Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie

Restituiri: Mircea POPA. Unirea cea Mare

Unirea cea Mare

Înscrisă în cartea de aur a tuturor românilor, Unirea cea Mare, înfăptuită la 1 Decembrie 1918, este sărbătorită în fiecare an cu evlavie și cu elan mereu renăscut. Aceasta, pentru că ea a fost prin toate timpurile și vicisitudinile lui, ideea cardinală a neamului, cea care ne-a ținut în viață și ne-a determinat să ne strângem rândurile sub steagul ei de luptă și durere. Iată însă, că, în cele din urmă, ideea aceasta a biruit definitiv și irevocabil, adunând toți fiii neamului, de la vlădică la opincă, într-o Mare Adunare Națională care a proclamat în acea zi de 1 Decembrie 1918, desăvârșirea statului național prin unirea cu Țara Mamă a provinciilor istorice, Basarabia, Bucovina și Transilvania, rupte din trupul țării de regimuri imperialiste și anacronice. A fost un act auroral, o sărbătoare a sărbătorilor, consfințind intrarea României în concertul popoarelor libere ale Europei, statut recunoscut prin Conferința de Pace de la Paris din anul 1919, care a stipulat noua situație a țărilor central și sud-este europene de încheiere a procesului de întemeiere a statelor naționale după principiile wilsoniene. E vorba de validarea unei noi situații geo-strategice care au înscris în Adeneul românilor începutul unei alte lumi. Aceasta a fost preocuparea de bază a moșilor și strămoșilor noștri, a părinților noștri și tuturor generațiilor care au trăit pe acest teritoriu de la cronicari până la reprezentanții Școlii Ardelene, care au scris și mărturisit ideea de origine comună și de limbă unitară a întregului neam românesc, așezat pe teritoriul vechii Dacii și în ținuturile adiacente. A fost visul care a ținut închegată năzuința acesta milenară. Dar care n-a fost posibilă decât în anul de grație 1918 în urma unui război sângeros, în care au pierit mulți ostași, tineri și bătrâni. Înrolați sub sceptrul regelui Ferdinand și a reginei Maria.

Unirea a fost obținută cu multă jertfă și sacrificiu. Aflat la confluența a trei mari imperii răpitoare și imperialiste, turcesc,rusesc și austriac, poporul român a trebuit să trăiască și să înțeleagă mersul istoriei în funcție de configurarea sa statală, identitară, patrimonială. În timp ce cele două țărișoare care ne-au gestionat istoria, Moldova și Muntenia, au fost despărțite temporar de trunchiul comun al vechii Dacii, ele n-au încetat a gravita în jurul centrului etnic primordial al Transilvaniei, provincia simbol a națiunii române, perpetuând vatra formativă a neamului, acolo unde a Burebista și Decebal au stipulat, la modul simbolic, centrul gravitațional al viitorului popor daco-roman, evoluția viitoare a neamului sub semnul romanității Orientale, care și-a găsit în sfârșit desăvârșirea. Și chiar dacă, din cauza vicisitudinii vremurilor, vatra obârșiei noastre a căzut temporar sub stăpânire străină, acest lucru n-a împiedecat ca legăturile indestructibile dintre românii de pe ambele versante ale Carpaților să se păstreze neștirbite, prin mii și sute de acțiuni și eforturi de mărturisire neîncetată a acestui deziderat cimentat pin limbă, religie și ethos comun, prin treceri permanente de o parte și de alta , care au făcut posibilă unitatea culturală, care a premers unitatea politică. Programul de luptă politică și-a găsit formulată direcția de acțiune în Supplex, la 1791, apoi în discursul lui Bărnuțiu de la 3/15 mai al adunării de la Blaj, în gestul de libertate și independență al lui Avram Iancu, în profeția lui Nicolae Bălcescu sau în spusa lui Ioan Slavici prin intermediul cotidianului „Tribuna”, fondat de el la Sibiu, în 1884 : „Soarele pentru toți românii la București răsare!” Presa noastră culturală și politică ne-a fost o călăuză puternică, și, în ciuda numeroaselor procese de presă și întemnițări,fruntașii politici ai neamului din Transilvania, întemeietorii acestora au știut să se opună maghiarizării forțate, presiunilor și atentatului permanent asupra școlilor noastre confesionale, întreținute cu greu din bani adunați de dascălii și preoții satelor. Au fost ani grei de rezistență și de formare a conștiinței de neam, când românii din Transilvania s-au străduit să mențină trează colaborarea cu românii de peste munți, respingând metodele opresive și ținând treaz sentimentul libertății și unității naționale, acționând împreună, prin cultivarea literaturii lui Alecsandri, Bolintineanu, Eminescu, Andrei Murășanu, înfrățiți sub bolta aceluiași cer înstelat de românism. Politica Dacoromaniei, reînviată prin numeroasele societăți culturale studențești, prin Astra și Academia Română a trecut la unificarea ortografiei, la cultura comună a limbii, realizând acea bază comună pe care s-au ridicat scrierile generației pașoptiste, a marilor clasici, literatura Junimii, a „Semănătorului”, a „Tribunei”, a „Transilvaniei” și „Gazetei de Transilvania”, a „Familiei” și „Luceafărului”, în timp ce prin Cuza și Unirea cea Mică din 1859, prin Războiul pentru Independență din anii 1877-78, prin Pronunciamentul de la Blaj și Memorandumul transilvănean s-au făcut pași considerabili la nivelul de jos și la cel elitar al societății românești, s-a produs cimentarea bazei de susținere a spiritului progresist, clarvăzător, reformist. Atitudinea accentuat europenistă a lui Cuza a dus la transformarea noului stat, - ivit pe orbita scenei politice europene într-un moment de sensibile cutremurări înnoitoare, vădind abandonarea rămășițelor feudale și a sechelelor balcanității orientale imprimată de mentalul turcesc -, înspre implementarea spiritului emancipativ al Europei Centrale și Occidentale, prin reforme temeinice și de durată: secularizarea averilor mănăstirești, eliberarea țiganilor, împroprietărirea țăranilor, înființarea de școli și universități, crearea unui teatru național, a unor instituții științifice și culturale moderne, a unei armate proprii, răspunzând cu toate îndatoririlor timpului.

Toate acestea au făcut ca România să cunoască la sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul sec . al XX-lea o mare prosperitate, consolidată de domnia înțeleaptă a Carol I, apoi a lui Ferdinand, care s-pa botezat în credința neamului, acceptând să lupte împotriva propriei sale patrii, pentru ca statul nou creat să capete rotungirea de stat național. I-a dat o constituție, copiată în mare măsură după cea a Belgiei, i-a dat o universitate, o academie, i-a dat drumuri de fier, libertatea comerțului, a presei, a industriei. În cele din urmă i-a dat și libertatea națională și independența țării ca stat, printr-un sacrificiu major la Plevna, Grivița, Smârdan, astfel că, la 1881, încât el a putut să declare țara drept „regat”, încoronându-se pe sine cu „coroana de oțel” lucrată din tunurile câștigate de la turci pe câmpul de luptă. Acest fapt a sunat ca o nouă chemare sub arme și asociațiile cele mai importante și reputate ale țării, precum Academia, Astra, „Liga pentru unitatea tuturor românilor” etc., au instituit noi forme de conlucrare și strângere a legăturilor dintre ardeleni, bucovineni, basarabeni, munteni și olteni. Reformele ortografiei, elaborarea unui dicționar al limbii, apariția unei prime enciclopedii românești, progresele din învățământ, artă, cultură, literatură, presă, urbanism, arhitectură etc. sunt tot maai vizibile. Introducerea tiparelor occidentale devine din această clipă mai rapidă și mai generală, în așa fel, încât la 1913, România avea să se poată erija în postura oarecum inedită de regină a Bacanilor ( să nu uităm că multă vreme țara noastră a dat adăpost luptelor de emancipare ale grecilor și bulgarilor, sârbilor, albanezilor, care au găsit la București casă deschisă. De aici n-a fost decât un pas până la războiul european din 1916-1918, când fruntașii de la București au avut inspirația să se alăture Antantei, cu convingerea că a sunat ceasul pentru ca românii din afara granițelor să fie eliberați de sub juguri străine, pentru a se strânge în jurul Țării-Mamă, ca să facă o singură țară și un singur popor. Dorința lor seculară s-a întâlnit în chip fericit cu aceea a unei regalități demne și conștiente de misiunea sa, iar renumele bun de care se bucura pe teritoriul european a făcut ca toți românii de la granițe să alerge cu sufletul curat spre a se contopi în masa solidității neamului. A venit spre București, Bucovina, apoi Basarabia și în cele din urmă Transilvania, ca împreună să alcătuiască statul român liber și independent. Românii au intrat astfel pentru totdeauna în concertul națiunilor libere europene, consfințite prin pacea de la Paris din 1918 și prin tratatele internaționale care au urmat.

Făurirea unității naționale a fost un proces îndelung, mărturisit de fiecare operă de artă, de fiecare mănăstire, de fiecare copist sau carte tipărită. Faptul că multe dintre acestea purtau stema reunită Principatelor, că de foarte multe ori în prefețe și predoslovii se făcea trimitere la teritoriul vechii Dacii, că numele de Decebal și de Traian erau pe buzele tuturor dovedește faptul că istoria comună (istoria celor trei fete de împărat la Budai Deleanu sau Istoria lui Arghir la Barac) se perpetuează cu obstinație peste timp și că mitul fondator, cel al lui Traian și al Dochiei, nu a fost părăsit o singură clipă de strămoșii noștri. În aceeași măsură sunt reînviate chipurile marilor descălecători și unificatori de țară, precum Negru Vodă, Dragoș, Ștefan sau Mihai Viteazul și că în substanța marilor epopei de tipul Traianidei, Negriadei, Mihaiadei etc. trăiește și se perpetuează mitul unității naționale, reîncorporat atât de subtil și strălucitor sub raport artistic in Miorița, unde cei trei ciobani reprezintă de fapt etnicitatea celor trei provincii românești, dintre care Ardealul trebuia, așa cum a cerut-o moira noastră, să fie temporar sacrificat. Nu numai sacrificat, ci și santificat, deoarece Ardealul rămâne multă vreme pentru români icoana Maicii ciobanului mioritic (identificată nu de puține ori in icoana Maicii Domnului cu lacrima la colțul ochiului). Ideea unirii a trăit difuză și vie în toate cântecele noastre populare, în balade și basme, în conștiința artistică a marilor creatori anonimi, a cronicarilor, a marilor întemeietori de literatură națională, de la Andrei Mureșanu, la Eminescu, Creangă, Alecsandri, Coșbuc, Goga, Rebreanu.

Când românii de peste Carpați au prins armele în mâini plecând la războiul din 1877 ca să scape de orice ingerință turcească, ardelenii au fost alături de ei, fie luptând ca voluntari, fie oferindu-le sprijin material, iar atunci când guvernul maghiar impilator a interzis adunarea ofrandelor pentru răniți, românii de la Brașov au dat la iveală, la 9 iunie 1877, un Apel către români, în care au protestat în pentru abuz în numele aceleluiași crez național, unul și nedespărțit. Anticipând emanciparea și unitatea noastră sub semnul gintei latine, în programul revistei brașovene „Orientul latin” din 1874 se înscriau aceste cuvinte: „ Românii, politicește despărțiți, sunt, prin aceeași origine, una, și prin aceeași limbă, prin aceleași datine atât de uniți, atât de închegați laolaltă, încât pot fi invidiați de cele mai mari și mai luminate popoare. O împrejurare ca aceasta care la străini le pare un ce misterios. Drept aceea, unirea spirituală, unirea în idei, unirea în dezvoltare nu poate să fie decât una din cele mai inexorabile consecințe. Noi trebuie să cultivăm, să înălțăm și să ținem această unire (...) Drept aceea, precum prin origine, tot astfeliu românii, latinii Orientului, au să țină și prin dezvoltarea lor spirituală la marea ginte latină, din Occidentul Europei. Dacă geografic suntem tăiați de ea și dacă am fost șir de secoli izolați și spiritualmente, tot ce nu avem încă sau ce am pierdut în decursul seculilor avem să împrumutăm de la ea, ca de la o soră bună, din casa părintească. Trebuie să începem iară unirea spirituală.” Și programul „Tribunei” sibiene, redactată la 1884 de Slavici, pornea de la aceleași simțăminte comune, punând pe primul plan „cultivarea sentimentului național”, deoarece „suntem parte din poporul român, cel mai mare popor din Orientul Europei și cel mai închegat, vreo zece milioane de oameni, care, cu toate că sunt răspândiți până înspre Tisa și Nistru și chiar peste Dunăre, prin Serbia, Bulgaria, Dobrogea, vorbesc același dialect numit daco-român, au aceleași obiceiuri și aceleași tradițiuni în ceea ce privește comorile de poezie populară și reprezintă același tip.” În consecință, „cea mai de căpetenie preocupare a noastră este de a-i îndemna pe români la unire și la lucrare întinsă, de a înrâuri literaricește.”, convinși fiind că „Suntem cu toții pătrunși de simțământul că ne pregătim pentru o faptă mare, care va hotărî pe timp îndelungat mersul vieții noastre comune.”

Crezurile majore ale „Tribunei” au fost formulate și ajustate periodic de Slavici și echipa lui de colaboratori, cum se poate vedea și din cuprinsul articolului În preajma secolului XX, în care putem citi următoarele: „Epocala noastră redeșteptare de la 1848, urmând logica evoluției noastre politice, marchează un pas înainte pe calea menită poporului român din țara asta. Ea marchează ridicarea românilor pentru cucerirea libertății, egalității și frăției universale.” Și mai departe: „Ducem cu noi cultură și civilizație aflătoare în progres permanent. Ducem cu noi dragoste adevărată de o libertate nefalsificată. Ducem cu noi credința în izbânda cauzei noastre sfinte. Ducem cu noi oțelita hotărâre de a lupta până la unul și până la capăt pentru drepturile și libertatea neamului nostru”.

Ideea de bază a acestui program, cea a luptei unite pentru drepturi naționale, poate fi regăsită și în ziarul blăjean „Revista politică și literară”, în paginile căruia, redactori ca Aurel Ciato, Cassiu Maniu sau Ioan Scurtu pun în fața cititorilor lor un program de luptă și acțiune ferm argumentat, afirmând: „Istoria neamului românesc singur numai un program a întemeiat la poporul nostru și anume. Închegarea noastră națională. Numai această idee a fost simțită ca o necesitate politică”, deoarece ea postulează „ideea independenței politice”, „unitatea în gândire a bărbaților conducători ai neamului aservit.”, căci „între Tisa și Nistru este prin urmare o singură națiune”. În paginile acestui ziar semnează Cassiu Maniu și Aurel Ciato articole de naliză politică judicioasă, bazate pe „postulatele ideii de naționalitate”. Întrebându-se Cum vom fi liberi?, Cassiu Maniu invoca nevoia de a ține cont de patru „factori principali ai conștiinței colective”, care sunt: comunitatea de idei, de sentimente, de voință și de forță, pe care le adaugă la factori deja omologați, cum ar fi comunitatea de limbă, tradiții, cultură, ca pe baza lor să se stabilească o platformă de adevăruri greu de respins. De aceea, un alt colaborator al ziarului, Ioan Scurtu, vorbea, într-un număr din 1907 al aceluiași ziar, de Literatura ca factor al solidarității naționale, amintind tuturor că „Literatura națională este cea mai mare binefacere pe care atotputernicia lui Dumnezeu a lăsat-o pe acest pământ. Literatura națională ne dă duhul vieții și ne dă nemurirea; prin literatura națională, graiul pe care-l vorbesc părinții noștri, pe care l-au vorbit strămoșii noștri, îl vor auzi urmașii noștri, prin această literatură națională și cu acest grai suntem în legătură cu trecutul neamului nostru și, când vom fi țărână, vom sta în legătură sufletească cu fii și strănepoții noștri”, căci „adevărata literatură națională trebuie să răsară din sufletul poporului, să facă din sufletul , din sângele unui popor, sufletul și sângele literaturii însăși.” Și mai departe: „Literatura națională apropie neamurile care sunt despărțite, cum este neamul nostru, ea unește într-un cult religios, în cultul artei naționale, toate părțile risipite unele de altele. Nu există granițe așa de puternice, nu există dușmani așa de ferecați și așa de numeroși care să poată împiedeca sborul ei, să treacă peste toate piedicele. Nu sunt legi, nu sunt jandarmi, nu sunt războaie care să poată împiedeca gândul și simțirea scriitorilor să răzbată, să încălzească, să îndemne la credință neamul lor. Și numai literatura poate face această minune. Astfel literatura națională este aceea care în prima linie strânge legăturile unui popor, aceea care cultivă sentimentele și credința în solidaritatea acestui popor.” Și ca lucrurile să fie cât se poate de clare, el reiterează ideea unirii ca o formulă coagulantă, în stare să anime sufletele întregii generații: „Unirea a fost, în trecutul nostru, fapta cea mai însemnată a veacului al XIX-lea. Unirea este nu numai un fapt politic, a cărui importanță o simțim și astăzi. Unirea este și un simbol. De când s-a semănat pe pământul acesta, din odrasle puternice, în neamul nostru a fost o tendință spre Unire în acest popor nenorocit, care din toate părțile a fost izbit de dușmani, de catastrofe fatale, și când n-a avut nici o cultură și când a avut acea cultură, el a căutat să strângă tot mai mult legăturile care îl împreunau sufletește. Trebuie să ne dăm seama prin urmare de evoluțiunea ideii spre Unire și numai atunci să judecăm faptele mari pe care le slăvim astăzi”. Și în altă parte: „Ca în fața unui altar se îndreaptă sufletele noastre în fața amintirei Unirii, ca în fața unui altar ne plecăm genunchii și ni se înduioșează inimile de recunoștință și de preamărirea celor nemuritori.”

Orice ziar românesc din Transilvania, apărut până la 1918, vom deschide, vom întâlni astfel de formulări, astfel de cugetări și puncte de vedere care dovedesc o coștiință națională deja închegată, care nu așteaptă decât momentul prielnic de a ieși la lumină. Un asemenea moment a fost cel al Memorandului, când ecourile europene ale acestui act de mare demnitate politică a trecut dincolo de fruntariile țării, reverberând mult în orizontul lumii civilizate. Alte ecouri sunt surprinse în atitudinea ziaristului italian Roberto Fava, în aceea a istoricului britanic Scotus Viator, în aceea a scriitorului norvegian Bjorstjerne Bjornson, în scrierile francezilor Robert de Flers sau Paul Morand. Încet-încet în jurul poporului român asuprit se ridică un zid de apărare temeinic, greu de atacat, de surmontat. Conștiința națională trează devine arma cea mai puternică Partidului Național Român din Transilvania, care are alături drept remarcabili aliați partidele politice ale sârbilor, croaților, cehilor. Luate împreună, ele formează o centură de securitate și aspirații regăsite sub un steag comun cel al Alianței popoarelor asuprite sau a Clubului națiunilor asuprite din Ungaria, acționând împreună în parlamentul budapestan pentru o cauză comună. Cu toate că fruntașii politici ai românilor sunt mereu vânați, amendați, chemați prin tribunale, trimiși în închisori, ei nu vor depune nici o clipă armele, ci, dimpotrivă, la vor mânui și mai cu forță. Cruzimea diabolică a lui Apponyi sau a lui Tisza nu pot să-i descurajeze și nici lagărele, sancțiunile de tot felul nu-i vor descumpăni, intrarea în Primul Război Mondial a românilor de peste Carpați creind în sufletul lor nădejdea împlinirilor viitoare. La sacrificiile enorme trăite de românii de peste Carpați se adaugă sacrificiile celor din Transilvania care au trecut prin perioade deosebit de dificile. Se cunoaște faptul că trupele românești au fost trimise de austro-unagari în zonele cele mai expuse, regimentele 31, 33, 50, 51, 63, 64 suferind perderi deosebit de grele, fără să beneficieze de perioada de refacere necesară, încât, după cum arată O.Goga : „După un an de război, în toamna anului 1915, în satele românești nu se mai găseau decât bătrâni de peste 6o de ani, femei și copii. Toți ceilalți erau pe câmpul de bătaie, parte ca combatanți, parte ca muncitori la tranșee. Între cei de acasă stăpânea teroarea jandarmilor și a spionilor fără număr. Familiile celor care trecuseră munții pentru a se înrola în armata română erau prigonite, iar ei înșiși declarați trădători și averea lor se vindea la licitație.” Goga a estimat cifra acestora la 2o de mii de sodați, la care s-au adăugat alții ajunși prizonieri la ruși, care au format armata de la Darnița. Dar teroarea jandarmerească era percepută și în celelalte sectoare ale vieții. Majoritatea ziarelor românești au fost sistate, multe școli închise, fruntașii români deportați în lagăre sau izolați în închisori, încât întreg Ardealul ajunsese un fel de tărâm al plângerii și al torturilor. În raportul său din 1918, Goga mai invederează ceva teribil : „În afară de întemnițările curente, în toamna anului 1915 au fost deținuți în aceeași zi 33 de fruntași români: avocați, preoți, învățători și alți intelectuali din Brașov, Sibiu și Alba Iulia. Soarta acestor nenorociți a fost una martirială. Legați în lanțuri, bătuți de jandarmi și-au așteptat în închisoarea din Cluj judecarea procesului pe care justiția maghiară, călăuzită din motive politice l-a amânat incontinuu. Ei au fost judecați abia după intrarea României în acțiune: 9 dintr-înșii au fost condamnați la moarte prin spânzurare, restul la închisoare. Toate aceste manopere nu erau o represiune pentru crimele săvârșite, ci urmăreau o țintă politică complicată: intimidarea intelectuailor români și presiunea asupra șefilor lor politici de-a face intervenții pe lângă cercurile conducătoare din România în favoarea ideii de cooperare cu Monarhia Habsburgilor.”

Aceste dezlănțuiri furibunde împotriva locuitorilor români din sate sau din orașe s-a intețit pe parcurs, încât nimeni nu mai era sigur pe viața sa. Cu cât armatele române obțineau victorii mai răsunătoare, cu cât fronturile cu Tripla Alianță devin mai vulnerabile, degringolada germanilor, austriecilor și maghiarilor e mai vizibilă. Odată cu ruperea frontului italian, cu ieșirea la rampă a președintelui american Wilson cu setul său de puncte privind autonomia și libera autodeterminare, Consiliul Național Român retranșat în jurul ziarului „Românul” de la Arad, va lua deciziile cele mai în drăznețe, vizând ruperea oricăror tratative cu emisarii lui Karoly, și, în deplin acord cu slovacii, cehii și sârbii vor forma comitetele naționale de acțiune, gărzile naționale, fâcând pași tot mai hotărâți spre desprinderea definitivă din chingile statului maghiar aflat într-o dezmembrare totală, și într-o slăbiciune generalizată. Flacăra aprinsă de comunistul Bela Kun s-a dovedit a fi fost ultima lumânare de pe mormântul unui muribund scheletic. Deja la reapariția „Românului” de la Arad, la 29 septembrie/ 12 octombrie, Conferința de la Oradea anunța implacabil: „Națiunea română care trăiește în monarhia austro-ungară așteaptă și cere, după multe suferințe afirmarea și valorificarea drepturilor ei nestrămutate și ianalienabile, la deplină viață națională.” Iar în manifestul Către națiunea română, Ștefan Cicio Pop anunța libera hotărâre a soldaților români de a-și hotărî soarta, fiind dezlegați de jurământul către împărat. La scurt timp, la 7/20 noiembrie 1918, ziarul publică manifestul Către popoarele lumii , care anunța fără drept de apel: „Națiunea română din Ungaria și Transilvania, ținută de veacuri în robia trupească și sufletească de către clasa stăpânitoare a poporului maghiar, eliberată acum de sclavie și prin strălucita învingere a armelor, care luptat pentru drepturile civilizației umane împotriva principiului barbar al opresiunii naționale și de clasă înaintea guvernului opresorilor de pînă aici, a declarat dorința de a se constitui ca stat liber și independent spre a-și putea valida nelimitat forțele sale în serviciul cculturii și al libertății omenești”. Se punea astfel capăt atâtor secoli de asuprire și vexații de tot felul, unde chiar purtarea de unei panglici cu culorile naționale era tratată ca o crimă. Hotărârea românilor a fost adusă la cunoștință parlamentului budapestan de Al.Vaida Voievod la 18 octombrie 1918, după ce împăratul Austriei abdicase, iar Austria se proclamase republică. La Arad s-a constituit Consiliul Național Român, care a respins orice colaborare cu statul maghiar, refuzând propunerile venite din partea delegației conduse de Oszkar Jaszi , declarând ruperea totală de Ungaria. Peste tot s-au creat consilii naționale locale care au preluat treptat conducerea treburilor statului în principalele orașe din Transilvania, înregistrându-se și jertfe nevinovate, cum a fost cazul studentului Popovici de la Cluj, ucis în timpul asediului băncii Albina. c Drumul creeării statului național român a fost hotărât prin întocmirea listelor de credenționali la adunarea de la Alba Iulia. Numărul acestora a fost stabilit la peste 1.100, în timp ce numărul celor de față la măreața adunare a trecut de 100.000, în mare majoritate țărani, intelectuali, meseriași, ostași, clerici etc. reprezentând întreaga națiune. Din cei 1228 de delegați, 150 au aparținut social-democrației. Anterior, la 27 martie 1918, Consiliul Național Român din Basarabia se declarase pentru unirea cu România, urmată de Bucovina la 28 noiembrie 1918, astfel încât unitatea statală a cunoscut de la început o largă bază etnică. Recunoașterea unirii fusese făcută și de către adunarea generală a germanilor din Bucovina (la 26 noiembrie 1918), după care, la 7 martie 1919,adunarea reprezentativă a germanilor basarabeni a aderat în mod solemn la actul unirii. Au urmat la rând și șașii transilvăneni, a căror adeziune a fost publicată la 2 ianuarie 1919 și aprobată de adunarea de la Mediaș din 8 ianuarie 1919. Punctul lor de vedere a fost exprimat încă in preziua Marii Adunări populare de la Alba Iulia, în organul lor de presă de la Sibiu, unde, fruntașul lor H.Fabricius a scris: „Mâine sute de mii de români, reprezentanții tuturor văilor locuite de români, vor umple valea Mureșului la Alba Iulia. Reședința principilor ardeleni, vechea Alba Carolina va fi mărturie a ridicării impunătoare a unui popor viguros, trezit la libertate. Înaintea tribunalului istoriei își vor dezveli românii rănile lor niciând cicatrizate și, în convicția cuminte că trebuie să-și asigure pentru toți vecii dreptul naționalității lor, tot așa de sfânt și inviolabil, îl vor rupe de țara ungurească. Ardealul, teritoriile până la Tisa și Dunăre, de mâine încolo vor intra sub stăpânire românească. Visul unui puternic viitor de mărire națională, visul tuturor românilor - până unde curge graiul românesc- într-o singură patrie comună se va realiza mâine.”( Ce scriu sașii despre Alba Iulia, în „Unirea”, nr. 21/1918). Concluziile acestora au fost duse de o delegație la București și prezentate primului ministru și regelui. O copie a documentului a fost trimisă Conferinței de pace de la Paris. Același drum a fost urmat și de șvabii Banatului, după cum, ulterior, în cadrul democratic al Camerei Deputaților și reprezentanții aleși ai secuilor, prin glasul lui Ștefan Fay, au recunoscut rezoluțiile de la Alba Iulia. Unirea cea Mare a căpătat astfel un gir larg democratic, prin acordul minorităților conlocuitoare, cărora li s-a cerut loialitate și spirit de conlucrare. Prin toate aceste demersuri Unirea a cuprins și minoritățile naționale ale țării, prin proclamarea democratică și liber consimțită, fiind definitiv consfințită prin încoronarea regilor României în Catedrala Întregirii de la Alba Iulia. România a devenit astfel un stat mare și puternic, un stat la tuturor românilor și al tuturor celor ce locuiau provinciile țării, pășind ferm și majestuos în comunitatea statelor libere europene, scuturând de pe grumazul său jugurile impilatoare și oligarhice moștenite de veacuri.

Unirea cea Mare a fost creația poporului român din toate provinciile unde populația română a fost majoritară, deschizând largi perspective de dezvoltare locuitorilor în toate domeniile vieții publice.

Mircea Popa

Scris de asymetria on Sunday, November 16 @ 00:00:00 CET (75 citiri)
Citeste mai mult... | Restituiri | Scor: 0

LIT+POLITICA: Mircea POPA Clujul în perioada interbelica

Mircea POPA

Clujul în perioada interbelică

Înfăptuirea Marii Uniri la 1 decembrie 1918 a inaugurat o nouă epocă de cultură în Transilvania. Dacă până atunci românii s-au luptat cu mari neajunsuri, fiind asupriți, controlați, cenzurați, batjocoriți, pentru întâia oară, ei au avut posibilitatea ca, împreună cu frații lor din celelalte provincii românești, să participe la o viață economică și culturală activă, să încerce a lichida decalajul care îi despărțea de țările civilizate din Vest. Clujul a avut șansa să fie ales drept centru al noii regiuni înfrățite, spre înaintarea și prosperarea lui făcându-se mari eforturi de a-l transforma într-un centru de primă mână al românimii transilvănene. Ca atare s-au depus toate eforturile pentru a se crea la Cluj o universitate românească, dorită de români încă de pe vremea lui Avram Iancu, o episcopie, prin strădaniile lui Nicolae Ivan, un teatru și o operă românească, institute de cercetare, muzee, asociații de cultură și medicale, clinici și școli românești, fabrici și ateliere de industrie și economie, preocupate de a asigura hrana și baza materială a locuitorilor. În consecință, orașul s-a extins tot mai mult, prin venirea și așezarea în cartierele lui, a unui număr tot mai mare de locuitori. Odată cu creșterea demografică a crescut și s-a extins și rețeaua de locuințe, creindu-se noi cartiere și extinzându-se rețelele de apă, canalizare, lumină electrică. Afluența spre Cluj a crescut de la an la an, astfel că în 1937, când jurnalistul Emil Boșca Mălin ia inițiativa să facă o catagrafiere a cartierelor Clujului, a constatat că numărul lor se ridica la 13 cartiere și două colonii, înșirate de-a lungul Someșului, pe dealurile și colinele care împresoară orașul. Prezentarea lor a fost făcută pentru ziarul „Națiunea română”, începând cu nr. 60, din 16 martie, și a continuat până la nr. 94. Fiecare foileton, ocupa o pagină de ziar, dacă nu mai mult, oferind în fiecare număr date și amănunte interesante despre viața locuitorilor acestor cartiere. El era interesat să surprindă și caracteristicile de bază ale cartierului, dar și dotarea acestora cu școli, apă, canalizare, lumină electrică, magazine, biserici, localuri de luat masa și de petrecere etc. La finalul fiecărui reportaj, afișa un tabel cu trebuințele de primă necesitate ale cartierului, așa cum i-au fost raportate lui de către locuitorii zonei. Nu lipsesc nici date de interes istoric, chiar dacă mai puține și mai superficiale. Unele dintre ele fac trimitere și la primarul Victor Deleu, sau la cel în funcție la 1934, universitarul Nicolae Drăganu, filolog, membru al Muzeului Limbii Române.

Cuprinsul acestor reportaje dă seama de dezvoltarea și starea orașului la 1934. Deoarece multe dintre numirile cartierelor și a datelor oferite pot servi drept comparație pentru istoricii de astăzi ai orașului, ne-am propus să îl urmărim pe reporter în misiunea sa gazetărească, și să stăruim puțin asupra problemelor ridicate cu acest prilej. Orașul trebuie cunoscut în evoluția și intimitatea sa specifică, deoarece numai astfel vom putea ajuta pe cei de astăzi să vorbească în cunoștință de cauză despre cele de ieri. Reportajul e însoțit de numeroase fotografii luate la fața locului, astfel că acestea ar putea deveni imagini ale unor viitoare expoziții despre trecutul orașului. Întrucât reportajul său ni s-a părut important ca document istoric, demografic, școlar, religios, vom relata pe scurt „aventura” trăită de jurnalistul nostru prin cartierele Clujului.
Cunoscut gazetar la ziarul „Națiunea română”, jurnalistul Emil Boșca-Mălin, ajuns mai târziu un cunoscut fruntaș al PNȚ, și membru al Sindicatului Presei Române din Ardeal și Banat, colaborator al lui Pamfil Șeicaru la „Curentul”, condamnat la 12 ani închisoare și trecut pe la 8 închisori (Lugoj, Aiud, Gherla, Botoșani, Râmnicu Sărat, Jilava și Rahova), de activitatea căruia m-am ocupat mai pe îndelete în altă parte (Vezi Un gazetar năsăudean de marcă, Emil Boșca-Mălin, în volumul In honorem Emil Boșca-Mălin, Ed. Eikon, 2013), pornește această investigație prin cartierele Clujului în primăvara anului 1934. Punctul de plecare al investigației sale l-a constituit cartierul Iris, căruia îi mai spune Țara Hoștezenilor. El e situat între râul Someș spre sud și dealurile viilor spre nord. E de fapt cartierul muncitoresc tradițional al Clujului, în care este concentrată majoritatea industriilor locale, se află fabricile Iris, de prelucrare a lemnului și Dermata, fabrică vestită de încălțăminte, dar și fabrica de fier, de hârtie și de mobilă. E locuit în majoritate de maghiari, care s-au așezat aici în masă, în timpul revoluției de la 1848. Mai toți lucrează la fabrici, iar pe pământul roditor al zonei au devenit mari cultivatori de legume. Din 1928 cartierul dispune și de o școală românească și de o biserică, deși majoritatea fac parte din ordinul călugăresc al lui Francisc de Asissi și din „Reuniunea Sf. Maria”, preocupați să ajute copiii orfani sau săraci într-un cămin care adăpostește până la 60 de copii, unde aceștia primesc întreținere, mâncare și haine, numit „Căminul de zi”. Se specifică faptul că acesta a fost înființat în iarna anului 1935, de către doamna Livia Boilă, cu ajutorul episcopului Iuliu Hossu și a primarului Nicolae Drăganu. Apa din fântâni, nefiind bună, se alimentează de la apeductul de la Fabrica de mobilă. Curiozitatea cartierului e „Casa galbenă” , un fel de baracă cu 19 camere, care adăpostește 19 familii „roase de cea mai teribilă mizerie”. Casa e ocolită, ca și cum ar fi bântuită, de către toți locuitorii. Pentru viitor se propune pavarea străzilor, canalizare și înființarea a încă două săli de învățământ. Drumul reporterului duce de aici în cartierul Bulgaria, locuit în majoritate de țigani, în frunte cu voivodul lor, cartierul fiind și un depozit de gunoaie al orașului, iar majoritatea celor de față răscolesc zilnic aceste gunoaie căutând obiecte și alimente : „Țiganii răscolesc aceste căpițe ale putreziciunii ca și cum și-ar exercita cea mai normală profesiune, deși mirosul care de degajă de aici e greu de suportat.” Aici se află și hingheria orașului, adăpost pentru tot felul de soiuri de câini. Întrebând o femeie de „bulgari”, aceasta răspunde că acolo nu este nici un bulgar. Numele vine de la faptul că după război, primele două familii care s-au așezat acolo au fost de bulgari, care se ocupau cu grădinăritul. Apoi, au venit români din satele din jur, iar proprietarul unei cârciumi-cafenea, dl V. Câmpeanu, și-a botezat localul „Bulgaria”, astfel că numele s-a încetățenit. Locuitorii au o Școală (nr.14), servită de un învățător inimos, Ion Galea, un cartier de servitori, de sluji, întrucât mulți sunt servitori la casele de prin oraș. Există însă un restaurant și o cafenea ținută de un român, dar nu-i primește pe țigani. Aici se face multă propagandă bolșevică, la localul lui Szilaghi, și săptămânal se împart manifeste pe la case. Cartierul e abia la început, fiind format dintr-un „cârd de case sufocate între Someș și linia ferată; câteva ulițe ce se vor numi în jargonul mahalalei străzi, patru cârciumi și două prăvălii”. Cartierul n-are biserică, dar are grijă de ei parohul Vasile Chindriș din Iris, care sprijină și școala primară, înființată în 1930. Aceasta n-are local propriu, funcționând într-o casă închiriată, cu trei camere, deși sunt 540 de copii înscriși. Mai sunt și alte necazuri, declară unii oameni ai locului, cu care s-a stat de vorbă: „Suntem apoi complet izolați de centru. Deși cartierul nostru are o populație de 3000 de suflete, societatea de autobuze „Rapid” nu a prelungit linia de la fabrica Dermata până la noi. În concluzie, cartierul are nevoie de biserică, școală, linie de autobuz, canalizare, mutarea hingheriei.
Al treilea cartier vizitat e numit Someșenii Noi, supranumit și „cartierul sinucigașilor”, deoarece pe calea ferată de aici au loc multe tragedii, mulți nefericiți vin aici și-și pun capul pe șinele trenului. „Aici e singurul liman, singura scăpare a atâtor nenorociți cariați de incurabile boli, aici, pe șină, se pun în fiecare primăvară atâtea speranțe libere, își curmă viața atâtea fete în care clocotește patima cu ochi de fiară nebună”. Reporterul trece peste un pârleaz al unui gard de nuiele, urmărit de câinii cartierului, care sunt foarte numeroși. Fiind sâmbătă seara întâlnesc în drum mulți petrecăreți: „cârciumi ce gem de lume, un suspin de vioară și râs de contrabas”. Se reproduce și un cântec, anti-oraș, care sună cam așa: „În pădurea Clujului/ Cântă puiul cucului./ Cucul cântă, mierla zice/ Trebe Cluju să se strice; / Doar câte rele se fac/ Toate de la Cluj se trag.” Un localnic, îi spune istoria cartierului: „Înainte de război erau aici numai două case. Una veche, la începutul străzii Fabrica de zahăr, și două lângă Institutul Corector. Pământul acesta era al bisericii greco-catolice, în mărime de peste 250 jugăre, pământ donat de Maria Tereza. Nu cu mult înainte de război, locul a fost vândut orașului, care, în 1921, l-a parcelat și vândut funcționarilor primăriei. Noii împroprietăriți și-au vândut și ei la rândul lor toate parcelele străinilor, - ce să facă ei cu pământul la mahala ? – pentru ca azi să le mulțumim că Someșenii Noi e în întregime unguresc. Familii românești sunt numai 10.” Ocupația lor e grădinăritul și acesta le aduce 60-80 mii anual. Își vând produsele gospodărești în oraș, dar și la două prăvălii românești, dar și la una ungurească. Este și un local „unde se adună junețea română și servitoarele românce din oraș, la joc și petrecere”. Omul cu care stă de vorbă e liberal, pentru că aceștia au introdus lumină electrică și apeduct cu apă.
Următorul cartier al Clujului pe care îl vizitează este cel numit, cartierul Nagy Gabor, care are și o Colonie Someșeni. Acesta e situat „în căldarea naturală a celor două lacuri (poate clujenii nici nu știu că există), în locul unde mai ieri s-a doborât pădurea, găsesc un pumn de case. Sunt numai 50-60 de gospodării, proaspăt ieșite de sub palmele zidarilor, cochet și pretențios așezate în marginea amintirii ghețarilor din era cuaternară (…) Până acum doi ani nici n-au figurat pe harta municipiului”. Și iar face o referire la trecut : „Povestea cartierului acestuia s-a început acolo între firele cadastrale ale orașului, unde trebuie să fie însemnat că, în 1921, a fost expropriată ferma lui Nagy Gabor.” Primăria a trasat apoi străzi și o piață, și le-a introdus lumină electrică, întrucât până atunci copiii mergeau la școală cu lanterna. Distanța era destul de mare, căci aceasta se afla pe strada Dorobanților la nr.66. În cartier e situată biserica Alverna.
După cartierul Nagy Gabor, reporterul se îndreaptă spre cartierul Fluturi, aflat undeva prin Borhanci, un platou care a aparținut grofului Szekely până prin 1900. E vorba de perimetrul străzilor Sopor, Pietroasa, Pata, pe care s-au durat case frumoase, motiv pentru care nu poate să numească locul „mahaala”. Aici ziarul publică o fotografie de pe strada Artelor, unde o surprinde pe bicicletă pe coana Fâca-Fărăianu, soția actorului comic Fărăianu. Tot aici locuiește și artistul Neamtzu Ottonel, cu care stă mai mult de vorbă, reieșind că: „Cartierul Fluturi a rămas azi un câmp al florilor bunei înțelegeri”. Doamna Fâca-Fărăianu îi destăinuie niște povești cu hoți, iar Neamtzu Ottonel se consideră printre cei mai vechi, deja vechi, deoarece: „În primii ani după război mă preumblam pe aici prin porumb și printre holde, învățând rolul la teatru”, iar acum „Aici e admirabil pentru un artist, mai cu seamă vara, când scapi de nămol”. Strada e pavată cu pietre, dar numai jumătate. Restul trebuie făcut.
În zilele următoare, reporterul nostru încearcă să străbată dincolo de cartierul din jurul străzii Artelor spre răsărit, spre a ajunge la cartierul Silaghi, aflat între străzile Pata și Andrei Mureșanu. E un cartier mai înstărit, cu fete pretențioase, fiind locuit în majoritate de români (70 de sută). Aflăm că Silaghi a fost un boier ungur scăpătat, care și-a vândut terenul deținut. S-au mutat mulți aici, iar cartierul are grijă de 80 de copii sărmani, ajunși în stăpânirea călugăriței Emilia, de religie romano-catolică. Aici, ziaristul găsește un interlocutor în persoana institutorului D. Hancu, de la școala de aici, care îl informează că are de furcă cu mulți copii, cartierul fiind locuit în majoritate de meseriași români. E un cartier domnesc și românesc cu multe case noi, frumoase, unele semănând a cutii cubiste, altele cu arhitectură tradițională. La capătul cartierului se află verdeața din Bună Ziua, zonă care se numește așa, deoarece acolo toți trecătorii se salută, când merg la lucru, la fel ca la sat, cu „Bună ziua!”.
Dorind să ajungă în cartierul Peteanu, trebuie să treacă prin alte două. Unul se întinde în sus spre Calea Feleacului: „Coasta a fost pavată parcă numai pentru trăzniții de automobiliști, amatori de viteze și senzații tari. Sus, în deal, e cartierul Hajongard, lângă Observatorul Astronomic, creație a noii universități. Terenul a fost donat de primărie, la insistențele prof. Gh. Bratu, „de numele căruia se leagă existența și crearea acestui institut”. Prof. Bratu a reușit să-l înzestreze cu o lunetă ecuatorială și un telescop, fabricat de Casa G. Pin din Paris, și cu lentile lucrate de casa Zeiss din Jena. Tot lui Gh. Bratu i se datorează instalarea primului telescop din România (1932) și clădirea unui pavilion central, cuprinzând birourile Institutului. Printre temele de cercetare se află întocmirea unui catalog fotografic al stelelor (lucrare care se face cu concursul a 18 observatoare de pe glob). Urmează apoi harta cu poziția planetelor, iar cu telescopul se fac fotografii, laboratorul foto fiind condus de prof. Ion Armeanca.
Aici, în partea de sus a orașului e plasată și Colonia Peteanu, mai zisă și a „Drumului domnesc”. Se numește așa, după numele unui avocat român, care și-a construit aici casa. Lângă el s-au mai așezat 72 de familii. Cel care a pornit colonizarea a fost un căpitan român, care a cumpărat de la un ungur locul și a împărțit terenul mai ales militarilor valahi-plăieși. Pe lângă case a rămas un câmp destul de mare acolo, și încă e cultivabil. Colonia se întinde pe deal, cu case „așezate pe axa drumului domnesc, cu hornuri și ferestre mici. În partea de jos dinspre oraș, e o cârciumă, căreia i se zice „Restaurant al turiștilor”. Sus, e și vama, unde controlează doi jandarmi, iar jos e o troiță. Pentru a ajunge la școală pruncii lor vin pe jos 3 km până la Scoala primară nr. 3 din vecinătatea Casei Învățătorilor.
De aici i-a fost ușor să ajungă în cartierul Făgețel, la doi kilometri de cartierul Hajongard: „Totuși nu regreți, această palmă de loc, „pentru că șoseaua ce duce spre cartier, /întrucât/ e de o frumusețe mare, ce-ți umple sufletul de evlavie și de o dragoste de baladă pentru huma acestei țări blagoslovite.” Admirând casele și sorbind aerul proaspăt ajunge și la Școala nr. 15, unde este dascăl George Onișor, venit tocmai din Fălticeni. El a fost invitat să vină să-i învețe pe copii carte, deoarece n-aveau școală. Badea Onișor a propus o „revoluție”, în sensul că le-a cerut să vină cu unelte potrivite pentru a sparge un perete al casei lelei Dochița, lărgind construcția cu o sală nouă, mare, pe care au podit-o și au mobilat-o cu bănci, primite de la alte școli (mese, un călimar, o hartă etc.). Iarna copiii sunt primiți de lelea Dochița, care are grija lor: îi descalță, le freacă degetele, îi așază lângă sobă. Despre românii din Făget spune că sunt bogați, că au 15-25 iugăre de pământ, vaci cu lapte, produs pe care-l duc zilnic la vânzare în oraș. Cu învățătorul a vizitat pădurea Făget. „Tot ce am reținut e drumul mizerabil și adăpostul „Societății carpatine Ardelene”, la marginea pădurii.” Se cere pentru ei biserică, iluminat electric, local de școală, drum spre Selicea.
Următorul cartier vizitat, e Sinuța (Sin-uța), zis și „cartierul cuțitarilor”. E poziționat de la strada Marinescu în sus. Aici, după ce beau bine, flăcăii se bat cu cuțitele, respectând parcă o tradiție, care a început în 1909, când s-a dat prima bătaie. Atunci, „cinci feciori ca brazii au murit străpunși de pumnalele urii.” Cartierul ține din coasta Feleacului până la Academia de Agricultură, având străzi „cu gropi, ca de obuz”. Aici se află plasată Școala primară nr. 128, clădită în 1934. Oamenii cu care vorbește cer și o grădiniță, de care au mare nevoie.
Un cartier cu populație absolut românească este Mănăștur, un cartier care a trăit alături de Cluj toate fazele de dezvoltare și de rezistență la măsuri oficiale prost gândite, mănășturenii fiind prin definiție, luptători și participanți la politica făcută de clujeni. Fiind un sat de români ortodocși combativi, s-au luat împotriva lor mai multe măsuri, începând cu medievalitatea timpurie, căci aici e vorba de o invazie străină pe care ei n-au acceptat-o, căci „satul acesta de bătrânească vânzoleală valahă e vechi, mai vechi poate decât însăși cetatea care-l îmbrățișează azi cu pasiune”. Mănășturul a trecut prin vremi cumplite, când „a trebuit să îndure toate umilințele, toate împilările și sudălmile unui soț puțin omenos (Clujul-n.n.). Cu ură bestială i-a rupt straiele mândre din străbuni, a alungat departe doinele de jar românești, a sugrumat în față copilăria, poveștile…legănările jocurilor noastre de dumineca.” Mănășturul face parte din istoria Clujului, amintind de „tinerețea răscoalelor valahe, frământată ca o jertfă a vremurilor. „Din lăcomia acelor gânduri s-a ridicat în anul 1059 până în 1063 o mănăstire în partea de răsărit a cetății, căreia i-a dat numele de Calvaria, pentru ca să fie un adevărat calvar pentru vlahi.” Episcopul de Alba Iulia, Adorian, a desființat mănăstirea în 1204. Papa Honoriu al III-lea o reînfințează în 1221, dar vine prăpădul tătarilor care omoară pe toți călugării. Au refăcut-o Bela al IV-lea și Andrei al III-lea. Răscoala din 1437, în care au fost implicați Anton Lungul din Buda, Toma Lungu din Secu, Mihai și Gelu din Girac, Ion judele mănășturenilor, i-a determinat să pună mâna pe cetatea Clujului. Cu oaste maghiară e tăiat Antonius Magnus „regele poporului”. Matei Corvin, tot datorită neascultării călugărilor, le dărâmă cetatea în 1466, cu drepturi îngrădite până în 1507. Venitele, pe care iobagii mănăștureni le dădeau mănăstirii, le-au dat apoi Academiei de Agricultură. În 1918, iezuiții au întemeiat un liceu pentru care au dus material de aici, chiar acoperișul, iar altarul s-a dărâmat în 1894. Prima școală valahă din Cluj apare datorită lor, la 1860-1863. Din 1860 până la 1880, școala i-a avut învățători pe Todor Sălăgean, Ghiță Ion, Nicolae Cojocaru, Pop Alexandru, Petru Suciu, Gavril Mănăstireanu, Tudor Negruț și Vasile Galeș. Școala avea 80-103 elevi. Aici au fost preoți cărturari, care au prelucrat teme religioase, precum cântarea Sf. Liturghii. Școala românească a început în 1913, cu 6 învățători, a funcționat 3 ani numai cu secția română cu 349 de copii, apoi a funcționat până în 1904 cu două posturi, când au trecut-o la stat. După Marea Unire, școala lor a funcționat cu 6 învățători, în 1926 cu 14 învățători, apoi cu 16 și 19. Printre revendicări, solicită repararea bisericii Calvaria, pavarea străzilor Mănăștur, Câmpului și Lingurarilor. Între cartierele mai noi ale Clujului se numără cel numit Între Ape și Donath, având ca stradă principală Barbu Lăutaru. Cartierul e un sat, răsfirat și opintit de coasta dealului Hoia. În ceea ce privește cartierul Grigorescu acesta a fost invenția primarului Victor Deleu, care s-a mutat aici, iar casele, sistem vile, s-au edificat după regule. Ca președinte al Astrei clujene, am reprodus întregul reportaj al lui Emil-Boșca Mălin, semnat cu pseudonimul Milu Mălin, în volumul Astra-150 de ani (Casa Cărții de Știință, 2013), unde poate fi citit în întregime și admirate fotografiile care îl însoțesc.
Pentru distracții clujenii aveau la îndemână Teatrul Național, avându-l ca director pe Zaharia Bârsan, care și-a deschis porțile cu spectacolul de 1 decembrie 1919 cu Poemul Unirii și piesa Se face ziuă. Opera a fost inaugurată la 25 mai 1920, cu spectacolul Aida de Giuseppe Verdi. Existau apoi mai multe cinematografe. Întrucât regizorul de la Opera Maghiară, Jenö Janovics a executat o serie de filmulețe (de 10 minute) de tip Lumière încă din 1895, majoritatea prezentate publicului în clădirea de la Redută (Muzeul Etnografic). Erau bineînțeles mute, dar stimulau imaginația. Dezvoltarea cinematografului americaan și occidental a dus la apariția unor săli speciale de cinema, printre care cele numite Capitol (1906), aflat în curtea palatului Banffy, urmate de Urania (1910), Apollo, Corso, Arta, Progresul, Select, Mmuncitoresc, Rio, Edison sau Steaua Roșie. Și sistemul de restaurante era bogat, cuprinzând mai multe locații: America (Piața Unirii nr. 24), Gambrinus (Piața Unirii nr. 25), Central (devenit Melody), Uranus (Piața Unirii nr. 19), New York (Continental) etc. De mare succes s-a bucurat restaurantul Bufnița (str. S. Micu nr. 8), care a deținut și o carte de onoare, despre care am scris, și Maimuța Plângătoare, Ursus (Piața Unirii 19). Dintre cafenelele celebre amintim cea de la New York, locul de întâlnire al presei, Azuga (str. I. Maniu 5), Cristal Pallace (str. I. Maniu nr.2), Regal (str. Ferdinand nr. 34). Toate acestea erau dublate de nenumărate cârciumi și bodegi, unde găsea tot omul ceea ce căuta. A fost baza de la care a plecat mai apoi economia culinară și distractivă din următoarea perioadă.

Mircea POPA

Contribuție la o Istorie politică a literaturii române

Scris de asymetria on Thursday, October 09 @ 01:00:00 CEST (179 citiri)
Citeste mai mult... | 26946 bytes in plus | LIT+POLITICA | Scor: 0

Editoriale: Serban POPA. MOSTENIREA ASCUNSA A LUI ION ILICI ILIESCU

Este adevărat că și înainte de „trecerea în neființă” a lui ion ilici iliescu erau unii care șopteau pe la colțuri cum că fostul „președinte pentru liniștea noastră” nu ar fi atât de sărac precum (se) pretinde. Ca acum, după ce inevitabilul s-a produs, bârfele să îl așeze pe decedat în poziția de a fi lăsat moștenire câteva milioane.

Desigur, ca picanterie, opinia publică ar putea înghiți și această gălușcă pregătită - ca și altele în cazul lui i.i.i. - cu mult timp în urmă. Realitatea, cu „ cu puterea de netăgăduit a faptelor” și - aș adăuga eu - a cifrelor, bazate pe „meandrele concretului” arată însă cu totul și cu totul altceva. Arată că i.i.i. a lăsat, CA MOȘTENIRE, o pagubă de 10 000 000 000 000 (zece mii de miliarde/zece trilioane) de euro.

Iar cel păgubit este poporul român din momentul în care i.i.i. a promulgat, la 7 august 1990, ca președinte al României, legea 15/1990. „Legea brucan” prin care a fost FURATĂ de la cetățeni întreaga avere acumulată, în proprietate comună, de întregul popor. Proprietate comună consființită de articolele 5, 6 și 7 din Constituția RSR. Articole aflate în vigoare la data promulgări legii 15/1990.

Articole încălcate flagrant/infracțional prin promulgarea respectivei legi 15/1990. Fiindcă din acel moment al promulgării legii, capitalul aflat în proprietatea comună a întregului popor a fost transferat în mod ILEGITIM, ILEGAL și INFRACȚIONAL în proprietatea publică și privată a statului. La vremea respectivă, economistul român Dr Constantin Cojocaru estima că averea acumulată în proprietate comună de întregul popor - adică valoarea activelor din economia românească - era de aproximativ 165 000 000 000 (una sută șasezeci și cinci de miliarde) de dolari.

La care domnia sa adăuga valoarea terenurilor - a celor aflate și ele în proprietatea comună a întregului popor – estimată și ea la cel puțin 10 % din valoarea activelor. Astfel că, la momentul 1990, valoarea capitalului românesc, proprietate comună a întregului popor, se situa între 180 000 000 000 (una sută optzeci de miliarde) de dolari și 200 000 000 000 (două sute de miliarde) de dolari. Aceasta în condițiile în care Dr Cojocaru nu lua în calcul valoarea rezervelor minerale, aflate și ele în proprietatea comună a întregului popor. Rezerve estimate de curând la peste 1 000 000 000 000 (una mie miliarde/un trilion) de euro. Ceea ce, la vremea respectivă, ar fi putut fi 200/250 000 000 000 (două sute/două sute cincizeci de miliarde) de dolari. Așadar paguba produsă poporului român prin promulgarea legii 15/1990 de către i.i.i. și punerea în aplicare a prevederilor ei este de cam 400 000 000 000 (patru sute de miliarde) de dolari. Tâlhăria, jaful - pentru că despre tâlhărie și jaf este vorba câtă vreme furtul a fost comis cu violență: să ne amintim de „teroriștii” din decembrie 1989 și de „minerii” din ianuarie, februarie și iunie 1990 - nu s-au oprit aici. Au urmat „privatizările”, „restituirile” și „despăgubirile”. Urmarea urmării a fost aceea că până în 2015 capitalul românesc, a produs totuși venituri - calculate Dr Constantin Cojocaru - de aproximativ 2 500 000 000 000 (două mii cinci sute de mii/două trilioane și jumătate) de euro. Din care : - peste patru cincimi, adică peste 2 000 000 000 000 (două mii de miliarde/două trilioane) de euro au ajuns – sub formă de venituri din capital - la oligarhii străini și autohtoni. - mai puțin de o cincime, adică sub 500 000 000 (cinci sute de miliarde) de euro au ajuns - sub formă de salarii și pensii - la cetățenii români.

Așadar, până în 2015, marea majoritate/peste 90 % dintre românii rămași fără capital prin furtul comis de statul român ca urmare a promulgării legii 15/1990 de către i.i.i., au suferit o pagubă de 2 000 000 000 000 (două mii de miliarde/două trilioane) de euro. Și, evident, de atunci paguba s-a mărit proporțional cu trecerea timpului. Astfel că o extrapolare sumară a cifrelor din 2015, ar conduce acum, în 2025 la o pagubă de peste 3 000 000 000 000 (trei mii de miliarde/trei trilioane) de euro. Voi presupune acum (și sunt îndreptățit să o fac) că, în 1990, în locul legii 15/1990, legea brucan, ar fi fost promulgată LEGEA COJOCARU.

Cea care stipula distribuirea, în proprietate privată, către toți cetățenii îndreptățiți - ca proprietari în comun - a întregii averii acumulate în România până la acea dată. Urmarea ar fi fost nașterea unei economii democratice de piață în locul economiei oligarhice care parazitează Țara de peste trei decenii. Iar prima consecință a punerii în aplicare a LEGII COJOCARU ar fi fost, cu siguranță, o restructurare sănătoasă a activelor.

Astfel că, în absența „capitalului de cumetrie” care cataloga fariseic intreprinderile românești ca fiind „un morman de fier vechi”, doar o mică parte (probabil între cel mult 10 și 15 % ) din capacitățile productive ar fi trebuit reconsiderate ca atare. Ceea ce înseamnă că dacă un sfert (cel mult o treime) din capitalul românesc inițial - restul fiind distrus – a produs până acum, în 2025, venituri din capital de peste 3 000 000 000 000 (trei mii de miliarde/trei trilioane) de euro atunci, de cel puțin trei ori mai mult capital - rămas nedistrus/funcțional - ar fi produs venituri din capital de până la 10 000 000 000 000 (zece mii de miliarde/zece trilioane) de euro.

Venituri care ar fi intrat (și nu au intrat) în buzunarele marii majorități a românilor. Ci au intrat în buzunarele străinilor și ale oligarhilor autohtoni. Iar dacă vom coborâ calculul la nivel individual, vom putea estima că marea majoritate a milioanelor de români ar fi fost în prezent (și nu sunt) posesori ai unor venituri din capital, - acumulate în cei 35 de ani de „democrație originală” - de 500 000 (cinci sute de mii) de euro. Venituri din capital care, evident, s-ar fi adăugat (și nu se adaugă, fiindcă au fost însușite de străini și de oligarhii autohtoni) veniturilor din salarii și pensii. Iar în locul celor 500 000 (cinci sute de mii) de euro, de care sunt lipsiți în mod infracțional, aceiași români sunt bucuroșii/încântații/mulțumiții/veselii/norocoșii/emoționații/entuziasmații/recunoscătorii datori cu suma de 10 000 (zece de mii) de euro pe care fiecare dintre ei urmează să o plătească ca să fie acoperită gaura din bugetul statului.

Așa că, întrucât în locul LEGII COJOCARU, i.i.i. a promulgat legea brucan, poporul român este fericitul moștenitor al ȚEPEI de 10 000 000 000 000 (zece mii de miliarde/zece trilioane) de euro. Țeapă pe care i.i.i. - după ce a semnalizat stânga și a făcut dreapta, „cu bune și cu rele” - i-a tras-o, cu „emanații” lui, respectivului popor. Țeapă pe care același popor român a luat-o apoi de la e.c., cu „specialiștii” lui, de la t.b. cu „băieții lui deștepți” și de la k.v.i., cu „raiterii” lui.

Țeapă care i se trage și acum, în continuare, prin n.d.d. și i.b.

P.-S. Por „afficionados” : 10 000 000 000 000 (zece mii de miliarde/zece trilioane) de euro înseamnă aproape o treime din datoria de 35 000 000 000 000 (treizeci și cinci de mii de miliarde/treizeci și cinci de trilioane) de dolari a Statelor Unite…Șerban POPA

Scris de Asymetria on Monday, September 01 @ 16:35:11 CEST (249 citiri)
Citeste mai mult... | Editoriale | Scor: 0

Legislatie: Ioan ROSCA. Despre excesul de putere si tratarea lui

Ioan ROȘCA

Precizari şi explicaţii

De ce susţin că întemniţarea celor ce înfruntă presiunile evreilor ar dovedi excesul de putere al acestora

Apariţia la orizont a unor noi prevederi represive, mă determină să explic încă o dată rostul unor activităţi ale mele din ultimele decenii, care ar putea stîrni pofta de represiune a celor deranjaţi de ele; simt nevoia să re-explicitez motivele care au stat şi stau în spatele acţiunilor şi opiniilor mele- exprimate în scris sau audiovizual. Să re-declar faptul că motivaţiile/ţintele intervenţiei mele în dosarul raportului dintre (unii) evrei si (unii) români nu au nici o legătură cu rasa, etnia, religia sau „ura” ; şi asta nu din frică de represalii (pentru că nu consider/admit că sentimentele cuiva pot fi cenzurate- decît într-o lume orweliană) ci pentru limpezirea, fără nici un echivoc a perspectivei mele, formată prin studii ample (pe care aş putea-o schimba dacă mă conving nişte contra-argumente, dar nu sînt dispus să o trădez din teamă).

Am fost şi rămîn mînat, în acest dosar, de şase incitative împletite:

1. Scopul justiţiar — în interes public

Din 1990, am militat perseverent pentru judecarea crimelor comunismului (vezi www.procesulcomunismului.com si https://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-1-2020-7). Am fost numit (inexorabil, pentru că aceia care m-au mandatat… au dispărut) purtătorul de cuvînt al Comitetului de Reprezentare a Victimelor Comunismului (CRVC), rol care m-a costat mari eforturi justiţiare- publicistice şi juridice- şi îmi impune obligaţia de a nu dezerta de la datoria de a apăra memoria victimelor genocidului anti-românesc şi de a denunţa impunitatea care a protejat călăii, inclusiv prin încercarea de a pune căluş în gura apărătorilor victimelor. Este inadmisibil să faci jocul autorilor unui genocid contra neamului tău în numele priorităţii comemorării altuia.

Printre victimele noastre, se află şi mulţi legionari, care au fost supuşi unor condiţii de detenţie speciale, întru exterminare, putîndu-se vorbi şi de răzbunare atroce contra legionarilor, realizată de un regim comunist acţionînd şi represiv şi filo-semit (din moment ce a lichidat prioritar pe cei denunţaţi azi ca duşmani ai evreilor). Aceşti subiecţi ai represiunii şi "reeducării" nu au fost însă închişi pentru "antisemitism" ci pentru vina de a opune rezistenţă (reală sau imaginară) unei ocupaţii străine. Mulţi dintre tinerii închişi atunci în masă (cărora viaţa le-a fost distrusă) au adoptat "atitudinea legionară" după 1944, doar în sensul asumării sacrificiului patriotic- fără a avea vreo legătură cu ce s-a întîmplat pîna în ianuarie 1941. Iar majoritatea zdrobitoare a foştilor legionari care activaseră în interbelic şi au fost reprimaţi şi de comunişti (după 44) nu au făcut niciodată vreun rău vreuneui evreu. A-i inculpa (după 80 de ani!) pentru perspectiva lor privind interesele de atunci ale României e ca şi cum ai condamna toţi membrii PCR (după 50 de ani)… Şi chiar foarte puţinii dintre ei care or fi fost vinovaţi de ceva -faţă de comunism sau faţă de nişte evrei- au ispăşit cu vîrf şi îndesat, în urma sentinţelor criminale ale "Tribunalului Poporului"- pe care unii ne cer să le relegitimăm; a le re-incrimina faptele înseamnă a incălca principiul fundamental al absolvirii, prin pedeapsa executată (şi disproporţionată!). De altfel, după 1964, cînd au fost eliberaţi (supravieţuitorii), aceşti oameni nu au fost acuzaţi de nimic, cîteva decenii (ci doar persecutaţi şi hăituiţi sistematic). Foştii legionari neputînd fi incriminaţi retroactiv pentru "antisemitism", cu atît mai puţin pot fi cei care comentează (favorabil) acţiuni ale lor sau le difuzează textele. Şi o spun ca persoană care nu are simpatii legionare, din motive de incompatibilitate spirituală.
Să vedem acum cine presează întru compromiterea victimelor "legionare".
De celaltă parte a baricadei se află responsabilii genocidului comunist, prin nimic mai tolerabil - pentru români (şi comis după "holocaust" -deci prioritar ca subiect al reparaţiilor, prin prisma temporalităţii) ; într-o Românie suverană, condamnarea pentru crimele comise de români, într-o confruntare inter-etnică întinsă de-a lungul istoriei, nu poate fi prioritară condamnarii crimelor contra românilor…; poate doar atunci cînd pagubele românilor ar fi tratate ca prioritare în Israel, s-ar mai putea ridica astfel de pretenţii. Ne-reciprocitatea indică asimetria posturii.
Nu există nici un singur caz de evreu ajuns în Israel (sau rămas/revenit în ţară) condamnat sau expulzat pentru rolul jucat în genocidul comunist! Nu există nici un singur caz de despăgubire plătită de vreun evreu (sau din bugetul Israelului) pentru daunele produse - genocidar - unor români. Şi asta, deşi foarte mulţi evrei (declaraţi "comunişti") au fost implicaţi în reprimarea/ exterminarea românilor (inclusiv "legionarilor")- fapt amplu dovedit, cui nu întoarce spatele documentaţiei (a se vedea de exemplu enciclopedia elaborată de "Apostu").
Conflictul de interese justiţiare devine ţipător atunci cînd actualii cenzori sînt urmaşi ai unor lideri comunişti evrei, a căror interes prezumabil şi manifest este acoperirea unor crime comise de unii înaintaşi ai lor contra contra unor înaintaşi ai noştri: ori prin deturnarea sterilizantă a demersurilor de reparaţie (vezi rolul lui Tismăneanu), ori (vezi rolul lui Florian, Vainer, Katz, Vexler etc.) prin resuscitarea stranie a dosarului unui "holocaust" pus şi în cîrca legionarilor- care nu l-au putut comite, fiind chiar ei, în aceea perioadă, victimele lui Antonescu (un alt personaj cu care nu sunt compatibil spiritual, dar pe care-l consider victimă, ce poate şi trebuie pomenită).
Semnificativ este că, după ce şi-au infiltrat pretenţiile pentru "persecuţii" (vagi /nedovedite) în legea de despăgubire a deţinuţilor politici, obţinînd "pensii" şi pentru urmaşii din Israel… au cerut ca ele să nu fie acordate urmaşilor legionarilor victime certe ale comunismului (vezi demiterea lui Octavian Bjoza, preşedinte AFDPR şi secretar de stat, pentru că s-a opus la această mişelie). De asemenea, consider semnificativ că, acelaşi Marius Iacob, care a fost folosit de Kovesi pentru a pune capăt (închide prin NUP) cercetarea crimelor comunismului în dosarul deschis de noi în 2006 (vezi https://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-7-2010-12) a formulat rechizitoriul contra lui Călin Georgescu în termeni care nu lasă loc la dubii privind rolul său şi agenda celor pe care îi slujeşte.
Continuitatea poziţiilor este flagrantă. În spatele holocaustizării victimelor comunismului se află interesele anti-justiţiare ale protejării călăilor nepedepsiţi ai românilor/ românismului, şi nu numai ghişefturile "industriei holocaustuilui" sau nevoile de intimidare întru uşurarea neocolonizării- de care vom vorbi mai jos.

2 Scopul patriotic - în interes public

Am încercat să mă opun manevrelor semnalate anterior, nu numai din justiţiarism ci şi datorită obligaţiilor faţă de interesele neamului (poporului, statului român- capturat de uzurpatori). Conform conştiinţei şi legilor (începînd cu prevederile şi cu spiritul Constituţiei) mă simt (consider) obligat să-mi apăr ţara, dacă aceasta e victima unui atac, dinafară / dinăuntru. Nicăieri nu scrie, în legile de apărare a interesului naţional (şi de nicăieri nu se poate deduce) că această obligaţie încetează dacă agresoriii sînt un grup organizat de evrei; în acest caz, cel ce ia poziţie aflîndu-se evident în legitimă apărare- a ţării sale. M-aş putea înşela privind atacul /pericolele percepute, dar asta nu mă scuteşte de obligaţia de a reacţiona adecvat, dacă le văd ca reale şi extrem de grave. Eu nu am vorbit public decît după ce, provocat de răsturnarea tratării genocidului comunist, am studiat îndelung situaţia privilegierii inadmisibile a grupului de evrei pe care îi reprezintă domnul Vexler (folosind surse variate, începînd cu revista Realitatea Evreiască), publicînd rezultatele acestor cercetări în sinteze argumentative riguroase. Cei care vor să-mi conteste analiză ar trebui să vină cu contra- argumente, care să (mă) convingă că m-am înşelat, nu să interzică revelarea adevărurilor neconvenabile lor.
Justificarea legilor liberticide votate de pseudoreprezentanţi ai românilor (lucrînd- demonstrabil pentru interese străine) a fost combaterea unei inexistente uri de rasă (etc.) ; cînd este de fapt vorba de o reacţie anticorpică firească/ obligatorie, întru apărarea naţiunii/ tale- pe care o consideri atacată sfruntat sau perfid; atitudine mai mult decît legitimă, pe care nici o lege nu o poate interzice, fară a-şi trăda caracterul antinaţional/ colonial. În legile protejării evreilor nu se prevede explicit excepţia acţiunii din interes naţional (care-şi avea firesc locul, lîngă cea ştiinţifică). Dar ea poate fi încadrată în "interesul public" sau dedusă din constituţie. Dacă cineva ar respinge-o ca temei valid, pentru că nu e prevăzută explicit în legile impuse românilor, am avea aici legitimată excepţia de neconstituţionalitate pe care aş invoca-o eu, pe lîngă criticile ce se referă la încălcarea libertăţii de conştiinţă, opinie, asociere.
In serialul publicat doi ani în Certitudinea, pe lîngă capitolul dedicat combaterii antisemitismului întru acoperirea crimelor comunismului (capitolul 2 al "hexagonalei") am mai tratat (semnalat, documentat, argumentat) următoarele lovituri date intereselor româneşti: - încetăţenirea abuzivă, în masă, a unor evrei din Israel, acoperită de "protecţia informaţiilor personale " şi realizată printr-un lanţ de malversaţii legislative observabile, operate în contra constituţiei (care interzice colonizarea cu populaţii străine) şi justificată cu pretenţia că evreii care au părăsit România după 1944 au fost alungaţi şi privaţi abuziv de cetăţenia română- la care în realitate au renunţat benevol.
- estorcarea bugetului României prin forţarea unor despăgubiri -preferenţiale şi nejustificabile (după 80 de ani!)- pentru persecutarea- reală sau imaginată- a unor evrei sub regimul Antonescu; daunele fiind estimate arbitrar (deşi exista baza arhivistică pentru evaluări precise), în condiţiile în care românilor li se interzice "minimalizarea" lor… adică dreptul de a apăra bugetul ţării, împiedicînd exagerările (fiind incriminată astfel… apărarea interesului public!); pe lîngă asta, evreii remanenţi la noi pretind şi obţin continuat un tratament cras favorizant (privilegii exotice faţă de populaţia majoritară), realitate pe care am dovedit-o minuţios cu extrase din Realitatea Evreiască (referitoare la bugetul şi "realizările" FCER) ; favoritism care indică faptul că în acest moment beneficiarii deţin putere excesivă în România.
- jefuirea avuţiei colective a românilor, prin "retrocedări" care răstoarnă ilicit naţionalizarea din 1948 (sau eludează înstrăinările operate de evrei anterior), compensaţii preferenţiale (prin comparaţie cu regimul de despăgubire conform legilor fondului funciar) şi nejustificate moral (refac distribuţia injustă a avuţiei naţionale din 1939, realizată- aşa cum au arătat numeroşi fruntaşi ai culturii române- prin parazitarea îndelungată a băştinaşilor), operaţie compradoră care justifică bănuiala că această "recuperare" a fost scopul răsturnarii de regim din 1989 (foarte greu de explicat, dacă nu recurgi la "qui prodest") ; fiind semnificativ faptul că domnul Vexler, în acelaşi moment în care a întărit legile de intimidare a potenţialei rezistenţe contra manevrelor spoliatoare, a pretins şi "retrocedarea" unor proprietăţi pentru care nu au acte; cine se poate îndoi că ticăloşii strecuraţi la putere vor vedea şi aici un prilej de îmbogăţire (împărţind chilipirurile cu rechinii exteriori) aşa cum au procedat cu avuţia naţională după 1989?
- participarea, in pozitii cheie, a unor evrei (sau cripto-evrei veniţi din toate zările) la jaful "tranziţiei"/ "privatizării" (rolul major al unui Brucan sau Roman, combinîndu-se cu acela al unor "intreprinzători" acoperiţi cu diverse cetăţenii- aşa cum a dovedit-o Corneliu Dan Niculaie) ; faptul că în acest megajaf (care a distrus economia naţională, producînd plecarea masivă a românilor) sînt implicaţi escroci/ profitori de diverse etnii, nu ne poate împiedica să analizăm cota de participare a evreilor (avantajaţi în competiţia raptului), pentru defalcarea responsabilităţilor în distrugerea României.
- acapararea puterii în statul român, devenit colonie multilaterală (americano-israeliană etc.), dovedită de numeroase manifestări de obedienţă colaboraţionistă inexplicabile altfel; interminabilile acţiuni/ măsuri antiromanesti protejate (sponsorizate) de statul roman: simpozioane anti-româneşti, institutul Wiesel funcţionînd ca Minister al Adevărului, şcoala Lauder-Reut funcţionînd ca pepinieră a viitorilor conducători ai ţării, controlul CIA/Mossad asupra SRI- semnalat de domnul Corvin Lupu, fiind doar nişte exemple, dintr-o listă teribil de lungă, care atestă postura de slugă în care a ajuns (revenit/ rămas) România.
- dovada cea mai pregnantă a pierderii suveranităţii este impunerea legislaţiei represive (întru intimidare)- pentru ca operaţiile antiromâneşti analizate meticulos în studiul meu şi semnalate succint mai sus să nu poată fi combătute- căci a te împotrivi unor evrei, orice ar face, este "antisemitism"; apărătorii naţiunii sunt pasibili de temniţă grea; piscul dominaţiei distructive fiind cenzurarea memoriei colective.

Ioan Roşca, 17 iulie 2025

Scris de asymetria on Monday, August 04 @ 15:15:32 CEST (314 citiri)
Citeste mai mult... | 30023 bytes in plus | Legislatie | Scor: 0

Afise culturale: Constantin Schifirnet Destin si o viatã de om

M-am născut în 1945, anul când s-a sfârșit cel de-al Doilea Război Mondial. S-a sperat că un asemenea cataclism social și militar nu se va repeta. Dar o consecință, resimțită puternic și în secolul XXI, este scindarea lumii în blocuri militare și ideologice. Am reținut de-a lungul vieții o idee foarte simplă: lumea se schimbă permanent încât ce ai cunoscut în copilărie și chiar la maturitate devine caduc și poți ajunge să spui: asta nu este lumea mea. Epoca în care am trăit a fost dominată de anti: antisovietism, antioccidentalism, anticomunism, antisemitism, antiamericanism.

Constantin Schifirneț, Destin și o viață de om, Timișora: Editura Universității de Vest, 2024. Fragmente din capitolul AM TRĂIT ÎNTR-O EPOCĂ ÎN CONTINUĂ SCHIMBARE, pp.243-256

Redacția Asymetria vă recomandă această carte scrisă senin de un observator lucid, despre vremuri furtunoase.

Scris de asymetria on Wednesday, March 05 @ 11:17:51 CET (554 citiri)
Citeste mai mult... | 34646 bytes in plus | Afise culturale | Scor: 0

Mori de hârtie: Denunt contra lui Dan Culcer. Contextul polemic. Manolescu, Andrei Cornea etc.

Sunt acuzat de «antisemitism» pentru că am afirmat într-un studiu din revista Vatra, că succesul, cât este, real sau construit propagandistic, al operei lui Norman Manea pe piața cărții, are la bază un troc intracomunitar, scrierea unui pamflet comandat, intitulat Felix Culpa. Cronologia simplă și declarațiile lui Norman Manea pot servi drept probe, alături de diverse articolele mai vechi din România literară, publicate de N.M., ca și de diverși alți autori, cu girul lui N. Manolescu.

Am criticat, și prin acest exemplu, publicistica ideologică antiromânească a unor minoritari ostili, a slugilor acestora, a descendenților unor activiști comuniști, care denigrează de peste trei decenii memoria istorică, culturală și identitară a românilor, cu argumente specioase sau chiar fără argumente, în numele unor interese personale sau comunitare specifice. Care participă la o falsificare, cu deformare continuă a imaginii culturii române, prin încercarea de a impune pe plan internațional, ca aparținând culturii române, non valori sau pseudovalori, așa zisa avangardă literară, de pildă, în dauna valorilor sancționate de practică și timp, escamotate sau acuzate de păcatul «naționalismului».

Scris de asymetria on Monday, January 27 @ 19:46:09 CET (521 citiri)
Citeste mai mult... | 9907 bytes in plus | Mori de hârtie | Scor: 0

Polemici: Yossef Abraham. Eminescu si altii. Conspiratia.

Eminescu şi alţii. Conspiraţia.

Am mai scris despre felul mârşav în care a fost lichidat Lorca. Lorca nu era poet naţional – în Spania nu există aşa ceva, ci e vorba de o tradiţie seculară de mari poeţi, pe care Lorca îi continua; dar el era unul dintre marii poeţi ai lumii. Toate acestea nu l-au deranjat pe denunţător, un neom limitat şi stăpânit de impulsuri. Şi Lorca a fost asasinat.

Dar Eminescu era poet naţional: într-o literatură inexistentă apare dintr-o dată perfecţiunea formală, pe care toţi românii o citesc cu lacrimi în ochi! Numai că îi deranja pe mulţi, aşa că şi el a fost lichidat.

Oficial, Eminescu a murit de sifilis, la balamuc. Ce legătură are balamucul cu sifilisul vom vedea mai încolo; numai că admiratorii poetului spun, da’ de unde, sifilis n-avea, e o greşeală de diagnostic… Trebuie însă să avem în consideraţie cea mai grozavă combinaţie, şi boală mintală, şi boală infecţioasă, şi felul mârşav în care s-a făcut uz de combinarea lor. În primul rând, boala mintală. Eminescu suferea de depresiune maniacală – crea mai ales în perioadele de depresiune – diagnoză făcută azi, după mărturii contemporane. În privinţa sifilisului – n-avem la dispoziţie probele de sânge ale lui Eminescu, dar inflamaţia gleznelor, de care suferea poetul, îl poate indica. O altă indicaţie, n-aş spune bună dar puternică, este copilul născut mort, pe care poetul voise să-l aibă cu Veronica (Ana) Micle. Patrimoniul genetic al acesteia era excelent: două fiice cu soţul, ambele de cea mai bună calitate, una profesoară de fizică şi alta cântăreaţă de operă; aşa o femeie nu naşte copii morţi, afară numai dacă-i la mijloc o boală infecţioasă! Şi nu ştim cine-a molipsit pe cine: nici ea, nici Eminescu nu erau prea cuminţi…

Oricum, între ei s-ar fi descurcat; dar aici s-au băgat politicienii, pe care Eminescu îi detesta. În versuri (Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!…), dar mai ales în publicistică, unde dădea şi nume; un asemenea obraznic trebuia lichidat! Cu atât mai mult, căşi băga nasul şi în politica mare (agitaţie iredentă împotriva Imperiului Habsburgic). I s-au făcut atunci provocaţii verbale care au dus la altercaţii – nu-i greu să faci un bolnv mintal să vorbească vrute şi nevrute, tot felul de năzbâtii, că vrea să-l omoare pe Rege… Repede i-au pus cămaşa de forţă şi l-au internat la balamuc. Acolo a fost diagnostic ca suferind de neurosifilis – de ce tocmai? Pentru că acesta poate avea simptome asemănătoare cu depresiunea maniacală. Aşa poate fi explicată şi aruncarea la gunoi a creierului poetului, după autopsie, sub pretextul că s-ar fi stricat – n-avea când, în scurta perioadă dintre moarte şi înhumare! Dar trebuia ascuns faptul că poetul nu suferea de neurosifilis, creierul lui nu fusese lezat. Pe atunci, sifilisul era tratat cu clorură de mercur – medicament eficace, dar şi foarte toxic. Atunci când un om liber îşi dă seama că tratamentul îi face rău, îl întrerupe, singur sau cu avizul medicului curant. Dar la balamuc, şi încă la furioşi, tratamentul poate fi făcut cu de-a sila… nu i-au dat dintr-o dată o doză letală, ci l-au otrăvit încet, ani, până ce-a murit de la sine. Teoria „marelui întuneric” este valabilă numai parţial. Vlahuţă l-a vizitat pe poet, şi l-a auzit declamând cu voce sonoră versuri lipsite de sens; dar după moarte, admiratorii au găsit un carneţel cu versuri care dovedeau integritate mintală (publicate mai apoi în revista literară Fântâna Blanduziei). Aşa ceva este posibil, şi menţinerea poetului izolat, fără posibilitatea de a scrie şi de a comunica, este şi ea o crimă. Dac-ar fi fost lăsat în pace ar fi trăit mai mult, şi ar mai fi creat. * Cu câteva zeci de ani înainte fusese ucis, în Rusia, poetul lor naţional, Puşkin – şi el boier care-i deranja pe mulţi (spre deosebire de Eminescu, Puşkin avea ceva bani). Nobilimea nu lucra; pentru ei, ar fi fost o ruşine. Singurele cariere posibile erau cea miltară şi cea diplomatică; altfel, se ţineau numai de adulter. Cu o condiţie: să nu se vorbească. Că dacă se vorbea, onoarea era pătată, şi trebuia spălată în sânge. La fel şi Puşkin; dar el, pe deasupra, scria versuri nemuritoare. Versuri care chemau la libertate, şi care au fost găsite în posesia revoluţionarilor, şi ei boieri. Ce facem cu el? Nu luase armele, şi să judeci un nobil era greu. S-a făcut atunci uz de serviciile unui aventurier francez, d’Anthès, bun trăgător. Provocaţia a fost organizată imitând acţiunea romanului în versuri al lui Puşkin, Evgeni Onegin. D’Anthès s-a căsătorit cu sora soţiei lui Puşkin, şi imediat a început s-o curteze pe soţia lui Puşkin. Afacerea a fost larg difuzată, însuşi ţarul a menţionat-o, şi a fost răspândit un pamflet batjocoritor în franceeză, limba nobilimii, însă incorectă. Puşkin a fost nevoit să-l invite la duel pe d’Anthès, şi atunci… D’Anthès a fost arestat, însă repede ţarul l-a graţiat, l-a degradat (era ofiţer) şi l-a expulzat, aşa că fapta nu a fost anchetată. Cei implicaţi ştiau cine este Puşkin, dar aceasta nu i-a oprit. * Cu câteva zeci de ani înainte fusese ghilotinat André Chénier, al cărui versuri l-au influenţat mai apoi pe Puşkin. El era cel mai mare poet francez al vremii sale, dar nimeni nu ştia, nici măcar el: publicase foarte puţin, şi oricum, marea mea creaţie a fost scrisă în puţinele zile în care-şi aştepta execuţia; atunci şi-a exprimat mânia împotriva regimului de tiranie Mai înainte fusese revoluţionar legalist, şi, ca publicist, protesta împotriva căii teroriste pe care o adopta revoluţia. Când n-a mai putut-o face, s-a ascuns, şi a fost arestat din întâmplare, când se dusese să facă o vizită, şi a fost găsit de zbiri care căutau pe altcineva… E interesant amănuntul că era însoţit de o tânără, dra d’Estat, cu care avea pare-se doar legături politice; însă, gentleman, ştiind ce pericol o ameninţă, s-a pus în evidenţă, a fost arestat, şi însoţitoarea lui a putut să se salveze. Situaţie paralelă (nu identică) cu o situaţie din opera de după un secol, Andrea Chénier. La închisoare el şi-a scris cele mai importante poezii – culese de fratele său, care-l vizita, şi care mituia din gros temnicerul. (Regimul era condus de Incoruptibilul Robespierre; toţi ceilalţi luau şpagă.) Fratele a vrut să intervină pe lângă Robespierre, dar acesta nu-l uitase pe André, publicistul care-l atacase; e de presupus că nici nu cunoştea conţinutul poeziilor, care denunţau regimul terorii. Ei, André Chénier a fost ghilotinat; după două zile. Adunarea Naţională l-a scurtat de-un cap pe Robespierre, şi toată această nebunie a încetat. La închisoare, André Chénier a văzut-o pe muza lui, Aimée de Coigny, despre care a scris poezia Frumoasa captivă; atât şi nimic mai mult. Ea, pare-se, habar n-avea de el, şi în memoriile ei nu-l menţionează. Pe atunci, ea avea alte probleme. Acuzată de nuştiuce complot, moartea îi era sigură. Printrun intermediar a plătit şpagă zdravănă acuzării, aşa că a fost scoasă de pe listă. Adevărat, era nobilă, ceea ce tot moartea însemna; dar între timp căpătase un respiro. Socoteala s-a dovedit a fi justă: Robespierre a fost scurtat de-un cap, şi Aimée a scăpat. În opera prezentată peste un secol, toate acestea se amestecă astfel. Maddalena di Coigny, iubita lui Andrea, după ce-a epuizat toate posibilităţile de a-l salva, vrea să moară împreună cu el. Mituindu-l pe temnicer, e lăsată s-o înlocuiască pe altă nobilă condamnată la moarte, şi ambii, Andrea şi ea, se duc fericiţi la execuţie, cântând: Trăiască moartea împreună. *

În tinereţe, având o treabă la biblioteca Universităţii din Iaşi (Fundaţia, lângă statuia lu Eminescu), am intrat în sala de lectură şi am găsit – colecţia revistei Convorbiri Literare (prima serie), deschisă tocmai la pagina cu poezia lui Eminescu, Doină, interzisă sub comunişti, şi am putut s-o citesc. Aşa se difuza pe atunci cultura naţională.

Nota:

Scris de asymetria on Saturday, August 31 @ 20:20:33 CEST (663 citiri)
Citeste mai mult... | 17981 bytes in plus | Polemici | Scor: 0

In epicentru: Magda Ursache în dialog cu George Motroc

Modele. Cum trebuie înțelese… Magda Ursache în dialog cu George Motroc

George Motroc : Doamnă Scriitoare Magda Ursache, vă rog să-mi permiteți să vă adresez, atât în numele redacției revistei, Actualitatea literară′′, dar și al celor care vă citesc, 80 urări aniversare de sănătate, bucurii și putere de muncă literară ! De asemenea, vă rog să acceptați un interviu despre modelele dvs. umane și literare, de ieri și de azi, despre lumea în care trăim, pornind de la cartea dvs. Dialog cu scriitorul Adrian Alui Gheorghe -, Supraviețuiri în Post-Moralia” Dar, înainte de toate, v-aș ruga să acceptați să ne spuneți sau altora să reamintiți ce înseamnă pentru dvs. un model literar și uman ?

Magda Ursache : Dragă George Motroc, am răspuns de-atâtea ori, de-atâtea ori la întrebarea asta. Totu-i să găsesc cuvinte noi, că opiniile, convingerile mele sunt aceleași. Modelele sunt temelia, pietrele de temelie. Cum să construiești pe nisip ? Nu mi-ar ajunge spațiul întregii reviste pentru a le enumera. Mai exact spus, reperele. Sunt și eu o sapiensă acum, dar tot am nevoie acută de repere. Vechi și noi. Încep cu primul model uman : tatăl meu, Alexandru Marinescu, un avocat de elită, multilingv, zvârlit din baroul bucureștean la judecătoria de ocol din Pârscov. Norocul meu a fost că acolo viețuia, atunci, V. Voiculescu. Aducea a sfânt, cu pletele lui albe, cu barba albă. Când l-am văzut în privdor, l-am întrebat pe tata : „E Doamne-Doamne ? Poetul mi-a dăruit poveștile Reginei Maria, pe care am făcut imprudența să le duc la școală. Ce huiet, ce zbucium ! Cât pe ce să fiu exmatriculată. Și tot la Pârscov, în casa – muzeu am primit Premiul „V. Voiculescu”, pentru mine cel mai important dintre toate. Tata mi-a pus în mâini cărțile care trebuiau citite. Da, am făcut ocolul pământului în o mie de cărți. De la el mi se trage ideea că binomul bellus-bonus se impune ca un criteriu al judecății estetice. Că modelul implică statutul clasicist : armonie, proporție, măsură. Mi-e frică să nu fi spus de prea multe ori că evenimentul cel mai important a fost când Petru Ursache a intrat în viața mea. Și-i singurul eveniment de neschimbat. Petru e motivul să fiu recunoscătoare lui Dumnezeu. Este stabilopodul meu etic și estetic. Ca și el, nu consider total depășit nici etnicul, nici eticul, nici esteticul.

G. M. : Dincolo de aceste exemple fericite de modele din viața dvs. și cărora sper să le dedicăm niște interviuri separate, la fel de bine stau lucrurile și în lumea scriitorilor de ieri de azi ?

Magda Ursache : Mai greu decât să-ți scrii opera este să-ți „scrii” biografia. Nu-mi plac autorii fără măduvă spinală, oameni de apă, chiar geniali fiind, în grația celor 9 muze la un loc. Și sunt mulți oameni de apă, care iau forma vasului în care sunt turnați. Nu pot și nu vor să-și păstreze forma. Reperele mele sunt scriitorii cu spatele drept ca firul de plumb, cu postură impecabilă în fața politicienilor. În Ars expectandi, am un astfel de personaj, dar nu-i scriitor. Cu scriitorii e mai greu. Self-elitei actuale îi place să facă sluj la președinți. Un adevărat scriitor nu poate sluji puterea, orice i s-ar oferi. Cei trei F : faimă, favoruri, fonduri se obțin. Dar ce faci cu demnitatea, cu onestitatea ? Ca să nu mai pomenesc de conștiință. Puterea, după David Owen, e agent patogen. Alta e menirea „cărțarului” (e un trouvaille al editorului G. Pienescu) și trimit la o carte a mea : Viețile cărțarilor contimporani după Magda U., Eikon, Cluj-Napoca, 2012. I-ul boldit e o reverență la Titu Maiorescu. În studenția mea, statuia lui zăcea în curtea lui Ioan Nădejde, socialistul ateu care scrisese vreo patru volume ca să se întrebe : „Este sau nu este Dumnezeu ? Statuia lui Maiorescu a fost topită și din bronzul ei s-au făcut clanțe pentru Rectorat. Sunt și acum aceleași clanțe. În Decembrie 1989, studenții i-au pus ceva urât mirositor pe clanță rectorului de atunci, Viorel Barbu. A demisionat sau a fost demis, că nu mai știu. T. Maiorescu rămâne spiritus rector, de care ducem mare lipsă. Așadar, înapoi la Maiorescu : „Să învățăm marele adevăr că mediocritățile trebuie descurajate de la viața publică a unui popor (...). Ceea ce are valoare se arată de la prima sa înfățișare, în meritul său și nu are trebuință de indulgență, căci este bun pentru toți și pentru totdeauna !” Ca Eminescu. Iar noi suntem covârșiți de mediocritate, incompetență, jocuri de interese. „Dreapta măsură” e greu de păstrat. Prăvălim statui. Constant se lucrează la ajustarea statuii lui Kogălniceanu, pentru că nu mai place direcția „Daciei literare”, pentru că irită datoria față de etnie. Imediat după „cotitura” din '44, a fost decapitat bustul lui Goga, din Rotonda grădinii Cișmigiu. Chichireaua useristă a urlat pe seama unui bust modest de pe Bulevardul Copou. Cică Goga a fost înmormântat cu svastică pe sicriu, ca și cum mortul o pusese acolo. Pe soclu, a apărut o plăcuță unde sta scris că poetul a fost hitlerist, fascist, etc. Rasist Octavian Goga, prieten cu Petöfi Sandor, maghyarul ? Noaptea, placa incriminantă a fost demontată de un om de bine. O s-o pună la loc vreo Ana Pauker useristă ? De la Internaționala la Infernaționala e un lat de palmă, ca și între adevăr și minciună. Mă mir că mă mai mir. Shakespeare e intezis în câteva universități ca prea „albist”, antisemit și alte bazaconii puse pe seama contemporanului lui Jan Kott, dar și al nostru, al tuturora, așa cum Eminescu e contemporanul de neprețuit al românilor. Ei, nu chiar al tuturora. Un editor de Carte Românească îl consideră „idiot”. Da, ați citit bine. I.P. Culianu afirmă sfidător că Eminescu e „pretins poet”, „grosolan”, „ambiguu sexual”, „libidinos” Nefericitul număr al „Dilemei”, din '98, întâi m-a indignat. Acum chiar mi-e milă de dilematici. Eminescu e vechi, don' le, noi suntem noi. Dar care „noi” ? Cei pe care îi înfurie sintagme „ca poet național”, „ om deplin”, „arheu”, venind dinspre Noica, Petru Creția, Th. Codreanu. În aceste „zile nevrednice” (e sintagma lui Iorga) trebuie să avem urechi deschise pentru cuvinte înalte. Din păcate, Nicolae Iorga e pamfletat în stilul lui I. Ludo, „vulcan care scuipă borș”, acum declarat „hârb”, „iresponsabil”, luptând pentru „o tradiție inventată”. Și câți bâlbâiți fără cuviința cuvântului nu-i critică pe Pârvan, pe Const. Rădulescu-Motru, pe Ion Petrovici, ca țărăniști conservatori, „distrugători de civilizație”. Se pun curent în ghilimele simțul istoric și tradiția, ca să ne distanțăm de ele. Const. Rădulescu-Motru e acuzat că se ocupă obsesiv de specificul național, pus în ghilimele și el. Or, specificul e consubstanțial unității stilistice a culturii românești, ritos negată de alții și alții.

Scris de asymetria on Tuesday, February 06 @ 18:46:30 CET (890 citiri)
Citeste mai mult... | 32515 bytes in plus | In epicentru | Scor: 0

Restituiri: Imagini din CLUJUL interbelic

Cititor scrie "https://actualdecluj.ro/o-calatorie-prin-clujul-interbelic-cum-vedeau-trei-jurnalisti-cartierele-orasului-cu-2-ani-inaintea-celui-de-al-doilea-razboi-mondial-centrul-orasului-era-o-lume-a-extravagantei-risipei-si-exceselo/"

Scris de asymetria on Friday, January 19 @ 10:25:51 CET (787 citiri)
Citeste mai mult... | Restituiri | Scor: 0

Istorie recenta: Cora Muntean, Bucurestii, sub dictatura Coronavirus

„Am ajuns, iată, s-o invidiez pe Cora Muntean. Pentru că ea a avut avantajul de a ieși din casă. De a ajunge cu legitimația de reporter nu la Polul Nord sau în Deșertul Gobi, ci în Bucureștiul primăverii lui 2020. Față de cititorul închis în casă, ea a avut avantajul de a ieși pur și simplu pe străzile Capitalei. Ca să vezi A ajunge pe străzile Bucureștiului a fost timp de două luni o aventură mai ceva decît a ajunge pe Lună. Are însă și al doilea mare avantaj al reporterului. Știe să observe. Acolo unde privirea cititorului lunecă fără să se oprească, reporterul descoperă amănunte semnificative pentru halucinanta atmosferă dată de un oraș care trăiește sucit, mai ceva ca acel Cănuță al lui Caragiale. Pe parcursul documentării, se vîră acolo unde pare mai interzis, mînată de curiozitatea de gazetar, care nu diferă prea mult de curiozitatea omenească pur și simplu, observă ceea ce ochiului obișnuit i-ar scăpa și vorbește despre ea însăși. Reporterul e prin definiție atent la lumea din afară, concentrat asupra lumii din jur pentru a nu-i scăpa nimic din ceea ce rămîne important”.

Ion CRISTOIU

Extras din Cora Muntean, Bucureștii, sub dictatura Coronavirus

MX Editura Mediafax © SC Editura Mediafax SRL, 2020

La un gard de președinte, la un pas de o încurcătură

22 aprilie. Înainte de a mă aventura prin Rahova și Ferentari, căci mă bate gândul să ajung și pe acolo, miercuri am descins în Cotroceni. Cu metroul până la Politehnică, iar de acolo e o aruncătură de băț până la palatul unde stă domnul președinte. Am ajuns înaintea premierului și a miniștrilor cu care avea ședință de lucru, prin urmare la intrarea Leu era o mare foșgăială de trupe: militari, jandarmi și polițiști. Cum eram singura persoana care staționa peste drum de intrare, toate privirile s-au oprit asupra mea. Desigur, nu am avut curajul să trec. De fapt, curaj aș fi avut, dar nu am vrut să mă complic. Parcă și leul din vârful statuii s-a zbârlit la mine. Mi-am zis că ia mai bine fac eu cale întoarsă și merg să văd care-i treaba pe la AFI. Circulau salvările cu sirenele urlând de aveam senzația că sunt în Beirut. La un semafor așteptau două doamne în vârstă, când a trecut o ambulanță SMURD în care și șoferul și cel din dreapta erau în combinezoane albe, cu măști, cu glugi. Sirena chirăia de-ți țiuiau urechile, deși nu era nicio mașină în față. Doamnele s-au închinat de zici că a trecut Preafericitul, apoi una a decis: „Hai să mergem în casă, că poate ne adună de pe străzi ".

La „Președintele României

Probleme cetățenești” era închis La mall era dezolant. Nu doar că era pustiu, dar pe lângă că erau ferecate ușile, în fața lor au fost așezate garduri de fier, ca pe stadion, de parcă voiau să stăvilească o invazie a dependenților de shopping. Doar fata frumoasă de pe un banner imens, care făcea reclamă pentru un parfum, părea vie pe acolo. Și porumbeii. Adunați grămadă, nici nu se urneau când treceai printre ei, ba parcă te priveau cu reproș că le calci teritoriul. M-am învârtit cât m-am învârtit în jurul clădirii și am dat și peste un homeless. Stătea pe o bancă și vorbea singur. Instinctiv, m-am îndepărtat când l-am văzut. „Nu sunt periculos, nu vă fie teamă. Sunt plictisit", a strigat el în urma mea. Am decis să merg înapoi la palat. Cred că se terminase reuniunea, că mai era doar mașina armatei în față. Am făcut niște poze de departe și am luat-o în jos pe lângă gard. La poalele dealului, când s-a terminat și imensa curte a palatului, am dat de o poartă pe care scria: „Președintele României. Probleme cetățenești". Evident, era închis, de parcă tocmai atunci se terminaseră toate problemele cetățenilor. Știu, le transmitem online, dar dacă tot eram în zonă, am zis să încerc să le transmit și verbal. Am strigat de câteva ori: „E cineva ?", dar nu mi-a răspuns decât un câine tot mai nervos.

Am traversat și am dat de un șir de magazine, toate închise, cu excepția celor care vindeau sicrie. Am scuipat, imaginar, în sân de trei ori și am traversat. La un atelier de reparat pantofi, omul și-a lăsat numărul în ușă „pentru orice urgență". Clar, de la atâta umblat, oamenii chiar își tocesc pingelele. Bag de seamă că meseriașii vor începe să aibă valoare. Mi-a plăcut optimismul din afișul altui magazin, „Închis. Dar vom redeschide”. La Spitalul Universitar era liniște, chiar prea multă liniște. În curte au fost amplasate două corturi mari, probabil pentru pacienți cu COVID, de ordinul sutelor de mii, pe care-i tot anunțau doctorii responsabili cu panicarea populației. Peste drum, ruinele Casei Radio răsăreau ca o pată rușinoasă, pe care nimeni, de 30 de ani, nu reușește să o șteargă. În drumurile mele prin Capitală am întâlnit multe astfel de ruine, unele care ar fi putut deveni niște perle, așa cum au fost odată. Am dat de o biserică, Sfântul Elefterie Nou, o capodoperă a arhitecturii. Chiar este foarte frumoasă, fără a fi opulentă. M-a mirat când am văzut că felinarul de deasupra intrării era aprins deși era ziua-n amiaza mare ; mi s-a părut a fi un far care-și risipește lumina. Pe lateral, în curtea bisericii, printre dalele de beton, a început să răsară iarba. Dincolo de gard, alți porumbei stăteau în tihnă pe iarbă. Mi-am amintit că azi este Ziua Pământului. Peste tot parcă Pământul se bucură că azi sărbătorește singur. Nu mai recurg la retorica potrivit căreia am batjocorit atât de mult natura, fără să ne pese de nimic, doar că azi mi s-a părut că ei îi este mult mai bine fără noi, că eram ca niște musafiri obraznici.

Cum m-am simțit o clipă ditamai spioana

Am ținut-o pe Splai, să ajung la Izvor și m-am ghidat după clădirea Parlamentului, pentru că dacă s-ar da un premiu pentru cea mai talentată rătăcită, aș urca sigur pe podium. Și ajung la Institutul Național de Cercetare- Dezvoltare Medico-Militară „Cantacuzino”. Fac repede o poză și dintr-o dată aud că strigă cineva că nu am voie. Mă uit pe gard și văd semnul, privesc dezolată la militar. „Mergeți mai departe”, îmi spune el. îi fac un semn amical și plec. Dau de Institutul de Cercetare „Victor Babeș”, unde era pustiu. Doar un domn de la pază uda florile cu un furtun. Iar dau de o poartă tot cu Institutul „Cantacuzino”. Aici era mare agitație, de parcă tocmai descoperiseră vaccinul-minune. Mai mulți militari umblau încoace și încolo. Nici nu am mai încercat să fac poză, doar m-am oprit puțin să mă uit. Când aproape ajung în intersecție, mă trezesc, dintr-o dată, cu trei bărbați în fața mea. Efectiv am trăit pe viu expresia că au răsărit din pământ. Așa cum eu par o doamnă, ei păreau din servicii. „Bună ziua”. „Bună ziua”, răspund eu. „Ce căutați în zonă?” Am vrut să răspund : „Spionez, că am auzit că s-a descoperit vaccinul-minune”, dar am zis că e mai înțelept să nu mă apuce tocmai acum glumele. M-am uitat la haine, să observ vreo umflătură la brâu, dar nu am văzut nimic. „În documentare”, spun eu. „Documentele dumneavoastră, vă rog”. „Cred că mai întâi ar trebui să știu cine sunteți, nu? Cel cu care conversam și-a scos o legitimație și mi-a fluturat-o prin față. Cum eram la distanța fizică, în acest caz și socială, cerută și cum el a manevrat-o în viteză, nu am văzut nimic.

Scot legitimația, buletinul și declarația. întinde mâna după ele. „Dacă vreți să vă atingeți de lucrurile mele, vă dau un pic de Mona”, spun eu. Ceilalți doi au intrat în alertă. Bag mâna în geantă și scot flaconul de spirt. Cei doi au luat pe loc repaus. Între timp, văzuseră legitimația de presă, că am pus-o să se vadă. Am despăturit declarația, apoi am arătat buletinul și legitimația.

„Sunteți jurnalistă”, constată el. „Da”. „Și ce documentați, nu vedeți că totul e pustiu?”

„Păi, cum să vă spun, un jurnalist talentat este în stare să scrie ceva foarte interesant și despre nimic, despre pustiu”, îi explic eu. Bine, adevărul este că îmi cam bătea inima. „Și tocmai în această zonă v-ați găsit?” „Să vă explic cum stă treaba. Eu vin de la Cotroceni. De la Palatul Cotroceni, și nu mă descurc deloc cu orientarea, așa că am ținut drumul pe Splai. Habar n-aveam ce este în zona asta. Și nici nu cred că e un obiectiv secret, că dacă era l-ați fi izolat”. „Bine, dați-mi, vă rog, totuși, buletinul”. I l-am dat, s-a uitat o secundă pe el și mi l-a înapoiat. Am scos un șervețel dezinfectant și l-am șters. „L-ați și scanat?”, am întrebat eu zâmbind. Doar că având mască, evident că am risipit degeaba zâmbetul. Ei nu aveau. „Mergeți”, m-a îndemnat el. „Unde veți scrie despre asta ?" „Pe cristoiublog." „A, OK, o zi bună, aveți grijă!" Asta cu „aveți grijă" nu am știut cum să o interpretez.

Apoi, ajunsă acasă am deschis mailul și am aflat că „joi, la ora 8:30, premierul Ludovic Orban face o vizită la Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Medico- Militară „Cantacuzino”, la care participă și ministrul Apărării Naționale, Nicolae Ciucă. Apropo de măști și „par o doamnă", deschid două paranteze. Prima, scurtă: pe mine, care sunt „din spate liceu, din față muzeu", purtatul măștii mă avantajează. Nu-mi place, dar decât ridurile… Amintire de pe Șeremetievo A doua, la Moscova, în 2014. M-am coafat, m-am machiat, m-am îmbrăcat la costum. în avion, am nimerit între jucătorii unei echipe de fotbal. Români. Eu eram la margine, doi lângă mine și în jur numai fotbaliști. Ceilalți râdeau și făceau poante, ca băieții. Ăștia de lângă mine ședeau atât de rigizi, săracii, că le era jenă să se manifeste. La coborâre, când am ajuns la controlul de frontieră, mie îmi reține polițistul pașaportul, iese din cușcubeta lui, mă ia de cot și mă pune lângă perete. Lipită. Adică într-un loc în care mă vedeau toți ceilalți care treceau. Când a trecut echipa de fotbal, au făcut jucătorii niște ochi cât cepele. Ce s-or fi gândit? Că sunt vreo traficantă, că ceva nu e în regulă cu mine. Se termină coada, polițistul rus cred că uitase de mine. M-am dus la geam și l-am întrebat ce fac. Mi-a făcut semn să mă întorc la loc. Doamne, dar ce am mai putut pătimi! Mi-am amintit că la ambasadă, când am luat viza, ofițerul mi-a spus că „asta nu vă garantează că veți putea intra pe teritoriul Federației Ruse”. Doamne, dar de ce tocmai eu dintr-un avion întreg ? Văd că vine spre mine un alt polițist, foarte dichisit. îmi spune : „Sunteți binevenită pe teritoriul Federației Ruse!" Văzând privirea mea nedumerită, a adăugat : „A fost aleatoriu". Gazda mea, Vladimir (altul), s-a amuzat teribil și mi-a spus că așa se procedează. Iau din grup o persoană, care pare cea mai inofensivă, și o expun, apoi studiază reacțiile celorlalți și unii pică în plasă când se gândesc că „dacă pe asta au ghicit-o…”, au anumite manifestări care îi dau de gol. Prietenul lui Vladimir, cu care eram la masă, a spus că s-a întâmplat din cauză că „you look like a lady". De atunci, de câte ori mă amuz pe seama mea spun că par o doamnă. Închid parantezele și revin la drum. Am ajuns la Parlament și am constatat că mi-e foarte dor să merg acolo, să stau de dimineața până seara, să discut cu aleșii neamului. Din fericire, am primit informația că începând de mâine putem fi prezenți fizic la lucrările aleșilor. Parcul Izvor era închis, dar după garduri natura dădea un spectacol impresionant. Mi-am amintit de diminețile când veneam de la metrou pe acolo și de fiecare dată mă opream zece minute și ședeam pe o bancă. În drum către tramvaiul din Victoriei, am făcut un popas la anticariatul Târgul Cărții, de la Colțea, și am stat acolo aproape o oră. Nu degeaba, am răsfoit și citit câteva pagini din ultimele apariții. Oricum, într-o lume înțepenită, cărțile ne-au dat posibilitatea de a evada din prezentul aproape apocaliptic.

Parlamentul a devenit încă o sală a pașilor pierdut

23 aprilie. Joi, de Sfântul Gheorghe, a fost prima zi, după 13 martie, în care noi, jurnaliștii, puteam intra în Parlament, la ședința de plen a Camerei Deputaților. Îmi amintesc perfect ziua de 12 martie, atunci când trebuia să fie învestit guvernul Cîțu. Știți toată tevatura, că Florin Cîțu nu a mai venit. Era 12 martie, noul Coronavirus era în floare, însă liberalii și lohannis aveau un singur refren: alegeri anticipate, să scape de ciuma roșie. Simptomele date de boală erau catalogate de președinte drept mofturi. Eu și Marius, un coleg de la TVR, am plecat ultimii. S-au stins toate luminile de la P1, acolo unde e sala de plen, și am plecat pe bâjbâite. Povesteam despre cât de mult ne-am săturat de jocurile făcute de politicieni, apoi ne-am luat rămas bun și am spus „pe mâine". A doua zi nu erau lucrări la Parlament, dar aveau liberalii ședință, după criza cu Cîțu. „Pe mâine" i-am spus și doamnei de la poartă după ce mi-a dat legitimația de acces. A doua zi, vineri, 13 martie, m-am tot sucit și învârtit prin casă până când am zis că nu mai plec. Pe la prânz, îl văd pe premierul demis și interimar, Ludovic Orban, cu toată presa lângă el, flancat de ministrul Sănătății, Victor Costache, și îl aud că anunță senin că e posibil să fie infectat cu noul Coronavirus. De senatorul Vergil Chițac. Mi-am făcut cruce de trei ori. Unu, că îmi pune cu atâta nonșalanță colegii în pericol. Doi, că nu am fost nici luni la ședința de pomină, unde Chițac ar fi dat cu generozitate boala la toată lumea. Așa mă gândeam atunci, sub primul impuls, apoi, încet- încet, am realizat că a fost un circ fără bani și că nu a fost nimeni în pericol. Și un circ prost, că politicienii nu prea reușesc să producă scenarii beton. La câteva zile s-a închis Parlamentul, s-a instaurat starea de urgență, s-a făcut bine și domnul Orban, a devenit premier plin și s-au apucat de treabă cu epidemia.

Scris de asymetria on Friday, January 19 @ 10:23:23 CET (1091 citiri)
Citeste mai mult... | 36696 bytes in plus | Istorie recenta | Scor: 0

In epicentru: Magda URSACHE. Masca peste tot

Zice presa de octombrie 2021 că Pas cu pas, cartea Președintelui nost’, costă 80 de bani, dacă ți-o comanzi n-am reținut unde. E singurul obiect care s-a ieftinit. Cât despre librăriile din România educată, nu poți intra decât cu certificat verde, pe motiv că ele, librăriile, nu-s „esențiale” ca magazinele alimentare. Se pare că nici școlile. De ce? Ministrul Învățământului Sorin Cîmpeanu spune că nu știe să răspundă la această întrebare. În ritm de rock, Împrumutătorul Câțu deschidea fizic școala. Era asomat (pardon, asumat) să riște. Supermanul cu emisie accelerată (de nu-l înțelege mai nimeni) riscă, dar riscurile sunt ale noastre. Decizia asomată de Iohannis a fost să-l ținem sus-sus-sus, însă incompetența noi o plătim. Cu abandon școlar, cu școli închise iarăși, luni, 25 octombrie, în re-deschidere promisă ... Păcănelele or fi rămas permanent deschise? Primarul - interjecție din Cluj se lăuda că a rezolvat problemele cu laptopul. Domnu’ Boc, chiar credeți că țăranul ardelean are computer și laptopuri la copiii de școală? Are doar coasă.

Scris de asymetria on Sunday, November 07 @ 18:27:01 CET (1608 citiri)
Citeste mai mult... | 16319 bytes in plus | In epicentru | Scor: 0

Editoriale: Magda Ursache. OAMENI DE APA

Magda Ursache. OAMENI DE APĂ

„Conștiința a ceea ce este și hotărârea fermă e puterea cea dintâi a unui popor.” N. Titulescu
Am aflat, în „Jurnal israelian” Nr. 33, 2021, un poem magnific de Șerban Foarță, intitulat Om-de-Apă. Mâhnit „că nu-și poate forma/păstra-o,-asta e enorma/ rușine a Omului de-Apă” ; el se lamentează, ce-i drept, dar ia forma vasului în care e turnat. Spuneam în foiletonul precedent, Anulează Cultura !”, că nu vreau să mă supun acestei politici/mișcări sau ce-o fi ea, Cancel Culture. S-a mai dărâmat o dată statuia lui Maiorescu. În studenția mea, zăcea pe strada Sărărie, în curtea lui Ioan Nădejde, propovăduitor al socialismului și ateismului, care se tot întreba între 1881 și 1884 : Este sau nu este Dumnezeu ? Statuia a fost apoi topită și din bronzul ei s-au făcut clanțe rectorale. O prăvălire iarăși de statui ? Îl prăvălim pe Kogălniceanu pentru că nu ne mai place direcția sa, a Daciei literare, dar și pentru că omul din Cogâlnicul Basarabiei arată, din fața Universității „Cuza”, direcția : peste Prut. După „cotitura” din 1944, a fost decapitat bustul lui Goga din rotonda Cișmigiu. La Iași, recentuț, doamna parlamentar Chichirău a făcut zarvă mare privind bustul de pe Copou al „poetului părtimirii noastre”. Altă consoră a sa a apărut într-un tricou cu chipul Anei Pauker.
Magda URSACHE

Scris de asymetria on Thursday, April 15 @ 17:55:25 CEST (1905 citiri)
Citeste mai mult... | 14356 bytes in plus | Editoriale | Scor: 0

Istorie recenta: Ioan ROSCA. Analiza contrarevolutiei din 1990: O revenire

Concluzie? 3.4 O revenire imaginară… Cei ce am reuşi să coborîm de pe Everestul ucigaş al ascensiunilor filosofice extreme, înainte de a fi răpuşi de lipsa aerului (materiei spirituale), ar trebui să re-construim, asumîndu-ne situaţia demiurgică- deci arbitrară, un spaţiu coerent de sensuri, de care să putem sprijini un păienjeniş de atitudini, misiuni, acţiuni. In amenajarea vechilor/noilor cuiburi ale gîndului ne-am putea lăsa pilotaţi de coerenţa adecvării la o nouă realitate sau motivaţi de bucuriile rezonanţelor cu sinele din trecut. Dacă am procedat la deconstrucţie cu oarecari menajamente, vom mai găsi material de zidit printre ruinele fostelor noastre înjghebări, poate chiar întregi clădiri conceptuale, rămase în picioare- cu temelii valorice cu tot- mulţumită continuităţii/inerţiei existenţiale. Să spunem că am alege întoarcerea în sine, întru Bine. Am descoperi atunci de ce se poate re-crede în ceva, de ce te poţi împlini ca adept al dreptăţii sau adevărului- sfidînd teama de zădărnicie. După care, coborînd spre un nivel mai concret , ne-am regăsi "datoriile", acele sarcini/răspunderi care ne întăresc unuitatea/forma, combătînd transformarea devenirii în destrămare. Mai e un pas pînă la acte, dar bănuiesc că aici reconstrucţia internă nu mai poate evita dimensiunea socială- totul depinzînd de ce fac şi cei din jurul nostru, cu care ne-am sincronizat sau nu, pe drum. E deja greu să-ţi ţeşi singur o religie socială, dar să o şi practici fără colaborări- devine absurd. Dacă am trece şi de hopul acesta, împreună cu cei cu care am rămas în rezonanţă, am putea recuceri poziţia din care am plecat, cu avantajul de a fi parcurs spirala ce ne-ar permite să jucăm cu chef, deşi ştim că jucăm- şi chiar ce , cum, şi de ce. Atunci ar apare din nou, în lumină întărită de întunericul din care revenim, umbrele celor care au mers pînă la capăt în apărarea demnităţii. Şi mişcîndu-ne dezinvolt printre etajele peşterii lui Platon, am repercepe păpuşarii care au terciut destinele celor înlănţuiţi de regimul comunist, care ne-au irosit scînteia vieţii. Intii, actorii direcţi, instrumentele oarbe ale represiunii, mercenarii şi profitorii. Apoi, în fundal- stăpînii dinăuntrul lagarului, în culise-regizori externi şi în prim plan- marionetele "civice" (vezi si [96]) . Vom re-constata că păpuşarii de afară s-au aliat cu ticăloşii locali întru paralizarea emancipării victimelor- care nu convine paraziţilor mondializaţi (vezi şi [97]). Reveniţi la nivelul simplu/curat de discernămînt, curăţaţi de propagandă, vom sesiza de ce condamarea comunismului a fost înlocuită cu denunţarea "antisemitismului" (vezi şi [98, 99]), răsturnare care revalidează sentinţele Tribunalului poporului şi spune tot despre destinul ţării. Faptul că "sfinţii închisorilor" trebuie consideraţi iar "bandiţi" (vezi şi [100]) arată pe ce mîini am ajuns/rămas, mutînd lumina de la est la vest. Dezbăraţi de toxinele ideologice care ne-au paralizat, vom revedea sintetic istoria încercării de ridicare a naţiunii Române şi vom observa piedicile de care s-a lovit şi care sînt pe cale să o răpună, jertfind-o pe altarul unui cosmopolitism anihilant, legitim pentru anumite plămădiri conştienţiale, dar incompatibil cu justiţiarismul. S-a suferit prea mult pentru ca renunţarea la visul românesc să nu ne scopească. Am sosit la capătul incursiunii regresive: aici ar urma să recucerim candoarea cu care sălbăticii din care ne-am diluat işi făceau bărbăteşte dreptate…

7 iulie 2020

Ioan Roşca (PhD în fenomenul explicaţiei, http://www.ioanrosca.com/ ) P { margin-bottom: 0.21cm }A:link { so-language: zxx }

Scris de asymetria on Saturday, March 06 @ 21:52:48 CET (1888 citiri)
Citeste mai mult... | Istorie recenta | Scor: 0

Recenzii: Social-democratia ca utopie la Henri H. Stahl (Nicolas Trifon)

Şcoala Gusti face obiectul unei multitudini de contribuţii regrupate în două volume. Primul, Marginal şi experimental – Cooperativa Gusti: două decenii de cercetare în istoria sociologiei (coord. Ionuţ Butoi, Martin Ladislau Salamon, Bucureşti, Eikon, 2020), a apărut acum câteva luni; al doilea, Condamnare, marginalizare şi supravieţuire în regimul comunist. Şcoala gustiană după 23 august 1944 (coord. Zoltán Rostás, Chişinău, Cartier, 2021) a ieşit săptămâna aceasta de la tipografie. Într-un caz, ca şi în celălalt, cercetările în materie de istorie orală şi interviurile realizate încă din anii ’80 de Zoltán Rostás sunt la originea perspectivei adoptate de o bună parte dintre autori, deseori membri ai Cooperativei G. Convorbirile lui cu Stahl, publicate cu titlul Monografia ca utopie: interviuri cu Henri H. Stahl: 1985-1987 (București, Paideia, 2000), constituie actul de naştere al acestei structuri informale care se prezintă mai degrabă ca o cooperativă decât ca o instituţie academică.

Sursa : https://pagini-libere.ro/social-democratia-ca-utopie-la-henri-h-stahl-nicolas-trifon/

Scris de asymetria on Wednesday, March 03 @ 17:28:29 CET (1942 citiri)
Citeste mai mult... | 33771 bytes in plus | Recenzii | Scor: 0

Editoriale: Paul Goma, ANTISEMIT CHIAR SI DUPA MOARTE ? de Radu Negrescu-Sutzu

ANTISEMIT CHIAR ŞI DUPĂ MOARTE ?

Într-un excelent interviu dat lui Cristian Pătrăşconiu, în România literară din 20 martie 2020, intitulat ,,Scriitorii şi delaţiunile la Securitate”, doamna Germina Nagâţ de la CNSAS spune că nu are în minte niciun caz de scriitor care să fi refuzat în mod ferm să toarne la Securitate. Omiţând să-l citeze pe Paul Goma, care numai turnător nu a fost, înseamnă ori că d-na Nagâţ nu-l consideră scriitor, ori că-l consideră scriitor ,,antisemit’’, şi deci îl exclude din start.

După doar câteva zile, pe postul de televiziune Epoch Times Romania, în 29 martie 2020, când Paul Goma nici nu fusese încă incinerat, doamnele Nicoleta Savin şi Doina Jela, la emisiunea ,,Ora de veghe’’, îi aduceau un pios omagiu... acuzându-l de antisemitism!

Paul Goma a fost întreaga viaţă soţul unei doamne evreice şi tatăl unui fiu evreu, după legea mozaică. Ambii l-au iubit şi i-au fost sprijin de neclintit în viaţă, cu un devotament rar întâlnit, până-n ultima clipă. Dar cum poate oare un evreu iubi un antisemit feroce, care-i urăşte neamul? Este cunoscut că de multe ori adevărul supără, deranjează. Paul Goma l-a rostit până la saţietate, făcându-şi astfel mulţi prieteni, dar şi mai mulţi duşmani. Aceştia l-au acuzat toată viaţa, cu o inspiraţie diabolică debordantă, de multe ori contrazicându-se. Din ,,jidan’’ şi ,,jidănit’’, Goma a sfârşit prin a deveni ,,antisemit’’. Ei bine, eu unul nu am crezut niciodată în aceste acuzaţii, întrucât am primit la vremea respectivă, în 2004, de la scriitor, lucrarea sa intitulată Săptămâna roşie (Basarabia şi evreii), unde nu am găsit nicio urmă de antisemitism sau de negare a tragediei holocaustului.

Aici era vorba despre unii evrei bolşevici din Basarabia noastră românească, a anului 1940, cu mâinile pătate de sânge românesc şi care nu pot în niciun caz reprezenta poporul evreu în totalitatea sa. După cum, atunci când îi aminteşte pe criminalii comunişti români ne-evrei, care nici ei nu reprezintă, din fericire, întregul popor român, care nu este răspunzător de faptele şi fărădelegile lor, Paul Goma nu poate fi acuzat de atitudine antiromânească.

Experienţa vieţii m-a învăţat să nu generalizez, ci să-i apreciez pe oameni individual. Evreii nu sunt toţi răi sau toţi buni, întrucât niciun popor, oricare ar fi el, nu este o entitate omogenă şi orice pădure, oricât ar fi de frumoasă, are şi uscături. Transmutarea sentimentelor pe care un ne-evreu le poate nutri la adresa unui evreu care l-a nedreptăţit, nu poate fi proiectată asupra întregului popor evreu, după cum nici recunoaşterea calităţilor morale ale unui evreu care a ajutat un ne-evreu nu se referă decât la persoana respectivă şi nu la întreg poporul evreu. Nu acuzând, pe drept, pe un evreu (sau pe unii evrei) devii antisemit, după cum nici lăudând, pe merit, pe alţii, nu-ţi conferă calitatea de filosemit.

Radu Negrescu-Suţu

Scris de asymetria on Wednesday, September 30 @ 17:26:18 CEST (2079 citiri)
Citeste mai mult... | 10686 bytes in plus | Editoriale | Scor: 0

Asymetria si Dan Culcer va recomanda

Enciclopedia României

Blogul ideologic. Titus Filipaș

Ioan Roșca
Contrarevoluția din România. O cercetare

Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

Revista Verso

Geovisite

Revista NordLitera

Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
Etimologii. Resurse lingvistice

Azi

Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

Societatea de maine

Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine? S'inscrire a Societatea de maine Intrati in Societatea de maine Exercitiu colectiv de imaginatie sociala


Inscriere : fr.groups.yahoo.com Se dedica profesorului Mircea Zaciu

Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul priveşte pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga

Sondaje

Identificare

Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com

«Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
Page Generation: 1.28 Seconds