-
Trei etape pentru recucerirea României
de către cetățenii României
|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 43 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
Polemici: Responsabilité historique, réparations et mémoire séResponsabilité historique, réparations et mémoire sélective : le cas roumain à la lumière du concept de « ghettos ouverts » Résumé Cet article examine la logique des réparations morales et financières liées à la persécution des Juifs en Roumanie durant la Seconde Guerre mondiale, en lien avec la récente décision allemande d’indemniser des survivants de douze villes roumaines qualifiées de « ghettos ouverts ». En mobilisant des définitions juridiques et encyclopédiques du terme « ghetto », nous évaluons la validité de ce concept dans le contexte roumain, les implications pour la souveraineté nationale et la justice intergénérationnelle. Enfin, nous abordons la question souvent occultée du rôle d’une partie de la minorité juive dans l'appareil répressif du régime communiste d'inspiration soviétique après 1945. 1. Le concept de « ghetto ouvert » : un paradoxe juridique et historique Le texte de Dan Culcer intitulé « Inventarea «ghetourilor deschide» și despăgubirile » (« L'invention des «ghettos ouverts» et les réparations »), publié dans Cotidianul le 4 mai 2024, conteste l’usage du concept de « ghetto ouvert » pour désigner certaines localités roumaines pendant la période 1941–1944, où les populations juives ont certes souffert, mais sans confinement spatial formel, ni murs ni restrictions systématiques équivalentes à celles imposées en Pologne ou dans les territoires annexés par le Reich[1].
Selon la définition juridique établie dans le cadre des procès de Nuremberg et reprise par le Tribunal administratif de Francfort, un ghetto implique une ségrégation territoriale forcée, des interdictions de déplacement, une surveillance militaire ou policière spécifique et des conditions matérielles inhumaines. L'usage extensif du terme dans des cas comme ceux de Turda, Dorohoi ou Huși semble donc relever d’une lecture interprétative tardive, souvent influencée par la logique contemporaine des réparations. 2. Souveraineté nationale et responsabilité extraterritoriale La Roumanie fut un État officiellement souverain pendant la Seconde Guerre mondiale, même si elle s’est alliée à l’Allemagne nazie. À aucun moment, entre 1941 et août 1944, l’Allemagne n’a exercé une occupation militaire directe sur l’ensemble du territoire roumain. La requalification a posteriori par l’Allemagne de certaines localités roumaines comme « ghettos ouverts » sans coordination bilatérale ni preuve d’une juridiction directe allemande sur ces territoires soulève une question de droit international : peut-on attribuer rétroactivement un statut juridique à des faits survenus dans un État tiers, sans occupation effective ni autorité militaire allemande ?
Une telle démarche semble relever moins d’un impératif juridique que d’une logique politique ou diplomatique, notamment dans le contexte des demandes contemporaines d’indemnisation présentées par des organisations représentant des survivants de la Shoah. 3. Réparations et perception d’inégalité historique Les réparations matérielles accordées aux survivants juifs de Roumanie, y compris à ceux installés ultérieurement en Israël, aux États-Unis ou dans d’autres pays, reposent parfois sur une présomption de souffrance collective, sans exigence de preuve individuelle. Or, la majorité de la population roumaine de l’époque – paysans, ouvriers, petits fonctionnaires – n’a tiré aucun bénéfice des persécutions, et, dans bien des cas, a elle-même été victime de la guerre, du déplacement, de la misère ou de la répression.
Certains auteurs estiment que ce déséquilibre crée une perception d’injustice cumulative, car une majorité actuelle sans responsabilité directe est tenue pour moralement et financièrement coupable, parfois à perpétuité. Le ressentiment généré par ces réparations « sans prescription » est amplifié par le contraste avec l'absence de réparations pour les souffrances de la population majoritaire pendant la dictature communiste ou la période d’occupation soviétique indirecte. 4. Le rôle occulté d’une minorité juive dans la répression post-1945 L’analyse de la mémoire historique en Roumanie ne peut être complète sans mentionner le rôle joué, après 1945, par une fraction significative de la minorité juive dans l’administration du pouvoir communiste mis en place avec le soutien de l’Union soviétique. Cette minorité a fourni, de manière disproportionnée, des cadres pour les structures de répression : Securitate, justice, censure, presse d’État, propagande, enseignement idéologique. Ce phénomène, souvent désigné dans la littérature d’Europe de l’Est sous le nom de « Żydokomuna », bien que controversé, repose sur des faits documentés[2]. En Roumanie, des listes nominatives d’activistes, de procureurs, de juges, de journalistes et de cadres du Parti communiste d’origine juive ont été publiées et ne sont pas sérieusement contestées dans leur validité statistique[3].
Ce chapitre de l’histoire est souvent exclu des récits mémoriels officiels, ce qui alimente un sentiment de frustration et de déséquilibre dans la reconnaissance historique. L’argument selon lequel ces individus n’étaient « plus vraiment juifs » car non-pratiquants ou crypto-pratiquants, n’atténue en rien la perception d’un privilège ethno-politique injustement occulté. 5. Conclusion : vers une justice mémorielle équitable et pluraliste Une mémoire juste ne peut être unilatérale. Elle doit intégrer les souffrances multiples d’un peuple, sans les hiérarchiser selon des critères idéologiques ou géopolitiques. La reconnaissance du génocide des Juifs est impérative et non négociable. Mais elle ne doit pas se transformer en levier de silence imposé sur d’autres formes de victimisation, ni en instrument de culpabilisation collective perpétuelle.
Une justice mémorielle durable doit reposer sur trois piliers : vérité, équilibre, reconnaissance mutuelle. L’absence de prescription juridique ne peut justifier une perpétuation de l’inégalité morale ou matérielle. À l’heure où les tensions identitaires renaissent en Europe, seule une mémoire historique inclusive – qui reconnaît aussi bien les crimes du fascisme que ceux du communisme – peut empêcher la réactivation de conflits interethniques latents. Notes
[1] Dan Culcer, https://www.cotidianul.ro/inventarea-ghetourilor-deschise-si-despagubirile/
|
|
Scris de asymetria on Sunday, October 05 @ 18:30:51 CEST (54 citiri) Citeste mai mult... | Polemici | Scor: 0 |
|
Eseuri: Dan Culcer. UN pas înainte, DOI pasi înapoi. Tactica si strategie bo Un
pas en avant, deux pas en arrière : une réflexion critique sur la
logique du recul L’expression
« un pas en avant, deux pas en arrière » dépasse la simple
arithmétique du mouvement. Popularisée par Lénine dans son ouvrage
de 1904, Un pas en avant, deux pas en arrière. La crise de notre
parti1,
elle est devenue une formule emblématique du lexique politique du
XXe siècle.
Mais que signifie-t-elle sur le plan logique et
stratégique ? S’agit-il d’un échec dissimulé, d’une forme
d’adaptation tactique ou d’un mécanisme dialectique de
légitimation ? Une analyse attentive montre que ce slogan contient
une véritable philosophie du recul, avec des implications
politiques, logiques et idéologiques durables. II. L’arithmétique
du recul : une logique de l’échec Vue à travers la logique formelle, l’expression
indique clairement un recul :
+1−2=−1+1 - 2 = -1+1−2=−1
Il s’agit d’un bilan négatif
: une avancée minimale suivie d’un double recul. Dans le langage
courant, cette formule est utilisée de manière ironique pour
désigner l’incohérence stratégique,
l’inefficacité récurrente ou les réformes
avortées. Logiquement, on ne progresse pas,
on recule. III. La dialectique
du recul : paradoxe du progrès par la contradiction Cependant, Lénine pense en termes dialectiques,
dans la tradition hégélienne et marxiste. Pour lui, le
développement historique n’est pas linéaire, mais contradictoire
: tout progrès réel implique conflits, reculs, crises.
Ainsi, dans
le contexte de 1904, le « pas en avant » accompli au deuxième
congrès du POSDR (parti ouvrier social-démocrate de Russie) est
suivi de « deux pas en arrière » causés par les divisions
internes. Mais ces reculs sont interprétés comme des moments
nécessaires de la lutte dialectique 2. Dans la logique marxiste, le négatif n’est pas
la fin du progrès, mais sa condition. Le recul fait partie
du mouvement – comme le conflit de classes fait partie du
processus historique. Cette lecture dialectique transforme la crise
en élément moteur. Cette
expression agit aussi comme un outil rhétorique efficace.
Lénine ne s’en sert pas pour confesser un échec personnel, mais
pour dénoncer l’attitude des autres – en
l’occurrence, les mencheviks 3.
Il s’agit
d’un cas classique de framing idéologique :
l’auteur ne s’attribue pas la responsabilité du recul, mais en
fait une conséquence de la faiblesse idéologique ou de
l’opportunisme des adversaires. Cette technique s’apparente à ce
que Lukács appelait la manipulation de la conscience de
classe par le discours4. L’ambiguïté de la formule permet à la fois de
mobiliser, de justifier un échec
et de préserver l’autorité. C’est un exemple
de rhétorique révolutionnaire : transformer l’aveu de difficulté
en appel à la radicalisation. Du point de
vue stratégique, un recul n’est pas toujours une défaite. Dans la
pensée militaire – chez Clausewitz notamment – un retrait peut
être une manœuvre prudente ou une réorganisation
avant une contre-offensive 5.
Dans ce sens, « deux pas en arrière » peuvent
signifier une pause tactique, une reconfiguration
temporaire. Le problème surgit lorsque ce retrait devient
permanent : si l’avancée ne revient jamais, le
recul cesse d’être tactique pour devenir structurel. On entre
alors dans la rationalisation du repli – où l’on
finit par justifier l’inaction comme stratégie. VI. Conclusion : une
expression à vie propre Aujourd’hui, « un pas en avant, deux pas en
arrière » fonctionne à la fois comme avertissement
ironique, signal de crise et formule
de renoncement masqué. Elle s’est détachée de son
contexte léniniste pour devenir un archétype discursif. Perspective Sens Fonction Logique formelle Recul réel Diagnostic Dialectique marxiste Contradiction féconde Interprétation stratégique Rhétorique politique Légitimation Déplacement de la faute Logique militaire
Retrait temporaire Manœuvre calculée.
Un pas en avant, deux pas en arrière : une réflexion critique sur
la logique du recul Essai d'opinion
avec notes académiques I. Introduction : entre le littéral et le
symbolique
L’expression « un
pas en avant, deux pas en arrière » dépasse la simple
arithmétique... II. L’arithmétique du recul : une logique de
l’échec
Vue à travers la
logique formelle, l’expression indique clairement un recul... III. La dialectique du recul : paradoxe du
progrès par la contradiction
Cependant, Lénine
pense en termes dialectiques, dans la tradition hégélienne et
marxiste... IV. La rhétorique de l’ambiguïté : entre
ironie et légitimation
Cette expression
agit aussi comme un outil rhétorique efficace... V. La stratégie du recul : retrait tactique ou
illusion prolongée
Du point de vue
stratégique, un recul n’est pas toujours une défaite... VI. Conclusion : une expression à vie propre Aujourd’hui, « un
pas en avant, deux pas en arrière » fonctionne à la fois comme
avertissement ironique... Notes de bas de page académiques (FR)
1. Lénine, V. I. Un
pas en avant, deux pas en arrière. Moscou, 1904. Éditions sociales,
1973.
2. Marx, Karl.
Grundrisse. Paris : Éditions sociales, 1980.
3. Service, Robert.
Lénine : une biographie. Paris : Perrin, 2001.
4. Lukács, György.
Histoire et conscience de classe. Paris : Minuit, 1960.
5. Clausewitz, Carl
von. De la guerre. Paris : Minuit, 1984.
|
|
Scris de asymetria on Thursday, September 25 @ 00:00:00 CEST (84 citiri) Citeste mai mult... | 9863 bytes in plus | Eseuri | Scor: 0 |
|
Geopolitica: Trei etape pentru recucerirea României de catre cetatenii ei Diversele platforme civice,
grupurile Facebook, Yahoo, siturile sau blogurile care ar putea forma
baza realizării proiectului de mai jos, dacă ar fi puse și
menținute în rețea, sunt de multă vreme niște insule ale unui
arhipelag care nu a inventat încă înotul și pirogile pentru a
naviga.
Deși, Navigare necesse
est, cum scria cândva gânditorul român Mircea Eliade.
Πλεῖν
ἀνάγκη, ζῆν οὐκ ἀνάγκη.
(Pleîn anánkê, zễ̃n
ouk anánkê.)
En latin :
Navigare necesse est, vivere non necesse.
Expresia latină „Navigare
necesse est, vivere non est necesse” înseamnă:
„A naviga, a porni este necesar; a trăi nu este (neapărat) necesar.”i Folosim acum această expresie ca motto adaptat pentru afișele și manualul nostru civic. „A organiza, este necesar. A aștepta, nu este.” Dan Culcer Urmează o analiză structurată în trei etape, inspirată din ideile lui Ioan Roșca pentru recucerirea României de către cetățeni, eliminarea oligarhiei și refacerea suveranității statale, politice, juridice, economice și morale: 1. Construirea unei conștiințe critice civice 🧠
1. Conștiință civică
Informație reală, memorie istorică, educație civică
2. Mobilizare organizată
Platforme civice unite, proteste non-violente, contestație
strategică
3. Reformă instituțională
Independență juridică, resetare electorală și economică,
morală publică inaltă
Această trilogie – educarea
și autoeducarea publicului,
mobilizarea structurată și reformele
instituționale – constituie o strategie coerentă
inspirată de lucrările lui Ioan Roșca. Fiecare etapă este
necesară pentru a asigura recâștigarea suveranității României
și revenirea puterii cetățenilor.
Se poate realiza acest proiect fără cucerirea prealabilă a puterii politice? Răspunsul scurt: NU, proiectul de „recucerire a României” în sensul dorit de Ioan Roșca nu poate fi realizat fără cucerirea prealabilă sau simultană a puterii politice reale. Totuși, se poate detalia mai nuanțat, în trei puncte esențiale: 1. Puterea politică este nodul central de control
instituțional
Ioan Roșca a susținut constant ideea că oligarhia
securisto-comunistă și-a menținut dominația în România
prin:
2. Presiunea civică poate crea premisele, dar nu produce
suveranitate efectivă
Mișcările civice – cum ar fi protestele, grevele, campaniile de
conștientizare – sunt esențiale pentru formarea unei mase
critice și pentru legitimarea morală a schimbării.
Dar, după cum Ioan Roșca subliniază:
„Mobilizarea populară fără obiectiv politic clar și fără mijloace de preluare a conducerii este o descărcare inutilă de energie și o simplă supapă de control.”📌 Implicație: orice revoltă populară sau mișcare de rezistență (ex: Colectiv, 10 august 2018) poate fi instrumentalizată dacă nu are ca obiectiv asumat preluarea legală, legitimă și instituțională a puterii. 3. Cucerirea politică este necesară, dar trebuie făcută printr-o formă nouă de reprezentare Ioan Roșca nu pledează pentru o simplă alternanță de partide sau pentru susținerea vreunei formațiuni existente, ci pentru o regândire a modului în care este constituită și exercitată puterea politică:
✅ Răspuns final:
Recucerirea României nu poate avea loc fără
dobândirea și exercitarea unei forme de
putere politică suverană, fie că este realizată:
🔧 PROPUNERE DE ORGANIZARE CIVICĂ ÎN 3 ETAPE 🔹 ETAPA 1: Deșteptarea civică și nucleul local Obiectiv:
Crearea unui nucleu de cetățeni informați și activi în fiecare
localitate.
Pași concreți:
Obiectiv:
Conectarea celulelor locale într-o rețea națională democratică. Pași concreți:
Obiectiv:
Intervenție coordonată în viața publică pentru redobândirea
suveranității.
Pași concreți:
(INTERNAȚIONAL ȘI LOCAL) ✅ Islanda – 2008–2013: Revoluția Cazanelor
Manual simplificat de organizare civică independentă I. Obiectivul general Recucerirea României de către cetățeni prin organizare locală,
federare națională și intervenție civică coordonată, cu scopul
de a reda suveranitatea statului român: juridică, economică,
politică și morală. II. Principii fundamentale
Art. 1 – [Numele grupului civic] este o rețea
civică independentă, formată din cetățeni activi care doresc să
contribuie la recucerirea suveranității României.
Art. 2 – Scopul organizației este educația
civică, documentarea abuzurilor, participarea la viața publică și
presiunea pentru reformă constituțională.
Art. 3 – Structura de conducere este formată
dintr-un coordonator, un secretar și un responsabil cu comunicarea,
aleși pe termen de 6 luni.
Art. 4 – Deciziile se iau prin vot egal, fiecare
membru având drept de veto în cazul încălcării principiilor
fundamentale.
Art. 5 – Finanțarea se face exclusiv din
contribuții voluntare, transparente, afișate lunar.
Art. 6 – Orice membru poate cere dizolvarea
structurii dacă aceasta se abate de la principiile fondatoare. V. Declarație de principii
Zilele 1–30:
Fiecare sat, un consiliu moral. Fiecare oraș, un bastion
civic. Fiecare român, un cetățean.
Note
i
ORIGINE ȘI CONTEXT ISTORIC. Această frază este atribuită
generalului și omului politic roman Gnaeus Pompeius Magnus
(Pompeiu cel Mare), în secolul I î.Hr.
Context:
REFLECȚIE CONTEMPORANĂ Expresia poate fi interpretată
astăzi în două direcții:
|
|
Scris de Asymetria on Thursday, September 25 @ 00:00:00 CEST (88 citiri) Citeste mai mult... | Geopolitica | Scor: 0 |
|
Geopolitica: Victor Somesan. Comentariu la eseul : Rezistenta, aclimatizare culturala Sintetic: Rezistență, aclimatizare culturală și biopolitica identității Introducere Textele lui Dan Culcer – „Rezistență și Reconstrucție. Cuvinte pentru urmași” (2006) și „Identitate, aclimatizare culturală. Pentru o biopolitică a supraviețuirii identitare naționale”
(2025) – se înscriu într-o linie de reflecție critică asupra destinului
culturii române într-un context istoric și geopolitic marcat de
presiuni externe și de crize interne. Dacă în 2006 accentul era pus pe
rezistență și reconstrucție, ca formă de apărare împotriva uniformizării
comuniste și neoliberale, în 2025 discursul autorului evoluează spre o
viziune ecologică și organică asupra supraviețuirii culturale, prin
conceptul de aclimatizare culturală și biopolitică a identității.
Împreună, aceste două texte configurează o teorie coerentă despre cum
comunitățile periferice pot rezista, dar și cum se pot regenera
printr-un raport creativ cu alteritatea. 1. Dimensiunea istorică și sociologică: de la rezistență la aclimatizare Eseul din 2006 era scris într-un moment de dezorientare post-tranziție,
când România ieșea din comunism și intra în globalizarea neoliberală.
Culcer denunța atunci pierderea rădăcinilor, alienarea colectivă și
destructurarea solidarităților tradiționale. Accentul era pe rezistența identitară, o formă de apărare împotriva entropiei culturale.
În 2025, autorul reia firul, dar mută accentul de pe rezistență pe procesul de aclimatizare culturală, propunând o teorie mai nuanțată și dinamică. Nu mai e vorba doar de „a rezista” pasiv, ci de a se adapta și a transforma
criza în resursă. Astfel, perspectiva sociologică se deplasează de la
un cadru defensiv la unul constructiv, în care identitatea e înțeleasă
ca un ecosistem viu, nu ca o fortăreață statică. 2. Dimensiunea demografică și psihologică: migrația și trauma colectivă În ambele texte apare problema depopulării, migrației și dezrădăcinării, fenomene majore ale societății românești contemporane. În 2006, accentul era pe trauma pierderii: destrămarea familiilor, golirea satelor, pierderea memoriei colective.
În schimb, perspectiva din 2025 propune un unghi ecologic și adaptativ: migrația, deși traumatică, poate genera procese de asimilare creativă. A doua generație de migranți nu este doar victimă a ruperii, ci poate deveni un laborator de inovație culturală, aducând resurse simbolice noi în matricea identitară. Astfel, ceea ce era văzut doar ca pierdere devine și o posibilitate de regenerare. 3. Dimensiunea mitologică și estetică: mitul ca resursă vie Un punct central al reflecției lui Dan Culcer este rolul mitului și al
simbolului în coeziunea comunitară. În 2006, accentul era pus pe conservarea miturilor
ca resursă de rezistență. În 2025, abordarea devine mai flexibilă:
miturile nu sunt doar relicve ce trebuie păstrate, ci pot fi reactivate, reinterpretate și aclimatizate.
Astfel, tradiția nu mai e văzută ca muzeu, ci ca materie vie
care poate trece prin transformări estetice – în literatură, film, artă
digitală sau muzică urbană. Exemplul lui Brâncuși devine emblematic:
transfigurarea miturilor arhaice într-o estetică modernă cu valoare
universală. 4. Dimensiunea geopolitică: periferie și ecologie culturală Un alt fir roșu comun este poziția României ca spațiu periferic,
prins între presiuni imperiale succesive (sovietice, occidentale,
neoliberale). Culcer avertizează că izolarea nu este o soluție, dar nici
capitularea nu e posibilă. În 2025, această tensiune se rezolvă prin
metafora ecologiei culturale: culturile mici trebuie
protejate prin politici de conservare și regenerare, asemenea
ecosistemelor fragile. Identitatea nu se apără prin ziduri, ci prin politici active de selecție, aclimatizare și domesticare culturală. 5. Dimensiunea teoretică și pragmatică: spre o biopolitică a identității Cea mai importantă inovație adusă de textul din 2025 este definirea unei biopolitici a identității, inspirată din vocabularul botanic și ecologic. Identitatea este tratată ca o formă de viață colectivă
care trebuie îngrijită prin politici educaționale, culturale, mediatice
și diasporice. Principiile fundamentale (selecție, aclimatizare,
naturalizare, domesticare, asimilare creativă) oferă un cadru
operațional care depășește simpla retorică.
Astfel, se trece de la manifestul rezistenței (2006) la teoria aclimatizării și politicii identitare (2025), într-un demers de maturizare intelectuală și pragmatică.
Concluzie: un arc peste timp
Lecturate împreună, cele două texte conturează un arc de evoluție al gândirii critice românești în ultimele două decenii. Dacă în 2006 Dan Culcer formula un strigăt de alarmă și o pledoarie pentru rezistență, în 2025 el oferă o schemă teoretică pozitivă:
identitatea națională ca ecosistem viu, capabil să integreze
alteritatea prin aclimatizare, nu prin diluare.Astfel, problematica
identitară se mută din registrul nostalgiei și al fricii în registrul ecologic, creativ și pragmatic. Identitatea nu este un muzeu închis, ci o grădină vie, unde elementele externe pot fi domesticite și transformate în resurse proprii. Victor Someșan Nota: https://biblioteca-lui-dan-culcer.blogspot.com/2025/05/resistance-et-reconstruction-messages.html |
|
Scris de asymetria on Tuesday, September 23 @ 00:00:00 CEST (100 citiri) Citeste mai mult... | Geopolitica | Scor: 0 |
|
Geopolitica: Monica Lucretia MATEI (STOICA). Population and modernization: The Cluj “Babeș-Bolyai” University, Cluj-Napoca Faculty of History and Philosophy Doctoral School. History. Civilization. Culture DOCTORAL DISSERTATION ABSTRACT. 2014 Population and modernization: The Cluj School of Eugenics during the Interwar Period Scientific adviser: Univ. Prof. Ioan Bolovan, PhD Doctoral student: Monica Lucreția MATEI (STOICA) 2 CONTENTS Introductory considerations Chap. I. EUGENICS AT THE WORLD LEVEL – A BRIEF HISTORICAL OVERVIEW 1.1. Eugenics – definitions, theories and concepts 1.2. The origins of eugenic problems – between history and historiography 1.3. The eugenicists of the eighteenth and nineteenth centuries 1.4. Eugenic theories in the twentieth century 1.5. Eugenic problems and the communist ideology: USSR – Romania Chap. II. THE ANTECEDENTS OF EUGENICS IN TRANSYLVANIA PRIOR TO THE YEAR 1918 2.1. Transylvania – from politics and the economy to society and culture. The background of eugenic ideas 2.2. Premises of the eugenics movement 2.3. Eugenic ideas during the process of modernization (the nineteenth and the early twentieth centuries) 2.4. The characteristic features of eugenic discourse Chap. III. EUGENICS AT THE UNIVERSITY OF CLUJ DURING THE INTERWAR PERIOD 3.1. Two centres of the eugenics movement in Romania: Bucharest and Cluj 3.2. The Faculty of Medicine in Cluj and its role in the eugenics movement in Romania 3.2.1. Portraits in time. Personalities of the Medical School in Cluj 3.2.2. Lectures 3.2.3. Conclusions 3.3. Means of disseminating eugenic ideas: brochures Chap. IV. THE EUGENIC AND BIOPOLITICAL BULLETIN. A CASE STUDY 4.1. General aspects. Introduction 4.2. The Bulletin of Eugenics and Biopolitics – a general presentation 4.3. The Bulletin of Eugenics and Biopolitics – content analysis, thematic index and graphical interpretation 4.3.1. Social work 4.3.2. The women’s status 4.3.3. The condition of the young generation (children) 4.3.4. Legislation. Regulations 4.3.5. Demography. Population studies. The biological theory of population 4.3.6. Public health 4.3.7. Education 4.3.8. Eugenics. Biopolitics. Heredity 4.3.9. The theory of evolution 4.3.10. The racial problem Conclusions ANNEXES Chronological and thematic index of the articles found in the journal The Eugenic and Biopolitical Bulletin Bibliography Keywords: eugenics, Transylvania, The Eugenic and Biopolitical Bulletin, professors, Faculty of Medicine in Cluj, hygiene, biopolitics, heredity, demography, education. In our historiography, the phenomenon of eugenics has been approached from multiple perspectives, both before and after 1989. While approaches tended to be ideologically entrenched during the communist regime, especially from a medical perspective, after the revolution of December 1989, there have been several focal studies, conducted primarily from a demographic vantage point. A significant contribution that deserves mention in this regard is Maria Bucur’s research, Eugenie și modernizare în România interbelic [Eugenics and Modernization in Interwar Romania], Polirom Press, 2005. The starting point of this research was the very work of Maria Bucur, which merely outlines the contribution of the Cluj School of Eugenics to the debate of medical and demographic ideas in interwar Romania. Through our undertaking, we have aimed to accomplish a monographic approach to all the representatives of the eugenics trend from the Social Hygiene Institute of the University of Cluj, from among the contributors to the journal The Bulletin of Eugenics and Biopolitics and from the clinics in Cluj. The thematic analysis of the Cluj-based periodical The Bulletin of Eugenics and Biopolitics gave us the opportunity to outline the image of the School of Eugenics that developed in the town by the Someș River. The spectrum of a deterioration of the human race, the threat of a “demographic degeneration” led the specialists in different fields of science and medicine to propose strategies for the regeneration of society. The adoption of populationist policies was a very important episode in the history of the modern states, at a time when scientific ideas began to be applied to social policies. With the onset of the twentieth century, politicians from acrossEurope shared the belief that based on scientific accumulations in the fields of biology, medicine and eugenics, the state had to intervene in the private lives of its citizens in order topromote the desired biological and social changes. At the head of this kind of debates on demographic degeneration were the eugenicists. The history of eugenics is associated with the name of Francis Galton (the cousin of Charles Darwin), who introduced eugenics as a new discipline, describing it as a science whose social application would entail the improvement of humanity. 5 According to Galton, eugenics was the study of factors that could improve human racial qualities through social control. He argued that society should not leave evolution to chance, and that scientists ought to help governments to implement measures aimed at biologically improving humans. Eugenics became thus one facet of an entire phenomenon, a much wider current of ideas, which tended to influence the social and public policies of the states. The twentieth century, in particular, witnessed extreme manifestations related to eugenics and demography,especially as regards the political control of reproductive behaviour (the excesses of the Nazi regime in Germany, which compromised eugenics, are well known). The emergence of the term eugenics occurred as such in Romania during the twentieth century, when the state attempted, through various laws and regulations, to modernize and bring society to a high level of civilization, similar to that of the developed Western countries. The “pretext” for the emergence of the term “eugenics” in the Romanian mentality came with the outbreak of World War I, in particular the effects generated by this conflict, which shook humanity. These ideas gaining ever larger ground in Romania, too, during the period prior to World War I, as the care for the quantity and optimal quality of the population increased, but they were to make a career during the interwar period. The sources also represent an important aspect in our work. In order to develop the theme Population and Modernization: The Cluj School of Eugenics during the Interwar Period, we used both edited sources and unpublished sources. The main source was the periodical publication The Bulletin of Eugenics and Biopolitics, besides which we also consulted funds from the National Archives of the State, County Cluj Branch, and an extensive bibliography in order to provide a comprehensive overview of the subject. The funds of the Institute of Social Hygiene, King Ferdinand University of Cluj, Faculty of Medicine and Pharmacy in Cluj, Personal fund ‘Dr Iuliu Moldovan’rounded off our information about the personalities from Cluj who illustrated, through their scientific concerns and their concrete activities in the university clinics, the science of eugenics. The same archival material gave us information about the curricular subjects, the lectures and the seminars with eugenic applicability and their share in overall training of the students. In order to capture the mentality of the era, but also to trace the antecedents of eugenics in Transylvania, we resorted to the periodicals of the time. Thus, in our approach, in addition to the historiography of the problem, we used newspapers such as Libertatea [Freedom], Gazeta Poporului [The People’s Gazette], Telegraful Român [The Romanian Telegraph], Gazeta Transilvaniei [The Transylvanian Gazette], Tinerimea Român 6 [The Romanian Youth], Amicul Familiei [Family Friend], Revașul [The Message], Deșteptarea [The Awakening], Românul [The Romanian], Drapelul [The Flag], Foaia Poporului [The People’s Paper], Minerva, Tribuna [The Tribune], Observatorul [The Observer]. In the years following World War I, a broad circle of specialists contributed to the publication of brochures with various themes, addressed to the rural readership. This was also the case of the series of brochures published under the guidance of Professor Ioan Simionescu from Bucharest. Divided into four series, the publication was suggestively entitled Cunoștințe folositoare [Useful Knowledge]. Within it, series B, subtitled Sfaturi pentru gospodari [Tips for Farmers], was addressed to peasants. The editorial committee clearly emphasized its importance within the ensemble of Romanian historiography, as it covered a huge gap in Romanian journalism, which lacked works that popularized science. What was also highlighted was the target audience, i. e. the villagers, whose only means of acquiring access to information was through the media.1 The publication had a fixed number of pages and have a weekly frequency. The topics it approached referred to the problems faced by farmers, such as: the household, health, gardening and animal husbandry. Moreover, in order to complete our research, we also studied various edited sources, which helped us to get an overview of the subject under analysis. From general studies, we focused on works that addressed the idea of eugenics at the world level, drawing a comparison with the autochthonous area. The presentation of the work The work is structured into four chapters, prefaced by an introduction and completed by the related conclusions. The bibliography used rounds off this undertaking. The annexes that accompany the research represent the thematic and chronological index of The Bulletin of Eugenics and Biopolitics. Thus, our research started by drawing a thematic bibliographic index of The Bulletin of Eugenics and Biopolitics. Based on the materials published in the aforesaid journal, we outlined then the image of the Cluj “School of Eugenics,” by completing the information with published and unpublished sources. The historiography of the problem focused, in particular, on the eugenics movement in the Old Kingdom and, to a lesser extent, on that in Transylvania. 1 Cunoștințe folositoare. Sfaturi pentru gospodari, Series B, No. 8, p. 97. 7 The vast thematic area of the works published in the journal from Cluj led us to expand our research. In order to highlight the role and importance of the journal in the Romanian historiographic landscape, we first outlined a brief history of eugenics in the world, in the first chapter. In sketching this image, we started from the definition of the term, then we insisted on emphasizing the origin of its related ideas, portraying the most important promoters of the movement from the eighteenth-twentieth centuries (Jean-Baptist Lamarck, Thomas Robert Malthus, Bénédict Morel, Johann Gregor Mendel, Francis Galton, the inventor of the term “eugenics”) and concluding with an overview of the main eugenic ideas.In general, in the pages of this chapter we presented briefly the evolution of eugenics in the world: from an idea to science. Once the image of the eugenics movement worldwide was outlined, we focused our attention on the history of eugenics in Transylvania, in the second chapter, entitled The Antecedents of Eugenics in Transylvania prior to 1918. Our research focused on highlighting the premises based on which the Romanian eugenicists’concepts developed after 1918. Whether they were imported or autochthonous, these ideas respected local specificity, and the development and evolution characteristics of the Transylvanian space throughout time. Although it found its most convincing form of expression in the interwar period, the eugenics movement in Romania had antecedents that were far from negligible. Therefore, in our study we aimed to review the stages prior to the development of the eugenics movement in Transylvania in the late nineteenth and the early twentieth centuries. In an overview, it can be seen that many researchers and journalists wrote about this historical stage and this geographic area. The next chapter, Eugenics at the University of Cluj during the interwar period, aimed to achieve a presentation of the impact that eugenics exerted at the level of specialized highereducation and the evolution of the interest this discipline stirred at the level of the medical and social milieus from Cluj. To achieve this goal, in the subchapter “Portraits in time. Personalities of the Medical School in Cluj,” we portrayed some of the personalities that contributed greatly to promoting eugenic ideas, through the various events they organized or through informative papers/bulletins: Iuliu Moldovan, Petre Râmneanțu, Iordache Fcoaru, Mihai Zolog, Ilie Ardelean, Valeriu Lucian Bologa, Ovidiu Comșia, Cornel Crișan, Salvator Cupcea, Iacob Iacobovici, Leon Daniello, Eugen Moraru, Ion Prodan, Leon Prodan, Iosif Stoichiță, Titu Turcu. We completed the information with a brief overview of the curriculum hygiene courses that were taught at the Faculty of Medicine from the University of Cluj in the interwar period. The information in this chapter came mostly from the funds of the National Archives, the Cluj County Branch. 8 The last and the most consistent part of our work was devoted to the case study of The Bulletin of Eugenics and Biopolitics. It is known that the journal was a periodical publication of the ASTRA Society, issued monthly between 1927 and 1947, with a break during the economic crisis, due to lack of funding between 1931 and 1933. Most of the articles published in the journal were the product of the School of Cluj and were signed by physicians, demographers and experts in various fields; they were well documented, with a rich and varied vocabulary. Naturally, there were also authors from Bucharest and Iași, as well as some translations from foreign specialized literature, especially Englishmen, Americans, Germans,etc. The themes captured in this periodical, which we analysed in separate subchapters, were: social work, the women’s status, the condition of the young generation, legislation, demography, population studies, the biological theory of population, public health, education, biopolitics, heredity, evolutionist theories, and the racial problem. The unique contribution of our research lies precisely in reconstructing the key moments in the evolution of the journal, of the stages of the transition from positive eugenics to negative eugenics, at least as regards the content of articles translated from the German and Italian literature, or the articles signed by Făcăoaru and Rmneanțu. Using a moderate discourse in their demonstrations, the Cluj-based advocates of eugenics changed their attitude with the outbreak of World War II. Their moderation gradually gave way to racial overtones. Their researches and speeches were no longer focused on increasing the positive biological potential of the Romanian society, but the “purging of undesirable groups from the national body.” 2 Debates on eugenics have continued to this day. The ideas that animated nineteenth-century researchers are also found in the concerns of our time. As we have seen in the lines above, the theories of eugenics have been a human preoccupation since ancient times, but only in modernity did the science of the improvement of the human race acquire a self- standing character and lay down its principles. Even though during that period or later, the eugenicists’aspirations were not implemented at the level of policies, the laws and regulations they initiated and the reforms targeting the educational field had long-term consequences, which are still visible in the contemporary period. 2 Maria Bucur, Eugenie și modernizare în România interbelic, trans. Raluca Popa, Iași: Editura Polirom, 2005, p. 204. |
|
Scris de asymetria on Saturday, September 20 @ 00:00:00 CEST (125 citiri) Citeste mai mult... | Geopolitica | Scor: 0 |
|
Eseuri: Stefan Borbely. În cautarea roma^nului perfect de M.Turda Eseu - Publicistică - Critică literară „În căutarea românului perfect” În
iureșul revoluționar al anului 1990 am crezut sincer că, după ce
lucrurile se vor fi așezat cât de cât și surescitarea se va stinge,
istoricii români vor lua cu asalt arhivele vieneze și budapestane,
pentru a vedea și fața nevăzută, prohibită până atunci, a istoriografiei
pe care continuau s‑o slujească de pe pozițiile unei metodologii
preponderent premoderne, romantice. Se vorbea, tot de atunci, despre
introducerea în programele universitare a unor cursuri de „istorie a
Transilvaniei” sau despre trecerea, în preuniversitar, de la predarea
„istoriei românilor” la aceea a „istoriei României”, dar anii au trecut
și nimic nu s‑a întâmplat în acest sens, deceniile care au urmat
aducându‑ne și „deranjul” iscat de „școala Boia” (singura noutate
marcantă a domeniului), rezultatul constituindu‑l, pe de o parte,
permanentizarea inerțială a unei istoriografii autohtone dependente de
restricțiile „identitarului național”, căreia i s‑a adăugat, strict
logic și compensativ, necesitatea ca anumite teme „sensibile” să‑și
caute cercetători în afara granițelor țării, unde inhibiția și „idolii
tribului” exercitau o presiune infinit mai scăzută decât la noi. Așa se
face că teme sensibile ale istoriei autohtone au fost tratate de
americanul Keith Hitchins, că austriacul Oliver Jens Schmitt a scris cea
mai bună monografie CZ Codreanu și o la fel de remarcabilă istorie a
BOR, italianul Stefano Bottoni dând și el, la rândul său, cea mai bună
sinteză monografică a fostei Regiuni Mureș Autonomă Maghiară, imensul
câștig al acestei diversificări de specializare constituindu‑l scoaterea
din autosuficiență și adormire a istoricului român de acasă, obligat să
se întrebe dacă, într‑adevăr, disciplina căreia i s‑a consacrat e așa
de peremptorie cum el o știe sau mai rămâne loc și pentru reconsiderări. Din
categoria lucrărilor pe teme românești care nu puteau fi elaborate
decât în afara țării fac parte și excelentele lucrări despre biopolitica
și eugenia interbelică scrise de către Maria Bucur (Eugenie și modernizare în România interbelică, 2005) și de către redutabilul Marius Turda (În căutarea românului perfect. Specific național, degenerare rasială și selecție socială în România modernă
(Ed. Polirom, Iași, 2024, cu traducerea textelor din engleză de
Marius‑Adrian Hazaparu), una dintre cele mai importante cărți ale anului
editorial trecut (alături de Filosofia lui Blaga, a Martei
Petreu), important, în cazul lui Turda, fiind și faptul că preocupările
lui sunt seriale, cartea de acum fiind precedată de Eugenism și modernitate. Națiune, rasă și biopolitică în Europa, 1870‑1950 (Polirom, 2014) și Biopolitică și eugenism în România,
1920‑1944 (Ed. Muzeului Municipiului București, 2019), care, deși sunt
revelații, deopotrivă cu lucrarea Mariei Bucur de la Indiana University,
n‑au intrat decât limitat în conștiința publică, dacă scoatem din
ecuație efervescența academică clujeană din jurul lui Ciprian Mihali sau
preocupările specializate pe istoria discriminării romilor, ultima
fructificare a acestora, de care știu, constituind‑o lucrarea de
doctorat a Lilianei Ceacîru din 2024, de la SNSPA, Biopolitică și eugenism. Romii din România interbelică. Mai trebuie spus, pentru ca perspectiva epistemică să devină completă, că efervescența autohtonă limitată stârnită în jurul Biopoliticii
medicului clujean Iuliu Moldovan (1926) a fost stimulată de interesul
internațional pentru temă, punctat, succesiv, de Michel Foucault (Nașterea biopoliticii, tradusă în 2007), Giorgio Agamben (Homo sacer, în 2006 la noi) și Roberto Esposito (Communitas; Bios),
acesta fiind unul dintre ultimii filosofi care trebuie traduși pentru
ca imaginea să devină cu adevărat edificatoare. Timpurile au devenit,
cum s‑ar spune, coapte pentru acest tip de abordare a construcției
identitarului național de după 1918, ca alternativă flexibilă la cea
etnocentrică, majoritară din domeniu, ceea ce le mai rămâne de făcut
celor care se ocupă de preocupările eugenice ale perioadei interbelice
românești e să arunce o privire și asupra cercetărilor eugenice maghiare
(unde disciplina se numește eugenika), doar Marius Turda fiind
familiarizat, cât de cât, cu domeniul, dovadă fiind câteva studii
răspândite în publicații academice prestigioase (cum e Eugenics in the Central Empires since 1914, din vol. Blood and Homeland,
2007), o sintetizare a lucrărilor lui Hoffmann Géza, Apáthy István,
Benedek László dovedindu‑se a fi necesară, inclusiv a foarte
interesantei lucrări din 1934 a doctorului Somogyi József, Tehetség és eugenika (Talent și eugenie),
dedicată selecției ereditare aptitudinare. O asemenea abordare ar
scoate în evidență și un alt aspect, esențial pentru metodologia
comparată a biopoliticii și eugeniei, și anume quasi‑absența abordărilor
confrontaționale, contondente la maghiari, deși unele teme, cum sunt
cele legate de ceangăi și de secui sunt virtual explozive, lucru
demonstrat, între altele, de lucrările lui Iordache Făcăoaru de la noi
sau de o sinteză târzie, metodologic discutabilă: R. Chris Davis: Hungarian Religion, Romanian Blood. A Minority’s Struggle for National Belonging, 1920‑1945 (The University of Wisconsin Press, 2018). Mai există un aspect disociativ aici: eugenika maghiară conferă o importanță diminuată înțelesului de „stat eugenic total”, sintagmă foarte importantă pentru eugeniștii români, care și‑au gândit dintotdeauna disciplina ca substitut (sau metaforă) pentru un complex de aspirații politice. Insistența pe rolul coercitiv al statului e esențială la Iuliu Moldovan, în Biopolitica (1926), unde el insistă pe faptul că statul are obligația de a garanta „prosperitatea biologică a capitalului uman” și că numai statul are posibilitatea de a contracara, prin control igienic și social (controlul e cuvântul totemic al biopoliticienilor), câteva dintre pericolele inerente ale „civilizațiunii”, cum sunt democrația egalitaristă (care „nivelează valorile biologice superioare”), competiția economică nedirijată, lăsată în voia dezvoltării libere, sau școala, care, prin egalitarismul de șansă acordat tuturor, fără selecție, generează „absolvenți slăbiți, deraiați ca fizic, fără rezistență și disciplină morală, miopi, fără inițiativă și spirit de idependență, fără voință și hotărâre, fără pregătire pentru necesitățile reale ale vieții”. (Nimic nou sub soare astăzi, așadar…) Multe dintre aceste idei sunt reafirmate în mod militant de către Iuliu Moldovan în Statul etnic (Buletinul Eugenic și Biopolitic, vol. XIV, nr. 1943; textul apare și ca broșură în același an), o conferință rostită după mutarea Universității Clujene la Sibiu, unde intelectualii români sunt acuzați că dau dovadă de „lipsă de sensibilitate etnică”, în condițiile în care rolul statului „este de a ocroti și pune în valoare sânge, tradiție și glie” prin intermediul unei „selecții ereditare”, concluzia logică constituind‑o necesitatea ca toate acestea să‑i fie încredințate unei mâini de fier, unui „singur creier” (ajutat vag de către consilieri), ca puterea să se regăsească „într‑o singură persoană reprezentativă a virtuților etnice, dotată la nivelul cerințelor supreme cu toate calitățile unui om de stat desăvârșit”. Desigur, în spatele acestor fantasme totalitare se regăsesc toate negativitățile pe care eugeniștii le incriminează: egalitarismul democratic nivelator, reforma agrară făcută în beneficiul tuturor, deja amintita educație neselectivă, modernismul economic (greu controlabil de către eugeniști, fiindcă majoritatea întreprinzătorilor, mai ales în Regat, erau români interesați de profit, nu de „sânge, tradiție și glie”) – și nu în ultimă instanță politicul. Cu precădere Marius Turda vorbește la tot pasul de dorința eugeniștilor de a face joncțiunea cu politicul (Iordache Făcăoaru cu legionarii, medicii clujeni cu PNȚ‑ul și cu Maniu), omniprezența politică a lui Sabin Manuilă fiind cea mai interesantă dintre aceste „lipituri”, sub aspectul consistenței și al anvergurii, chiar internaționale, însă, în ciuda numeroaselor detalii, unele chiar funeste (cum e cauționarea deportării evreilor și a țiganilor în Transnistria), lipsește din aceste cărți o abordare analitică obiectivă, științifică, a dialogului cu liberalismul românesc interbelic (E. Lovinescu etc.), cu adepții citadinismului și ai progresului civilizațional antispenglerian, menită să îndulcească tonurile și să relativizeze disciplina, întrucât, orice s‑ar spune, eugenismul a fost o utopie de nișă în interbelic, lucru recunoscut de către I. Moldovan. Asistăm, dimpotrivă, la o tendință de a suprainterpreta domeniul, sugerându‑se o anumită dominație eugenică a discursului public românesc din interbelic, marcată de câteva cuvinte tari (rasă, sânge, disgenie), care, la o cercetare detașată, obiectivă, nu se verifică, eugenicii fiind și rămânând marginali. Pe ansamblu, am impresia că există, la M. Turda, o atracție pentru radicalizarea temei, pentru împingerea ei într‑o direcție agresivă, consonantă cu senzaționalismul angajat al academismului occidental, specific „intelectualului critic”, vizibil inclusiv în modul în care e rostuit discursul. Supralicitarea umbrelei rasiale îi creează întrucâtva dificultăți cititorului, rasa fiind cuvântul pivotal al demonstrațiilor, chiar în contextul în care nu puțini intelectuali români interbelici s‑au pronunțat împotriva ei. Un mic joc al planurilor tematice și temporale contribuie la acest glisaj: de pildă, strict statistic, autorul îi dedică mai multe pagini lui Iordache Făcăoaru, contaminat de Legiune, decât mentorului său Iuliu Moldovan. În mod aproape sistematic, eugenismul clasic, istoric al României interbelice (Iuliu Moldovan), e integrat sau ilustrat prin discursul politic contondent de după 1940, când unii eugeniști fac joncțiunea cu antisemitismul și cu legionarismul, ceea ce duce la necesitatea metodologică de a se defalca etapele și straturile, pentru a se obține o panoramare mai apropiată de adevăr. M‑a mai surprins și faptul că, după menționarea ei în Introducere, lucrarea Mariei Bucur nu apare citată în corpul cărții, deși ea rămâne, până acum, textul de referință al disciplinei. Ștefan Borbély ■ Scriitor, profesor universitar, teoretician, critic și istoric literar, membru al Academiei Europaea Nota: Identitate naţională şi medicină socială : antropologie culturală, psihiatrie şi eugenism în România : 1800-1945 Auteur:Octavian Buda Livre imprimé, roumain, 2013 Édition:Tous les formats et éditions Éditeur: Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române (MNLR), Bucureşti, 2013 Description matérielle:271 p. ; 24 cm. ISBN: 9789731671291, 9731671293 Numéro OCLC/Identifiant unique:895397063 Sujets: Notes: Rezumat în limba engleză “Babeș-Bolyai” University, Cluj-Napoca Faculty of History and Philosophy Doctoral School. History. Civilization. Culture DOCTORAL DISSERTATION ABSTRACT. Population and modernization: The Cluj School of Eugenics during the Interwar Period Scientific adviser: Univ. Prof. Ioan Bolovan, PhD Doctoral student: Monica Lucreția MATEI (STOICA) 2014 Maria Bucur, Eugenie și modernizare în România interbelic, trans. Raluca Popa, Iași: Editura Polirom, 2005, p. |
|
Scris de asymetria on Wednesday, June 25 @ 10:28:01 CEST (284 citiri) Citeste mai mult... | Eseuri | Scor: 0 |
|
Editoriale: Dan CULCER. Demografie si imigrare în Europa cucerita fara lupta Un important demograf france, Alfred Sauvy, născut în 1898, descria, în studiul său Bien-etre et population, fenomenul tragic și paradoxal al adulților care nu vor copii, sub diferite pretexte, toate asociale. «Moins cruel que Ugolin, qui devorait ses enfants pour leur conserver un père, les hommes d’aujour’hui se contentent de ne pas avoir d’enfants pour leur conerver des parents.» Ugolin este un persona din Divina Comedi de Dante, pedepsit în Iad. »Oameni de azi se mulțumesc să nu aibă copii, pentru a le conserva părinții.
Vom analiza teoriile lui Alfred Sauvy din perspectiva cărților lui Renaud Camus, despre marea înlocuire, din perspectiva datelor demografice oficiale și oficioase referitoare la imigrația vizibilă. Vom formula propuneri pentru rezolvarea suprapopulației din Asia și Africa, care se revarsă fără posiblitatea de control și din dorința ideologilor și industriașilor europeni, care susțin necesitatea admiterii și incurajării imigrației de sorginte africană, asiatică sau est-europeană ca paliativ pentru temperarea efectelor negative ale îmbătrânirii populației europene și ale descreșterii neliniștitoare, grave a ratei natalității. Ante portas. Voi aborda cererea în trei secțiuni:
Dan CULCER |
|
Scris de asymetria on Thursday, May 15 @ 22:55:02 CEST (354 citiri) Citeste mai mult... | 14566 bytes in plus | Editoriale | Scor: 0 |
|
Editoriale: Prof. Dr. Tiberiu Tudor. ÎNFIINTAREA SI EXTINDEREA NATO „A Fateful Error” ̶ este titlul unui articol din 1997 [1] al lui George Kennan, unul dintre clasicii diplomației și politologiei americane.
Cu cincizeci de ani în urmă, la 22 februarie
1946, Kennan era adjunctul ambasadorului Statelor Unite la Moscova. În această
calitate, a trimis Departamentului de Stat, Telegrama cea Lungă, document definitoriu pentru viitoarea
politică a Statelor Unite de „containment” (îndiguire, stăvilire) față de ideologia
comunistă și Uniunea Sovietică [2]. La 12 martie 1947 președintele Harry Truman
a prezentat în fața Congresului liniile directoare ale politicii americane de
îngrădire a expansiunii comuniste („Doctrina
Truman”). Implementarea
acestei doctrine în domeniul militar a
început odată cu crearea Organizației
Tratatului Atlanticului de Nord, semnat la Washington, în 4 aprilie 1949, de
către conducătorii celor 12 state fondatoare. Peste o jumătate de secol, poziția
lui Kennan, de data aceasta în raport cu Federația Rusă, s-a schimbat radical.
Între timp, prin tenacitatea diplomatică a președinților Ronald Reagan și Mihail
Gorbaciov, lumea intrase pe făgașul dezarmării nucleare (Tratatul START I fusese semnat și ratificat), Războiul Rece se
sfârșise (sau părea a se fi sfârșit). Ca
deseori în practica americană, difuzarea unei idei șocante începe cu mediul
academic. În octombrie 1996, la Institutul Harriman
al Universității Columbia, adjunctul secretarului Departamentului de Stat,
Strobe Talbott (ca amortizor) a prezentat planul expansiunii NATO. Reacția lui
Kennan a fost dură: “O eroare strategică ineptă, de proporții epice” («a
strategic blunder of epic proportions») și discuțiile au fost pe măsură [3].
Este de adăugat
că, la ora actuală, după declasificarea documentelor acelei perioade, știm că
decizia expansiunii NATO, inclusiv calendarul extinderii, fusese luată încă din
7 septembrie 1993 [4]. Cercurile Casei Albe, Departamentului de Stat și
Pentagonului primiseră circulara implementării extinderii. Dar Clinton a
respectat înțelegerea făcută cu Elțîn ca, până la alegerile prezidențiale din
1996, să fie pusă o surdină în privința difuzării ei. În februarie
1997, Kennan a exprimat, în The New York Times, prima luare de poziție critică
publică la adresa noului curs, explicitat în toamna lui 1996, al politicii
externe americane. Citez din „A Fateful Error”: „ La sfârșitul lui
1996, a devenit răspândită ideea că, într-un mod nespecificat și într-un loc
nespecificat («somewhat and somewhere»), s-a decis expansiunea NATO până la
granițele Rusiei…Vorbind tranșant,
expansiunea NATO ar fi cea mai dezastruoasă eroare a politicii americane în
perioada post-Războiul Rece («bluntly stated, is that expanding NATO would be the most
fateful error of American policy in the entire post-cold-war era»). E
de așteptat ca o astfel de decizie să inflameze tendințele anti-occidentale și
militariste în opinia publică rusă; să aibă efecte adverse asupra dezvoltării
democrației în Rusia; să reinstaureze atmosfera Războiului Rece în relațiile
Est-Vest și să împingă politica externă a Rusiei într-o direcție cu siguranță
nu pe gustul nostru («decidedly not to our
liking »)” [1], [3]. Previziunea a fost confirmată de
istorie. Cu adaosul că, prin eforturile susținute ale președinților Bush-junior
și Jo Biden și pretențiile aberante ale naționalismului ultra-xenofob ucrainean,
războiul a devenit cald. Încă de la 26 iunie 1997, un grup de
50 experți în politică externă, incluzând foști senatori, ofițeri superiori în
retragere, diplomați și academicieni, i-a adresat președintelui Clinton o
Scrisoare Deschisă [5], exprimându-și opoziția față de hotărârea extinderii
NATO. Toate aceste personalități de calibru ale administrațiilor, diplomației
și politologiei americane fuseseră, în timpul Războiului Rece, complet aliniați
politicii de „containment” antisovietic. Un exemplu ilustrativ este Robert
McNamara, cel mai longeviv (1961-1968) secretar al Departamentului Apărării al
SUA, promotor intransigent războiului din Vietnam, al liniei dure în criza
rachetelor din Cuba și al cursei înarmării nucleare (politica de descurajare
prin paritate de armament nuclear „MAD ̶ Mutual Assured Destruction”). Avertismentele
“grupului celor 50”, s-au dovedit a fi profetice: „Dacă expansiunea va
continua, atunci principala linie de divizare în Europa va fi între NATO și
Rusia și relațiile dintre ele vor fi confruntaționale…Cu sau fără Actul
Fondator [NATO-Rusia], expansiunea NATO ne pune pe o traiectorie care duce la
izolarea Rusiei și orientarea politicilor ei externe, interne și de securitate
într-o direcție nefavorabilă și nefericită… Cel mai mare pericol pentru Europa
va fi dacă extinderea va îndepărta («drives away») Rusia de Occident, o va
îndepărta de la democratizare, o va îndepărta de la implicarea în controlul
armamentului convențional și nuclear, într-o politică a confruntării.” A urmat o
lungă argumentație, contradictorie și ireconciliabilă [6], între acest grup și
administrația Clinton a cărei teză, în esență, era „un nou NATO și o nouă
Rusie”.
Într-un interviu publicat în The New
York Times la 2 mai 1998 [7], [8], imediat după ratificarea de către Senatul
american a primului val al extinderii NATO, Kennan revine: „Cred că este
începutul unui nou Război Rece…Cred că este o greșeală tragică… Această
expansiune ar face Părinții Fondatori ai acestei țări să se întoarcă în mormânt («This expansion would make the Founding Fathers
of this country turn over in their graves»). Ceea ce mă tulbură este cât de
superficială și neinformată a fost întreaga dezbatere din Senat.” Astăzi,
când efectele politicii de izolare a Rusiei de la construcția securității
europene au devenit evidente, George Kennan este diplomatul și politologul cel
mai citat în privința impasului previzibil în care a ajuns această securitate. Prof. Dr. Tiberiu Tudor [1]George Kennan, A Fateful Error, The New York Times,
5 February 1997, p 23.
https://www.nytimes.com/1997/02/05/opinion/a-fateful-error.html [2] T. Tudor, Înființarea și extinderea NATO ̶. I. Războiul Rece. [3]Kaarel Piirimäe „Geopolitics
of Sympathy: George F. Kennan and NATO Enlargement” https://www.tandfonline.com/doi/full/10.1080/09592296.2024.2303860?src=recsys [4] Strategy for NATO’ s
Expansion and Transformation https://nsarchive.gwu.edu/document/16374-document-02-strategy-nato-s-expansion-and
[5]
Opposition to NATO Expansion, Arms
Control Today, vol. 27, iss. 4 (Jun/Jul. 1997) https://www.proquest.com/docview/211254882?sourcetype=Scholarly%20Journals
https://www.armscontrol.org/act/1997-06/arms-control-today/opposition-nato-expansion [6]The Debate Over NATO
Expansion: A critique of the Clinton Administration’s
Responses to Key Questions,
|
|
Scris de asymetria on Tuesday, April 15 @ 13:54:30 CEST (409 citiri) Citeste mai mult... | Editoriale | Scor: 0 |
|
Editoriale: Nicolae IORGA. Viitorul statelor mici Preluarea textului acestei conferințe nu este doar un act de memorie ci și îndemnul de a realiza o lectură care să stabliească legăturile necesare între trecutul recent și vremea în care ne zbatem. Numele unor insituții de după 1919 pot fi înlocuite cu acelea de după 1945, pentru a sublinia natura similarităților geopolitice din care România, ca stat și națiune, ar trebui să iasă cu un efort de inteligență colectivă, de solidaritate națională. Dacă am putea conta pe oameni politici responsabili și nu ar fi condusă spre prăpastie de niște mârțoage chioare sau oarbe, de niște escroci și de niște hoțomani, care își folosesc mintea, câtă o mai au în creierele lichefiate, doar pentru a strânge ceva biștari de cheltuit undeva în Dubai sau în Maldive, la pensie, bând Coca și mâncând produse de tip Macdo. Dan Culcer VIITORUL STATELOR MICI Odată, pe vremea lui Napoleon I-iu, pe aceea a lui Bismarck, Europa avea un singur stăpân. Astăzi, după rezultatul acelei întîlniri de la Miinchen 1, în care s-au pus jaloanele noii politici europene, se poate spune că ea are patru. De această situație va trebui să țină samă oricine, cel puțin o bucată de vreme, mai lungă sau, cum se arată, foarte scurtă, pînă cînd se va dovedi și ce slăbiciune prezintă acest sistem al unei tetrarhii, care se poate întâmpla să nu aibă mult mai mulți sorți de durată decît Tetrarhia imperială care, supt acvila Romei do odinioară, împărțea de fapt lumea în patru bucăți. Pînă la această probă a sistemului celui nou care s-a substituit unui vechi sistem, dovedit netrainic, în zodia aceasta a cetor patru domni ai lumii va trebui să trăiască orice organizație politică de proporții mai modeste.Evident că acei cari vor fi de acum înainte supravegheați, chemați la ordine, amenințați, aduși îa hotărâri de multe ori împotriva intereselor lor. se vor folosi de acest fapt prielnic că, în loc să se îndrepte către o singură putere dominatoare, vor avea alegerea de a întreba după voie la Roma, la Berlin, la Londra, la Paris Din rivalitatea firească între membrii acestui condomi-niu, vor folosi aceia cari, dacă ar fi fost dați pe sama unuia singur, ar fi trebuit să facă sacrificii si mai dureroase, să se plece la acte de supunere și mai umilitoare. Nimeni nu va spune că această soluție este cea bună. Evident că era preferabil sistemul, la care astăzi nu se mai poate gîndi nimeni, după sfîrsitul sforțărilor de la Geneva, care au avut numai îndoitul dezavantaj : de a porni de la interesele unei singure mari puteri si de a crede că prin discursuri si prin rezoluții în vid se poate [167] regulamenta soarta lumii : sistemul de sfătuirea popoarelor între dînsele, de concesii mutuale, de aranjamente pașnice, de formule legale, care ar fi trebuit căutate la Haga. Dar ce să ne mai glndim la lucrurile pe care le-a voit o nobilă ideologie, pe care le-au pus în. practică anumite interese, destul de vizibile și care, în fața unui șir de brutalități, cum este, înainte de oricare, atacul japonez împotriva Chinei, a trebuit să abdice de la un prestigiu pe care nu avea nici un mijloc material de a-1 susținea ! Dacă însă, în locul acestui regim de dezbateri internaționale și de rezoluții luate în majoritate sau în unanimitate, ar fi rămas numai o tendință imperialistă, ca acelea mai vechi despre care am pomenit la începutul acestei lămuriri, și mai rea ar fi fost soarta acelor fundații de caracter național, datorite unor rase pe care fatalitatea antropologică, sau numai împrejurări nepri-elinice de-a lungul istoriei îor le-a împiedecat de a întemeia ceea ce se numește un stat mare. Dar, trebuind ca statele mici de acum înainte să asculte, în atîtea chestiuni, față de pretențiile cînd ale unuia, cînd ale altuia din ceî patru dominanți, ele pot opune, în lipsa unor mijloace militare și economice capabile de a le garanta existența și integritatea hotarelor, argumente de drept și de bun simț, dintre care, dacă cele dinții pot fi ușor răspinse de oamenii obișnuiți cu acte ilegale, celelalte nu se poate sa nu fie ținute în samă. Desigur că nu mai este vremea iluziilor care consistau în a crede că, dacă un număr de state mai mici se unesc între dînsele, aceasta înseamnă că ele pot să constituie o putere mare. Așa s-a crezut în momentul cînd aici, la noi, ni se dădea recomandația de a fi ,,buni cetățeni ai Micii înțelegeri" 2 și cînd această ,,Mică înțelegere" era prezentată așa ca încă o Mare Putere care, vorbind cînd prin gura cehoslovacă, cînd printr-una iugoslavă, cînd printr-una românească, ar fi putut să impună și să păstreze o anumită situație. Nu. Statele mici sînt datoare de acum înainte să se gîndească nu Ia astfel de ,,pacte", care s-au dovedit [168] trecătoare și neefective, ci la propria lor apărare si, pe Ungă aceasta, ]a conștiința care se desface pentru dînsele din cunoașterea rosturilor lor, din convingerea că aceste rosturi sînt suficiente pentru ca să pretindă a li se menținea libertatea și ceea ce se mai poate numi, în timpurile noastre, independența. N-a existat pînă acum nici o epocă din istoria omenirii an care neamurile să nu fi fost silite, să nu se fi simțit datoare de a se lega de un principiu, de a se reclama de la o teorie. Toate aceste principii și toate aceste teorii au în-tr-însele, fără îndoială, o îndreptățire, deși nici una nu poate să pretindă că îndreptățirea aceasta este așa de mare, încît să nu se gîndească cineva la alte idei decît acelea pe care se sprijină ele. In succesiunea acestor principii dominante, astăzi are o trecere deosebită principiul național. Potrivit cu acest principiu național, toți oamenii cari fac parte dintr-o națiune trebuie să trăiască în același stat. Nimic nu poate fi mai atrăgător decît această lozincă, în care s-ar zice că se păstrează si un fel de caracter sacru. Națiunea este deci sfântă si, în sfințenia ei, ea își îngăduie tot ce poate să servească intereselor ei legitime, care decurg din însăși ființa ei, păstrată în anumite hotare, cînd mai largi, cînd mai strimte, de-a lungul veacurilor. Anglia reprezintă poporul englez : în această privință nu poate fi nici o îndoială. Prin opera minunată a regilor Franciei, operă așa de puțin recunoscută de urmașii lor, din mai multe seminții a ajuns sa se întemeieze poporul francez, deplin unitar în ce privește tendințele sale, cu toate că ici și coîo se păstrează, peste deosebirile de rasă, pe care nu le poate desființa nimeni, și amintirile de limbă, care arata cîtă deosebire a fost în trecut. - Germania si-a însușit teritoriul austriac si a ciopîrțit Statul creat la sfătuiriîe din Paris pentru poporul ceh și pentru poporul slovac, considerate ca o singură rasă, apelînd îa acest caracter național, din care Berlinul a căutat să tragă pînă astăzi numai o parte din conse-cințe, căci ne putem aștepta și la altele.[169] Dar, daca se invoacă principiul național pentru unii, nu se poate a se declara, în alte împrejurări, că acest principiu nu are nici o valoare pentru alții. N-ar fi existat o garanție pentru statele mici, dacă el ar fi avut un caracter ambiguu deși, din cauza unor interese care sînt capabile să înfrunte sentimentul național și să-l biruie măcar în parte, putem vedea astăzi o lume mulțămită, deși împărțită între trei, patru rase, în Elveția și, cu toată discordia dintre valonii de limbă franceză si flamanzii de dialect german, nu s-a cerut In Belgia niciodată, fățiș, o desfacere după elementele acestea naționale divergente. Dar, pentru deosebirile acestea naționale, care sînt, dacă observă cineva lucrurile de aproape, deosebiri de limbă, Suedia, legată o bucată de vreme, supt dinastia Bernadotte, de Norvegia, s-a despărțit de tovarășii cari sînt vecinii ei de astăzi. Tot așa, tratatele din Viena creaseră, pentru dinastia de Orange, un stat al Țărilor-de-Jos, în care belgienii, așa cum sînt ei cu caracter dublu, se găseau alături de olandezi, și încă de la 1830 despărțirea între aceste două elemente componente s-a impus. Ce mai rămîne prin urmare în Europa, cu o foarte slabă excepție, nu este altceva decît un număr de state mici, sprijinite pe principiul național. Pot cei patru, tuspatru dominatori, să ceară ceea ce s-ar putea cere, în virtutea altui principiu, acela care izolează Statul Sovietelor : ca o națiune să părăsească forma pe care și-a dat-o, în margenile acestei vorbiri a unei singure limbi ? Evident că nu. Dar, dacă, totuși, aceasta s-ar face, împotriva unui principiu pe care l-a rostit domnul Hitler în zilele din urma, zicînd că lui nu-i trebuie cehoslovaci, ci numai germani de ai săi, cei cîștigati astfel, împotriva drepturilor naționale, ar putea ei fi prefăcuți vreodată în cetățeni credincioși ai statului cuceritor ? Și, să se bage de samă, nu este vorba de un grup național care s-ar fi desfăcut din întregimea rasei pentru a se alipi la un stat de altă limbă, ci de oameni cari vin, [170] aducînd cu dinșii, de o singură generație, sau de mai multe, de-a lungul secolelor, amintirea unui stat care și-a avut si zilele bune și momentele de glorie. Iată ceea ce, în principiu, ca si în imposibilitatea unei amalgamări cu acei cari ar fi să învie vechiul imperiu, mi se pare că ar constitui o garanție a viitorului statelor pe care un neîndreptățit sentiment de trufie le numește „statele mici" ale Europei. N. Iorga 14 octombrie 1938.Conferință la Radio România, tipărită în volumul Sfaturi pe întuneric, Antologie, ediție îngrijită, note și comentarii de VALERIU RÂPEANU și SANDA RÂPEANU. Studiu introductiv : VALERIU RÂPEANU, EDITURA MILITARĂ - 1976 Nota: Dacă nu acum, atunci când? Dacă nu noi, atunci cine? |
|
Scris de asymetria on Tuesday, February 04 @ 20:38:14 CET (431 citiri) Citeste mai mult... | Editoriale | Scor: 0 |
|
Editoriale: Editorial: Victoria lui Donald Trump si impactul ei asupra Europei de est Victoria lui Donald Trump ne învită, din nou, la dezbateri aprinse încă de la primele ore ale anunțării rezultatelor. Figura sa polarizantă și retorica adesea controversată ridică semne de întrebare legate de viitorul politicii internaționale. Ce semnificație are acest rezultat electoral pentru Europa de Est, pentru România și pentru conflictul care continuă să macine Ucraina? America întâi: Un motto cu implicații globale Donald Trump revine cu o platformă care pune accentul pe „America întâi”, o viziune ce prioritizează interesele interne ale SUA în detrimentul angajamentelor externe. Această abordare are consecințe directe pentru securitatea Europei de Est, o regiune ce depinde de angajamentele de apărare ale Washingtonului prin NATO. România, aflată în prima linie a flancului estic al alianței, ar putea resimți o scădere a sprijinului direct din partea SUA în cazul unui Trump mai reticent față de angajamentele militare internaționale. Deja în timpul primului său mandat, Trump a criticat frecvent aliații NATO pentru contribuțiile financiare insuficiente, o retorică care ar putea reveni și care riscă să alimenteze tensiunile interne ale alianței. Ucraina: Risc sau oportunitate? Când vine vorba de Ucraina, situația devine cu atât mai incertă. Retorica lui Trump a fost adesea contradictorie în relația cu Rusia, iar legăturile mai vechi cu Vladimir Putin au ridicat întrebări legitime cu privire la poziția sa reală față de conflictul ruso-ucrainean. O posibilă detensionare a relațiilor dintre SUA și Rusia, de dragul unei realpolitik orientate spre “dealmaking”, ar putea veni în detrimentul Kievului, care se bazează pe sprijinul occidental pentru a-și menține rezistența. Pe de altă parte, o administrație Trump ar putea opta pentru o abordare mai pragmatică, condiționând sprijinul financiar sau militar pentru Ucraina de progrese tangibile în reforma internă. Acest tip de condiționalitate ar putea accelera schimbările politice și economice în Ucraina, dar ar putea, de asemenea, să vulnerabilizeze poziția țtării în fața agresiunii ruse. Dan CULCER (Continuare) |
|
Scris de asymetria on Thursday, January 23 @ 14:22:52 CET (442 citiri) Citeste mai mult... | 8930 bytes in plus | Editoriale | Scor: 0 |
|
Editoriale: Dan CULCER. Carmacii robi **Cârmacii robi** Într-o lume în continuă schimbare, unde valorile și normele sociale sunt adesea contestate, ne aflăm în fața unei dileme existențiale: cine ne conduce destinele? În textul său emblematic, „Cârmacii orbi”, Mircea Eliade ne oferă o reflecție profundă asupra condiției umane, iar noi, în acest editorial, ne propunem să explorăm o variantă contemporană a acestei teme, intitulată „Cârmacii robi”. Cârmacii, călăuze aie destinului nostru, sunt adesea percepuți ca fiind cei care ne îndrumă pe cărările vieții. Însă, în realitate, mulți dintre ei sunt robi ai propriilor lor ambiții, frici și limitări. Într-o societate în care valorile autentice sunt adesea înlocuite de superficialitate, ne întrebăm: cine sunt acești cârmacii și ce rol joacă în viața noastră? În viziunea lui Eliade, cârmacii orbi simbolizau lipsa de direcție și confuzia existențială. Astăzi, cârmacii robi devin o metaforă pentru cei care, în ciuda aparențelor de control, sunt prizonieri ai sistemelor sociale, economice și politice. Aceștia sunt cei care, în loc să ne ghideze spre lumină, ne conduc spre întuneric, fiind ei înșiși constrânși de lanțurile unei societăți care nu le permite să își exprime adevărata esență. În acest context, este esențial să ne întrebăm cum putem deveni noi înșine cârmacii propriilor noastre vieți. Cum putem rupe lanțurile care ne țin prizonieri și să ne asumăm responsabilitatea pentru alegerile noastre? Răspunsul nu este simplu, dar începe cu conștientizarea propriilor noastre limitări și cu dorința de a ne elibera de influențele externe care ne modelează destinul. Constatarea evidenței ca suntem conduși de cârmaci robi ne invită să reflectăm asupra puterii pe care o avem de a ne redefini identitatea și de a ne construi propriul drum. Într-o lume în care suntem adesea influențați de opiniile altora, este crucial să ne regăsim vocea interioară și să ne asumăm rolul de călăuză în propriile noastre vieți. Numai astfel putem spera să ne eliberăm de robia convențiilor sociale și să ne îndreptăm spre o existență autentică. În concluzie, va provoc să ne gândim la natura călăuzirii și la responsabilitatea pe care o avem în a ne construi propriul destin. Într-o lume plină de incertitudini, să ne asumăm rolul de cârmaci ai propriilor noastre vieți, eliberându-ne de lanțurile care ne limitează și îmbrățișând libertatea de a fi noi înșine. Dan CULCER
|
|
Scris de asymetria on Tuesday, January 21 @ 20:39:03 CET (418 citiri) Citeste mai mult... | Editoriale | Scor: 0 |
|
Editoriale: Dan Culcer. Simetrie versus asimetrie: razboiul ca dezechilibru al lumii Titlul revistei noastre reia ”cu o mică dar importantă modificare” pe acela al revistei SIMETRIA Revista SIMETRIA, editată de arhitectul, eseistul și omul de cultură G. M. Cantacuzino, reprezenta un reper cultural esențial în perioada interbelică, debutând în toamna anului 1939 la București. Revista era o platformă pentru dialogul intelectual, un spațiu de întâlnire pentru arte, literatură și filosofie. "Asymetria" păstrează acest spirit al dialogului, dar se scrie diferit, cu un Y, litera fiind un omagiu adus Numărului de Aur și lui Matila Ghyka, cel care l-a introdus în gândirea estetică românească. Y-ul semnifică și un pod între simetrie și asimetrie, între armonia idealizată și imperfecțiunea vie a realității. Asymetria propune o reflecție asupra echilibrului fragil al existenței, pe care îl regăsim astăzi răsturnat de realitățile crude ale războiului din Ucraina și genocidului/etnocidul din Gaza. Aceste tragedii contemporane pun în lumină pericolul unui ideal simetric, un spațiu utopic care devine adesea o închisoare. Simetria perfectă a ideologiilor, a granițelor impuse cu forța, a justificărilor retorice, ascunde de fapt disproporția suferinței umane, incomensurabilitatea pierderilor și absurditatea violenței. În Ucraina, obsesia pentru control și teritoriu alimentează un conflict de proporții tragice, unde disproporția de forțe și de suferință umană se face resimțită zilnic. De cealaltă parte, în Gaza, numerele devin abstracte: morții sunt numărați, dar viețile pierdute nu sunt niciodată egale, nici măcar în compasiunea lumii. Această asimetrie a compasiunii – o compasiune care uneori depinde de naționalitate, religie sau culoarea pielii – este una dintre cele mai teribile manifestări ale lumii noastre. Asymetria este, așa cum spunem, o condiție a vieții și a creativității. Universul însuși este asimetric – un cosmos în expansiune, imperfect, dinamic, care generează viață tocmai prin dezechilibru. Totuși, asymetria ne îngrozește atunci când o regăsim în suferința umană. Războaiele și genocidurile/etnocidurile sunt expresii ale unui dezechilibru profund, între cei care controlează puterea și cei care îi suportă consecințele, între cei care decid și cei care nu au voce. Astfel, războiul din Ucraina și genocidul din Gaza devin metafore ale unei lumi care respinge asimetria naturală și o înlocuiește cu o simetrie artificială a fricii, a represiunii și a opresiunii. În fața acestora, revista noastră refuză să se conformeze regulilor unui discurs uniformizator. Proclamăm, așadar, necesitatea de a da glas nu doar majorității, ci și marginalilor, de a crea spațiu pentru alteritate – chiar și atunci când aceasta ne incomodează sau ne provoacă. Simetria, în sensul său originar, înseamnă proporție fericită sau comensurabilitate. Însă lumea în care trăim rareori atinge această stare de armonie. Asymetria, pe de altă parte, nu înseamnă doar disproporție sau dezechilibru, ci și libertate, diversitate, refuzul uniformizării. În universurile simetrice, fie ele religioase, ideologice sau culturale, se ascunde adesea pericolul totalitarismului – utopiile care devin distopii. În Gaza, o regiune asimetrică din toate punctele de vedere – militar, economic, umanitar –, disproporția resurselor și a suferinței devine terenul unui genocid acceptat tacit de marile puteri. În Ucraina, unde aparenta simetria geostrategică a fost ruptă brutal de decizia Rusiei de a nu mai tolera agresiunea Statelor Unite pentru păstrarea monopolului puterii mondiale, ascunsă sub verbiajul propagandistic al exportului de democrație. Lumea întreagă privește o tragedie care se amplifică, ca o oglindă spartă ce reflectă haosul. Revista noastră își asumă misiunea de a explora subteranele culturii și conflictelor, refuzând să accepte doar ceea ce este vizibil, doar ceea ce este consensual. Nu vom ocoli temele incomode – fie ele legate de război, genocid sau ideologii dominante. Vom căuta să provocăm confruntarea ideilor, să oferim o platformă pentru vocile altfel reduse la tăcere. Simetria, în utopiile sale aparent binevoitoare, construiește închisori. Asymetria, prin contrast, eliberează, dezvăluind frumusețea diferenței și puterea diversității. Universul nostru, haotic și imprevizibil, este mai apropiat de modelul asymetric, iar în imperfecțiunea sa găsim nu doar suferință, ci și speranță. Haideți, așadar, să îmbrățișăm această imperfecțiune și să inventăm împreună un Altceva. Dan Culcer |
|
Scris de asymetria on Thursday, December 26 @ 17:39:17 CET (449 citiri) Citeste mai mult... | 14078 bytes in plus | Editoriale | Scor: 0 |
|
Geopolitica: Prof. Dr. Tiberiu Tudor. GENEZA STATALITATII UCRAINENE (2 Republica
Populară Ucraineană și Republica Sovietică Ucraineană ─ două formațiuni statale
antagonice, ambele ostile României “Cine nu cunoaște istoria nu poate să înțeleagă prezentulși nu poate să prevadă viitorul.” 1. Încercările de
înjghebare a unui stat ucrainean în perioada Primului Război Mondial. Imediat după
revoluția din februarie 1917, la 17 martie, la Kiev ucrainenii și-au proclamat autonomia
în cadrul unei Rusii Federative, sub forma Republicii
Populare Ucrainene (R.P.U.), cu
o majoritate socialistă în Parlament
(Rada Centrală). În noiembrie 1917 Rada a condamnat lovitura de Stat bolșevică
din octombrie de la Petrograd. (urmare)
|
|
Scris de Asymetria on Wednesday, April 10 @ 17:39:27 CEST (754 citiri) Citeste mai mult... | 23843 bytes in plus | Geopolitica | Scor: 0 |
|
Geopolitica: Prof. univ. dr. Tiberiu Tudor. Geneza statalitatii ucrainene (1) Câteva repere ale scindării medievale a slavilor de răsărit Istoria medievală timpurie a slavilor de răsărit pare încețoșată dacă
ne pierdem în detalii. În liniile esențiale ea este, însă, limpede.
Invazia mongolă din 1240 a spulberat Rusia Kieveană și a introdus o pană
separatoare între partea de vest a slavilor de răsărit (viitorii
ucraineni și bieloruși) și cea de est. Disoluția puterii mongole, ca
urmare a luptelor pentru succesiune din cadrul fostei mari armate a lui
Ginghis și ridicarea puterii poloneze a făcut ca, de la 1400 până spre
1800, ramura vestică a slavilor de răsărit să intre sub dominația
poloneză și polono-lituaniană, care și-a pus amprenta etno-culturală și
lingvistică asupra ei. Între ruteni - risipiți într-o masă comună cu
polonezii, lituanienii, alte seminții și apoi evreii - a avut loc și o
sciziune social-religioasă. Elita lor socială a adoptat catolicismul și
a fost asimilată de puternica șleahtă (nobilime) poloneză, pierzându-și
identitatea slavă. Țăranii ruteni, în marea majoritate iobagi, au rămas
la ortodoxism; mulți, sub oprimarea nobilimii, majoritar poloneze, și a
prozelitismului catolic, s-au refugiat spre sud-est, unii îngroșând
armata cazacilor zaporojeni. (urmare)
|
|
Scris de Asymetria on Wednesday, April 10 @ 17:21:05 CEST (729 citiri) Citeste mai mult... | 11087 bytes in plus | Geopolitica | Scor: 0 |
|
Geopolitica: Tiberiu Tudor. Sinteza unei teme geopolitice Dosarul NATO + Ucraina |
|
Scris de asymetria on Sunday, December 10 @ 20:10:15 CET (608 citiri) Citeste mai mult... | Geopolitica | Scor: 0 |
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Astazi cel mai citit articol este: Prof. Ilie Badescu. La synchronisation avec Eminescu. Contre la fatigue |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |