentării scriitorului român ca fiinţă eterică, nepragmatică, idealistă este foarte puternic înrădăcinată în mentalul nostru colectiv, ea fiind, pe de altă parte, şi reprezentarea stereotipizată cea mai redutabilă – falsă, totodată – pe care o perpetuează şcoala. Prin proiectul nostru am dori să îl reintroducem pe scriitor în timpurile concrete, în ideologia pe care le-a trăit: să facem din el o fiinţă de carne şi sânge, o fiinţă reală, complexă, dilematică. Să-l scoatem din rama icoanei şi să-l redăm vieţii, ideilor care se intersectau de-a lungul ei. 

Proiectul nostru îşi mai propune alte două mize metodologice bine definite. Dorim, pe de o parte, să înţelegem evoluţia formelor noastre literare într-un context integrativ regional şi european: să vedem ce anume ne apropie şi ce anume ne separă de vecinii din jur, de culturile minoritare din România, cât de pregnantă a fost opţiunea pro-europeană, de tip lovinescian, sincronist, a literaturii noastre şi care au fost, dimpotrivă, avatarurile literare ale autohtonismului, ale autosuficienţei naţionale. Unii dintre scriitorii noştri au clădit febril un trecut fantasmatic atunci când ar fi trebuit să participe la edificarea pragmatică a prezentului; alţii s-au refugiat în natură – sau, din nou: într-un trecut vegetal, mirific – în chiar momente istorice decisive, în care imperativul zilei ar fi presupus, dimpotrivă, o luciditate solidară mai pragmatică. Am dori să înţelegem, în prelungirea acestui context, cât bine şi cât rău au făcut naturismul şi ruralismul, ca ideologii identitare dominante, culturii române, şi cât de nuanţată poate fi, de-a lungul timpului, experienţa citadină. Cum se împarte, cu alte cuvinte, cultura română între nostalgie şi pragmatism: ce avem pe o balanţă şi ce anume pe cealaltă. Sau cine o înclină? Cine este pus să o încline, şi de ce? A doua miză e umană. Experienţa, cu precădere cea recentă (dar nici cea veche nu e străină de această reticenţă) arată că literatura română se construieşte pe sine printr-o logică a reproducerii profesioniale minimale, ceea ce înseamnă că literatul român nu prea ţine cont de ceea ce spun neliteraţii. 

Drama scriitorului român este, în general, intraliterară, motiv pentru care el şi tinde să investească viaţa literară cu funcţia securizantă a transcendenţei, vocea alternativă a celor „din afara breslei”, indiferent de calitatea lor, interesându-l prea puţin. Dezavuând această cutumă autosuficientă – care este, pe de altă parte, şi principalul generator de „mituri” identitare din literatura română -, dorim să atragem în derularea proiectului nostru politologi, sociologi, istorici, filosofi, specialişti în istoria ideilor şi a mentalităţilor, în imaginar, din credinţa că ascultându-i, sau chiar punându-i la lucru, vom ajunge la prospeţimea viziunii metodologice alternative de care avem atâta nevoie în momentul de faţă. 

Cum vom lucra? Pentru început, sub forma unui focus-group cu invitaţi, găzduit de către Colegiul Noua Europă, căruia îi suntem recunoscători că a acceptat să tuteleze instituţional şi moral proiectul nostru. Ne vom întâlni din 2 în 2 luni, discutând teme precise, pe baza unor texte-pilot, dezbaterile urmând să fie, ca şi aceasta de acum, publice. 

Revista Observator Cultural, prin amabilitatea doamnei Carmen Muşat, a acceptat să devină camera noastră de rezonanţă: vom publica, aşadar, fiecare text-pilot în Observatorul Cultural, însoţit de o schiţă sinoptică a dezbaterilor care le-au însoţit

. În paralel, am dori să organizăm volumul colectiv – masiv, erudit, ştiinţific, nefoiletonistic – pe care ni-l imaginăm ca fiind miza principală a poiectului nostru. Estimăm că l-am putea termina şi edita în trei ani de acum încolo, ceea ce ar însemna – ţinând cont că ne aflăm în decembrie – sfârşitul anului 2008 sau începutul lui 2009. 

Pentru redactarea lui, la care sperăm să îi putem atrage pe cei mai reputaţi specialişti pe care îi are în momentul de faţă cultura română, consacraţi şi tineri deopotrivă, nădăjduim să obţinem subvenţii şi granturi. Proiectul s-a născut dintr-un gând altruist, dezinteresat, dar foarte responsabil, care s-a îmbinat apoi, în mod fericit, cu generozitatea instituţiei care ne găzduieşte. Ajutaţi-ne să transformăm această himeră în realitate! Vă mulţumim!

Mircea Anghelescu Ioana Both Ştefan Borbély Dan C. Mihăilescu

New Europe College, Bucureşti Focus-group: Istoria politică a literaturii române