|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 20 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
LIT+POLITICA: Isabela Vasiliu-Scraba, Impunerea Inteligentzei artificialeIsabela Vasiliu-Scraba, Impunerea Inteligenței artificiale Motto: „Atitudinea proletcultistă...e generată de...complexul de
inferioritate...al deținătorilor puterii...Adversară mandatarilor
proletcultismului este... cultura și tendința naturii umane
de a se manifesta liber. Un organism social în care spiritul critic
nu se poate manifesta liber e un organism bolnav.” (Marin Nițescu,
Sub zodia proletcultismului, mss. din 1979, publicat
post-mortem în 1995). Contrară credinței uzuale, după care interogarea Inteligenței artificiale ar duce la „concluzii echilibrate” datorită programării acesteia cu mai multe informații decât poate deține omul de rând, conversația cu Chat GPT - pe anumite subiecte „sensibile”- poate fi echivalată cu o răsfoire de arhivă atent pieptănată și îndosariată de cenzori foști comuniști. Însăși aranjarea ziselor argumente aduse de Inteligența artificială (I.A.) nu-i aparține ei. Ea provine din ponderea informațiilor negative asupra celor pozitive aflate în arhiva controlată de neo-proletcultiștii (1) care au confiscat Wikipedia. Programat să mimeze „obiectivitatea”, Chat GPT debitează informațiile arhivate -de cenzorii neo-proletcultiști - maimuțărind intenția de a oferi așa-zisului partener de discuție niște concuzii „echilibrate”. Dintr-o conversație cu ChatGPT, un ins cu spirit critic n-ar reține niciodată că a beneficiat de argumente pro și contra pentru a se ajunge la acea „concluzie echilibrată”, cum scrisese un binevoitor comentator de youtube. Comentatorul întrebase artificială „dacă e bine că s-a șters pagina doamnei Isabela Vasiliu-Scraba” (2). Singurul beneficiu al conversației a constat în informațiile pozitive (mai ascunse și de aceea mai greu de descoperit din culisele Wikipediei), după care se poate bănui că a existat o rezistență la proletcultista îndepărtare a fișei de către Pafsanias (oare Gabriel Liiceanu? discipolul proletcultistului Henry Wald? ). Pafsanias, cel cu multiple clone, a scos pe 24 martie 2023 din Wikipedia pagina „Isabela Vasiliu-Scraba” (3). La prima vandalizare, cu pseudonimul MyComp (oare Gabriel Liiceanu?), s-au cenzurat articolele despre închipuita Scoală de la Păltiniș negată de filosoful C-tin Noica în Postfața la Epistolar (1987), postfață care probabil a dus la îndepărtarea de către Securitate în toamna lui 1987 a singurului său prieten de la Păltiniș, un fost deținut politic angajat la Stația meteorologică (4). MyComp a ras articolele Isabelei Vasiliu-Scraba din Wikipedia, supărat nevoie mare că nu i s-a acceptat orbește varianta proprie pe care încercase să o facă „veridică” prin Jurnalul de la Păltiniș unde intercalase transcrieri securiste (5) din camera microfonizată unde locuia Noica. Probabil că respectivele transcrieri (lungi cât articolele lui Nae Ionescu din Cuvântul) au dus la arderea a două dosare de urmărire securistă a filosofului Noica la vremea când șeful Securității devenise Virgil Măgureanu, prieten cu Gabriel Liiceanu. În toamna lui 1983, Nicolae Florescu îl întâlnise pe filosoful de Școală trăiristă aproape de sediul redacției „Vieții Românești”. Constantin Noica, scandalizat la culme, i s-a plâns lui Florescu de redările mult prea fidele ale pledoariilor sale trecute în Jurnalul de la Păltiniș „cuvânt de cuvânt”, chiar „cuvânt de cuvânt”, a repetat filosoful cu chipul răvășit de uimitoarea surpriză din cartea „împinsă la lumină” de plagiatorul Ion Ianoși, implicat și el între cei care-i deschiseseră lui Noica porțile temniței comuniste (6). Din culisele Wikipediei confiscată de o mafie cu interese anti-românești, conversația cu Chat GPT a scos la vedere iveală fragmente de discuție unde se afirmase că - „din perspectivă culturală” - Isabela Vasiliu-Scraba „este un nume real în filosofia românească contemporană, cu studii și contribuții la interpretarea operei lui Mircea Eliade, că are cărți publicate și prezență în reviste culturale, precum „Acolada”, „Convorbiri literare”, „Tribuna”, etc” (cf. ChatGPT). ChatGPT a mai găsit în arhivă și fraza după care „unii critici ai deciziei consideră că Wikipedia în limba română e prea rigidă și ignoră autori importanți pentru cultura independentă românească, mai ales cei neasociați cu edituri sau universități mari” (apud. I.A./ ChatGPT) Numai că zisa Inteligența artificială (7) nu este atat de inteligentă pe cat îi spune numele. Datorită proastei selecții de informații on-line despre o nuvelă („12000 capete de vită”) scrisă de „cel mai mare istoric al religiilor din secolul XX”, Isabela Vasiliu-Scraba o numise „prostia” artificială (8). La drept vorbind, este o prostie să spui, precum ChatGPT, că fișa de prezentare a Isabelei Vasiliu-Scraba în Wikipedia românească a fost ștearsă deoarece ar încălca, vezi Doamne, „reguli de ton neutru”. Atare prostească mistificare mi-a amintit de vandalul MyComp (oare Gabriel Liiceanu?) care afirmase și el pe 16 ian 2012 că a găsit „ton nepotrivit pentru o enciclopedie”. Este suficientă ascultarea prezentării Isabelei Vasiliu-Scraba sub formă de fișă audio (https://www.youtube.com/watch?v=JOyCYIhLcJw ) spre a se vedea că asemenea argument de îndepărtare este cu totul nefondat. Mai ales dacă ținem cont că pe vandalul MyComp îl cam deranjase în 2011 fraza referitoare la reprimarea (proletcultistă!) a libertății de gândire, în contextul în care el însuși cenzurase articolele Isabelei Vasiliu-Scraba criticând acel narativ cu „paradisul cultural din comunism” brodat în Jurnalul de la Păltiniș (1983) de unul dintre puținii beneficiari ai comunismului, regim ținut la putere prin permanenta teroare polițienească. Criticat în primul număr din 1976 al Revistei de Filosofie, C-tin Noica spunea că nu-l deranjează critica „atâta timp cât criticile nu sunt însoțite de alte consecințe administrative sau politice” (C.N.). Încă mai avea în minte referatul critic al turnătorului Pavel Apostol, aka Paul Erdos, la manuscrisul său despre Hegel, referat urmat de schingiuirile din închisoarea politică unde, dat cu capul de pereți, filosoful îi înroșise cu sângele propriu, cum îi povestise tânărului C-tin Barbu. Dar iată și exemplul de ton nepotrivit oferit de MyComp (oare G. Liiceanu?) la discuții : „Manipularea prin uniformizarea gândirii și tendința de reprimare a libertății de expresie au rămas sechele greu de înlăturat după abolirea comunismului” (vezi fișa Isabelei Vasiliu-Scraba în vol. Filozofi români, Wiki Series, Memphis, USA, 2011, p. 60-63). Rațiunile ștergerii – pescuite de ChatGPT –au inclus afirmația după care „wikipedia e foarte strictă cu această regulă”, pe care fișa îndepărtată tocmai n-o încălcase, cum lesne poate oricine verifica. În articolul din „Tribuna” clujană, nr. 554/ 2025, Isabela Vasiliu-Scraba observase că la fișa lui Gabriei Liiceanu, „administratori precum „MyComp” (oare G. Liiceanu?) sau Accipiter GentilisQ (oare G. Liiceanu?) l-au trecut ca „existențialist” interesat de „alienare, contingență, libertate, aporie morală si facticitate”. Autoarea și-a luat libertatea să critice în textul ei unele dintre neroziile care se pot citi la fișa respectivă în legătură cu acest subiect. Să fi fost trecută în fișa lui Liiceanu acea colecție de prostii spre a nu se invoca „auto-promovarea”? Adică regula de mare strictețe –cum zice vorbărețul ChatGPT - care atrage pentru oricine îndepărtarea prezentării. O excepție de la regula, -zice-se „de mare strictețe” - o face desigur Gabriel Liiceanu publicat la propria-i editură. Spre a împăca regula cu abaterea de la regulă, s-ar putea totuși invoca argumentul că opera sa de la Humanitas nu este pusă pe piață spre auto-promovare. Pentru că, deși cumpărate, cărțile lui G. Liiceanu nu prea sunt citite. De ce să-l mai citească lumea, dacă decenii de-a rândul l-a tot auzit la televizor ? Intrebată de motivul îndepărtării din Wikipedia, ștergere care „o face pe Isabela Vasiliu-Scraba mai greu de descoperit pentru cititorii interesați de autorii români post-1989” (ChatGPT), Inteligența artificială a redus sursele independente care scriu despre Isabela Vasiliu-Scraba la reviste -pompos numite „publicații notabile”-, neuitând să scoată din arhivă o altă prostie a lui MyComp (oare G. Liiceanu?) din iarna 2011-2012 după care în bibliografia autoarei n-ar avea ce căuta cărțile și articolele ei apărute prin reviste. Stând cam prost cu inteligența, ChatGPT pretinde că în fișă ar fi fost trecute drept surse independente texte proprii sau site-uri afiliate, lucru pe cât de neadevărat, pe atât de ușor de controlat odată cu ascultarea fișei audio, sau citirea ei (https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf ) dintr-unul din volumele apărute în 2011: Filozofi români (p. 60-63); Eseiști români (p. 145-148) și Autori români (p.141-143). Cu aceiași ocazie se poate vedea și gratuitatea ștampilărilor cu „necesită citare”, motivată de MyComp (oare G. Liiceanu?) pe 19 noiembrie 2011 astfel: „Multe surse [din bibliografia autoarei] nu sunt suficient de precise, nu este precizată pagina revistei, ceea ce le face greu de verificat”. Argumentarea sa a urmat fără îndoială citirii articolelor Isabelei Vasiliu-Scraba din link-uri pe care el însuși le-a inactivat, înainte de a le îndepărta cu totul. Întâmplător găsisem și o reacție a unui wikipedist la abuzivele ștamplilări ale lui MyComp cu „necesită citare”: „Sunt acolo unele modificări nepotrivite [n.c.= necesită citare]–deși erau menționate sursele” (Sîmbotin, Wikipedia, Cafenea, vezi nota 22 a textului: Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia confiscată, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/ ). Partea doua nepublicata in primul numar pe 2026 al Acoladei Printre sursele neutre, independente, verificabile, care vorbesc despre scrierile Isabelei Vasiliu-Scraba - cenzurate din fișă de către Kun Kipsak (oare Grigore Vida?) se găseau și două articole, unul a lui Ion Murgeanu din „Meridianul românesc” (S.U.A.) intitulat Mirabila întelepciune (9). A doua recenzie era cea din „Convorbiri literare” intitulată Înapoi la Platon de profesorul emerit Petru Ursache, amplu articol despre „Mistica Platonică” (Slobozia, 1999), volum despre care un universitar argentinian scrisese că „este o mică bijuterie” (https://catalog.loc.gov/vwebv/search?searchCode=LCCN&searchArg=00437362&searchType=1&permalink=y ). Din culisele Wikipediei am aflat că mai mult de două recenzii nici nu este nevoie să fie trecute. Intr-o discuție cu Donarius (oare Gabriel Liiceanu?) proletcultistul cenzor al exegezelor Isabelei Vasiliu-Scraba la opera lui Mircea Eliade, wikipedistul Adrian Sîmbotin scrisese pe 13 dec. 2020 (ora 18:45) că „Isabela Vasiliu-Scraba spune o grămadă de lucruri inteligente și competente despre nuvela O Fotografie veche de 14 ani” (10). In dirijismul cultural din dictatura comunistă, acea unică variantă – desemnată de ChatGPT ca recenzii în „publicații notabile” (cum „notabile” sunt desigur „Meridianul românesc” din S.U.A. și „Convorbirile literare” de la Iași) – funcționa negreșit sub titulatura criticii de întâmpinare , o așa-zisă critică prin care revistele făceau publicitate autorilor agreați (11) de oficialitățile politice. După apariția traducerilor din Kant făcute de Eminescu, Constantin Noica era înregistrat de Securitate spunând cu obidă că acceptă să nu-i fie publicate recenzii la cărțile sale - cu greu apărute după amânări de ani de zile-, dar i se pare scandalos să nu fie recenzat marele Eminescu. De unde să bănuiască filosoful marginalizat că va veni o vreme în care neo-proletcultiștii vor schimba „dușmanul de clasă” în „dușman de rasă” spre a reinstitui teroarea polițienească din „perioada neagră a agresiunii proletcultiste împotriva culturii” (M. Nițescu) și a-l scoate pe Eminescu din cultura românească? Stiind bine că vizitatorii săi „cu trasee securiste” (Silvia Jinga) nu înțeleg nimic din opera sa, filosoful retras la Păltiniș îi spusese la Paris lui Ion Rațiu că ar fi mulțumit dacă măcar o persoană ar înțelege ceea ce scrie. Ca o mică paranteză ar fi de semnalat aici consecventul refuz de publicare în „Viața Românească” a recenziilor mele la cărțile lui Noica, recenzii scrise începând cu 1984, care au format apoi, în 1992, primul volum despre gândirea lui C-tin Noica. Cartea a precedat tot ce s-a scris (și după aceea rapid publicat la Humanitas) despre filosoful C-tin Noica prin grila de instrumentalizare politică a noului proletcultism de după 1990. Întâietate au avut și volumele mele despre gândirea religioasă a lui Nae Ionescu și, la patru ani distanță, volumul Propedeutică la eternitate (Slobozia, 2004), despre gândirea filosofului Alexandru Dragomir. Dar să revenim: Răspunzând întrebării puse de comentatorul „toorop9516” la începutul lunii noiembrie 2025, ChatGPT a subliniat neadevărul după care fișa Isabelei Vasiliu-Scraba n-ar fi îndeplinit, pasă-mi-te, criteriile de notabilitate care cer recenzii în reviste importante. Acum am menționat doar cele două cerute obligatoriu de administratorii Wikipediei. În schimb, în textul Controversata Wikipedie apărut în „Acolada” nr. 9 din 2023 am enumărat patru recenzii, adăugând o revistă a Uniunii Scriitorilor din România. De fapt, tot minoritarul pitit după pseudonimul Kun Kipcsak (oare Grigore Vida? ), în dușmănia lui față de valorile culturale românești, a fost cel care în decembrie 2021 a marcat fișa ca, vezi Doamne, „nerespectând politica de notabilitate”. ChatGPT a fost „învățat” să preia din arhiva Wikipediei și această minciună sfruntată. Sigur, este cam exagerat să se spună că ar fi „învățat”. Pentru că, deși situată cam de nivelul gândirii unui copil de 5 ani, Inteligența artificială este lipsită de capacitatea de învățare a acestuia. Pentru un om normal de inteligent, - dar nu și pentru un robot vorbitor, programat cu destule prostii din paginile de discuții ale Wikipediei - surse independente sunt în primul rând citările din opera Isabelei Vasiliu-Scraba în mediul academic, unde câteodată conducătorii de doctorat nu curăță teza de referirile la scrierile ei, după tactica proletcultistă. Mircea Eliade consemnase în caietele sale că prin universitățile românești numele îi este scos din trimiterile bibliografice. În anii când internetul nu era atât de supravegheat și cenzurat ca acum, când se șterg trimiteri la scrierile oamenilor de cultură independenți (12), pe net s-a afișat cel puțin o duzină de teze de doctorat cu trimiteri verificabile la scrierile Isabelei Vasiliu-Scraba: Andrei Trifu, Termeni ontologici în gândirea filozofică a lui Mircea Vulcănescu, București, 2009; N. Turcan, Cioran sau excesul de filozofare, Cluj, 2008, p.295; Daniela Cătălina Firescu, Nae Ionescu, pedagogia negativă, Craiova, 2013; Ana Maria Mănăilă, Univesul concentrațional în literatura română, Tg. Mureș, 2011; Miruna Lepuș, Nae Ionescu sau împlinirea prin tineri, București, 2010; Mihaela Chirbău-Albu, Mircea Eliade. Itinerarii lăuntrice (Eikon, 2016); Ionuț Horoba, Presupoziții mistice în metafizica naeionesciană; Ion Militaru, Noica și critica Occidentului. O filozofie a istoriei la Noica, C, R., București, 2001; Dorin Popescu, Noica, bătălia continuă, 2016; Liliana Florea Danciu, Constructe istorico religioase și imaginar eliadesc în NOAPTEA DE SÂNZIENE (2017); Mihai Dragos Plesca (Univ. „Kogălniceanu”, Iași), Metafizica lui Nae Ionescu; Ana Maria Fomin, Mircea Eliade, paradigma unui nou umanism, 2013, și Teză despre Noica din Anglia a lui Filip Sebastian Boicu, Cultural discourses… (2014), etc. Neo-proletcultistul Kun Kipcsak (oare Grigore Vida? Asistentul Danei Jalobeanu?) a ras din wikipedia confiscată de o mafie cu interese anti-românești toate tezele doctorat făcând referire la cărțile și eseurile filosofice ale Isabelei Vasiliu-Scraba. În treacăt fie spus, interesele celor care au confiscat wikipedia transpar la articolele de istorie a românilor unde sunt preponderent promovate ca „surse de încredere” sistematicele falsuri ungurești (13), dovedite ca neadevăruri de toți istoricii români dinainte de impunerea prin fraudă a „regimului comunist al Anei Pauker” (cf. Virgil Ierunca). Surse independente care o citează pe Isabela Vasiliu-Scraba mai sunt si alte cărți ale unor autori „notorii, notabili, sau chiar notabilități” ca să folosim limbajul wikipediștilor care alimentează prostia vorbărețului ChatGPT, precum: Mariana Șora (Jurnal, 2001); A.I. Brumaru (Apologii și navigații, 2019); Sabina Fânaru (Mircea Eliade); N. Manolescu (Istoria critică a literaturii române, București, 2008, p. 1478 și p. 1516); Mircea Goga (Litterature roumaine. Histoire et critique, 2004); Răzvan Perșa, Părintele Stăniloae și traducerea Filocaliei (Ed. Renașterea, 2024); Viorel Cernica, Exerciții fenomenologice asupra filozofiei românești interbelice (București, 1999, p.213); Florin Paraschiv, Eminescu-Maiorescu. Imperceptibila Junime (Baia Mare, Ed. Transilvania, 2015, p. 36); Titus Lateș, Ontologia filozofilor români. Repere bibliografice, în vol.: - Studii de istorie a filosofiei românești, vol. X (Ed. Academiei, 2014); etc. Desigur și aceste nume furnizând date la rubrica de „surse secundare” (rubrica „despre”) n-au fost în 12 decembrie 2020 pe placul lui Kun Kipcsak (oare Grigore Vida? Salariat la Humanitas?) care a sărit în ajutorul cenzorului cu multiple clone, ascuns după pseudonimele MyComp, Donarius, Pafsanias (oare G. Liiceanu?), etc. Pentru a închiea într-o notă ceva mai optimistă decât oferă conversația cu Inteligența artificială intens promovată on-line, transcriu traducerea unei poezii făcută de „cel mai mare poet din exil” (cf. Eugen Ionescu). Ideile versurilor alese din Novalis și publicate de Horia Stamatu (14) consonează cu începutul unei conferințe a prestigiosului Profesor Mircea Eliade (ținută la Harvard) în care marele savant spusese că „lumea psihică este infinit mai interesantă decât conștiința individului” (M.E., 1960): „Când numere și geometrie/ n’or mai fi cheia creaturii,/ când lumea în sărut și melodie/ va’ntrece iscusiții’nvățăturii,/ când va fi lumea liberată/ și sie însăși iarăși dată, / când umbră și luminăție/ vor fi iar mire și mireasă, / și în povești și poezie/ istoria lumii înțeleasă/ cuvântul tainic va veni/ și anti-noima va pieri” (Novalis, Strofe din Heinrich von Ofterdingen, 1802, în traducerea lui Horia Stamatu). Note:
|
|
Scris de asymetria on Tuesday, November 10 @ 21:07:10 CET (10 citiri) Citeste mai mult... | LIT+POLITICA | Scor: 0 |
|
LIT+POLITICA: Isabela Vasiliu-Scraba, Impunerea Inteligentzei artificiale Isabela Vasiliu-Scraba, Impunerea Inteligenței artificialeMotto: „Atitudinea proletcultistă...e generată de...complexul de inferioritate...al deținătorilor puterii...Adversară mandatarilor proletcultismului este... cultura și tendința naturii umane de a se manifesta liber. Un organism social în care spiritul critic nu se poate manifesta liber e un organism bolnav.” (Marin Nițescu, Sub zodia proletcultismului, mss. din 1979, publicat post-mortem în 1995).Acum vreo doi ani ascultasem o conferință din America, unde li se recomanda studenților folosirea Inteligenței artificiale. De atunci încoace, insistențele în această privință au devenit din ce în ce mai vizibile. In textul scris după audiere, amintisem și de Aldous Huxley care, la aceiași universitate, atrăsese atenția în 1961 asupra primejdiilor pe care le atrage după sine aplicarea noilor tehnologii de influențare a gândirii. Articolul meu (publicat în „Acolada” nr. 7-8/ 2023) chiar așa se intitula: Noul Frankenstein și unificarea gândirii prin Chat GPT.Contrară credinței uzuale, după care interogarea Inteligenței artificiale ar duce la „concluzii echilibrate” datorită programării acesteia cu mai multe informații decât poate deține omul de rând, conversația cu Chat GPT - pe anumite subiecte „sensibile”- poate fi echivalată cu o răsfoire de arhivă atent pieptănată și îndosariată de cenzori foști comuniști. Însăși aranjarea ziselor argumente aduse de Inteligența artificială (I.A.) nu-i aparține ei. Ea provine din ponderea informațiilor negative asupra celor pozitive aflate în arhiva controlată de neo-proletcultiștii (1) care au confiscat Wikipedia. Programat să mimeze „obiectivitatea”, Chat GPT debitează informațiile arhivate -de cenzorii neo-proletcultiști - maimuțărind intenția de a oferi așa-zisului partener de discuție niște concuzii „echilibrate”. Dintr-o conversație cu ChatGPT, un ins cu spirit critic n-ar reține niciodată că a beneficiat de argumente pro și contra pentru a se ajunge la acea „concluzie echilibrată”, cum scrisese un binevoitor comentator de youtube. Comentatorul întrebase artificială „dacă e bine că s-a șters pagina doamnei Isabela Vasiliu-Scraba” (2).Singurul beneficiu al conversației a constat în informațiile pozitive (mai ascunse și de aceea mai greu de descoperit din culisele Wikipediei), după care se poate bănui că a existat o rezistență la proletcultista îndepărtare a fișei de către Pafsanias (oare Gabriel Liiceanu? discipolul proletcultistului Henry Wald? ). Pafsanias, cel cu multiple clone, a scos pe 24 martie 2023 din Wikipedia pagina „Isabela Vasiliu-Scraba” (3).La prima vandalizare, cu pseudonimul MyComp (oare Gabriel Liiceanu?), s-au cenzurat articolele despre închipuita Scoală de la Păltiniș negată de filosoful C-tin Noica în Postfața la Epistolar (1987), postfață care probabil a dus la îndepărtarea de către Securitate în toamna lui 1987 a singurului său prieten de la Păltiniș, un fost deținut politic angajat la Stația meteorologică (4).MyComp a ras articolele Isabelei Vasiliu-Scraba din Wikipedia, supărat nevoie mare că nu i s-a acceptat orbește varianta proprie pe care încercase să o facă „veridică” prin Jurnalul de la Păltiniș unde intercalase transcrieri securiste (5) din camera microfonizată unde locuia Noica. Probabil că respectivele transcrieri (lungi cât articolele lui Nae Ionescu din Cuvântul) au dus la arderea a două dosare de urmărire securistă a filosofului Noica la vremea când șeful Securității devenise Virgil Măgureanu, prieten cu Gabriel Liiceanu. În toamna lui 1983, Nicolae Florescu îl întâlnise pe filosoful de Școală trăiristă aproape de sediul redacției „Vieții Românești”. Constantin Noica, scandalizat la culme, i s-a plâns lui Florescu de redările mult prea fidele ale pledoariilor sale trecute în Jurnalul de la Păltiniș „cuvânt de cuvânt”, chiar „cuvânt de cuvânt”, a repetat filosoful cu chipul răvășit de uimitoarea surpriză din cartea „împinsă la lumină” de plagiatorul Ion Ianoși, implicat și el între cei care-i deschiseseră lui Noica porțile temniței comuniste (6). Din culisele Wikipediei confiscată de o mafie cu interese anti-românești, conversația cu Chat GPT a scos la vedere iveală fragmente de discuție unde se afirmase că - „din perspectivă culturală” - Isabela Vasiliu-Scraba „este un nume real în filosofia românească contemporană, cu studii și contribuții la interpretarea operei lui Mircea Eliade, că are cărți publicate și prezență în reviste culturale, precum „Acolada”, „Convorbiri literare”, „Tribuna”, etc” (cf. ChatGPT). ChatGPT a mai găsit în arhivă și fraza după care „unii critici ai deciziei consideră că Wikipedia în limba română e prea rigidă și ignoră autori importanți pentru cultura independentă românească, mai ales cei neasociați cu edituri sau universități mari” (apud. I.A./ ChatGPT) Numai că zisa Inteligența artificială (7) nu este atat de inteligentă pe cat îi spune numele. Datorită proastei selecții de informații on-line despre o nuvelă („12000 capete de vită”) scrisă de „cel mai mare istoric al religiilor din secolul XX”, Isabela Vasiliu-Scraba o numise „prostia” artificială (8). La drept vorbind, este o prostie să spui, precum ChatGPT, că fișa de prezentare a Isabelei Vasiliu-Scraba în Wikipedia românească a fost ștearsă deoarece ar încălca, vezi Doamne, „reguli de ton neutru”. Atare prostească mistificare mi-a amintit de vandalul MyComp (oare Gabriel Liiceanu?) care afirmase și el pe 16 ian 2012 că a găsit „ton nepotrivit pentru o enciclopedie”. Este suficientă ascultarea prezentării Isabelei Vasiliu-Scraba sub formă de fișă audio (https://www.youtube.com/watch?v=JOyCYIhLcJw ) spre a se vedea că asemenea argument de îndepărtare este cu totul nefondat. Mai ales dacă ținem cont că pe vandalul MyComp îl cam deranjase în 2011 fraza referitoare la reprimarea (proletcultistă!) a libertății de gândire, în contextul în care el însuși cenzurase articolele Isabelei Vasiliu-Scraba criticând acel narativ cu „paradisul cultural din comunism” brodat în Jurnalul de la Păltiniș (1983) de unul dintre puținii beneficiari ai comunismului, regim ținut la putere prin permanenta teroare polițienească. Criticat în primul număr din 1976 al Revistei de Filosofie, C-tin Noica spunea că nu-l deranjează critica „atâta timp cât criticile nu sunt însoțite de alte consecințe administrative sau politice” (C.N.). Încă mai avea în minte referatul critic al turnătorului Pavel Apostol, aka Paul Erdos, la manuscrisul său despre Hegel, referat urmat de schingiuirile din închisoarea politică unde, dat cu capul de pereți, filosoful îi înroșise cu sângele propriu, cum îi povestise tânărului C-tin Barbu. Dar iată și exemplul de ton nepotrivit oferit de MyComp (oare G. Liiceanu?) la discuții : „Manipularea prin uniformizarea gândirii și tendința de reprimare a libertății de expresie au rămas sechele greu de înlăturat după abolirea comunismului” (vezi fișa Isabelei Vasiliu-Scraba în vol. Filozofi români, Wiki Series, Memphis, USA, 2011, p. 60-63).Rațiunile ștergerii – pescuite de ChatGPT –au inclus afirmația după care „wikipedia e foarte strictă cu această regulă”, pe care fișa îndepărtată tocmai n-o încălcase, cum lesne poate oricine verifica. În articolul din „Tribuna” clujană, nr. 554/ 2025, Isabela Vasiliu-Scraba observase că la fișa lui Gabriei Liiceanu, „administratori precum „MyComp” (oare G. Liiceanu?) sau Accipiter GentilisQ (oare G. Liiceanu?) l-au trecut ca „existențialist” interesat de „alienare, contingență, libertate, aporie morală si facticitate”. Autoarea și-a luat libertatea să critice în textul ei unele dintre neroziile care se pot citi la fișa respectivă în legătură cu acest subiect. Să fi fost trecută în fișa lui Liiceanu acea colecție de prostii spre a nu se invoca „auto-promovarea”? Adică regula de mare strictețe –cum zice vorbărețul ChatGPT - care atrage pentru oricine îndepărtarea prezentării. O excepție de la regula, -zice-se „de mare strictețe” - o face desigur Gabriel Liiceanu publicat la propria-i editură. Spre a împăca regula cu abaterea de la regulă, s-ar putea totuși invoca argumentul că opera sa de la Humanitas nu este pusă pe piață spre auto-promovare. Pentru că, deși cumpărate, cărțile lui G. Liiceanu nu prea sunt citite. De ce să-l mai citească lumea, dacă decenii de-a rândul l-a tot auzit la televizor ?Intrebată de motivul îndepărtării din Wikipedia, ștergere care „o face pe Isabela Vasiliu-Scraba mai greu de descoperit pentru cititorii interesați de autorii români post-1989” (ChatGPT), Inteligența artificială a redus sursele independente care scriu despre Isabela Vasiliu-Scraba la reviste -pompos numite „publicații notabile”-, neuitând să scoată din arhivă o altă prostie a lui MyComp (oare G. Liiceanu?) din iarna 2011-2012 după care în bibliografia autoarei n-ar avea ce căuta cărțile și articolele ei apărute prin reviste. Stând cam prost cu inteligența, ChatGPT pretinde că în fișă ar fi fost trecute drept surse independente texte proprii sau site-uri afiliate, lucru pe cât de neadevărat, pe atât de ușor de controlat odată cu ascultarea fișei audio, sau citirea ei (https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf ) dintr-unul din volumele apărute în 2011: Filozofi români (p. 60-63); Eseiști români (p. 145-148) și Autori români (p.141-143). Cu aceiași ocazie se poate vedea și gratuitatea ștampilărilor cu „necesită citare”, motivată de MyComp (oare G. Liiceanu?) pe 19 noiembrie 2011 astfel: „Multe surse [din bibliografia autoarei] nu sunt suficient de precise, nu este precizată pagina revistei, ceea ce le face greu de verificat”. Argumentarea sa a urmat fără îndoială citirii articolelor Isabelei Vasiliu-Scraba din link-uri pe care el însuși le-a inactivat, înainte de a le îndepărta cu totul. Întâmplător găsisem și o reacție a unui wikipedist la abuzivele ștamplilări ale lui MyComp cu „necesită citare”: „Sunt acolo unele modificări nepotrivite [n.c.= necesită citare]–deși erau menționate sursele” (Sîmbotin, Wikipedia, Cafenea, vezi nota 22 a textului: Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia confiscată, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/ ).Partea doua nepublicata in primul numar pe 2026 al Acoladei Printre sursele neutre, independente, verificabile, care vorbesc despre scrierile Isabelei Vasiliu-Scraba - cenzurate din fișă de către Kun Kipsak (oare Grigore Vida?) se găseau și două articole, unul a lui Ion Murgeanu din „Meridianul românesc” (S.U.A.) intitulat Mirabila întelepciune (9). A doua recenzie era cea din „Convorbiri literare” intitulată Înapoi la Platon de profesorul emerit Petru Ursache, amplu articol despre „Mistica Platonică” (Slobozia, 1999), volum despre care un universitar argentinian scrisese că „este o bică bijuterie” (https://catalog.loc.gov/vwebv/search?searchCode=LCCN&searchArg=00437362&searchType=1&permalink=y ). Din culisele Wikipediei am aflat că mai mult de două recenzii nici nu este nevoie să fie trecute. Intr-o discuție cu Donarius (oare Gabriel Liiceanu?) proletcultistul cenzor al exegezelor Isabelei Vasiliu-Scraba la opera lui Mircea Eliade, wikipedistul Adrian Sîmbotin scrisese pe 13 dec. 2020 (ora 18:45) că „Isabela Vasiliu-Scraba spune o grămadă de lucruri inteligente și competente despre nuvela O Fotografie veche de 14 ani” (10). In dirijismul cultural din dictatura comunistă, acea unică variantă – desemnată de ChatGPT ca recenzii în „publicații notabile” (cum „notabile” sunt desigur „Meridianul românesc” din S.U.A. și „Convorbirile literare” de la Iași) – funcționa negreșit sub titulatura criticii de întâmpinare , o așa-zisă critică prin care revistele făceau publicitate autorilor agreați (11) de oficialitățile politice. După apariția traducerilor din Kant făcute de Eminescu, Constantin Noica era înregistrat de Securitate spunând cu obidă că acceptă să nu-i fie publicate recenzii la cărțile sale - cu greu apărute după amânări de ani de zile-, dar i se pare scandalos să nu fie recenzat marele Eminescu. De unde să bănuiască filosoful marginalizat că va veni o vreme în care neo-proletcultiștii vor schimba „dușmanul de clasă” în „dușman de rasă” spre a reinstitui teroarea polițienească din „perioada neagră a agresiunii proletcultiste împotriva culturii” (M. Nițescu) și a-l scoate pe Eminescu din cultura românească? Stiind bine că vizitatorii săi „cu trasee securiste” (Silvia Jinga) nu înțeleg nimic din opera sa, filosoful retras la Păltiniș îi spusese la Paris lui Ion Rațiu că ar fi mulțumit dacă măcar o persoană ar înțelege ceea ce scrie.Ca o mică paranteză ar fi de semnalat aici consecventul refuz de publicare în „Viața Românească” a recenziilor mele la cărțile lui Noica, recenzii scrise începând cu 1984, care au format apoi, în 1992, primul volum despre gândirea lui C-tin Noica. Cartea a precedat tot ce s-a scris (și după aceea rapid publicat la Humanitas) despre filosoful C-tin Noica prin grila de instrumentalizare politică a noului proletcultism de după 1990. Întâietate au avut și volumele mele despre gândirea religioasă a lui Nae Ionescu și, la patru ani distanță, volumul Propedeutică la eternitate (Slobozia, 2004), despre gândirea filosofului Alexandru Dragomir.Dar să revenim: Răspunzând întrebării puse de comentatorul „toorop9516” la începutul lunii noiembrie 2025, ChatGPT a subliniat neadevărul după care fișa Isabelei Vasiliu-Scraba n-ar fi îndeplinit, pasă-mi-te, criteriile de notabilitate care cer recenzii în reviste importante. Acum am menționat doar cele două cerute obligatoriu de administratorii Wikipediei. În schimb, în textul Controversata Wikipedie apărut în „Acolada” nr. 9 din 2023 am enumărat patru recenzii, adăugând o revistă a Uniunii Scriitorilor din România. De fapt, tot minoritarul pitit după pseudonimul Kun Kipcsak (oare Grigore Vida? ), în dușmănia lui față de valorile culturale românești, a fost cel care în decembrie 2021 a marcat fișa ca, vezi Doamne, „nerespectând politica de notabilitate”. ChatGPT a fost „învățat” să preia din arhiva Wikipediei și această minciună sfruntată. Sigur, este cam exagerat să se spună că ar fi „învățat”. Pentru că, deși situată cam de nivelul gândirii unui copil de 5 ani, Inteligența artificială este lipsită de capacitatea de învățare a acestuia. Pentru un om normal de inteligent, - dar nu și pentru un robot vorbitor, programat cu destule prostii din paginile de discuții ale Wikipediei - surse independente sunt în primul rând citările din opera Isabelei Vasiliu-Scraba în mediul academic, unde câteodată conducătorii de doctorat nu curăță teza de referirile la scrierile ei, după tactica proletcultistă. Mircea Eliade consemnase în caietele sale că prin universitățile românești numele îi este scos din trimiterile bibliografice.În anii când internetul nu era atât de supravegheat și cenzurat ca acum, când se șterg trimiteri la scrierile oamenilor de cultură independenți (12), pe net s-a afișat cel puțin o duzină de teze de doctorat cu trimiteri verificabile la scrierile Isabelei Vasiliu-Scraba: Andrei Trifu, Termeni ontologici în gândirea filozofică a lui Mircea Vulcănescu, București, 2009; N. Turcan, Cioran sau excesul de filozofare, Cluj, 2008, p.295; Daniela Cătălina Firescu, Nae Ionescu, pedagogia negativă, Craiova, 2013; Ana Maria Mănăilă, Univesul concentrațional în literatura română, Tg. Mureș, 2011; Miruna Lepuș, Nae Ionescu sau împlinirea prin tineri, București, 2010; Mihaela Chirbău-Albu, Mircea Eliade. Itinerarii lăuntrice (Eikon, 2016); Ionuț Horoba, Presupoziții mistice în metafizica naeionesciană; Ion Militaru, Noica și critica Occidentului. O filozofie a istoriei la Noica, C, R., București, 2001; Dorin Popescu, Noica, bătălia continuă, 2016; Liliana Florea Danciu, Constructe istorico religioase și imaginar eliadesc în NOAPTEA DE SÂNZIENE (2017); Mihai Dragos Plesca (Univ. „Kogălniceanu”, Iași), Metafizica lui Nae Ionescu; Ana Maria Fomin, Mircea Eliade, paradigma unui nou umanism, 2013, și Teză despre Noica din Anglia a lui Filip Sebastian Boicu, Cultural discourses… (2014), etc.Neo-proletcultistul Kun Kipcsak (oare Grigore Vida? Asistentul Danei Jalobeanu?) a ras din wikipedia confiscată de o mafie cu interese anti-românești toate tezele doctorat făcând referire la cărțile și eseurile filosofice ale Isabelei Vasiliu-Scraba. În treacăt fie spus, interesele celor care au confiscat wikipedia transpar la articolele de istorie a românilor unde sunt preponderent promovate ca „surse de încredere” sistematicele falsuri ungurești (13), dovedite ca neadevăruri de toți istoricii români dinainte de impunerea prin fraudă a „regimului comunist al Anei Pauker” (cf. Virgil Ierunca). Surse independente care o citează pe Isabela Vasiliu-Scraba mai sunt si alte cărți ale unor autori „notorii, notabili, sau chiar notabilități” ca să folosim limbajul wikipediștilor care alimentează prostia vorbărețului ChatGPT, precum: Mariana Șora (Jurnal, 2001); A.I. Brumaru (Apologii și navigații, 2019); Sabina Fânaru (Mircea Eliade); N. Manolescu (Istoria critică a literaturii române, București, 2008, p. 1478 și p. 1516); Mircea Goga (Litterature roumaine. Histoire et critique, 2004); Răzvan Perșa, Părintele Stăniloae și traducerea Filocaliei (Ed. Renașterea, 2024); Viorel Cernica, Exerciții fenomenologice asupra filozofiei românești interbelice (București, 1999, p.213); Florin Paraschiv, Eminescu-Maiorescu. Imperceptibila Junime (Baia Mare, Ed. Transilvania, 2015, p. 36); Titus Lateș, Ontologia filozofilor români. Repere bibliografice, în vol.: - Studii de istorie a filosofiei românești, vol. X (Ed. Academiei, 2014); etc.Desigur și aceste nume furnizând date la rubrica de „surse secundare” (rubrica „despre”) n-au fost în 12 decembrie 2020 pe placul lui Kun Kipcsak (oare Grigore Vida? Salariat la Humanitas?) care a sărit în ajutorul cenzorului cu multiple clone, ascuns după pseudonimele MyComp, Donarius, Pafsanias (oare G. Liiceanu?), etc.Pentru a închiea într-o notă ceva mai optimistă decât oferă conversația cu Inteligența artificială intens promovată on-line, transcriu traducerea unei poezii făcută de „cel mai mare poet din exil” (cf. Eugen Ionescu). Ideile versurilor alese din Novalis și publicate de Horia Stamatu (14) consonează cu începutul unei conferințe a prestigiosului Profesor Mircea Eliade (ținută la Harvard) în care marele savant spusese că „lumea psihică este infinit mai interesantă decât conștiința individului” (M.E., 1960): „Când numere și geometrie/ n’or mai fi cheia creaturii,/ când lumea în sărut și melodie/ va’ntrece iscusiții’nvățăturii,/ când va fi lumea liberată/ și sie însăși iarăși dată, / când umbră și luminăție/ vor fi iar mire și mireasă, / și în povești și poezie/ istoria lumii înțeleasă/ cuvântul tainic va veni/ și anti-noima va pieri” (Novalis, Strofe din Heinrich von Ofterdingen, 1802, în traducerea lui Horia Stamatu). Note:
|
|
Scris de asymetria on Tuesday, November 10 @ 21:02:18 CET (14 citiri) Citeste mai mult... | LIT+POLITICA | Scor: 0 |
Eseuri: Dorin Gabriel Tilinca: Philosophia perennis, o prezentare rezumativ&Philosophia
perennis – o prezentare
rezumativă Opulența
cunoștințelor științifice în continuă creștere despre om și
natură justifică întrebarea privitoare la sensul filosofiei: să
fi devenit oare această disciplină cu totul superfluă? Oricine a
auzit măcar o dată expresia „Aici nu facem filosofie!”, prin
care se sugerează pe de o parte că filosofia nu ar avea nimic de-a
face cu viața practică, deoarece obiectul ei plutește în sfere
abstracte; pe de altă parte, ea exprimă opinia conform căreia
argumentațiile filosofice ar fi prea complicate, fără a aduce
vreun avantaj practic. Există chiar și un termen peiorativ pentru
această activitate, termenul „filozof” fiind uneori utilizat ca
injurie, sinonim cu „bun la nimic”. Această fațetă a
mentalității cotidiene se datorează mai puțin realizărilor
impresionante ale științelor naturii, cît mai ales aplicațiilor
tehnice ale acestui tip de cunoaștere, aplicații care au ușurat
viața oamenilor. În consecință, pentru majoritatea
contemporanilor speculația pură ar fi lipsită de orice avantaj. Dar
dacă filosofia s-ar ocupa de o cunoaștere complet inutilă, cum se
explică atunci lunga și venerabila istorie a acestei discipline,
precum și supraviețuirea ei de-a lungul mileniilor. Cum această
disprețuire a filosofiei este specifică doar epocii noastre,
trebuie să fi avut loc o mutație în istoria cunoașterii, mutație
prin care această disciplină s-a îndepărtat de originea și
scopul ei inițial. De aceea ar trebui, ca punct de plecare a
oricărei dizertații filosofice, o evidențiere a esenței acestei
discipline, așa cum s-a manifestat ea în lumea greacă antică. Una
dintre cele mai pertinente definiții ale filosofiei o găsim la
Aristotel, care prin înțelepciunea înțelege „cunoașterea
teoretică a primelor principiilor și cauze”. Dar dacă principiul
este prima verigă dintr-un lanț succesiv de determinări, un
element fundamental care, la rîndul său, ar fi liber de orice
condiționare, atunci această expresie este tautologică, deoarece
„principiu” înseamnă deja „primul” element. Ce a vrut să
sugereze, așadar, Aristotel prin prote
archai
(primele principii)? Fiecare domeniu al cunoașterii și orice
activitate se bazează pe cîteva principii pe care le acceptăm ca
atare, fără necesitatea unei demonstrații. De pildă în geometrie
se presupune că suma unghiurilor unui triunghi este de 180°. Și
aceasta fără a verifica mulțimea infinită de configurații
posibile ale triunghiurilor. Sau că corpurile materiale au o anumită
greutate, care nu poate fi niciodată zero. Astfel de principii sunt
însă limitate la un anumit domeniu al realității. Totuși, pentru
a le putea stabili – fapt posibil doar pe baza inteligenței –
activitatea comprehensivă are la bază principii mai originare decît
acestea, principii ce nu mai sunt condiționate prin alte entități,
adică nu pot fi remise la ceva mai originar. Prin urmare, ele sunt
cu adevărat primele elemente ale înțelegerii în general. Dar
oare cum ar putea fi dezvăluite aceste prime principii? Ei bine,
dacă întreaga cunoaștere nu este posibilă decît prin intermediul
inteligenței, atunci se poate presupune că evidențierea
entităților originare care fac posibilă comprehensiunea în
general, ar putea reprezenta calea privilegiată ce conduce dea
dreptul la primele principii.
Însă
inteligența constituie domeniul de preocupare al psihologiei.
Psihologia este o știință care evaluează indivizii umani din
perspectiva fluxului gîndirii (viteza de reacție, capacitatea de
asociere și de memorare, pe care le echivalează cu inteligența),
apreciind totodată cu mare acuratețe și starea sufletească a
individului uman. Pe scurt, psihologia poate evalua capacitățile
mentale ale unei persoane prin compararea acestora cu parametrii
medii ai unui eșantion reprezentativ dintr-o populație. Chiar și
luînd capacitatea de analiză și sinteză drept fundament al
procesului mental, psihologia nu aprofundează aceste activități
spre a dezvălui principiile care le fundamentează. Cum analiza și
sinteza sunt deja activități complexe – rezultate pe baza
facultății de a emite judecăți – la baza lor trebuie să stea
entități mai originare. Însă urmărind scopuri practice,
psihologia nu se încumetă la o cercetare mai aprofundată spre a
scoate la lumină aceste fundamente, fapt care – în domeniul ei de
activitate - nu i-ar aduce niciun beneficiu, fiind doar de interes
academic. Fiind
o cunoaștere a primelor principii, filosofia nu se poate opri la
acest nivel. Așadar, întrebarea privitoare la primele principii ale
inteligenței marchează limita dintre conceptul psihologic și cel
filozofic de inteligență. Conceptul filosofic al inteligenței
vizează, așadar, fundamentele comprehensiunii în general. Totuși,
chiar și conceptul filosofic al inteligenței se referă doar la
abilitățile cognitive ale ființei inteligente, abilități
constituite evolutiv. Întrucît în prezent avem acces doar la
specia noastră, omul modern, și întrucît acesta este totodată o
ființă biologică ce a apărut la un moment dat în natură, este
discutabil dacă abilitățile cognitive ale omului pot fi
considerate reprezentative pentru orice formă de comprehensiune
posibilă. Se pune, astfel, întrebarea dacă orice formă posibilă
de inteligență din univers trebuie să fie dotată cu aceleași
abilități ca și specia noastă pentru a putea înțelege. Sau este
posibil ca o inteligență străină să se bazeze pe principii care
ne-ar fi inaccesibile nouă, oamenilor? Sunt oare fundamentele
înțelegerii ceva ce a apărut prin evoluția naturală, la fel ca
alte abilități ale unei specii biologice, sau sunt ele atemporale
și în afara devenirii, fiind aceleași pentru toate speciile
inteligente posibile? În ultimul caz, ele nu pot fi privite doar ca
abilități, ci ca orizonturi ale sesizării inteligibile în
general. Dar pentru început le vom privi doar ca abilități ale
omului, dobîndite evolutiv. În
zorii filosofiei a fost propus ca fundament al realității cîte un
element material, de exemplu apa, aerul, focul, existența corporală
elementară - ἄτομος (atomos), elementul indivizibil, termen
care ar trebui redat prin „fiirea-pură-ce-exclude-vidul”
(entitate ce nu are nimic de a face cu atomul fizicii). Apoi a fost
luat ca principiu universal intelectul (nous,
redat adesea și prin „inteligență”), sau ideile eterne ale lui
Platon. Mai târziu, Aristotel a stabilit regulile după care au a se
rostui judecățile pentru ca să rezulte un enunț adevărat, punînd
astfel bazele logicii. Din enunțurile posibile, el a dedus sistemul
categoriilor, cum ar fi cauza sau cantitatea, calitatea
(proprietatea), spațiul (undele) și timpul (cîndul) etc. Și Kant
consideră categoriile intelectului (cantitate, calitate, modalitate
și relație) drept fundamente prime, ireductibile. Însă pentru el
spațiul și timpul sunt doar forme pure ale simțurilor noastre,
modul în care doar putem sesiza și percepe realitatea. Constatăm,
așadar, o traanslație a primelor principii de la realitatea
materială către rațiunea umană. Kant chiar separă complet
realitatea „externă” de rațiune: potrivit lui, rațiunea nu ar
avea acces la lucrul în sine, ci doar la forma în care realitatea
ni se prezintă într-un mod specific (fenomenul lucrului real).
Categoriile ar fi criterii exclusive după care am formula enunțuri.
Conform unei astfel de doctrine, cunoștințele noastre sunt
construcții ale minții, ce nu pot pătrunde pînă la „lucrului
în sine” spre a-l cunoaște în factualitatea sa. Dar
să abandonăm acum doctrinele apărute prin evoluția istorică
gîndirii, care au propus - pentru înețelgere și cunoaștere –
diverse principii, și să încercăm să scoatem la iveală esența
problemei. Să luăm ca exemplu afirmația că suma unghiurilor unui
triunghi de orice fel este egală cu două unghiuri drepte, respectiv
180°. Acest principiu al geometriei este o cunoaștere apărută în
cursul dezvoltării culturale, neputînd
fi un principiu prim. Căci pentru un membru al unei culturi arhaice
acest enunț este cu totul indiferent, cu toate că și inteligența
lui se bazează pe aceleași principii ca ale noastre. Așadar,
acestă axiomă introdusă ca unul din principiile geometrie este un
construct mental apărut în cursul dezvoltării culturale. Însă
ceea ce căutăm sunt fundamentele prime pe baza cărora se poate
naște un astfel de construct ideatic. În primul rînd, entitățile
menționate în axiomă trebuie identificate în esența lor, de
exemplu prin definirea a ceea ce este un triunghi sau un unghi și
prin posibilitatea de a le reprezenta spațial. Adică, trebuie mai
întâi să identificăm ontic ceea ce există efectiv și să putem
privi aceste entități dintr-o perspectivă spațială. Prin
identificarea ontică, lucrurile sunt denumite, iar această denumire
este un moment anterior enunțului. Identificarea ontică implică o
„vedere” a esenței, adică interpretarea a ceea
ce este
ființarea respectivă. Ceestele
(fiirea)
este un construct mental valabil pentru mai multe ființări
idividuale de același gen (conceptul); fiirea exprimă esența
acestor entități: triunghi = figură delimitată de trei linii
drepte. Unghi = deschidere delimitată de două drepte care se
intersectează. Apariția acestor concepte necesită – pe lîngă
identificarea nominală – și o capacitate de percepție spațială
comprehensivă. În plus, o sumă presupune capacitatea de
cuantificare. În filosofia clasică, aceste principii sunt denumite
fiire,
spațiu și cantitate. Însă aceste entități nu le vom întîlni nicăieri ca fiind
subzistente. Prin urmare, ele nu sunt realități de ordin fizic, ci
doar coordonate ajutătoare pentru orice sesizare inteligibilă a
realității. Deoarece le considerăm inițial ca abilități ale
ființei inteligente, trebuie să le redenumim spre a le scoate în
evidență ca activități mentale: fiire = identificare ontică,
spațiu = spațializarea realității, cantitate = cuantificare.
Nici
timpul nu-l vom întîlni nicăieri; chiar dacă, de exemplu,
demontăm un ceas în componentele sale, nu vom da niciodată peste
timp. Perceperea realității dintr-o perspectivă temporală
reprezintă o capacitate a ființei inteligente, pe care o numesc
temporalizare.
Tot astfel, sesizarea a ceva din perspectivă spațială poate fi
numită spațializarea
realității. Omul arhaic, pentru care axioma geometrică nu are
nicio semnificație, este și el înzestrat cu toate aceste
abilități. Însă el spațializază altfel decît noi, care privim
spațiul ca fiind tridimensional; pentru el, spațiul este ceva mult
mai concret, de exemplu spațiul colibei, spațiul satului, spațiul
pădurii, spațiul spiritelor, tărîmul morților etc. Totuși,
împărtășim cu el aceeași zestre genetică care ne permite să
înțelegem realitatea dintr-o perspectivă spațială. De aceea,
potențial, chiar și omul arhaic poate înțelege o axiomă
geometrică, dacă avem răbdarea să-i explicăm totul pas cu pas.
În favoarea acestei ipoteze vorbește și constatarea faptului că
descendenții populațiilor arhaice s-au putut integra complet în
lumea modernă deja din a doua sau a treia generație. Însă a-i
explica unui cimpanzeu o axiomă ar fi doar pierdere de vreme, căci
acesta nu dispune de predispozițiile necesare pentru a o înțelege. Așadar,
cred că acum este clar ce trebuie înțeles prin termenul de
principiu
prim.
Scolasticii au descris foarte bine acest principiu ca fiind „cel
mai anterior”, resp. prima entitate care condiționează
în mod nercesar înțelegerea.
Primul pas către înțelegere este o sesizare prelogică, dar
implicit inteligibilă, întrucît orice judecată presupune din
capul locului acest fel de percepție. Enunțul este o activitate
mentală complexă, de aceea judecata nu poate constitui primul
element al înțelegerii.
Pe
lîngă identificarea ontică, temporalizare, spațializare și
cuantificare, menționaz încă următoarele abilități necesare
comprehensiunii: relaționare, sesizarea descriptivă a calității,
moralizarea și estetizarea realității. Aceste capacități de
sesizare comprehensivă constituie trăsături distinctive esențiale
dintre ființa inteligentă și cea pur biologică. Animalul nu
posedă aceste abilități. Trăind doar în prezent, acesta se mișcă
și acționează direct
în realitate, de la un „acum” la alt „acum”. Animalul are o
relație caracteristică speciei sale cu realitatea – o relație pe
care noi, oamenii, nu o putem niciodată înțelege pe deplin, dar
care îi este cu totul suficientă.
Dar
privite doar ca abilități, aceste abilități nu pot fi echivalate
cu primele principii. Căci, în acest caz, ele ar fi situate doar în
specia noastră, o viețuitoare care a apărut la un moment în
natură prin evoluția. Un principiu fundamental trebuie însă să
fie liber de orice condiționare și să aibă valabilitate eternă,
ceea ce constituie fundamentul universalității sale. De aceea,
trebuie să ne punem acum întrebarea dacă pot exista astfel de
principii universale, sau dacă fiecare specie care a ajuns la
inteligență posedă abilități particulare, total inaccesibile,
sau doar parțial accesibile altor tipuri de inteligență. Pe scurt:
au aceste abilități un caracter de specie, sau sunt ele universale?
Pentru că numai în forma lor universală pot fi ele considerate
principii prime, independente de specia biologică în care s-au
dezvoltat evolutiv. Pentru
a răspunde la această întrebare, propun să întreprindem un
experiment mental.
Dar
mai înainte trebuie să clarificăm conceptul filosofic de lume.
În
sens filosofic, lumea nu este realitatea care ne înconjoară, ci
maniera specifică unei culturi de reflectare a realității
factuale. Astfel, se vorbește despre lumea Antichității, despre
lumea primitivului, despre lumea miturilor, despre lumea Evului
Mediu, despre lumea creștinului sau a budistului, despre lumea
matematicii, sau lumea științei etc. Așa cum se poate remarca,
constructele mentale ale umanității pot fi foarte diferite, chiar
antagonice. Să urmăm acum experimentul nostru mental, presupunînd
– doar ipotetic – că undeva în univers a apărut viața și că,
după o lungă evoluție, s-au dezvoltat și ființe inteligente,
ființe care, în cursul devenirii lor istorice, au reușit să
creeze o tehnologie funcțională. Acum trebuie să comparăm
inteligența acestor ființe cu cea a propriei noastre specii, pentru
a vedea dacă principiile fundamentale ale uneia pot fi extrapolate
la cealaltă. Dar, procedînd astfel, nu ne angajăm oare într-o
aporie, avînd în vedere varietatea lumilor pe care doar propria
noastră specie a reușit să le creeze de-a lungul istoriei sale. Și
totuși, există pentru această dificultate o soluție obiectivă,
dacă comparăm o lume care se apropie cel mai mult de realitatea
factuală. Desigur, o astfel de lume nu poate fi o construcție
mitologică sau religioasă, deoarece în acest domeniu chiar și
construcțiile mentale ale omului sunt foarte diverse. Dar toți pot
fi de acord că lumea științei descrie realitatea factuală în
modul cel mai plauzibil. Așadar, pentru scopurile experimentului
nostru, avem două lumi configurate științific: cea a unor ființe
cu totul străine, cu care nu putem avea nicio legătură biologică,
și lumea oamenilor de știință din propria noastră specie. Să
luăm ca exemplu legea gravitației, care descrie comportamentul
corpurilor materiale unele față de altele. Valabilitatea universală
a acestei legi a fost demonstrată, de exemplu, prin calcularea
traiectoriilor corpurilor cerești sau prin sateliții lansați în
spațiu. O inteligență străină de noi trebuie în mod necesar să
formuleze această lege de o manieră similară nouă, pentru ca
tehnologia ei să funcționeze. Dar dacă un construct ideatic al
unei inteligenței străine coincide cu cea a omului de știință
din specia homo
sapiens,
ajungînd chiar la formulări identice, atunci și principiile ce
stau la baza unor astfel de constructe ideatice trebuie să fie
identice. Desigur că ele ar fi aceleași și pentru creațiile
mitice, religioase sau artistice, dar acest lucru nu poate fi
argumentat atît de clar ca în
cazul viziunilor științifice. Căci nu se poate construi o teorie
științifică fără a temporaliza și spațializa realitatea, fără
a identifica și a denumi ontic ființările; fără cuantificare nu
este posibilă nici o metrică; fără abilitatea relaționării nu
se poate diferenția între cauză și efect. În plus, o comunitate
de ființe inteligente nu poate exista fără norme etice – ceea ce
presupune moralizarea realității. Și nici nu ne putem imagina o
astfel de comunitate fără abilitatea de sesizare estetică. Toate
acestea pledează în favoarea universalității principiilor prime
ale înțelegerii în general. Antiteza ar însemna că fiecare
specie inteligentă ar avea propriile sale principii, inaccesibile
celorlaltor specii. În ceea ce privește știința, aceasta ar
însemna o atomizare a fundamentelor naturii, ca și cum ar fi
posibile mai multe științe ale fizicii sau matematicii, ale căror
afirmații ar fi incomprehensibile între ele, dar pe baza cărora ar
fi posibile tehnici diferite, dar care toate ar funcționa – ceea
ce contrazice orice gîndire sănătoasă.
Dar
dacă principiile prime sunt universale, atunci ele nu mai sunt
legate de o anumită specie și de abilitățile acesteia, deoarece
valabilitatea lor este eternă. Ele nu s-au născut abia odată cu
apariția evolutivă a speciei inteligente respective, căci în
acest caz ar fi supuse unei condiționări materiale și nu ar mai
putea conta ca principii prime. Prin urmare,trebuie din nou să
redenumim entitățile pe care inițial le privisem doar ca
abilitați. Am optat pentru expresia orizonturi
spirituale,
deoarece acestea sunt orizonturile din care doar poate lua naștere
ceva de felul comprehensiunii. Orice înțelegere se naște doar
printr-o sesizare a realității din următoarele orizonturi:
orizontul ontic, cantitativ, calitativ, relațional, temporal,
spațial, moral și estetic. Pentru ca o ființă să poată fi
considerată inteligentă, ea trebuie să aibă acces la aceste
orizonturi, iar orice fel de înțelegere poate apărea numai prin
sesizarea din aceste orizonturi. Orice alt principiu alternativ,
propus spre a justifica diverse aspecte ale comprehensiunii, poate fi
în cele din urmă remis la unul dintre orizonturile spirituale
menționate și este, deci, redundant.
Desigur,
ne putem întreba dacă nu ar putea să existe și alte orizonturi
ale înțelegerii la care specia noastră nu ar avea acces, întrucît
nu am fi dotați cu abilitățile corespunzătoare de sesizare. Acest
lucru ar indica, în ciuda argumentatei universalității a
capacității de înțelegere a speciei noastre, o posibilă
incompletitudine a acestor principii vazute ca abilități. Există
unele argumente în sprijinul acestei teze: de exemplu incapacitatea
de a uni cele patru forțe fundamentale ale fizicii printr-o formulă
universală – gravitația, electromagnetismul, precum și forța
nucleară slabă și cea puternică –, sau fenomenul de
interdependență cuantică. Această incapacitate de înțelegere ar
putea fi explicate prin faptul că nu am fi dotați cu un anumit
orizont din care doar ar fi posibilă înțelegerea acestor fenomene. Ca antiteză menționez doar salturile uriașe pe care le-a făcut
știința, salturi ce au urmat întotdeauna unei perioade de
acumulare de date și de aparentă stagnare. Dar pentru
exhaustivitatea primelor principii se poate aduce un argument și mai
important: dacă abilitățile dobîndite prin selecție naturală
reflectă aspectele esențiale ale configurației realității și
dacă realitatea ar mai avea de oferit și alte aspecte importante,
care ar putea fi înțelese doar dintr-o perspectivă inaccesibilă
nouă, atunci ar trebui să concluzionăm asupra unui eșec de
neexplicat al evoluției. Dacă alte specii inteligente au putut
descoperit „formula universală”, atunci acest lucru îi va reuși
și speciei noastre în cursul dezvoltării sale viitoare.
Întrucât
orizonturile sesizării comprehensive sunt universale și nu se
limitează doar la una sau alta dintre speciile biologice, ar fi
rezonabil să le atribuim unui domeniu al realității. De aceea, vom
elabora în continuare o taxonomie generală a realității. Este
evident că realitatea fizică există. Afirmația lui Descartes
„Cogito,
ergo sum”
exprimă un argument incontestabil. E posibil ca tot ceea ce mă
înconjoară să nu existe, ca eu să-mi imaginez doar „lumea”,
fără ca aceasta să existe cu adevărat. Este însă exclus ca
eu-ul, care doar își imaginează lumea, să nu existe. O
reprezentare presupune un subiect care își imaginează ceva. Așadar, realitatea
fizică există,
ea putînd fi împărțită în două categorii: obiectuală
și biologică.
Științele naturii oferă cea mai adecvată modalitate de a descrie
și de a cunoaște această realitate. Realitatea fizică
obiectuală
poate fi naturală
sau
artificială.
Aceasta din urmă cuprinde produsele unei activități mentale și
reprezintă vestigii de cultură și civilizație. Pe lîngă aceste
entități fizice, există și produse mentale, precum idei, mituri,
credințe, viziuni asupra lumii, teorii științifice, opere literare
etc., a căror existență este incontestabilă, deși nu este de
ordin fizic. Chiar dacă, de exemplu, nu întîlnim centauri în
realitatea fizică, aceștia există în mituri, în gîndurile
oamenilor sau în cărți; existența ideii de centaur este
incontestabilă. Aceast gen de realitate, cuprinzînd produsele
mentale ale inteligenței, o numesc realitate
ideatică.
Totuși, principiile fundamentale, care fac posibilă apariția
realității ideale, nu sunt doar constructe mentale. Ele reprezintă
cea mai stabilă realitate dintre toate, avînd o valabilitate
eternă. De aceea, în lipsa unui termen adecvat, o numesc realitatea
spirituală,
deoarece ceea ce este etern și lipsit de orice fel de condiționare
a fost în mod tradițional desemnat ca spirit. Spiritul a fost
întotdeauna văzut ca fiind în afara devenirii și lipsit de
memorie; astfel, această entitate seamănă cu ceea ce Aristotel
înțelegea prin intelectul activ, neimpresionabil (nous
apathetikos). Cunoașterea principiilor prime a fost denumită „filosofie primă”,
aceasta fiind singurul domeniu al cunoașterii ce merită pe deplin
denumirea de știință
a spiritului.
Pedntru Aristotel fizica constituia „filosofia secundă”. Însă,
pentru cunoașterea realității fizice, dispunem astăzi de termenul
științe
ale naturii.
Întrucît realitatea ideatică cuprinde construcții mentale,
cunoașterea lor nefiind o evidențiere a primelor principii, eu aș
desemna științele omului ca filosofie
secundă.
Această clasificare nu este o subestimare a unor domenii de
cunoaștere, care sunt, fără îndoială, importante și necesare.
Termenii filosofie
primă
și filosofie
secundă
de referă doar la domeniul lor de studiu: numai filosofia primă se
ocupă cu primele principiil. Filosofia secundă are ca obiect
realitatea ideatică, adică construcțiile mentale ale omului. Din
ea fac parte științele omului precum istoria, etica, estetica,
științele sociale, politologia, dreptul, teologia etc.
Unii
au rezerve față de noțiunea de „spirit”, o entitate invizibilă
a cărei existență nu poate fi demonstrată prin niciun mijloc
tehnic. Însă nici timpul, de pildă, nu poate fi văzut nicăieri,
și totuși nimeni nu se îndoiește de existența lui. Se va spune
că există indicii ale realității sale, întrucît se poate
delimita desfășurarea evenimentelor în trecut, prezent și viitor.
Astfel, orizontul temporal se dovedește a fi o coordonată mentală
care permite inteligenței să sesizeze ființările și fenomenele
într-o succesiune cronologică. Întrucît universul însuși se
află în devenire, orice ființă inteligentă trebuie să aibă
acces la coordonata temporală pentru a putea percepe în mod
inteligibil. Totuși, nimeni nu a reușit vreodată să facă vizibil
timpul ca realitate obiectuală. Același lucru este valabil pentru
toate orizonturile spirituale. Acestea sunt criterii ale sesizării
comprehensive, întrucît realitatea însăși este structurată după
aceste criterii. Și orizontul spațial face parte din aceste
criterii; cum entitățile fizice posedă în fapt întindere, orice
inteligență posibilă trebuie să fie dotată cu capacitatea de a
sesiza spațial ceea ce percepe și de a înțelege realitatea ca
fiind spațială. Animalul vede aceleași entități ca și omul, și
anume la aceeași distanță, dar nu le poate înțelege pe baza unei
coordonate spațiale, deoarece nu are acces la această coordonată.
Același lucru este valabil și pentru cuantificare. Deoarece
realitatea conține faptic diverse mărimi și cantități, este
necesar și în acest caz un criteriu aparte de sesizare cantitativă
a ei, deși nicăieri nu întîlnim ceva precum „mare” sau „mic”,
„mult” sau „puțin”, 0 ori 1, 53, sau infinitul. Desigur,
aceste noțiuni sunt constructe mentale, dar ele pot fi formulate
numai pe baza capacității de cuantificare. Principiul nu este însă
capacitatea unei anumite specii, apărută prin evoluție, ci
coordonata cantității ca atare, un orizont din care doar se poate
naște ceva de felul unei înțelegeri cantitative.
Același
lucru este valabil și pentru coordonata relației; întrucât
realitățile faptice se află în mod efectiv în interacțiune,
comprehensiunea necesită o capacitate de sesizare pe coordonata
relației. Astfel apar noțiuni precum cauză și efect, survenire
indiferentă (sincronică) sau survenire activă concomitentă
într-un sistem. Faptul că abilitatea de sesizare din perspectiva
relației este a priori (deci înnăscută) reiese și din exemplul
următor. Pentru animal, erupția unui vulcan – în măsura în
care nu este afectat fizic – este un eveniment indiferent. Ființa
inteligentă, însă, instituie o explicație pentru acest eveniment;
chiar dacă cauza lui nu este accesibilă percepției, ea este
presupusă a priori: de exemplu, lupta subterană a unor giganti,
mînia unui zeu, sau expansiunea magmei într-o calderă. Soluțiile
pot să difere de la o cultural la alta, dar ele sunt posibile doar
datorită dotării înnăscute a ființei inteligente cu abilitatea a
priori de a presupune relația. Necesitatea unei cauze este înscrisă
în zestrea genetică a ființei inteligente. Dacă atît cauza, cît
și efectul se află în cîmpul de percepție, concluzia este
relativ simplă. Însă în exemplul menționat este vizibil doar
efectul, iar inteligența îl leagă a priori de o cauză (chiar dacă
aceasta este doar imaginată). Un alt exemplu de abilitate de
sesizare a priori o constituie percepția traiectoriei soarelui, care
răsare întotdeauna din direcția opusă celei în care apune, lucru
care nu are nicio semnificație pentru animal. Omul își
construiește întotdeauna o explicație, dar acest lucru este
posibil numai datorită dotării a priori cu capacitatea de a
relaționa și a presupune o cauză. Însă această abilitate s-a
putut constitui numai datorită faptului că realitățile faptice
interacționează efectiv între ele. Astfel, există și aici o
corespondență între configurația factuală a realității și a
mentalului inteligent, întrucît structurarea ambelor urmează
criteriile universale ale coordonatelor spirituale. Aceste criterii
constituie realitatea spirituală, întrucît ele nu sunt de natură
fizică și nici produse mentale aparținând realității ideale.
Desigur, conceptele lor țin de realitatea ideatică, însă aceste
concepte încearcă să exprime entități care se sustrag imanenței
și reprezintă astfel transcendența pură.
Faptul
că primele principiile nu se află doar în mentalul omenesc – ca
în doctrina kantiană, care introduce noțiunea de transcendental, o
instanță care nu poate pătrunde pînă la lucrul în sine, ci își
creează singură obiectul cunoașterii –, decurge din
posibilitatea de a cunoaște realitatea așa cum este ea în fapt.
Iar în acest sens, știința și aplicațiile ei tehnice aduc o
contribuție decisivă. Din Antichitate pînă la Kant, a fost
afirmată posibilitatea cunoașterii veritabile a realității, doar
că argumentația diferă de la o doctrină la alta. La Platon de
pildă, adevărul își are fundamentul în lumea ideilor (formelor
pure), adevărata patrie a sufletului, pe cînd „lumea”
senzorială reprezentă doar amprenta în materie a acestor idei, iar
sufletul ar recunoaște ideea în lucrurile materiale. Astfel,
cunoașterea ar fi o amintire (anamnesis). În scolastică, de exemplu, Dumnezeu este sursa posibilității de a
cunoaște lumea așa cum este ea în realitate, deoarece atît lumea,
cît și omul sunt ens
creatum,
iar rațiunea umană a fost creată după rațiunea lui Dumnezeu. Și
această idee
a participării
amintește de teoria formelor pure a lui Platon. Însă răsturnarea
copernicană adusă de Kant separă obiectul de subiect. Astfel,
cunoașterea este echivalentă cu o configurare specific umană a
obiectului, care apare ca fenomen al lucrului în sine. Rațiunea
umană își creează obiectul în conformitate cu posibilitățile
acestei rațiuni, care este finită și, prin urmare, limitată,
neputînd pătrunde pînă la realitatea faptică. Din perspectivă
actuală, atît recursul la divinitate, cît și agnosticismul
kantian sunt soluții obsolete.
În
dizertația mea, realitatea spirituală este văzută ca entitate
mediatoare
între realitate și intelect. Desigur că știința privește cu
suspiciune noțiunea de „spirit”, de aceea doresc să explic pe
scurt cum trebuie înțeles acest termen în contextul lucrării,
deoarece pentru unii spiritul este un alt termen pentru Dumnezeu.
Ceea ce înțeleg eu prin „spirit” este un ansamblu de criterii
obiective ale inteligibilității în general, de fapt coordonate
fixe de sesizare a realității, pe baza cărora doar se poate ivi
ceva de felul comprehensiunii. Avînd valabilitate eternă, aceste
coordonate nu apar doar odată cu apariția unei specii inteligente,
cu toate că ele nu pot ajunge la manifestare decît prin aceasta.
Dacă, de exemplu, s-ar naște un alt univers cu legi total diferite
de al nostru, aceste alte legi ar putea fi cunoscute doar printr-o
sesizare comprehensivă pornind de la aceleași coordonate. Astfel
poate fi argumentată existența eternă și universalitatea acestor
coordonate, a căror totalitate o denumesc „spirit”. În acest
sens, spiritul nu este o entitate gînditoare, ci reprezintă doar
condițiile necesare pentru posibilitatea comprehensiunii. Pe cînd
Dumnezeu a fost mereu înțeles ca o ființă gînditoare și ghidată
de o voință proprie. Gîndirea este o succesiune logică de
judecăți care formulează enunțuri. Entitatea spirituală cuprinde
criterii ale sesizării prelogice, dar deja comprehensive, a
realității. Căci realitatea poate fi percepută de o manieră
inteligibilă doar din aceste perspective. De aceea, realitatea
spirituală are o prioritate de principiu față de realitatea fizică
și cea ideală. Realitatea spirituală nu trebuie nicidecum
imaginată ca ceva subsistent, care ar pluti într-un „spațiu”
de dinaînainte de nașterea universului. La fel cum, de exemplu,
teorema lui Pitagora nu se află suspendată undeva înainte de
apariția materiei (și, prin urmare, înaintea oricărui triunghi
dreptunghic), cu toate că ea are valabilitate eternă. Iar dacă se
atribuie valabilitate eternă acestei teoreme, care ține de
realitatea ideatică, atunci nu pot fi private principiile prime, -
care doar ele fac posibilă apariția unor astfel constructe mentale
– de o valabilitate eternă.
O
vreme am vrut să folosesc termenul apriorism
în locul celui de orizont
sau
coordonată spirituală.
Însă „a priori” și „a posteriori” sunt expresii care se
referă la posibilitatea experienței și, deci, la abilități
manifeste în spațiu și în timp, ținînd, așadar de imanență,
fapt care ar anula statutul lor de principii prime. Dacă însă
aceste entități sunt independente de specie, reprezentînd
întotdeauna aceleași condiții universale de inteligibilitate,
atunci termenul care le desemnează trebuie să exprime
necondiționarea lor absolută. Dacă se face abstracție de
semnificația teologico-filosofică tradițională a termenului
„spirit”, atunci expresia realitate
spirituală
mi se pare potrivită pentru a exprima aceată valabilitate
universală absolută și eternă.
Înante
de a încheia, aș dori să abordez cîteva aspecte legate de morală
și estetică. Unii filosofi au dezvoltat cîte o etică proprie, în
cadrul căreia au fost propuse principii pentru o bună conviețuire
într-o comunitate umană. Trebuie însă să constatăm că astfel
de principii reprezintă doar construcții mentale, care, conform
taxonomiei noastre, țin de realitatea ideatică. Prin urmare, ele nu
pot fi considerate principii prime. Aceste principii etice derivate
sunt întotdeuna tributare culturii respective – o condiționare
care le exclude din rîndul principiilor prime. Indiferent dacă
analizăm etica cutumială a unei populații primitive, imperativul
categoric al lui Kant, etica aristotelică a virtuților, sau etica
creștină, toate aceste construcții mentale au fost formulate de
propria noastră specie și, prin urmare, trebuie să aibă o
sursă unitară,
care se manifestă printr-o capacitate specială, și anume
capacitatea
de a-și sesiza propriul sine în comunitatea altora, respectiv de a
se raporta la celelalte sinuri echivalente cu sine însuși,
dezvoltînd
pe baza acestei raportări o
expectativă
de conduită.
Kant
abordează aspectul moral, fără însă a face distincția între
capacitatea
sesizării
inteligente (moralizare)
și orizontul
moral
ca atare. Omul secolului al XVIII-lea nu putea să știe nimic despre
originea omului prin evoluție selectivă. La el e vorba de
înnobilarea
eului,
care se ridică la nivelul Sinelui,
dobîndindu-și astfel demnitatea.
Acest lucru explică doar motivul
respectării
normelor,
dar nu servește în niciun caz la evidențierea principiului prim
care stă la baza sesizării de ordin moral. Chiar și imperativul
categoric – adică maxima conduitei personale ridicate la rangul de
„lege morală”, după care ar trebui să se ghideze orice acțiune
– caracterizează doar o mentalitate tributară ideilor iluministe.
Kant consideră imperativul categoric ca fiind absolut, liber de
orice condiționare culturală. Normele constituite pe baza
moralizării realității reprezintă eticile particulare, fiind
tributare culturii respective. Însă originea tuturor eticilor
individuale, respectiv capacitatea de a percepe propriul eu în
raport cu ceilalți de o manieră comprehensivă – nu doar
instinctual –, este totodată o constatare a gradului de armonie
sau de dizarmonie al acestui raport. Doar pe baza acestei capacități
apar diversele soluții de armonizare, care se reflectă în
diferitele etici. O astfel de abilitate de sesizare trebuie să fie
în mod necesar proprie fiecărei specii biologice de ființe
inteligente – nu doar speciei noastre. Prin urmare, nu abilitatea
care s-a dezvoltat în cursul evoluției este principiu prim, ci doar
orizontul
moral
ca atare. Numai coordonata morală poate constitui un orizont
univeresal de înțelegere, căci moralizarea realității este o
abilitate dobîndită evolutiv, prin care această coordonată se
manifestă.
Același
lucru este valabil și pentru orizontul estetic al sesizării
comprehensive, ca sursă a unor activități creative precum artă,
religie, filosofie. Prin estetizare
înțeleg
„colorarea” realității percepute dintr-o perspectivă estetică,
respectiv constatarea gradului de armonie dintre propriul eu și
restul realității. Doar pe baza acestei abilități de sesizare pot
fi inițiate activitățile creative, al căror scop este o mai bună
armonizare a relației eului propriu cu universul și care innduc,
astfel, o stare sufletească benefică. Primordială nu este însă
abilitatea de estetizare, ci însăși coordonata estetică. Doar din
acest orizont poate eul să-și obiectiveze relația sa cu restul
realității, devenind astfel conștient de propria fragilitate și
de lipsa lui de ocrotire în univers. Animalul nu este conștient de
fragilitatea existenței sale. Numai ființa inteligentă, de orice
fel, are acces la acest orizont al sesizării comprehensive a
propriului sine în univers. Doar astfel poate acest „eu” să fie
conștient de faptul că este supus arbitrarietăților sorții. Din
conștiința unei existențe supuse arbitrariului și capriciilor
naturii se naște tendința de a o îmbunătăți, de a da un sens
propriei existențe, prin stabilirea creatoare a unei armonii între
sine și univers. Instituirea armoniei este realizată prin
activități creative precum artă, religie sau filosofie. Platon
dăduse dovadă de o intuiție genială descriind cele patru tipuri
de nebunie divină: poetica ca termen general pentru artă, mantica,
mistica și iubirea. Căci și iubirea este o formă creatoare de
armonie între sine și realitate, în cadrul căreia eul descoperă
afinități elective față de un alt eu. Doar din orizont estetic
își poate construi ființa inteligentă întregirea de sine cu un
alt eu, paradigma (arta, filosofia) și mîntuirea (religia). Însă
temeiul acestor activități este coordonata estetică, din care doar
se manifestă abilitaea sesizării propriul eu în relație cu restul
universului.
A
da un sens propriei existențe înseamnă a-ți crea propriul destin.
Limbile romanice dispun de un termen mult mai potrivit pentru a
exprima acest sens decât cuvîntul german Schicksal,
care poate însemna și întîmplare. În latină, destinare
înseamnă a stabili unui lucru un rost, un sens, spre deosebire de
sors
sau
sortis,
care se referă la tragerea la sorți. Expresia „a fi predestinat”
exprimă faptul că fiecare are din naștere destinul său. „Devino
ceea ce ești!”, spune Nietzsche. Însă de-a lungul vieții soarta
ne confruntă și cu circumstanțe potrivnice. Omul își urmează
destinul – sau chiar îl creează – depășind adversitățile
sorții. Astfel, de exemplu, un erou precum Odiseu își urmează
consecvent destinul (Itaca), depășind potrivnicia sorții –
confruntările cu ciclopul, cu Circe, cu sirenele, precum și cu
Scylla și Charybdis – atingîndu-și în cele din urmă țelul
destinal, Itaca. Deja
în preistorie, cînd nu se poate vorbi încă de artă, omul arhaic
a investit foarte mult timp și energie în stabilirea armoniei între
el însuși și univers. Antropologii care au abordat științific
picturile rupestre au descoperit că, în majoritatea cazurilor,
aceste reprezentări erau amplasate în locuri cu o rezonanță
acustică deosebită, aceasta pentru a servi drept loc privilegiat
pentru practici ceremoniale sincretice complexe. În lumina torțelor,
animalele desenate prindeau viață; în ritmul creat prin lovirea
anumitor stalactite sau a altor fonolite, celebrate prin cîntec și
dans, aceste ceremonii aveau un aspect liturgic care îi învăluia
pe oameni cu o aură de ocrotire. Prin astfel de ritualuri, omul
primitiv (re)stabilea armonia propriului sine cu universul. Același
lucru este valabil pentru toate religiile. Arta, așa cum o înțelegem
astăzi, ia naștere în Antichitate, odată ce dimensiunea
soteriologică trece în plan secund și se pune accentul doar pe
expresia creativă. Dar
oare nu ne înșelăm plasînd filosofarea, - ale cărei criterii
sunt obiectivitatea și adevărul - printre aceste activități ce
urmăresc consolarea individului? Ei bine, filosofia este cea care a
creat un „sine” abstract, - în realitatea concretă existind
doar „eu”-uri individuale - și care se străduiește să
evidențieze esența acestei construcții ideatice.Totodată,
gîndirea filosofică încearcă să dezvăluie fundamentul atît al
realității, cît și al comprehensiunii. Diferitele doctrine pun în
discuție aceste două entități, propunînd diverse soluții pentru
coexistența lor armonică. Încă din Antichitatea greacă,
înțelepciunea era considerată calea regală către desăvârșirea
omului. Filozofarea este, de asemenea, un mijloc de a defini relația
omului cu realitatea înconjurătoare, cu universul. Perceperea
gradului de armonie al acestei relații și tendința implicită de a
o perfecta eu o numesc estetizarea
realității. Întrucît
nu postulează limite ale cunoașterii, această lucrare nu are
pretenția de a fi o epistemologie. Ce-i drept ea evidențiază
anumite principii indispensabile cunoașterii și argumentează
universalitatea lor necesară. Dar întrucît aceste principii sunt
valabile pentru orice ființă inteligentă posibilă, – indiferent
de specia ei biologică – ele trebuie să fie inerente și
realității. De aceea, tratatul este mai mult decît o simplă
teorie a cunoașterii: el dezvăluie criteriile necesare și
universale care structurează atît realitatea, cît și rațiunea
oricărei ființe inteligente posibile. Deoarece nu se ocupă de
„ființa ca ființă” – un concept care nu a fost niciodată
definit în mod univoc –, tratatul nu se vrea a fi nici ontologie.
Cu toate acestea, prin faptul că evidențiază ca principii prime
acele entități care stau la baza atît a realității, cît și a
posibilității cunoașterii ei, lucrarea explorează acel domeniu
care încă din Antichitate a fost denumit „filozofie primă” și
care, prin urmare, poate fi desemnat și ca philosophia
perennis. Dorin Gabriel Tilinca
|
|
Scris de asymetria on Tuesday, October 20 @ 10:53:04 CEST (185 citiri) Citeste mai mult... | 49781 bytes in plus | Eseuri | Scor: 0 |
|
LIT+POLITICA: În ce consta corectitudinea politica? Care sunt tezele si antitezele ei |
|
Scris de asymetria on Sunday, August 16 @ 22:50:55 CEST (578 citiri) Citeste mai mult... | LIT+POLITICA | Scor: 0 |
|
LIT+POLITICA: Pentru o istorie politica a literaturii romane. Proiect Pentru o istorie politică a literaturii române. Proiect Revista Asymetria.org Stimați colegi, La sfârșitul anului 2005, Ștefan Borbély, împreună cu Mircea Anghelescu, Dan C. Mihăilescu și Ioana Both, au lansat proiectul unui grup de studiu dedicat realizării unei istorii politice a literaturii române integrale, nu doar a celei de după 1945. Am republicat textul-pilot scris de Ștefan Borbély în Asymetria, el apărând într-o primă instanță în nr. 299/15 Decembrie 2005 al revistei Observator Cultural, unde poate fi citit și azi prin consultarea arhivei. Pentru reluarea din Asymetria, vezi linkul de mai jos, pe care vă rog să-l consultați. http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=categories&op=newindex&catid=17 Din păcate, proiectul s-a împotmolit atunci din lipsă de combatanți și colaboratori. Inițiatorul lui avusese în vedere în mod insistent o abordare complexă, analitică și documentată a dimensiunii politice a întregii literaturi române (afilierile politice ale scriitorilor, participarea lor la viața publică angajată, programe, grupări, reviste, disocieri și polemici), două fiind principalele piedici pe care el le-a întâmpinat, ele ducând, în cele din urmă, la abandonarea inițiativei. Prima și cea mai virulentă piedică s-a concretizat în suspiciunea, reiterată în presă, că, prin focalizarea pe metodologia politică și ideologică de abordare a fenomenului literar, se are în vedere o subminare a criteriului estetic, deși textul-pilot afirmase răspicat că o asemenea deplasare de accent axiologic nu este avută în vedere. A doua opreliște a fost de ordin circumstanțial: întrucât literații noștri erau încă fermecați de atrăgătoarea mistică anticeaușistă a „rezistenței prin cultură”, numeroși potențiali participanți și-ar fi dorit ca volumul proiectat să se limiteze la cultura română de după 1945, mai cunoscută și mai ușor de documentat. Apăruseră deja și tematizările alternative, cum a fost aceea a „geografiilor literare”, susținută de către Mircea Anghelescu și de Cornel Ungureanu. Miezul cercetării ar trebui să fie acela de a radiografia, istoric și mentalitar, cu un foarte scrupulos aparat științific și documentar, întreaga diacronie politică a literaturii române, inclusiv acele aspecte pe care, din varii motive, istoricii noștri literari sunt predispuși să le ignore. Aspectele raportului dintre literatură, în senul cel mai larg, și politic sau politică nu pot fi despărțite de aspectele sociale și etnice: originea socială, ascensiunea socială, adaptarea, participarea la organizarea de breaslă, inadaptarea, autonomia sau dependența materială, etnia, colaboraționismul. De la distanța geografică la care mă aflu, nu pot vedea toate eventualele încercări de a stimula o astfel de linie de cercetare, deși proiectul editorial al lui Aurel Sasu din 2016, intitulat Politică și cultură. Antologie, finalizat împreună cu Liliana Burlacu și Doru George Burlacu, e foarte consistent lucrată, selecția de texte de aici oferindu-se ca bază de pornire pentru dezvoltări ulterioare. Mă limitez deci să invit la colaborare, în paginile revistei ASYMETRIA. ORG. pe toți acei colegi care s-au arătat interesați de abordări transversale, unii dintre ei, cum sunt Cornel Ungureanu, Adrian Dinu Rachieru sau Ion Simuț, Magda Ursache, elaborând deja lucrări secante cu proiectul unei istorii politice a literaturii române. Inițiatorul proiectului din 2005, criticul Ștefan Borbély, s-a arătat doritor să reia ideea. Marian Popa, din Germania sa depărtată, și-a făcut deja datoria cu Istoria literaturii române de azi pe mâine, dar sunt convins că mai sunt detalii pe care ar fi dispus să le abordeze. Dacă aș ști de unde să o iau, Ana Selejan s-ar afla, desigur, alături de noi. Lui Sorin Antohi și Ioanei Macrea-Toma proiectul le-ar veni ca o mănușă – ce ar fi să intre și ei în joc? Printre mai tinerii cercetători, mă adresez Lilianei Corobca, lui Alex Goldiș, lui Liviu Malița și lui Radu Vancu. Aștept sugestii din partea primilor invitați, despre care presupun că au o imagine mai precisă despre eventualii comilitoni. Accesul la arhivele recente este relativ deschis, deși ele sunt lacunare. Corespondența și unele jurnale au fost editate. Articolele din presa neliterară sau literară sunt mai ușor accesibile acum, grație existenței unui efort de digitizare amplu, prin marile noastre biblioteci sau prin baza de date Arcanum. Din păcate, arhivele Uniunii Scriitorilor sunt inaccesibile, distruse sau, așa cum se zvonește, ascunse, ca să nu iasă la iveală turpitudini diverse. O sursă inestimabilă de informații și documente se află în bibliotecile personale ale scriitorilor, neexistând nici până azi o reglementare precisă privind destinul lor postum; prin urmare, arhive de o copleșitoare importanță ajung în depozite inaccesibile, alese la întâmplare, sau sunt pur și simplu aruncate de către acei moștenitoricare nu știu ce să facă cu ele. Arhivele editurilor ar putea fi accesibile. În Franța există o instituție specializată, IMEC, care le recuperează și le gestionează pentru a permite cercetarea. Sunt convins și eu că cercetarea nu se poate limita la perioada postbelică, deși dominația politicului asupra literaturii a marcat, după 1945, un nivel niciodată atins înainte. Un efort comparativ ar fi absolut necesar, dacă am găsi specialiști, români sau străini, în literaturile vecine, ale vecinătăților externe și interne: albaneză, bulgară, cehă, croată, evreiască, germană, cu variantele ei dialectale, maghiară, poloneză, sârbă, slovacă, ucraineană etc. Cu salutări colegiale și prietenești, Dan Culcer romaniapresse@gmail.com P.-S. Cer scuze pentru omisiuni involuntare. Aștept sugestiile Dvs. de metodologie, de tematică, de plan, de colaboratori, sub formă de comentarii sau asumarea analitică a unor teme și domenii. Am consultat și Chat GPT în vederea unui plan de lucru posibil. Mi se pare schematic, la primul nivel de abordare. Dar, ca în toate cazurile de utilizarea a sistemului de Chat, există nivele diferite, nivele succesive care pot fi solicitate, activate. Pentru câteva din paragrafele sale, îl reproduc aici ca atare: Plan de cercetare pentru o istorie politică a literaturii române I. Fundament teoretic Definire Istoria politică a literaturii se ocupă cu investigarea relațiilor dintre autori, producția literară și puterea politică, atât la nivel instituțional (partide, regimuri, cenzură), cât și la nivel de practici sociale (autocenzură, strategii de rezistență). Literatura nu este doar produs estetic, ci actor și victimă politică. Repere teoretice Pierre Bourdieu – Regulile artei (câmpul literar). Michel Foucault – Ordinea discursului (raport discurs – putere). Raymond Williams, Terry Eagleton – cultura ca ideologie. Pascale Casanova – literatură și geopolitică. II. Metodologie Metode de lucru Istorie politică, culturală și intelectuală. Sociologie literară (dinamicile câmpului literar). Analiză de discurs (retorica politică și ideologică). Microistorie (dosare CNSAS, cazuri de reviste, scriitori, opere). Etape Cartografierea momentelor de interferență dintre literatură și politică. Explorare de arhive: CNSAS, arhive de presă, arhive personale, documente oficiale. Comparare cu alte literaturi central- și est-europene. Sinteză: panoramă și capitole tematice. III. Domenii tematice Secolele XVII – XIX Cronicari și legitimarea politică prin text. Literatura pașoptistă și construcția națională. Ideologii culturale și politice: Titu Maiorescu, Mihai Eminescu Ideologii culturale și politice ruraliste: sămănătorismul și poporanismul. Reviste și grupări ideologice: Convorbri literare, Viața Românească Interbelicul Reviste și grupări ideologice: Gândirea, Criterion, Contimporanul etc. Literatura și extremele politice (dreapta, stânga). Angajamentul scriitorilor: Octavian Goga, Mircea Eliade, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi etc. Postbelicul (1945 –1989) Literatura realist-socialistă și aparatul propagandistic. Angajamentul scriitorilor antebelici: Mihail Sadoveanu, Ion Marin Sadoveanu, Gala Galaction, Camil Petrescu, G. Călinescu, Felix Aderca, Tudor Arghezi, Sașa Pană etc. Apariția și angajamentul noilor scriitori: A. E. Baconsky, Petru Dumitriu, V. Em. Galan, Marin Preda, Geo Dumitrescu, Nina Cassian, Veronica Porumbacu, Maria Banuș, Dan Deșliu sau Mihai Beniuc etc. Critica literară militantă: Nicolae Moraru, M. Novicov, Ov. S. Crohmălniceanu, Ion Vitner, S. Damian etc. Cenzura ca instituție – Dan Culcer documentează arhivele, mecanismele și strategiile de rezistență (inventarea de autori fictivi, literatura SF, eseul subversiv). Literatura de „sertar” și exilul. Comparații: Versiuni ne/cenzurate. Compromis vs. disidență: Paul Goma, Ana Blandiana, Ion D. Sîrbu. Post-1989 Literatura tranziției, rescrierea canonului, reevaluarea disidenței. Accesul la arhive și „procesul comunismului cultural”. Globalizare, integrare europeană, politicile culturale actuale. IV. Limitări și provocări Accesul la arhive: incomplet, mai ales la Uniunea Scriitorilor. Subiectivism critic: riscul ca analiza să fie contaminată politic. Echilibrul metodologic: între estetic și politic. Dificultăți de utilizare a surselor: volumul lui Culcer, de pildă, are un format enciclopedic, dificil de parcurs cap-coadă, dar indispensabil pentru cercetare punctuală. V. Surse Arhive: CNSAS, reviste literare și politice, arhive personale. Documente oficiale: PCR, secțiile de propagandă, de cadre, ministere, comisii culturale. Mărturii de scriitori: jurnale, interviuri, corespondențe. Studii de caz: experiențe redacționale (ex. Culcer la Vatra). VI. Bibliografie orientativă Românească Liliana Corobca – Controlul cărții. Cenzura literaturii în regimul comunist din România. Dan Culcer – Cenzură și ideologie în comunismul real (vol. I – II, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2015, cca 1745 p.). lucrare bazată pe arhive și experiență directă, de interes pentru cercetarea cenzurii postbelice în România. Marian Popa – Istoria literaturii române de azi pe mâine. Eugen Negrici – Literatura română sub comunism. Ana Selejan – cercetări privind literatura postbelică. Ion Simuț – Literaturile române postbelice. Liviu Malița – Cenzura pe înțelesul cenzuraților, Literatura eretică. Texte cenzurate politic între 1949 și 1977. Adrian Dinu Rachieru – Politică și Canon Literar, Editura Eikon, București, 2021 și alte studii despre literatură și ideologie. Aurel Sasu (coord.) : Politică și cultură. Antologie. Realizată în colaborare cu Liliana Burlacu și Doru George Burlacu Străină Pierre Bourdieu – Regulile artei. Raymond Williams – Culture and Society. Terry Eagleton – The Function of Criticism. Michel Foucault – Ordinea discursului. Pascale Casanova – La République mondiale des lettres. Franco Moretti – analize de literatură mondială. VII. Direcții comparative Modele de cercetare în Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, fosta Iugoslavie. Literatura minorităților din România (maghiari, germani, evrei, ucraineni). Exilul literar est-european. |
|
Scris de asymetria on Sunday, August 09 @ 23:58:32 CEST (581 citiri) Citeste mai mult... | LIT+POLITICA | Scor: 0 |
|
Geopolitica: Dr. Tiberiu Tudor Ziua Independentei SUA. Exceptionalismul american exclusivist Dr. Tiberiu Tudor. ISTORIA ÎN MERS (9) 4 iulie 2026 Ziua Independenței SUA. Excepționalismul american exclusivist Cu 250 de ani în urmă, la 4 iulie 1776, a fost adoptată Declarația de Independență, prin care cele 13 colonii britanice din America de Nord și-au declarat independența față de Regatul Unit al Marii Britanii. Numele de Statele Unite ale Americii a fost adoptat oficial pe 9 septembrie 1776. Președintele Donald Trump a deschis manifestările dedicate aniversării a 250 de ani de la declararea independenței, printr-un discurs urmat de focuri de artificii, în noaptea de 3/4 iulie, la poalele muntelui Rushmore din Dakota de Sud, în a cărui stâncă sunt sculptate chipurile a patru dintre cei mai importanți președinți americani (George Washington, Thomas Jefferson, Theodore Roosevelt și Abraham Lincoln). Trump publicase pe rețelele sociale un videoclip în care figura lui era adăugată după cea a lui Lincoln [1] (slide 1). În videoclip spunea: „Eu voi fi cel mai mare președinte pentru mulți ani de acum înainte” («I will be the greatest president for many, many years to come») [2]. În unele fotografii luate în timpul discursului unghiul a fost ales astfel încât chipul lui Trump să se proiecteze, ca în videoclip, după cel al lui Lincoln. Discursul principal al președintelui a avut loc a doua zi pe Esplanada Națională din Washington. Ambele discursuri s-au centrat pe excepționalismul american, într-un stil apologetic marca Trump, centrat pe propria personalitate: „Nașterea și supraviețuirea națiunii americane sub Dumnezeu reprezintă, pur și simplu, cel mai bun și mai incredibil lucru care s-a întâmplat vreodată pe această planetă prin mâinile oamenilor”… „Statele Unite ale Americii sunt cea mai de succes, cea mai realizată și cea mai excepțională națiune care a existat vreodată în istoria omenirii și este minunat să fiu președintele vostru.” Interpretarea exclusivistă a excepționalismului american a constituit baza doctrinei de politică externă a administrației Bush-junior (2001-2009), pusă în practică prin invadarea Afganistanului (2001 – operațiunea „Enduring Freedom”) și a Irakului (2003 – operațiunea „Iraki Freedom”), doctrină a cărei esență este hegemonismul unipolar american și intervenționismul militar fără autorizarea Consiliului de Securitate al ONU. Ideologul acestei doctrine a fost Dick (Richard Bruce) Cheney, arhitectul războiului din Irak, considerat de către unii analiști drept cel mai puternic vicepreședinte american [3]. În cartea Excepțional. De ce Lumea are Nevoie de o Americă Puternică [4] scrisă, împreună cu fiica sa, Liz Cheney, în timpul celui de-al doilea mandat prezidențial al lui Barack Obama, Cheney dezvoltă această viziune exclusivistă a excepționalismului american, atacând vehement poziția lui Obama exprimată într-un interviu: „Cred în excepționalismul american, după cum bănuiesc că britanicii cred în excepționalismul britanic și grecii cred în excepționalismul grec.” [5] Înhumarea Liderului Suprem. Drapelul roșu șiit. În data de 4 iulie 2026, la Teheran a început, la mai mult de patru luni de la data decesului, ceremonialul de înhumare a Liderului Suprem Ali Khaminei ucis în atacurile americano-israeliene (mai precis în bombardamentul israelian) din 28 februarie. Ceremonialul a durat șase zile (4-9 iulie), sicriul fiind transportat, de la Teheran, prin patru dintre orașe sfinte ale islamului șiit: Qom (Iran), Najaf, Karbala (Irak), Mashhad (Iran). Au participat delegații din peste 100 de state, Occidentul păstrând o detașare diplomatică totală față de acest eveniment. Participarea a fost de ordinul milioanelor de oameni, estimările oficiale pentru capitală fiind între 12 și 20 de milioane. Înhumarea lui Khaminei în ziua când Statele Unite sărbătoreau 250 de ani de la declararea independenței denotă faptul că aripa radicală a conducerii de la Teheran, generalii IRCG (Islamic Revolutionary Guard Corps), a preluat pentru moment controlul decizional, în disputa cu liderii civili (președintele Iranului, președintele Parlamentului, prim-ministrul) care negociaseră Memorandumul de Înțelegere cu SUA semnat la 17 iunie. Deasupra mulțimilor era o mare de drapele și bannere roșii inscripționate: „Trebuie să ne ridicăm!”, „Trump, te vom ucide!” (slide 2). La această amenințare explicită, președintele Trump a răspuns că a dispus ca, în cazul asasinării lui, 1000 de rachete americane să fie lansate pentru distrugerea totală a Iranului. Steagul roșu este arborat, cu semnificație religioasă, pe câteva moschei-sanctuar șiite, reamintind martiriul lui Hussein [8], nepotul Profetului Mahomed. Pe de altă parte, arborarea steagului roșu pe case, la porți sau pe morminte are semnificația „vărsării de sânge nevinovat care cere răzbunare”, el putând fi înlocuit cu steagul negru al doliului numai după împlinirea răzbunării. Acest aspect a căpătat o dimensiune politică majoră după ce drapelul roșu al răzbunării a fost arborat pe cupola moscheii Jamkaran din Qom, capitala teologică și spirituală a islamului șiit, în ziua uciderii generalului Soleimani la ordinul direct al președintelui Trump (ianuarie 2020, în timpul primului mandat al lui Trump) [9]. La câteva zile după asasinat, IRCG-ul a lansat rachete balistice ̶ în premieră un atac direct și asumat ̶ asupra unor baze americane din Irak (avertizând guvernul irakian asupra operațiunii, ceea ce a făcut să nu existe pierderi de vieți umane). În 4-9 iulie, la ceremonialului de înhumare, pe parcursul întregului traseu sicriele Liderului Suprem și ale celorlalți patru membri ai familiei sale uciși în atacul din 28 februarie, inclusiv micul sicriu al nepoatei sale de un an și două luni, Zahra, au fost înfășurate în drapelul național al Republicii Islamice Iran (slide 2). În unele momente ale funeraliilor ̶ cu caracter strict religios, în interiorul moscheilor ̶ la sicriul lui Khaminei a fost pus stindardul roșu sacru [10] adus din Irak (Karbala), de la altarul imamului martir Hussein. Făcând o comparație cu rapiditatea operațiunii militare americane din Venezuela, ministrul de Externe al Iranului, Abbas Araghchi, spunea: „Iranul este diferit. Sprijinul său este o civilizație de câteva mii de ani, combinată cu gândirea și credințele șiite despre martiriu. Când acestea se combină, creează ceva ce nu poate fi învins ușor”. Prof. Dr. Tiberiu Tudor [1] https://www.newsweek.com/donald-trump-posts-gold-replica-of-himself-on-mount-rushmore-12157408 [2] James Rosen, Trump on Rushmore? Perish the Though, New Hamphshire Journal, July 16, 2026, https://nhjournal.com/point-trump-on-rushmore-perish-the-thought/ [3] https://en.wikipedia.org/wiki/Dick_Cheney [4] Dick Cheney, Liz Cheney, Exceptional: Why the World Needs a Powerful America. [5] James Kirchick, Squanderer in chief, Los Angeles Times, April 28, 2009. https://www.latimes.com/archives/la-xpm-2009-apr-28-oe-kirchick28-story.html [6] Tiberiu Tudor, Istoria în mers (8) ̶ „Let the oil flow!” [7] Joint Comprehensive Plan of Action (JCPOA), https://2009-2017.state.gov/documents/organization/245317.pdf [8] Barnaby Rogerson, "Moștenitorii Profetului Mahomed", Editura Polirom, Iași, 2007. [9] Les Etats-Unis tuent le puissant général iranien Ghassem Soleimani dans une frappe en Irak, Le Monde, 03 janvier 2020, https://www.lemonde.fr/international/article/2020/01/03/le-general-iranien-ghassem-soleimani-aurait-ete-tue-dans-un-bombardement-a-bagdad_6024655_3210.html [10]https://www.1news.co.nz/2026/07/04/late-supreme-leaders-casket-displayed-as-iran-prepares-for-dayslong-funeral/ |
|
Scris de asymetria on Sunday, August 02 @ 17:31:21 CEST (583 citiri) Citeste mai mult... | Geopolitica | Scor: 0 |
|
Legislatie: Reconstructia nobilimii. Analiza unui articol de Dan Culcer |
|
Scris de asymetria on Wednesday, July 08 @ 17:37:47 CEST (675 citiri) Citeste mai mult... | 37996 bytes in plus | Legislatie | Scor: 0 |
|
Geopolitica: Nicolae DIMA Faliment Moral Nicolae DIMA Faliment
Moral… Trăiesc
de zeci de ani în America, luna aceasta împlinesc 90 de ani și
pentru mine nu mai doresc nimic. Mă frământă însa soarta țării
în care m-am născut și pentru care m-am zbătut toată viața…
Am revenit prima oară la București în 1990 după o absență de 22
de ani. Lucram la Vocea Americii și eram la curent cu ce se
întâmplă. Credeam în libertate, democrație și adevăr, și în
calitate de geograf speram în reunificarea Basarabiei cu țara. M-a
cutremurat ceea ce am regăsit acasă în 1990, dar am continuat să
sper. Când m-am înapoiat la Washington le-am spus colegilor că
norocul României era că se prăbușiseră și țările din jurul ei;
altfel riscam să fim șterși de pe harta Europei. *** Au
trecut anii, am ajuns în 2026 și constat că după 36 de ani de
zbucium și agonie, țara a fost aruncată din nou în criză. Ce aș
mai spune acum este ceva asemănător celor afirmate în 1990. De data
aceasta, norocul nostru este că se prăbușește și Europa și cumva
toată lumea. Cum și
de ce s-a ajuns aici? Spun sincer că pe mine mă interesează
România, dar la ora actuală soarta întregii lumi este
interdependentă, complexă și imprevizibilă.
România
de azi este prinsă într-un clește: e sugrumata din exterior de
forțe malefice și e abuzată din interior de urmașii comuniștilor.
Împreună, aceste forțe au răpus conștiința națională și
procesul de refacere a conștiinței necesită zeci de ani de efort
și noi sacrificii. Mai are România aceste rezerve umane și putere
de luptă? Răspunsul ar trebui să fie: Da, le are, dar cei care ne
sugrumă se vor opune drăcește
ca nu cumva să ne trezim din somn și să ne revendicăm drepturile. *** Lumea
de azi se zbate într-o încleștare quasi-apocaliptică și puțini
lideri mai au curajul să înfrunte realitatea sumbră la care s-a
ajuns. America se menține cu greu ca putere supremă și viitorul nu
pare deloc roz. China își urmează calm cursul ascendent și se
pare că nimic nu o poate opri din acest proces de afirmare
internaționala. Rusia se zbate nervoasă și nesigură, dar reușește
să-și mențină echilibrul și poziția dominantă între Europa și
Asia. Europa de vest și-a pierdut însă și echilibrul și
influența globală pe care a avut-o în ultimele două secole.
Rămâne Israelul, care manipulează lumea din culise, controlează
America, și îl împinge pe Trump la război. Și aici lucrurile se
complică. În
Orientul Mijlociu se confruntă toate puterile importante ale lumii
și se pare că nici una dintre ele nu se poate retrage din conflict.
Dacă America cedează, s-a terminat cu supremația. Dacă Moscova dă
înapoi, Rusia riscă a doua dezmembrare teritorială într-o singură
generație. Dacă
China nu intervine să apere Iranul, pierde șansa istorică de a se
impune la nivel global. Și dacă Israelul pierde războiul, riscă
să dispară de pe harta lumii. Liderii belicoși israelieni sunt
însă de neclintit; au găsit ‘soluția finală’: amenință cu
bombe nucleare!
În
ultima vreme, președintele Trump a înțeles că Israelul îl
folosește și a început să se distanțeze de Netaniahu. Opinia
publică din Statele Unite a înțeles și ea jocul riscant al
Israelului și poziția periculoasă în care a fost împinsă America. De altfel, într-un pod cast din ultimele zile (25 iunie)
cunoscutul jurnalist Tucker Carlson a explicat modul în care
Israelul l-a pus pe Trump într-o poziție imposibilă în acest
război cu Iranul. “Dacă
se retrage din actuala încleștare,
a susținut Carlson, rezultatul
pare o înfrângere; și de fapt, este o înfrângere!”
Și
să nu uităm că se apropie alegerile de la mijlocul mandatului și
popularitatea președintelui Trump este în declin. Pe de altă
parte, Tucker Carlson, este unul dintre liderii de opinie care crede
că omenirea este controlată de forțe malefice. Unde se va ajunge
și unde se află țara noastră? *** În
conjunctura actuală, România este prinsă direct în vechiul
conflict militar dintre Est și Vest și indirect în noua
competiție, deocamdată economică, dintre Nord și Sud. Situația
este cu atât mai gravă cu cât țara e divizată social, se zbate
sub un munte de datorii, economia riscă să ajungă la faliment, iar
liderii se pierd în dezbateri și consultari. Ce
se mai poate face acum în ceasul al 12-lea? Se poate face ceea ce nu
s-a făcut în toți anii de după zisa revoluție din 89; acea mare
schimbare inspirată de oculta internațională și manipulată de
fosta securitate. Piaza rea a întregii metamorfoze de după 1989 a
fost Ion Iliescu și indivizii fără onoare, fără competențe și
idealuri naționale, pe care i-a propulsat la conducere.
***
Ultima
aberație a clasei politice românești a fost anularea alegerilor
din noiembrie 2024. Iata ce afirma Sheridan Hanson, analistă
britanică, despre acele alegeri și despre starea democrației
noastre:
In
România, democrația pare să funcționeze după alte reguli. La
nouă zile după vot, opinia a nouă judecători a încălcat vocea
celor 9 milioane de conaționali, iar rezultatul alegerilor a fost
anulat... Anularea unor alegeri într-o democrație tânără este
riscantă. A face acest lucru fără explicații, singura justificare
fiind declarațiile serviciilor de securitate și deciza unor
judecători nealeși, este autocrație... Apărătorii
democrației în România și în alte țări, fie că sunt
jurnaliști, judecători sau demonstranți, ar trebui să-și
amintească faptul că o democrație este democrație doar dacă i se
permite să-i deranjeze pe cei care pretind că o apără...”
(Postat în limba engleză
de commentcentral.co.uk.
24 June 2026). Această
analiză survine într-un moment critic deoarece România se află
într-o situație extrem de gravă. Unii demonstranți cer „turul
doi înapoi,” aluzie la candidatul Călin Georgescu. Deși
controversat, Georgescu este un nume bine cunoscut în țară și
chiar în lume. Numele său este temut de noua clasă politică nu neapărat pentru ceea ce este, ci pentru că provine dinafara
sistemului mafiot de la putere. Un asemenea lider ar răsturna sistemul și ar pune în lumină toate ilegalitățile pe care
guvernanții le comit din 1989 încoace. *** Dacă
starea de încordare care domină în prezent continuă, se va ajunge
la tulburări sociale, revolte de strada, și posibil haos.
Singurele
instituții în care românii încă mai au încredere sunt Biserica
și Armata. De altfel, armata, instituție recrutată și formata din
popor, ar fi trebuit să preia puterea în 1989. Din păcate numeroși generali fuseseră formați la Moscova în spirit
comunist. Armata a preluat puterea in Polonia, dar generalii polonezi
erau patrioți. Alta ar fi fost soarta țării azi dacă generalii
români cu dragoste de țară
ar fi preluat puterea în decembrie 89.
La
rândul ei, biserica lui Iisus, și în special Biserica Ortodoxă,
deoarece majoritatea noastră suntem ortodocși, reprezintă sufletul
și speranța națiunii.Credința în dreptate, în neamul românesc,
și în Dumnezeu sunt marea noastră speranță. Să punem umărul
împreună și să ne salvăm țara, onoarea și neamul... Prof.
Dr. Nicolae Dima, Activenews,
3 Iulie 2026.
|
|
Scris de asymetria on Saturday, July 04 @ 09:29:19 CEST (710 citiri) Citeste mai mult... | Geopolitica | Scor: 0 |
|
Istorie recenta: Prof. Dr. Tiberiu Tudor. ISTORIA ÎN MERS 8. „Let the oil flow!&a ISTORIA ÎN MERS 8. „Let the oil flow!” Război și Diplomație La 14 iunie 2026, zi care a coincis cu împlinirea vârstei sale de 80 de ani, președintele Trump a postat pe platforma sa socială, Truth Social, în termeni neobișnuiți stilului său, mesajul asupra acordului cu Iranul: „Acordul cu Republica Islamică Iran este acum complet. Felicitări tuturor! Autorizez prin prezenta deschiderea fără taxe a Strâmtorii Ormuz și, simultan, autorizez ridicarea imediată a blocadei navale a Statelor Unite. Nave ale lumii, porniți motoarele. Să curgă petrolul!” La 17 iunie Memorandumul de Înțelegere în 14 puncte între SUA și Iran [1] a intrat oficial în vigoare, fiind semnat la cel mai înalt nivel, dar de la distanță, de către președintele american Donald Trump și președintele iranian Masoud Pezeshkian (de profesie chirurg cardiovascular). Trump l-a semnat în cursul unui dineu care a urmat summitului G7 de la Paris, la Palatul Versailles, iar Pezeshkian la Teheran. Ambele semnări au fost mediatizate în direct (slide 1). De-a lungul celor trei luni de război, ultimatumurile și amenințările postate pe Truth Social, inclusiv cel de ștergere a Iranului ca civilizație de pe harta lumii («A whole civilization will die tonight, never to be brought back again» ̶ 7 aprilie 2026), au urmat un curs paralel cu eforturile diplomatice ale diferitelor state, în primul rând ale Pakistanului (Republica Islamică Pakistan), de a media un compromis rezonabil între Statele Unite și Iran. Cu excepția întâlnirii directe de la Islamabad din 11-12 aprilie (un eșec total), la care delegația americană a fost condusă de vicepreședintele J. D. Vance, negocierile s-au purtat prin intermediari, într-o diplomație a navetei și transmiterii versiunilor de acord ale celor două părți, ambele refuzând contactul oficial direct. Un rol deosebit în păstrarea canalelor diplomatice deschise l-a avut mareșalul pakistanez Asim Munir, liderul de facto al Pakistanului (secondat de premierul Shehbaz Sharif), ale cărui eforturi pentru continuarea negocierilor au fost considerate de către președintele Trump „fantastice” (slide 2). O relație deosebit de călduroasă s-a stabilit între vicepreședintele Vance și mareșalul Munir. A stârnit reacții de simpatie în presă afirmația lui Vance că are două persoane extrem de importante în viața sa: soția (Usha Vance, de origine indiană) și Field Marshal-ul pakistanez. Vance și Munir au menținut linii de comunicare constante, inclusiv discuții telefonice maraton pe parcursul nopților, pentru gestionarea crizelor geopolitice din regiune. Vicepreședintele american l-a numit pe Munir un „diplomat extraordinar” și a subliniat că avansarea discuțiilor de pace dintre SUA și Iran nu ar fi fost posibilă fără implicarea directă și abilitățile strategice ale șefului armatei pakistaneze. J. D. Vance ̶ fără nicio distanțare explicită față de linia belicoasă a președintelui Trump ̶ s-a păstrat, sau a fost păstrat, într-o detașată rezervă diplomatică. Având în vedere perspectivele lui J.D. Vance pentru următorul mandat prezidențial și rolul de lider regional pacificator al mareșalului Munir, relația aceasta poate va aduce soluții ale unei stabilități viabile în Orientul Mijlociu însângerat de aproape un secol de extremismul islamic și de cel sionist deopotrivă. „Capitularea Necondiționată” (martie 2026) Intens mediatizat imediat după atacul americano-izraelian de la 28 februarie 2026, punctul de vedere al președintelui Trump a fost capitularea necondiționată a Iranului («There will be no deal with Iran except UNCONDITIONAL SURRENDER!» ̶ postare pe Truth Social la 6 martie 2026, în grafia originală Trump). - demantelarea totală a programului nuclear iranian - ridicarea stocului de uraniu îmbogățit al Iranului de către forțele militare americane - distrugerea completă a programului și industriei de rachete balistice și drone iraniene - schimbarea de regim prin alegerea unor „lideri noi și acceptabili” - încetarea imediată a finanțării, înarmării și controlului iranian asupra tuturor milițiilor și grupărilor aliate Teheranului din Orientul Mijlociu (Hamas, Hezbollah, rebelii Houthi din Yemen și milițiile șiite din Irak) - predarea controlului militar asupra strâmtorii Ormuz. Memorandumul de Înțelegere (iunie 2026) Memorandumul reflectă o retragere a președintelui Trump dincolo de „liniile roșii” inițiale, acceptând concesii majore, fapt cere a fost criticat la Washington, inclusiv de către unii senatori republicani, în special de aripa susținătorilor priorităților Israelului. Democrații ̶ care ceruseră anterior oprirea războiului ̶ condamnă acum, în bloc (se apropie alegerile parlamentare parțiale), „capitularea lui Trump”, „predarea absolut uluitoare și oribilă” în fața Teheranului (Susan Rice). În Israel, Netanyahu a subliniat în mod repetat că memorandumul este „decizia Americii”, nu a Israelului, și că țara sa nu este legată juridic de acest text. Răspunsul lui Trump la toate criticile: „Aceasta este capitularea necondiționată”. „1. Încetarea imediată și permanentă a operațiunilor militare pe toate fronturile, inclusiv în Liban… garantând totodată integritatea teritorială și suveranitatea Libanului. Acordul final va confirma încetarea permanentă a războiului pe toate fronturile, inclusiv în Liban… 2. Statele Unite ale Americii și Republica Islamică Iran se angajează să respecte suveranitatea și integritatea teritorială a celeilalte și să se abțină de la orice amestec în afacerile interne ale celeilalte. 3. Statele Unite ale Americii și Republica Islamică Iran se angajează să negocieze și să încheie un acord final într-un termen maxim de 60 de zile… 4. … Statele Unite ale Americii vor începe să-și ridice blocada navală …și vor pune complet capăt blocadei navale într-un termen de 30 de zile... Statele Unite ale Americii se angajează, în plus, să-și retragă forțele din jurul Republicii Islamice Iran în următoarele 30 de zile de la acordul final… 5. Încă de la semnarea prezentului protocol de acord, Republica Islamică Iran va lua măsurile necesare, depunând cele mai bune eforturi pentru a asigura securitatea trecerii navelor comerciale, fără cheltuieli numai timp de 60 de zile, din Golful Persic către Marea Oman și invers… 6. Statele Unite se angajează, împreună cu partenerii lor regionali, să elaboreze un plan definitiv, convenit de comun acord, în valoare de cel puțin 300 de miliarde de dolari, destinat reconstrucției și dezvoltării economice a Republicii Islamice Iran… 7. Statele Unite ale Americii se angajează să pună capăt tuturor tipurilor de sancțiuni impuse Republicii Islamice Iran, inclusiv rezoluțiile Consiliului de Securitate al ONU, rezoluțiile Consiliului Guvernatorilor AIEA [Agenția Internațională pentru Energie Atomică] și tuturor sancțiunilor unilaterale americane, primare și secundare, după un calendar convenit în cadrul acordului final…. 8. Republica Islamică Iran reafirmă că nu-și va procura și nici nu va dezvolta arme nucleare. Statele Unite ale Americii și Republica Islamică Iran au convenit să soluționeze soarta materialelor îmbogățite acumulate, după un mecanism care va fi convenit reciproc și conform calendarului menționat la paragraful 7, metodologia minimală constând într-o metodă de diluare la fața locului sub supervizarea AIEA. Cele două părți au convenit, de asemenea, să discute despre problema îmbogățirii și despre alte subiecte convenite în comun legate de nevoile nucleare ale Republicii Islamice Iran, pe baza unui cadru satisfăcător care urmează să fie stabilit în acordul final. Acordul final va confirma dispozițiile prezentului paragraf…. 9. În așteptarea acordului final, Statele Unite ale Americii și Republica Islamică Iran convin să mențină statu-quoul. Republica Islamică Iran va menține statu-quoul actual al programului său nuclear, iar Statele Unite ale Americii nu vor impune nicio nouă sancțiune și nu vor desfășura forțe suplimentare în regiune. 10. Statele Unite ale Americii se angajează ca, încă de la semnarea prezentului protocol de acord și până la ridicarea sancțiunilor, Departamentul Trezoreriei americane să elibereze derogări pentru exportul de petrol brut iranian, de produse petroliere și derivate și pentru toate serviciile asociate, inclusiv tranzacții bancare, asigurări, transport, etc. 11. Statele Unite ale Americii se angajează să facă deplin disponibile și utilizabile fondurile și averile Republicii Islamice Iran înghețate sau supuse unor restricții, încă de la punerea în aplicare a prezentului protocol de acord. Statele Unite ale Americii și Republica Islamică Iran se vor pune de comun acord asupra procedurilor referitoare la eliberarea acestor fonduri în timpul negocierilor.. 12. Statele Unite ale Americii și Republica Islamică Iran convin că un mecanism de punere în executare va fi stabilit în vederea supravegherii bunei puneri în aplicare a prezentului protocol de acord și respectării viitoare a acordului final. 13. După semnarea prezentului protocol de acord și sub rezerva începerii punerii în aplicare a paragrafelor 1, 4, 5, 10 și 11 ale protocolului de acord și a continuării punerii în aplicare a acestor măsuri, Statele Unite ale Americii și Republica Islamică Iran vor începe negocieri referitoare la acordul final exclusiv asupra celorlalte paragrafe. 14. Acordul final va fi aprobat printr-o rezoluție cu caracter constrângător a Consiliului de Securitate al ONU.” Urmare a semnării Memorandumului, în stațiunea Bürgenstock din Alpii Elvețieni au început lucrările comisiilor de experți pentru fundamentarea tehnică a acordului final. Startul acestor lucrări a fost dat la 21 iunie, prin prima sesiune de negocieri politice directe la nivel înalt. Liderii negocierilor politice sunt: J.D. Vance, Steve Witkoff, Jared Kushner (SUA); Mohammad Ghalibaf, Abbas Araghchi (Iran); Asim Munir, Shehbaz Sharif (Pakistan); Mohammed bin Abdulrahman (prim-ministrul Qatarului) ̶ ultimii trei în calitate de mediatori. Negocierile din 21-22 iunie au fost extrem de tensionate din cauza situației din Liban. Primul punct al Memorandumului prevede încetarea operațiunilor militare și în Liban, dar acestea nu sunt ale americanilor sau iranienilor, ci ale aliaților acestora, respectiv Israelul și Hezbollahul, care, ambele, refuză să înceteze războiul din sudul Libanului. Aripa militară a grupării șiite (parlamentare) libaneze Hezbollah a considerat asasinarea de către Israel, la 28 februarie 2026, a liderului suprem iranian (a cărui autoritate ideologică, religioasă politică și militară ̶ conformă doctrinei Velayat-e Faqih [2] ̶ se extinde și asupra șiiților Hezbollah), ca depășire a unei „linii roșii absolute”. Hezbollahul a ripostat prin valuri masive de rachete și drone asupra nordului Israelului, dar și, în premieră, spre centrul Israelului. Israelul a interpretat riposta ca pe o declarație de război și a declanșat o campanie aeriană generalizată în Liban (lovind Beirut, Valea Bekaa și sudul țării). Ulterior, pe 16 martie 2026, armata israeliană (IDF) a declanșat o nouă ofensivă terestră în sudul Libanului, mobilizând cinci divizii, bombardând sudul Libanului și ocupând o fâșie de 10 km, ca zonă tampon de securitate. Deși pe parcursul primăverii s-au încercat negocieri diplomatice, mediate de SUA, ostilitățile nu s-au oprit. Presiunile președintelui Trump asupra premierului Netanyahu au fost extrem de dure, dar fără alt rezultat decât răcirea severă a relației lor. Netanyahu a afirmat recent: „Vom rămâne în zona tampon din sudul Libanului atâta timp cât va fi nevoie” [3], la care lideri din aripa militară dură iraniană (IRGC) au răspuns că vor reînchide strâmtoarea Ormuz. În acest context, președintele Trump, în cadrul unui interviu acordat canalului de televiziune Fox News, în 21 iunie ̶ ziua începerii negocierilor de la Bürgenstock ̶ s-a adresat direct negociatorilor politici: „Închideți-o și nu veți mai avea o țară. Nici nu vă veți mai întoarce în blestemata voastră de țară” (textual: «You close it and you won’t have a country. You won’t even make it back to your fucking country» [3]). Delegația iraniană a părăsit imediat lucrările. Intervenția insistentă și plină de tact a mediatorilor pakistanezi a evitat ruptura, negocierile politice fiind reluate a doua zi, cu câteva rezultate de principiu ̶ stabilirea unei foi de parcurs de 60 de zile pentru implementarea Memorandumului și înființarea unui mecanism oficial de monitorizare, denumit „celulă de deconflictualizare” («de-confliction cell»), pentru Liban ̶ după care au rămas să lucreze grupurile de experți. Amenințările lui Trump contrastează cu tonul vicepreședintelui său, J.D. Vance, care a spus că președintele l-a mandatat să folosească discuțiile pentru „a da un curs nou relațiilor cu Iranul” (« to turn over a new leaf with Iran»). Pentru un tablou complet al situației la ora actuală, este notabilă și afirmația lui Ghalibaf, președintele Parlamentului iranian și conducătorul delegației iraniene: „Nu-și dau ei seama că, dacă amenințările lor ar fi avut vreun efect, nu ar fi ajuns la disperarea lor de astăzi? Noi nu luăm deloc în calcul amenințările americanilor” [3]. Prof. Dr. Tiberiu Tudor ---------[1] Memorandum of understanding between the US and Iran, https://www.astrid-online.it/static/upload/memo/0001/memorandum-of-understanding-between-the-us-and-iran.pdf [2]Tony Blair Institute for Global Change, What is Velayat-e-Faqih? https://institute.global/insights/geopolitics-and-security/what-velayat-e-faqih [3] Patrick Wintour, US - Iran talks strained as Trump threats spark Iranian walkout, Editorial, The Guardian, 22 06.2026, https://www.theguardian.com/world/2026/jun/21/us-iran-talks-jd-vance-switzerland-strait-of-hormuz-lebanon erstanding between the US and Iran, https://www.astrid-online.it/static/upload/memo/0001/memorandum-of-understanding-between-the-us-and-iran.pdf [2]Tony Blair Institute for Global Change, What is Velayat-e-Faqih? https://institute.global/insights/geopolitics-and-security/what-velayat-e-faqih [3] Patrick Wintour, US - Iran talks strained as Trump threats spark Iranian walkout, Editorial, The Guardian, 22 06.2026, https://www.theguardian.com/world/2026/jun/21/us-iran-talks-jd-vance-switzerland-strait-of-hormuz-lebanon |
|
Scris de asymetria on Thursday, July 02 @ 10:42:58 CEST (662 citiri) Citeste mai mult... | Istorie recenta | Scor: 0 |
|
Editoriale: Dan CULCER Limbile vecinilor ca infrastructura strategica. Un argument de politi Dan CULCER Limbile vecinilor ca infrastructură strategică. Un argument de politică publică
La
întrebarea dacă o țară situată la intersecția Europei Centrale,
a Balcanilor și a Mării Negre ar trebui să trateze studiul
limbilor vecinilor drept un domeniu strategic, comparabil cu
infrastructura energetică sau cu apărarea, răspunsul este,
într-adevăr, afirmativ. Totuși, comparația trebuie nuanțată. Nu
este vorba despre echivalarea directă a studiului limbilor cu
apărarea militară, ci despre recunoașterea faptului că limbile
reprezintă o infrastructură a suveranității
cognitive.
În
secolul XXI, statele nu mai concurează doar prin resurse materiale,
putere economică sau capacități militare, ci și prin capacitatea
de a înțelege mediul cultural, intelectual și informațional în
care acționează. I.
O nouă categorie: securitatea cunoașterii
După
1990, multe state europene au redus importanța studiilor regionale,
presupunând că globalizarea și limba engleză vor rezolva problema
comunicării internaționale.
Această
ipoteză s-a dovedit parțial eronată.
Războiul
din Ucraina, competiția geopolitică dintre marile puteri și
reconfigurarea Europei Centrale au arătat că dependența exclusivă
de limba engleză produce o vulnerabilitate majoră: dependența
cognitivă de interpretările altora. Un
stat care nu își poate citi direct vecinii ajunge să îi cunoască
prin intermediari.
Aceasta
înseamnă că citește presa tradusă de alții; preia analize
produse în alte capitale; importă interpretări și priorități
străine; își reduce autonomia intelectuală.
În
acest sens, apare noțiunea de suveranitate
cognitivă. II.
România ocupă o poziție geografică excepțională
Puține
state europene se află la intersecția atâtor spații istorice:
Europa Centrală; Balcanii; bazinul pontic; spațiul dunărean;
vecinătatea estică a Uniunii Europene; proximitatea Caucazului și
a Anatoliei.
România
este în contact direct sau indirect cu mai multe universuri
culturale: maghiar; slav; turc; germanic; ucrainean; grecesc;
caucazian.
Această
poziție este un avantaj potențial, dar numai dacă este însoțită
de competențe umane adecvate.
În
absența lor, centralitatea geografică nu produce automat
centralitate politică. III.
Limbile sunt instrumente de anticipare
Traducerea
nu este suficientă.
Un
specialist într-o limbă străină nu învață doar vocabular, ci
dobândește acces la: imaginarul colectiv; codurile culturale;
memoria istorică; umorul; simbolurile; anxietățile societății
respective; dezbaterile interne.
Cu
alte cuvinte, limba oferă acces la ceea ce poate fi numit stratul
profund al societății.
Multe
transformări geopolitice devin vizibile mai întâi în limbaj.
Schimbările
de vocabular, apariția unor noi metafore politice, recuperarea unor
figuri istorice sau modificarea accentelor identitare pot anunța
mutații politice cu ani înainte ca acestea să devină evidente. IV.
Serviciile de informații sunt doar o mică parte a ecuației
Adesea,
problema este redusă la securitate și intelligence. Aceasta este o
perspectivă prea îngustă.
Competențele
lingvistice strategice sunt necesare în diplomație; armată;
servicii de informații; administrație publică; mediul universitar;
mediul economic; presă; cercetare; mediul editorial; instituțiile
europene; think tank-uri; organizații culturale.
Un
ecosistem strategic funcționează numai atunci când aceste domenii
comunică între ele. V.
Un model posibil: „rezerva strategică de competențe”
Așa
cum statele întrețin rezerve energetice, ele ar putea întreține
și rezerve cognitive.
România
ar putea defini un program național pentru formarea unei elite
plurilingve.
De
exemplu:Nivel minim (10 ani)
Spațiul
prioritar.
Maghiară
: 500
de specialiști de nivel avansat; 100 de cercetători; 50 de experți
seniori.
Ucraineană
: 500
de specialiști; 100 de cercetători; 50 de experți seniori.
Rusă
: 400
de specialiști; 100 de cercetători; 50 de experți seniori.
Turcă
: 300
de specialiști; 75 de cercetători; 40 de experți seniori.
Sârbă
: 150
de specialiști.
Bulgară
: 150
de specialiști.
Polonă
: 150
de specialiști.
Aceste
cifre nu sunt uriașe. Ele sunt perfect realizabile pentru un stat de
aproape 19 milioane de locuitori. VI.
Costul este redus, beneficiul este enorm
Formarea
unui specialist de nivel înalt costă incomparabil mai puțin decât
construirea unei infrastructuri fizice. Dar efectele sunt de lungă
durată. Un specialist poate produce: traduceri; cercetări; politici
publice; analize; rețele instituționale; cooperare
transfrontalieră; expertiză economică. Capitalul uman se
multiplică.
VII.
De la „țară de frontieră” la „țară-punte”
România
s-a perceput adesea ca o țară de frontieră.
Această
perspectivă este defensivă.
Există
însă o altă posibilitate: România ca stat-punte
policentric. În
acest model, rolul său nu este să fie periferia cuiva, ci interfața
dintre mai multe regiuni europene. Aceasta presupune însă o
schimbare de paradigmă.
Nu
este suficient să investești în autostrăzi, porturi, baze
militare sau interconectări energetice.
Trebuie
să investești și în ceea ce am putea numi infrastructura
invizibilă a statului:
limbile;
arhivele; bibliotecile; traducătorii; institutele de studii
regionale; rețelele universitare; programele de mobilitate;
comunitățile epistemice.
VIII.
O formulă de sinteză
În
secolul al XIX-lea, puterea unui stat era măsurată prin teritoriu.
În
secolul al XX-lea, prin industrie.
În
secolul al XXI-lea, ea depinde tot mai mult de capacitatea unei
societăți de a înțelege
lumea din jurul ei înaintea celorlalți. În
acest sens, limbile nu mai aparțin exclusiv culturii sau educației.
Ele
devin o componentă a securității naționale, a autonomiei
intelectuale și a suveranității cognitive.
Un
stat care nu își cunoaște vecinii prin intermediul propriilor
specialiști riscă să își privească propria regiune prin ochii
altora. Iar aceasta nu este doar o problemă culturală, ci una
strategică. Dan
CULCER |
|
Scris de asymetria on Wednesday, July 01 @ 23:49:03 CEST (635 citiri) Citeste mai mult... | Editoriale | Scor: 0 |
|
Polemici: Dan Culcer.O noua istorie a Pogromului de la Bucuresti Pogromul de la București.
Ne
aflăm în fața unei versiuni istorice oarecum diferite de cea care circula
nestânjenită din 1945 încoace.
Am
solicitat în ultimul deceniu, în mod repetat, accesul la arhivele
Institutului de medicină legală Mina Minovici din București,
pentru a avea acces la documentele necesarmente singurele autentice,
din a căror cercetare eram convins că se poate construi o versiune
a faptelor mai aproape de realitate. Dar locuiesc în Franța. Era de
datoria .unui român din țară să cerceteze dramaticele evenimente. Corneliu
Munteanu, autorul cărții Pogromul de la București. Anatomia
unei uriașe mistificări, a realizat și un studiu critic
al versiunii oficioase a unui controversat eveniment tragic,
prezentat ca un caz excepțional de memoria comunitară evreiască,
sub titlul Masacrul de la Abator. Versiunea
oficioasă îmi părea o construcție apropiată, ca fantasmagorie
memorială i,
de primele pagini din Cartea Neagră. Fapte și documente.
Suferințele evreilor din România 1940-1944, editată de
Societatea națională de editură și arte grafice «Dacia Traiană,
București, Str. Constantin Mille, 5-7-9, 1948, redactată de un
avocat bucureștean, Matatias Carp. Pogromul
de la București. Anatomia unei uriașe mistificări,
este un studiu polemic,
prezentat drept «revizionist»
pe
Internet, care
contestă interpretarea consacrată a evenimentelor din 21–23
ianuarie 1941. Autorul nu neagă existența victimelor evreiești,
dar pune sub semnul întrebării atribuirea automată și exclusivă
a tuturor crimelor Mișcării Legionare și încearcă să
reconstruiască lanțul documentar care a generat versiunea oficială. Rezumatul
demonstrației. Autorul pornește de la observația că
istoriografia postbelică a preluat drept axiome câteva afirmații
considerate de netăgăduit:
Am
rugat diverse persoane să încerce, la rândul lor, să consulte
arhivele IMLMM. Mai ales că unele dintre ele păreau interesate
personal în restabilirea adevărului. Fără efect. Finalmente,
istoricii profesioniști ai perioadei dintre 1940 și 1945 ar fi avut
interesul, chiar datoria să lămurească episodul. Institutul de
medicină legală, care are și avea înainte de 1989 o publicație
profesională, deși cu circulație controlată, ar fi putut publica,
din proprie inițiativă, documentele aflat în arhiva Institutului,
care nu se poate să nu fi fost implicat în cele două situații,
numite convențional «Pogromul de la București» și «Masacrul de
la Abator»
Cercetătorii
afiliați Comunității au colportat o versiune insuficient
dcoumentată, devenită clasică. De ce nu au căutat nici ei să
publice documentele de bază? Prin
urmare,
putem formula o întrebare legitimă:
de
ce nu există o publicare integrală, critică,
accesibilă
a dosarelor medico-legale
referitoare la asemenea evenimente cu implicații istorice majore ?
Există
mai multe explicații posibile: 1.
Motive arhivistice și administrative
Multe
fonduri medico-legale nu au fost editate critic și publicate nici
pentru alte evenimente istorice majore.
Nu
este obligatoriu să existe o intenție de ascundere; uneori este pur
și simplu rezultatul lipsei de finanțare, catalogare sau interes
academic. 2.
Protecția datelor și regimul arhivelor medicale
Documentele
medico-legale sunt considerate documente sensibile. Chiar și după
multe decenii, accesul poate fi limitat prin regulamente arhivistice
și medicale. 3.
Sensibilitatea istorică a subiectului
«Pogromul
de la București » și «Holocaustul din România» reprezintă teme
extrem de sensibile.
Publicarea
integrală a tuturor dosarelor ar putea genera reinterpretări,
controverse și dispute metodologice pe care instituțiile sau
comunitățile nu au fost dispuse să le gestioneze. 4.
Lipsa unui proiect documentar exhaustiv
Cea
mai probabilă explicație este că nu a existat încă un proiect
academic comparabil cu publicarea integrală a arhivelor proceselor
de la Nürnberg sau a unor fonduri similare din alte țări. Ce
ar putea clarifica definitiv dosarele IML?
Dacă
dosarele sunt complete, ele permit:
Utilizarea termenului revizionist este inadecvată. Orice cercetare istorică are obligația de face o lectură critica a versiunilor istorice anterioare. Deci este vorba de o cercetare critică, pur și simplu. Termenul revizionist în acest caz este peiorativ. Semnalez o problema terminologică. În istoriografie, termenul „revizionist” are două utilizări diferite:
O
cercetare poate fi critică, iconoclastă și chiar profund incomodă
fără a fi negationistă. Autorul nu contestă existența victimelor
și nici existența crimelor; el contestă mecanismul atribuirii
responsabilităților și construcția versiunii oficiale. Aceasta
trebuie descrisă, metodologic, ca o cercetare critică a surselor și
a interpretărilor anterioare, nu ca un exercițiu „revizionist”
în sens peiorativ.
În
fond, istoria nu este un corpus de dogme, ci o disciplină critică.
Orice concluzie istorică, chiar și una foarte solidă, rămâne în
principiu deschisă verificării prin documente noi sau printr-o
analiză mai riguroasă a documentelor deja cunoscute.
Cum
putem evalua argumentația și documentația?
Vom
separa evaluarea în trei planuri distincte: metoda, documentația și
concluziile. 1.
Metoda: punctul forte al lucrării.
Primul
merit al autorului este că pleacă de la documente primare și nu de
la sinteze istorice ulterioare.
El
procedează corect atunci când:
Din
acest punct de vedere, autorul procedează ca un anchetator al
surselor. 2.
Documentația: impresionantă, dar inegal valorificată.
Autorul
pare să fi consultat:
Acesta
este un volum de muncă imens și real.
Mai
ales verificarea dosarelor IML este importantă. Foarte puțini
autori par să fi coborât până la nivelul fiecărui dosar
individual.
Totuși
există și o slăbiciune: autorul tinde uneori să considere că
identificarea unei contradicții într-un document compromite
întreaga construcție istorică.
Or,
în practică, arhivele sunt pline de erori; cifre divergente;
rapoarte contradictorii; mărturii imperfecte. Prezența unor
contradicții nu demonstrează automat falsificarea intenționată.
Ea demonstrează doar că problema trebuie reexaminată. 3.
Argumentația: foarte puternică în critică, mai slabă în
reconstrucție.
Aici
apare principala mea rezervă.
Autorul
demonstrează convingător că există neconcordanțe numerice, că
scenariul oficial s-a cristalizat progresiv, unele documente timpurii
sunt mai ambigue decât prezentările ulterioare iar anchetele s-au
desfășurat într-un climat politic foarte tensionat.
Aceste
observații sunt legitime.
Problema
apare când se trece de la: „versiunea oficială are puncte slabe”
la
: „deci versiunea oficială este falsă”. Între cele două
afirmații există un pas logic foarte mare.
Un
istoric trebuie să demonstreze nu doar că explicația A este
imperfectă, ci și că explicația B explică mai bine ansamblul
faptelor.
Autorul
este foarte eficient în demolarea certitudinilor, dar mai puțin
convingător în construirea unei explicații alternative complete.
4.
Problema centrală: cine avea controlul asupra victimelor?
Aici
se află, cred, adevărata miză. Autorul pune în lumină o
întrebare legitimă:
Aceste
întrebări sunt esențiale. Dar pentru a răsturna concluzia
consacrată ar fi nevoie de ordine scrise; rapoarte operaționale;
documente de transport; declarații convergente; expertize balistice;
autopsii complete.
Din
fragmentele disponibile nu rezultă încă existența unui asemenea
corpus probatoriu. 5.
Un aspect care mi se pare foarte interesant
Cel
mai valoros aport al lucrării nu este, după părerea mea, disputa
asupra cifrei 116, 118 sau 120. Aceasta schimbă foarte puțin
interpretarea istorică.
Mult
mai importantă este observația privind geneza narațiunii oficiale.
Autorul
încearcă să răspundă la întrebarea: Cum s-a format versiunea
care a devenit ulterior istorie oficială?
Aceasta
este o întrebare istoriografică de prim ordin. De fapt, studiul
este aproape la fel de mult o analiză a producerii memoriei istorice
cât este o analiză a evenimentelor din ianuarie 1941. Documentația
este
bogată și remarcabilă, mai ales prin utilizarea dosarelor
medico-legale și a surselor administrative primare. Critica surselor
este adesea pertinentă și ridică întrebări legitime. În schimb,
forța demonstrației este mai mare în deconstrucția versiunilor
existente decât în edificarea unei explicații alternative complet
demonstrate. Studiul
nu este o simplă polemică ideologică. El ridică probleme
documentare reale. Dar nici nu aș considera că, numai prin
contradicțiile identificate, a demonstrat definitiv invaliditatea
afirmațiilor acceptate de majoritatea istoricilor. Diferența dintre
„a pune sub semnul întrebării” și „a dovedi contrariul”
rămâne, metodologic, esențială. Dan
CULCER i «Prigoana
și teroarea fascistă exercitată asupra populației evreești
dintre granițele României, au fost tot atât de violente și
distrugătoare, ca în toate celelalte țări de influență sau
dominație nazistă. Deosebirea între cele petrecute în România
și ceeace s’a desfășurat în țările în cari prigoana nazistă
a avut manifestările cele mai oribile (Ucraina, Bielorusia,
Polonia, Ungaria și Germania), constă numai în unele detalii de
metodă și în diferențe în cifrele absolute și procentuale, ale
evreilor uciși. România nu a avut o organizare tehnică și
științifică a masacrului. Nu au fost aici camere de gaze, nici
crematorii de cadavre. Nu s’a industrializat părul, dinții sau
grăsimile victimelor. Dar în afară de metodele clasice de
ucidere, cunoscute de când s’a inventat ștreangul și praful de
pușcă, fascismul român a avut metodele sale originale de
exterminare a evreilor. Aici au fost oameni bătuți până la
istovire și expiere, sufocați în vagoane cu răsuflătorile
astupate, vânduți din mijlocul
convoaielor pentru a fi apoi omorîți și a li se comercializa
îmbrăcămintea, tăiați în bucăți pentru ca, cu
sângele lor, să se ungă osiile căruțelor ș. a. m. d.»
Pasajul cu care începe carte de memorialistică documentară are
elemente fantasmagorice evidente, pe care le subliniez. Problema
existenței lor poate fi explicată psihologic. Inexplicabilă este
persistența acestui pasaj în toate edițiile, inclusiv în
traduceri, fără ca o cât de mică notă să atragă atenția
asupra unei aberații : sângele ar fi fost folosit ca unguent de
osii. În cele trei volume ale cărțiii se pa re că nu se mai revine
și nici nu se evocă împrejurările unei astfel de utilizări. În
schimb efectul asupra lectorului este indubitabil negativ, pune sub
semnul întrebării autenticitatea altor mărturii.
|
|
Scris de asymetria on Monday, June 29 @ 19:15:00 CEST (605 citiri) Citeste mai mult... | Polemici | Scor: 0 |
|
Editoriale: Dan CULCER. Proiectul familial al cetatenilor Romaniei Proiectul familial al cetățenilor României Cum
poate o societate modernă să redea atractivitate și viabilitate
proiectului familial, fără a restrânge drepturile individuale și fără a
transforma diferențele culturale în explicații simplificatoare? Încerc
să răspund cu propuneri și să analizez aplicabilitatea lor.
Întrebarea este probabil una dintre cele mai importante ale secolului XXI. Dacă o reformulăm, ea devine: cum poate o societate dezvoltată să redevină o societate a continuității, fără a deveni coercitivă?Aș grupa propunerile în șapte mari domenii. I. O politică economică a securității familiale. Principala problemă a tinerilor europeni nu este neapărat lipsa dorinței de a avea copii, ci imposibilitatea de a transforma această dorință într-un proiect realist. Aplicabilitate. Ridicată. 2. Stabilizarea începutului de carieră Măsuri: reducerea precarității profesionale la tineri; contracte de inserție profesională; facilități fiscale pentru angajatorii care recrutează tineri părinți. Aplicabilitate. Foarte ridicată. II. O revoluție a timpului familial Propuneri Aplicabilitate. Foarte bună. 4. Săptămâna flexibilă de lucru Aplicabilitate. Parțială. Mai ușor de implementat în sectorul serviciilor decât în industrie. III. O nouă ecologie a sănătății reproductive
Propuneri 5. Plan național de reducere a perturbatorilor endocrini Obiective: eliminarea treptată a anumitor materiale plastice;
limitarea PFAS; controlul pesticidelor; supravegherea sistematică a
fertilității populației.Aplicabilitate. Ridicată tehnic. Dificilă politic.Industriile implicate sunt foarte puternice. 6. Bilanț preventiv de fertilitate Ar include informații privind fertilitatea; evaluarea factorilor de risc; consiliere medicală. Aplicabilitate. Foarte bună. Cost relativ redus. IV. Reabilitarea culturală a familieiAceasta este probabil cea mai delicată dimensiune. Europa a devenit foarte prudentă față de orice discurs pronatalist, deoarece există teama instrumentalizării politice a corpului femeilor.
Dar între propaganda natalistă și tăcerea culturală există un spațiu de echilibru.
Propuneri. 7. O cultură publică favorabilă familiei Nu prin moralizare. Ci prin valorizarea părinților; reprezentări
pozitive în mass-media; recunoașterea muncii parentale ca muncă
socială.
Aplicabilitate. Foarte ridicată.Cost redus. 8. Combaterea izolării familiale Familiile contemporane sunt adesea singure. Ar putea fi create: case intergeneraționale; rețele de sprijin de cartier; centre comunitare familiale. Aplicabilitate. Foarte bună la nivel local. V. O politică a integrării reciproce Aceasta privește și populațiile de origine migrantă. Nu prin asimilare forțată. Ci printr-un contract social comun. Un contract nu poate fi impus ci doar negociat. Între cine și cine? Cine reprezintă populațiile de origine migrantă? Dată fiind diversitatea lor, o reprezentare unică nu este probabilă. Principiile ar fi egalitatea între femei și bărbați; educație sanitară universală; responsabilitatea parentală partajată; autonomie economică feminină. Aplicabilitate. Bună. Dar necesită continuitate pe termen lung. VI. O nouă filosofie politică a viitorului Aici se află, poate, rădăcina problemei. Mulți sociologi observă că societățile europene nu mai suferă de lipsa resurselor, ci de o criză a încrederii în viitor. Dacă viitorul este perceput ca precar; nesigur; amenințător; ecologic instabil; economic imprevizibil, atunci investiția afectivă într-o familie devine mai dificilă. Prin urmare, demografia este și un indicator al încrederii colective. VII. Un model nou: societatea continuității Aș propune chiar un nou concept sociologic. Nu „societate pronatalistă”, deoarece termenul evocă politici coercitive. Ci societate a continuității. Ea s-ar baza pe cinci principii:
O observație finală. Occidentul a rezolvat, în mare măsură, problema libertății individuale, dar nu a rezolvat încă problema articulării dintre libertatea individuală și continuitatea colectivă.
Or, o societate nu poate supraviețui numai prin drepturi; ea are
nevoie și de mecanisme de transmitere: a limbii, a culturii, a
cunoștințelor, a solidarităților și, în ultimă instanță, a generațiilor
înseși. Provocarea secolului XXI nu este să alegem între individ și familie, ci să reinventăm condițiile în care împlinirea individuală și continuitatea colectivă încetează să mai apară ca obiective concurente.
Dan CULCER
|
|
Scris de asymetria on Sunday, June 28 @ 12:59:24 CEST (604 citiri) Citeste mai mult... | 11485 bytes in plus | Editoriale | Scor: 0 |
|
Roata vremii: Stefan Borbely. A murit poetul Hellmut Seiler, prietenul nostru A murit poetul Hellmut Seiler, prietenul nostru Ne avusesem ca frații, dar destinul a făcut să ne cunoaștem târziu, venind unul spre altul pe drumuri ocolite. Ne născusem în același an, proveneam din același județ, el din colțul său nord-estic, de la Rupea, eu de mai jos, de la Făgăraș, apoi Hellmut a făcut liceul la Honterus în Brașov, iar facultatea de germanistică la Sibiu, și-n cele din urmă ne-am întâlnit ca profesori la Tg. Mureș, în sistemul școlar preuniversitar, el la Liceul Unirea, eu dincolo de râu, în cartierul Remetea, împărtășind însă, în orele noastre libere, efervescența intelectuală întreținută de redactorii Vetrei, de Dan Culcer înainte de toți, dar se strânseseră acolo și o mulțime de figuri interesante, venind din varii direcții, cum a fost prozatorul Ioan Radin-Peianov, echinoxist, traducătoarea în română a lui Brillat-Savarin, Doina Pașca-Harsányi (acum în Statele Unite, la o universitate), poetul Teodor Borz, prodigiosul Ėltető József și, ocazional, inimitabila Angela Marinescu, care formau un soi de boemă controlată, disciplinată, prestigiul lui Hellmut consolidându-se ca bun cunoscător de cultură germană și engleză, dar și ca om care funcționa pe orbita externă a constelației magice iradiate dinspre Aktionsgruppe Banat, apartenența excentrică la spiritul timișorean confirmându-se atunci când a apărut antologia lui Ioan Mușlea și Peter Motzan, Vânt potrivit până la tare (1982), în care figurau și poezii scrise de Hellmut. Întâmplarea a făcut ca debutul lui editorial să se producă în același an, cu volumul Die Einsamkeit der Stühle (Singurătatea scaunelor), care propunea o ideologie personală decantată din „poezia obiectelor” (Dingpoetik; Poetik der Dinge) a filiației Rainer Maria Rilke – Martin Walser, în substraturile căreia Hellmut strecurase și nu puține ironii antitotalitare, motiv pentru care a fost luat la ochi de către „organele” responsabile cu vigilența, care și-au exersat pe el și pe garsoniera pe care o ocupa o mulțime de aparate aflate în dotare, dosarul de la CNSAS, consultat de Hellmut în 2009, numărând nu mai puțin de 850 de pagini, inclusiv cu poze și cu înscrisuri pe care el le uitase complet. Tracasarea s-a sfârșit odată cu excluderea sa din învățământ și cu depunerea dosarului de emigrare în – pe atunci – Germania Federală, unde a plecat în 1988 împreună cu soția lui, târgumureșana Iszlai Ėva, artist fotograf, el mărturisindu-mi în repetate rânduri că integrarea n-a fost deloc ușoară, din cauza prejudecăților și inflexibilităților locale, suspicioase față de nemții „neautentici” sosiți din Est. Descătușat, însă, de noua atmosferă existențială pe care o respira (i-a plăcut mereu să trăiască integral, fără resturi), Hellmut s-a pus temeinic pe muncă, devenind unul dintre principalii constructori ai diasporei românești de acolo – și, totodată, un „om punte” de mare valoare în relația cu cei rămași acasă, calitate pe care a slujit-o nu numai prin instituirea Premiului „Rolf Bossert” de la Reșița, decernat anual, dar și printr-o prestigioasă activitate de traducător de poezie românească, marcată prin publicarea antologiilor Gefährliche Serpentinen (Serpentine periculoase) din 1998 și Schwebebrücken aus Papier (Punți suspendate de hârtie) din 2021, cărora li se adaugă câteva selecții de autor: Rodica Draghincescu, Ioan Flora, Emilian Galaicu-Păun, Robert Șerban, Nora Iuga etc. În germană, el a continuat să-și publice volumele personale, dublând discursul poetic, din ce în ce mai radicalizat sub aspectul memoriei și al dreptului de a nu uita, cu cel în proză scurtă, volumele Der Haifisch in meinem Kopf (Rechinul din capul meu, 2000) și Glück hat viele Namen (Norocul are mai multe nume) propunând, în principal, satire esențializate, de tip cerebral, construite cu multă substanță caustică – îndreptate înspre ceilalți, dar nu de puține ori și înspre sine. Venea des pe acasă, prefera să mențină legăturile cu cei rămași aici, decât să le dinamiteze. Îl descopeream din ce în ce mai interiorizat, mai pedant cu sine și cu ceilalți, dar preocupat să lase câte o urmă în toate cele trei limbi de cultură de care aparțineau cei la care ținea în Ardeal. L-am întâlnit ultima oară în data de 16 Aprilie 2025, când a susținut o foarte interesantă conferință la Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor (ilustrată cu fotografii realizate de soția sa) și a participat, seara, la punerea în circulație a unei traduceri maghiare, la centrul de cultură al Bisericii Evanghelice. Proxima vizită n-a mai fost să fie: urma să vină la lansarea volumului bilingv Aufhebung der Schwerkraft/ Suspendarea gravitației, scos de Editura Junimea, dar Profesorul Ion Pop s-a văzut în situația de a prezenta cartea de unul singur, într-o acoladă cernit-melancolică, întrucât Hellmut, luat pe nepregătite, a fost chemat altundeva, de unde probabil nu se va mai întoarce. RIP Ștefan Borbély |
|
Scris de asymetria on Saturday, June 27 @ 00:09:47 CEST (658 citiri) Citeste mai mult... | Roata vremii | Scor: 0 |
|
Mori de hârtie: Dan CULCER: The Eliade Controversy: Historical Reconstruction versus Ideological Corneliu Munteanu and the Eliade Controversy:
Historical Reconstruction versus Ideological Reductionism Corneliu Munteanu, Mircea Eliade. The Damned
Journalism, Bucharest, 2026, 298 pp.
Corneliu Munteanu's Mircea Eliade. The Damned Journalism
enters one of the most contentious debates in modern Romanian
intellectual history: the relationship between Mircea Eliade's
interwar journalism and the political movements of his time.
The volume presents itself as both an almost comprehensive history
of the campaigns directed against Eliade and a critical edition of
the texts usually described as his "Legionary" or
nationalist writings. By combining documentary research with
historiographical critique, Munteanu seeks to challenge many of the
assumptions that have shaped Eliade scholarship over the last several
decades.
The historical context is central to the author's argument. Eliade
belonged to a generation formed during the profound political and
cultural crises of interwar Europe. Any serious assessment of his
writings must therefore consider the intellectual climate in which
nationalism, liberalism, communism, fascism, and various spiritual
movements competed for influence. Munteanu argues that reducing
Eliade's intellectual biography to a limited number of political
articles risks obscuring the complexity of a thinker who later became
one of the founders of the modern academic study of religion.
A key contribution of the volume is its insistence on
distinguishing Eliade's cultural nationalism from the ideological
structures of European fascism and National Socialism. According to
Munteanu, Eliade's primary concern was the affirmation of Romanian
cultural identity within a universal intellectual framework rather
than adherence to totalitarian political doctrines. Whether one fully
accepts this interpretation or not, the author deserves credit for
grounding his argument in textual and documentary analysis rather
than rhetorical assertion.
Particularly noteworthy is Munteanu's effort to reassess a
substantial body of secondary literature that has portrayed Eliade
primarily through the lens of political accusation. The book
systematically revisits many widely circulated claims and attempts to
verify them against archival evidence and contemporary documentation.
In this respect, the volume functions not merely as a defense of
Eliade but as a study of the mechanisms through which reputations are
shaped, contested, and transformed.
Munteanu's principal achievement is not necessarily that he
settles the debate—an impossible task in the case of Eliade—but
that he restores documentary scrutiny to the center of the
discussion. At a time when historical figures are frequently judged
through retrospective ideological frameworks, he argues for a return
to archives, primary sources, and contextual analysis.
The work is undeniably polemical. The author openly challenges
what he regards as distortions, ideological simplifications, and
campaigns of intellectual discreditation. Some readers may find the
tone overly combative for an academic study. Nevertheless, this
polemical dimension reflects a broader methodological concern: the
conviction that historical scholarship should be based on verifiable
evidence rather than inherited assumptions.
From a historiographical perspective, the book's greatest strength
lies in its commitment to contextualization. Rather than isolating
individual quotations or episodes, Munteanu seeks to reconstruct the
intellectual environment of Romania between 1935 and 1940, a period
marked by profound political instability and ideological conflict
throughout Europe.
In conclusion, Mircea Eliade. The Damned Journalism
constitutes a significant contribution to ongoing debates concerning
Mircea Eliade's intellectual legacy. Even where its conclusions
remain open to discussion, the volume deserves attention for its
extensive documentation, its insistence on historical method, and its
challenge to reductionist interpretations. Scholars of Romanian
culture, intellectual history, and Eliade studies will find in this
work a substantial and provocative contribution to a debate that
remains far from settled. Dan Culcer
|
|
Scris de asymetria on Wednesday, June 17 @ 22:50:50 CEST (636 citiri) Citeste mai mult... | 11233 bytes in plus | Mori de hârtie | Scor: 0 |
|
Roata vremii: Nicolae Dima. Abis între Generatii Am
început să primesc ecouri favorabile după publicarea ultimei mele
cărți intitulată Jurnalul
unui Idealist.
Le-am mulțumit sincer celor care au citit volumul și celor care
l-au recenzat în câteva publicații. Cei mai mulți dintre ei sunt
în vârstă și fac parte din vechea generație educată în spirit
național. Sunt idealiști ca și mine și continuă să trăiască nostalgia timpurilor când oamenii aveau și idealuri; când răsfoiau
cu înfrigurare o nouă carte or recitau poezii. Toate acestea mă
fac să mă gândesc cu tristețe la generația și vremurile de azi.
Un
prieten îmi spunea că fiecare generație își are propria ei
identitate și se pliază după vremuri. Așa o fi, dar tranziția de
azi este cu totul radicală. Și mă întreb: dacă copiii de azi nu
mai învață tabla înmulțirii și scrierea de mână, cum este
cazul în America, și dacă se renunță la trecut fără să avem
vreo idee despre ce ne așteaptă în viitor, cum va arăta lumea
peste câteva decenii? *** Am
scris cartea Jurnalul
unui Idealist
pentru a face legătura cu experiența si valorile trecutului și
pentru a conecta lumea de azi la viitor. Ce
se va întâmpla însă dacă lanțul memoriei se va întrerupe, asa
cum vor unele unele cercuri? Ne vom îndrepta rapid spre
mankurtizarea de care vorbea scriitorul Chingiz Aitmatov in romanul O
zi mai lungă decât veacul? Cartea este faimoasă pentru introducerea conceptului de mankurt
– o metaforă cutremurătoare pentru o persoană lipsită de
memorie, familie și conștiință istorică în urma manipulării și
torturii la care a fost supusă.
Procesul
dezumanizării
a fost aplicat în
mod brutal și
la noi în
țară
în
închisorile
de la Pitești,
în
anii stalinismului, și
la închisoarea
din Aiud, în
anii de așa
zisă
liberalizare a perioadei Gheorghiu-Dej.
De fapt, procesul a fost aplicat în
toți
anii comunismului, dar într-o
formă
deghizată.
Puțini
erau cei din culise care știau
foarte bine ce urmăreau.
După
prăbușirea
comunismului, procesul dezumanizării
spirituale a început
sa fie experimentat, cel puțin
selectiv, la nivel global. Nu se mai lucrează
cu forța
și
tortura, se lucrează
cu
mânuși
de catifea... Se ademenește;
se cumpără;
se șterge
trecutul; se aburește
viitorul!
Ce
se întâmplă
și
ce ne așteapă?
Un
raport comandat în urmă cu doua decenii în Statele Unite de
Fundația Kaiser a dezvăluit un fapt neașteptat: copiii americani
care cresc în familii bogate în media – computere, tablete,
iphone, etc... au creiere cu neuroni legati diferit decât oamenii
care nu au ajuns la maturitate în astfel de circumstanțe. Aceste
rapoarte arată
efectul nedorit pe care media îl poate avea în viața
adolescenților. Iata avertismentele:
Există
dovezi că astăzi oamenii experimentează o realitate biologică
diferită legată de noul mediu virtual. Antropologii afirmă că
Homo Sapiens s-a dezvoltat odată cu tehnologiile; că există o
legătură între biologia umană și utilizarea instrumentelor.
Discutând despre plasticitatea creierului uman, despre plasticitatea
sa neuronală, Mark Hansen a remarcat că oamenii se nasc cu
sistemele nervoase pregătite să fie reconfigurate ca răspuns la
mediile in care traiesc. Sinaptogeneza este un proces de
reconfigurare în creierul noului-născut: conexiunile neuronale care
sunt utilizate se întăresc și cresc în timp ce acele care nu sunt
folosite se degradează și dispar”. În
propriile sale cuvinte,
„Evoluția nu este doar fizică... ci și psiho-fizică; nu
transmiterea genetică este cea care determină rezultatele, ci mai
degrabă adaptabilitatea întregului individ, care include și
beneficiile oferite prin învățare, dar și pericole inerente...
(Mark
B. N. Hansen, New
Philosophy for New Media,
Cambridge, 2005; Bodies
in Code: Interfaces with Digital Media,
Routledge,
2006 ) La
rândul ei, învățarea și plasticitatea cerebrală lucrează
sinergic pentru a accelera evoluția și a-i da o anumită
direcționalitate prin catalizarea mediilor.
Katherine
Hayles, de exemplu, a analizat dinamica dintre corp și mașină; a
studiat aspectul transformator al tehnologiilor informaționale; și
s-a concetrat pe limbajul uman inter-penetrat de coduri
computerizate. (N. Katherine Hayles, Electronic
Literature. New Horizons for the Literary,
University of Notre Dame Press, 2008). Marea dilema e: Va supravietui
omul-spirit
in
această eră nouă, sau va deveni un robot fără suflet? Situația
nu e deloc roză in Statele Unite. Conform unui studiu recent
intitulat „America’s
new Generation is dumber than us/
Generația de azi a Americii este mai proastă decât noi:“Generația
Z a demonstrat un declin măsurabil și documentat al abilităților
cognitive și fizice fundamentale, inclusiv logica matematică,
raționamentul verbal, rezolvarea vizuală a problemelor și condiția
fizică de bază, determinat în mare parte de înlocuirea
activităților de concentrare profundă cu mii de ore de consum
digital.
(https://www.thegatewaypundit.com/2026/06/americas-worst-generation-is-dumber-than-us-research/)
Unde
se va ajunge? Filosofii încearcă, de altfel, să înțeleagă ceea ce a devenit „cultura ecranului” și iși pun multe întrebări similare și pertinente. Asemenea întrebări au nevoie
urgentă de răspunsuri înainte de a fi preluați de ape și purtați
de valuri în
direcții pe care nu le dorim și pentru care nu suntem pregătiți. Si
ca să mă întorc la subiect si la ce mă doare ma întreb:
Va supraviețui cartea tipărită în era electronică? Va supraviețui
cultura-- așa cum o știm-- trecerii de la imagini și texte
digitale la propagări
acustico-vizuale? Cum vor fi oamenii de mâine
prin prisma procesului actual de tranziție?
***
Tinerii
români de azi au o cultură națională vaga și puțini dintre ei
sunt interesați de idealurile si valorile celor din trecut. Vor
dobândi ei atât dimensiuni intelectuale, cât și spirituale? Or
vor trăi consumându-se într-un prezent perpetuu?
O
statistică recentă arată că tineretul din Uniunea Europeana nu
mai respectă educația și cultura și mulți tineri abandonează
școala și renunță la studii. O Europă tradițional foarte
educată vrea cu orice preț să devină incultă! Și ceea ce este și
mai grav, e faptul că România este campioana la… retrogradare;
are cel mai mare grad de renunțare la școală din Europa!
Între
timp, în țara noastră s-a renunțat în mare măsură și la
studierea istoriei. Ce ar spune despre această derapare marele
nostru istoric Nicolae Iorga? Ce ar spune bunicii nostri care s-au
jerfit să aducă Transilvania și Basarabia acasă? Tata, sergentul
Stefan Dima (în fotografie este îmbracat în uniforma de iarnă a
armatei române), a luptat la Mărașești în primul razboi mondial.
Și îmi povestea că pe la 1900, când era elev la școala primară,
învățătorul le spunea copiilor că ei sunt generația care va
lupta pentru întregirea neamului. Și au întregit și țara și
neamul! Ce idealuri are generația tînară de azi? Cu greu menținem
azi Transilvania în țară iar Basarabia ramâne încă înstrainată. Și
mă întreb profund îngândurat: Este oare acest proces de decădere
morală și spirituală un proces natural cauzat de tehnologia
modernă? Or este dirijat în mod premeditat? *** Sunt
mari semne de întrebare
la care nu putem răspunde,
dar un lucru este sigur: ne îndepărtăm
de omul spiritual conceput de Dumnezeu și
ne apropiem de forța
contrară
divinității.
Riscăm
să
devenim roboți
fără
familie, fără
de neam, fără
țară
și
credința...fără
nici un dumnezeu. Dorim oare să
ajungem acolo? Și
ce trebuie făcut
pentru a rămâne
pe drumul trasat de divinitate si oferit tuturor de însusi
fiul Atot-Ziditorului -- Calea Mântuirii!
|
|
Scris de asymetria on Wednesday, June 17 @ 21:47:33 CEST (635 citiri) Citeste mai mult... | Roata vremii | Scor: 0 |
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |