Opulența cunoștințelor științifice în continuă creștere despre om și natură justifică întrebarea privitoare la sensul filosofiei: să fi devenit oare această disciplină cu totul superfluă? Oricine a auzit măcar o dată expresia „Aici nu facem filosofie!”, prin care se sugerează pe de o parte că filosofia nu ar avea nimic de-a face cu viața practică, deoarece obiectul ei plutește în sfere abstracte; pe de altă parte, ea exprimă opinia conform căreia argumentațiile filosofice ar fi prea complicate, fără a aduce vreun avantaj practic. Există chiar și un termen peiorativ pentru această activitate, termenul „filozof” fiind uneori utilizat ca injurie, sinonim cu „bun la nimic”. Această fațetă a mentalității cotidiene se datorează mai puțin realizărilor impresionante ale științelor naturii, cît mai ales aplicațiilor tehnice ale acestui tip de cunoaștere, aplicații care au ușurat viața oamenilor. În consecință, pentru majoritatea contemporanilor speculația pură ar fi lipsită de orice avantaj. 

Dar dacă filosofia s-ar ocupa de o cunoaștere complet inutilă, cum se explică atunci lunga și venerabila istorie a acestei discipline, precum și supraviețuirea ei de-a lungul mileniilor. Cum această disprețuire a filosofiei este specifică doar epocii noastre, trebuie să fi avut loc o mutație în istoria cunoașterii, mutație prin care această disciplină s-a îndepărtat de originea și scopul ei inițial. De aceea ar trebui, ca punct de plecare a oricărei dizertații filosofice, o evidențiere a esenței acestei discipline, așa cum s-a manifestat ea în lumea greacă antică. 

Una dintre cele mai pertinente definiții ale filosofiei o găsim la Aristotel, care prin înțelepciunea înțelege „cunoașterea teoretică a primelor principiilor și cauze”. Dar dacă principiul este prima verigă dintr-un lanț succesiv de determinări, un element fundamental care, la rîndul său, ar fi liber de orice condiționare, atunci această expresie este tautologică, deoarece „principiu” înseamnă deja „primul” element. Ce a vrut să sugereze, așadar, Aristotel prin prote archai (primele principii)? Fiecare domeniu al cunoașterii și orice activitate se bazează pe cîteva principii pe care le acceptăm ca atare, fără necesitatea unei demonstrații. De pildă în geometrie se presupune că suma unghiurilor unui triunghi este de 180°. Și aceasta fără a verifica mulțimea infinită de configurații posibile ale triunghiurilor. Sau că corpurile materiale au o anumită greutate, care nu poate fi niciodată zero. Astfel de principii sunt însă limitate la un anumit domeniu al realității. Totuși, pentru a le putea stabili – fapt posibil doar pe baza inteligenței – activitatea comprehensivă are la bază principii mai originare decît acestea, principii ce nu mai sunt condiționate prin alte entități, adică nu pot fi remise la ceva mai originar. Prin urmare, ele sunt cu adevărat primele elemente ale înțelegerii în general. 

Dar oare cum ar putea fi dezvăluite aceste prime principii? Ei bine, dacă întreaga cunoaștere nu este posibilă decît prin intermediul inteligenței, atunci se poate presupune că evidențierea entităților originare care fac posibilă comprehensiunea în general, ar putea reprezenta calea privilegiată ce conduce dea dreptul la primele principii. Însă inteligența constituie domeniul de preocupare al psihologiei. Psihologia este o știință care evaluează indivizii umani din perspectiva fluxului gîndirii (viteza de reacție, capacitatea de asociere și de memorare, pe care le echivalează cu inteligența), apreciind totodată cu mare acuratețe și starea sufletească a individului uman. Pe scurt, psihologia poate evalua capacitățile mentale ale unei persoane prin compararea acestora cu parametrii medii ai unui eșantion reprezentativ dintr-o populație. Chiar și luînd capacitatea de analiză și sinteză drept fundament al procesului mental, psihologia nu aprofundează aceste activități spre a dezvălui principiile care le fundamentează. Cum analiza și sinteza sunt deja activități complexe – rezultate pe baza facultății de a emite judecăți – la baza lor trebuie să stea entități mai originare. Însă urmărind scopuri practice, psihologia nu se încumetă la o cercetare mai aprofundată spre a scoate la lumină aceste fundamente, fapt care – în domeniul ei de activitate - nu i-ar aduce niciun beneficiu, fiind doar de interes academic.

Fiind o cunoaștere a primelor principii, filosofia nu se poate opri la acest nivel. Așadar, întrebarea privitoare la primele principii ale inteligenței marchează limita dintre conceptul psihologic și cel filozofic de inteligență. Conceptul filosofic al inteligenței vizează, așadar, fundamentele comprehensiunii în general. Totuși, chiar și conceptul filosofic al inteligenței se referă doar la abilitățile cognitive ale ființei inteligente, abilități constituite evolutiv. Întrucît în prezent avem acces doar la specia noastră, omul modern, și întrucît acesta este totodată o ființă biologică ce a apărut la un moment dat în natură, este discutabil dacă abilitățile cognitive ale omului pot fi considerate reprezentative pentru orice formă de comprehensiune posibilă. Se pune, astfel, întrebarea dacă orice formă posibilă de inteligență din univers trebuie să fie dotată cu aceleași abilități ca și specia noastă pentru a putea înțelege. Sau este posibil ca o inteligență străină să se bazeze pe principii care ne-ar fi inaccesibile nouă, oamenilor? Sunt oare fundamentele înțelegerii ceva ce a apărut prin evoluția naturală, la fel ca alte abilități ale unei specii biologice, sau sunt ele atemporale și în afara devenirii, fiind aceleași pentru toate speciile inteligente posibile? În ultimul caz, ele nu pot fi privite doar ca abilități, ci ca orizonturi ale sesizării inteligibile în general. Dar pentru început le vom privi doar ca abilități ale omului, dobîndite evolutiv.

În zorii filosofiei a fost propus ca fundament al realității cîte un element material, de exemplu apa, aerul, focul, existența corporală elementară - ἄτομος (atomos), elementul indivizibil, termen care ar trebui redat prin „fiirea-pură-ce-exclude-vidul” (entitate ce nu are nimic de a face cu atomul fizicii). Apoi a fost luat ca principiu universal intelectul (nous, redat adesea și prin „inteligență”), sau ideile eterne ale lui Platon. Mai târziu, Aristotel a stabilit regulile după care au a se rostui judecățile pentru ca să rezulte un enunț adevărat, punînd astfel bazele logicii. Din enunțurile posibile, el a dedus sistemul categoriilor, cum ar fi cauza sau cantitatea, calitatea (proprietatea), spațiul (undele) și timpul (cîndul) etc. Și Kant consideră categoriile intelectului (cantitate, calitate, modalitate și relație) drept fundamente prime, ireductibile. Însă pentru el spațiul și timpul sunt doar forme pure ale simțurilor noastre, modul în care doar putem sesiza și percepe realitatea.

Constatăm, așadar, o traanslație a primelor principii de la realitatea materială către rațiunea umană. Kant chiar separă complet realitatea „externă” de rațiune: potrivit lui, rațiunea nu ar avea acces la lucrul în sine, ci doar la forma în care realitatea ni se prezintă într-un mod specific (fenomenul lucrului real). Categoriile ar fi criterii exclusive după care am formula enunțuri. Conform unei astfel de doctrine, cunoștințele noastre sunt construcții ale minții, ce nu pot pătrunde pînă la „lucrului în sine” spre a-l cunoaște în factualitatea sa. 

Dar să abandonăm acum doctrinele apărute prin evoluția istorică gîndirii, care au propus - pentru înețelgere și cunoaștere – diverse principii, și să încercăm să scoatem la iveală esența problemei. Să luăm ca exemplu afirmația că suma unghiurilor unui triunghi de orice fel este egală cu două unghiuri drepte, respectiv 180°. Acest principiu al geometriei este o cunoaștere apărută în cursul dezvoltării culturale, neputînd fi un principiu prim. Căci pentru un membru al unei culturi arhaice acest enunț este cu totul indiferent, cu toate că și inteligența lui se bazează pe aceleași principii ca ale noastre. 

Așadar, acestă axiomă introdusă ca unul din principiile geometrie este un construct mental apărut în cursul dezvoltării culturale. Însă ceea ce căutăm sunt fundamentele prime pe baza cărora se poate naște un astfel de construct ideatic. În primul rînd, entitățile menționate în axiomă trebuie identificate în esența lor, de exemplu prin definirea a ceea ce este un triunghi sau un unghi și prin posibilitatea de a le reprezenta spațial. Adică, trebuie mai întâi să identificăm ontic ceea ce există efectiv și să putem privi aceste entități dintr-o perspectivă spațială. Prin identificarea ontică, lucrurile sunt denumite, iar această denumire este un moment anterior enunțului. Identificarea ontică implică o „vedere” a esenței, adică interpretarea a ceea ce este ființarea respectivă. Ceestele (fiirea) este un construct mental valabil pentru mai multe ființări idividuale de același gen (conceptul); fiirea exprimă esența acestor entități: triunghi = figură delimitată de trei linii drepte. Unghi = deschidere delimitată de două drepte care se intersectează. Apariția acestor concepte necesită – pe lîngă identificarea nominală – și o capacitate de percepție spațială comprehensivă. În plus, o sumă presupune capacitatea de cuantificare. În filosofia clasică, aceste principii sunt denumite fiire, spațiu și cantitate. 

Însă aceste entități nu le vom întîlni nicăieri ca fiind subzistente. Prin urmare, ele nu sunt realități de ordin fizic, ci doar coordonate ajutătoare pentru orice sesizare inteligibilă a realității. Deoarece le considerăm inițial ca abilități ale ființei inteligente, trebuie să le redenumim spre a le scoate în evidență ca activități mentale: fiire = identificare ontică, spațiu = spațializarea realității, cantitate = cuantificare. Nici timpul nu-l vom întîlni nicăieri; chiar dacă, de exemplu, demontăm un ceas în componentele sale, nu vom da niciodată peste timp. Perceperea realității dintr-o perspectivă temporală reprezintă o capacitate a ființei inteligente, pe care o numesc temporalizare. Tot astfel, sesizarea a ceva din perspectivă spațială poate fi numită spațializarea realității. Omul arhaic, pentru care axioma geometrică nu are nicio semnificație, este și el înzestrat cu toate aceste abilități. Însă el spațializază altfel decît noi, care privim spațiul ca fiind tridimensional; pentru el, spațiul este ceva mult mai concret, de exemplu spațiul colibei, spațiul satului, spațiul pădurii, spațiul spiritelor, tărîmul morților etc. Totuși, împărtășim cu el aceeași zestre genetică care ne permite să înțelegem realitatea dintr-o perspectivă spațială. De aceea, potențial, chiar și omul arhaic poate înțelege o axiomă geometrică, dacă avem răbdarea să-i explicăm totul pas cu pas. În favoarea acestei ipoteze vorbește și constatarea faptului că descendenții populațiilor arhaice s-au putut integra complet în lumea modernă deja din a doua sau a treia generație. Însă a-i explica unui cimpanzeu o axiomă ar fi doar pierdere de vreme, căci acesta nu dispune de predispozițiile necesare pentru a o înțelege. 

Așadar, cred că acum este clar ce trebuie înțeles prin termenul de principiu prim. Scolasticii au descris foarte bine acest principiu ca fiind „cel mai anterior”, resp. prima entitate care condiționează în mod nercesar înțelegerea. Primul pas către înțelegere este o sesizare prelogică, dar implicit inteligibilă, întrucît orice judecată presupune din capul locului acest fel de percepție. Enunțul este o activitate mentală complexă, de aceea judecata nu poate constitui primul element al înțelegerii. Pe lîngă identificarea ontică, temporalizare, spațializare și cuantificare, menționaz încă următoarele abilități necesare comprehensiunii: relaționare, sesizarea descriptivă a calității, moralizarea și estetizarea realității. Aceste capacități de sesizare comprehensivă constituie trăsături distinctive esențiale dintre ființa inteligentă și cea pur biologică. Animalul nu posedă aceste abilități. Trăind doar în prezent, acesta se mișcă și acționează direct în realitate, de la un „acum” la alt „acum”. Animalul are o relație caracteristică speciei sale cu realitatea – o relație pe care noi, oamenii, nu o putem niciodată înțelege pe deplin, dar care îi este cu totul suficientă. Dar privite doar ca abilități, aceste abilități nu pot fi echivalate cu primele principii. Căci, în acest caz, ele ar fi situate doar în specia noastră, o viețuitoare care a apărut la un moment în natură prin evoluția. 

Un principiu fundamental trebuie însă să fie liber de orice condiționare și să aibă valabilitate eternă, ceea ce constituie fundamentul universalității sale. De aceea, trebuie să ne punem acum întrebarea dacă pot exista astfel de principii universale, sau dacă fiecare specie care a ajuns la inteligență posedă abilități particulare, total inaccesibile, sau doar parțial accesibile altor tipuri de inteligență. Pe scurt: au aceste abilități un caracter de specie, sau sunt ele universale? Pentru că numai în forma lor universală pot fi ele considerate principii prime, independente de specia biologică în care s-au dezvoltat evolutiv. Pentru a răspunde la această întrebare, propun să întreprindem un experiment mental. Dar mai înainte trebuie să clarificăm conceptul filosofic de lume. În sens filosofic, lumea nu este realitatea care ne înconjoară, ci maniera specifică unei culturi de reflectare a realității factuale. Astfel, se vorbește despre lumea Antichității, despre lumea primitivului, despre lumea miturilor, despre lumea Evului Mediu, despre lumea creștinului sau a budistului, despre lumea matematicii, sau lumea științei etc. 

Așa cum se poate remarca, constructele mentale ale umanității pot fi foarte diferite, chiar antagonice. Să urmăm acum experimentul nostru mental, presupunînd – doar ipotetic – că undeva în univers a apărut viața și că, după o lungă evoluție, s-au dezvoltat și ființe inteligente, ființe care, în cursul devenirii lor istorice, au reușit să creeze o tehnologie funcțională. Acum trebuie să comparăm inteligența acestor ființe cu cea a propriei noastre specii, pentru a vedea dacă principiile fundamentale ale uneia pot fi extrapolate la cealaltă. Dar, procedînd astfel, nu ne angajăm oare într-o aporie, avînd în vedere varietatea lumilor pe care doar propria noastră specie a reușit să le creeze de-a lungul istoriei sale. Și totuși, există pentru această dificultate o soluție obiectivă, dacă comparăm o lume care se apropie cel mai mult de realitatea factuală. Desigur, o astfel de lume nu poate fi o construcție mitologică sau religioasă, deoarece în acest domeniu chiar și construcțiile mentale ale omului sunt foarte diverse. Dar toți pot fi de acord că lumea științei descrie realitatea factuală în modul cel mai plauzibil. Așadar, pentru scopurile experimentului nostru, avem două lumi configurate științific: cea a unor ființe cu totul străine, cu care nu putem avea nicio legătură biologică, și lumea oamenilor de știință din propria noastră specie. Să luăm ca exemplu legea gravitației, care descrie comportamentul corpurilor materiale unele față de altele. Valabilitatea universală a acestei legi a fost demonstrată, de exemplu, prin calcularea traiectoriilor corpurilor cerești sau prin sateliții lansați în spațiu. 

O inteligență străină de noi trebuie în mod necesar să formuleze această lege de o manieră similară nouă, pentru ca tehnologia ei să funcționeze. Dar dacă un construct ideatic al unei inteligenței străine coincide cu cea a omului de știință din specia homo sapiens, ajungînd chiar la formulări identice, atunci și principiile ce stau la baza unor astfel de constructe ideatice trebuie să fie identice. Desigur că ele ar fi aceleași și pentru creațiile mitice, religioase sau artistice, dar acest lucru nu poate fi argumentat atît de clar ca în cazul viziunilor științifice. Căci nu se poate construi o teorie științifică fără a temporaliza și spațializa realitatea, fără a identifica și a denumi ontic ființările; fără cuantificare nu este posibilă nici o metrică; fără abilitatea relaționării nu se poate diferenția între cauză și efect. În plus, o comunitate de ființe inteligente nu poate exista fără norme etice – ceea ce presupune moralizarea realității. Și nici nu ne putem imagina o astfel de comunitate fără abilitatea de sesizare estetică. Toate acestea pledează în favoarea universalității principiilor prime ale înțelegerii în general. 

Antiteza ar însemna că fiecare specie inteligentă ar avea propriile sale principii, inaccesibile celorlaltor specii. În ceea ce privește știința, aceasta ar însemna o atomizare a fundamentelor naturii, ca și cum ar fi posibile mai multe științe ale fizicii sau matematicii, ale căror afirmații ar fi incomprehensibile între ele, dar pe baza cărora ar fi posibile tehnici diferite, dar care toate ar funcționa – ceea ce contrazice orice gîndire sănătoasă. Dar dacă principiile prime sunt universale, atunci ele nu mai sunt legate de o anumită specie și de abilitățile acesteia, deoarece valabilitatea lor este eternă. Ele nu s-au născut abia odată cu apariția evolutivă a speciei inteligente respective, căci în acest caz ar fi supuse unei condiționări materiale și nu ar mai putea conta ca principii prime. Prin urmare,trebuie din nou să redenumim entitățile pe care inițial le privisem doar ca abilitați. Am optat pentru expresia orizonturi spirituale, deoarece acestea sunt orizonturile din care doar poate lua naștere ceva de felul comprehensiunii. Orice înțelegere se naște doar printr-o sesizare a realității din următoarele orizonturi: orizontul ontic, cantitativ, calitativ, relațional, temporal, spațial, moral și estetic. Pentru ca o ființă să poată fi considerată inteligentă, ea trebuie să aibă acces la aceste orizonturi, iar orice fel de înțelegere poate apărea numai prin sesizarea din aceste orizonturi. Orice alt principiu alternativ, propus spre a justifica diverse aspecte ale comprehensiunii, poate fi în cele din urmă remis la unul dintre orizonturile spirituale menționate și este, deci, redundant. Desigur, ne putem întreba dacă nu ar putea să existe și alte orizonturi ale înțelegerii la care specia noastră nu ar avea acces, întrucît nu am fi dotați cu abilitățile corespunzătoare de sesizare. Acest lucru ar indica, în ciuda argumentatei universalității a capacității de înțelegere a speciei noastre, o posibilă incompletitudine a acestor principii vazute ca abilități. Există unele argumente în sprijinul acestei teze: de exemplu incapacitatea de a uni cele patru forțe fundamentale ale fizicii printr-o formulă universală – gravitația, electromagnetismul, precum și forța nucleară slabă și cea puternică –, sau fenomenul de interdependență cuantică. Această incapacitate de înțelegere ar putea fi explicate prin faptul că nu am fi dotați cu un anumit orizont din care doar ar fi posibilă înțelegerea acestor fenomene. 

Ca antiteză menționez doar salturile uriașe pe care le-a făcut știința, salturi ce au urmat întotdeauna unei perioade de acumulare de date și de aparentă stagnare. Dar pentru exhaustivitatea primelor principii se poate aduce un argument și mai important: dacă abilitățile dobîndite prin selecție naturală reflectă aspectele esențiale ale configurației realității și dacă realitatea ar mai avea de oferit și alte aspecte importante, care ar putea fi înțelese doar dintr-o perspectivă inaccesibilă nouă, atunci ar trebui să concluzionăm asupra unui eșec de neexplicat al evoluției. Dacă alte specii inteligente au putut descoperit „formula universală”, atunci acest lucru îi va reuși și speciei noastre în cursul dezvoltării sale viitoare. Întrucât orizonturile sesizării comprehensive sunt universale și nu se limitează doar la una sau alta dintre speciile biologice, ar fi rezonabil să le atribuim unui domeniu al realității. De aceea, vom elabora în continuare o taxonomie generală a realității. Este evident că realitatea fizică există. Afirmația lui Descartes „Cogito, ergo sum” exprimă un argument incontestabil. E posibil ca tot ceea ce mă înconjoară să nu existe, ca eu să-mi imaginez doar „lumea”, fără ca aceasta să existe cu adevărat. Este însă exclus ca eu-ul, care doar își imaginează lumea, să nu existe. O reprezentare presupune un subiect care își imaginează ceva. 

Așadar, realitatea fizică există, ea putînd fi împărțită în două categorii: obiectuală și biologică. Științele naturii oferă cea mai adecvată modalitate de a descrie și de a cunoaște această realitate. Realitatea fizică obiectuală poate fi naturală sau artificială. Aceasta din urmă cuprinde produsele unei activități mentale și reprezintă vestigii de cultură și civilizație. Pe lîngă aceste entități fizice, există și produse mentale, precum idei, mituri, credințe, viziuni asupra lumii, teorii științifice, opere literare etc., a căror existență este incontestabilă, deși nu este de ordin fizic. Chiar dacă, de exemplu, nu întîlnim centauri în realitatea fizică, aceștia există în mituri, în gîndurile oamenilor sau în cărți; existența ideii de centaur este incontestabilă. Aceast gen de realitate, cuprinzînd produsele mentale ale inteligenței, o numesc realitate ideatică. Totuși, principiile fundamentale, care fac posibilă apariția realității ideale, nu sunt doar constructe mentale. Ele reprezintă cea mai stabilă realitate dintre toate, avînd o valabilitate eternă. De aceea, în lipsa unui termen adecvat, o numesc realitatea spirituală, deoarece ceea ce este etern și lipsit de orice fel de condiționare a fost în mod tradițional desemnat ca spirit. Spiritul a fost întotdeauna văzut ca fiind în afara devenirii și lipsit de memorie; astfel, această entitate seamănă cu ceea ce Aristotel înțelegea prin intelectul activ, neimpresionabil (nous apathetikos). 

Cunoașterea principiilor prime a fost denumită „filosofie primă”, aceasta fiind singurul domeniu al cunoașterii ce merită pe deplin denumirea de știință a spiritului. Pedntru Aristotel fizica constituia „filosofia secundă”. Însă, pentru cunoașterea realității fizice, dispunem astăzi de termenul științe ale naturii. Întrucît realitatea ideatică cuprinde construcții mentale, cunoașterea lor nefiind o evidențiere a primelor principii, eu aș desemna științele omului ca filosofie secundă. Această clasificare nu este o subestimare a unor domenii de cunoaștere, care sunt, fără îndoială, importante și necesare. Termenii filosofie primă și filosofie secundă de referă doar la domeniul lor de studiu: numai filosofia primă se ocupă cu primele principiil. Filosofia secundă are ca obiect realitatea ideatică, adică construcțiile mentale ale omului. Din ea fac parte științele omului precum istoria, etica, estetica, științele sociale, politologia, dreptul, teologia etc. Unii au rezerve față de noțiunea de „spirit”, o entitate invizibilă a cărei existență nu poate fi demonstrată prin niciun mijloc tehnic. Însă nici timpul, de pildă, nu poate fi văzut nicăieri, și totuși nimeni nu se îndoiește de existența lui. Se va spune că există indicii ale realității sale, întrucît se poate delimita desfășurarea evenimentelor în trecut, prezent și viitor. Astfel, orizontul temporal se dovedește a fi o coordonată mentală care permite inteligenței să sesizeze ființările și fenomenele într-o succesiune cronologică. Întrucît universul însuși se află în devenire, orice ființă inteligentă trebuie să aibă acces la coordonata temporală pentru a putea percepe în mod inteligibil. 

Totuși, nimeni nu a reușit vreodată să facă vizibil timpul ca realitate obiectuală. Același lucru este valabil pentru toate orizonturile spirituale. Acestea sunt criterii ale sesizării comprehensive, întrucît realitatea însăși este structurată după aceste criterii. Și orizontul spațial face parte din aceste criterii; cum entitățile fizice posedă în fapt întindere, orice inteligență posibilă trebuie să fie dotată cu capacitatea de a sesiza spațial ceea ce percepe și de a înțelege realitatea ca fiind spațială. Animalul vede aceleași entități ca și omul, și anume la aceeași distanță, dar nu le poate înțelege pe baza unei coordonate spațiale, deoarece nu are acces la această coordonată. Același lucru este valabil și pentru cuantificare. Deoarece realitatea conține faptic diverse mărimi și cantități, este necesar și în acest caz un criteriu aparte de sesizare cantitativă a ei, deși nicăieri nu întîlnim ceva precum „mare” sau „mic”, „mult” sau „puțin”, 0 ori 1, 53, sau infinitul. Desigur, aceste noțiuni sunt constructe mentale, dar ele pot fi formulate numai pe baza capacității de cuantificare. Principiul nu este însă capacitatea unei anumite specii, apărută prin evoluție, ci coordonata cantității ca atare, un orizont din care doar se poate naște ceva de felul unei înțelegeri cantitative. Același lucru este valabil și pentru coordonata relației; întrucât realitățile faptice se află în mod efectiv în interacțiune, comprehensiunea necesită o capacitate de sesizare pe coordonata relației. 

Astfel apar noțiuni precum cauză și efect, survenire indiferentă (sincronică) sau survenire activă concomitentă într-un sistem. Faptul că abilitatea de sesizare din perspectiva relației este a priori (deci înnăscută) reiese și din exemplul următor. Pentru animal, erupția unui vulcan – în măsura în care nu este afectat fizic – este un eveniment indiferent. Ființa inteligentă, însă, instituie o explicație pentru acest eveniment; chiar dacă cauza lui nu este accesibilă percepției, ea este presupusă a priori: de exemplu, lupta subterană a unor giganti, mînia unui zeu, sau expansiunea magmei într-o calderă. Soluțiile pot să difere de la o cultural la alta, dar ele sunt posibile doar datorită dotării înnăscute a ființei inteligente cu abilitatea a priori de a presupune relația. Necesitatea unei cauze este înscrisă în zestrea genetică a ființei inteligente. Dacă atît cauza, cît și efectul se află în cîmpul de percepție, concluzia este relativ simplă. Însă în exemplul menționat este vizibil doar efectul, iar inteligența îl leagă a priori de o cauză (chiar dacă aceasta este doar imaginată). Un alt exemplu de abilitate de sesizare a priori o constituie percepția traiectoriei soarelui, care răsare întotdeauna din direcția opusă celei în care apune, lucru care nu are nicio semnificație pentru animal. Omul își construiește întotdeauna o explicație, dar acest lucru este posibil numai datorită dotării a priori cu capacitatea de a relaționa și a presupune o cauză. Însă această abilitate s-a putut constitui numai datorită faptului că realitățile faptice interacționează efectiv între ele. 

Astfel, există și aici o corespondență între configurația factuală a realității și a mentalului inteligent, întrucît structurarea ambelor urmează criteriile universale ale coordonatelor spirituale. Aceste criterii constituie realitatea spirituală, întrucît ele nu sunt de natură fizică și nici produse mentale aparținând realității ideale. Desigur, conceptele lor țin de realitatea ideatică, însă aceste concepte încearcă să exprime entități care se sustrag imanenței și reprezintă astfel transcendența pură. Faptul că primele principiile nu se află doar în mentalul omenesc – ca în doctrina kantiană, care introduce noțiunea de transcendental, o instanță care nu poate pătrunde pînă la lucrul în sine, ci își creează singură obiectul cunoașterii –, decurge din posibilitatea de a cunoaște realitatea așa cum este ea în fapt. Iar în acest sens, știința și aplicațiile ei tehnice aduc o contribuție decisivă. Din Antichitate pînă la Kant, a fost afirmată posibilitatea cunoașterii veritabile a realității, doar că argumentația diferă de la o doctrină la alta. La Platon de pildă, adevărul își are fundamentul în lumea ideilor (formelor pure), adevărata patrie a sufletului, pe cînd „lumea” senzorială reprezentă doar amprenta în materie a acestor idei, iar sufletul ar recunoaște ideea în lucrurile materiale. Astfel, cunoașterea ar fi o amintire (anamnesis). 

În scolastică, de exemplu, Dumnezeu este sursa posibilității de a cunoaște lumea așa cum este ea în realitate, deoarece atît lumea, cît și omul sunt ens creatum, iar rațiunea umană a fost creată după rațiunea lui Dumnezeu. Și această idee a participării amintește de teoria formelor pure a lui Platon. Însă răsturnarea copernicană adusă de Kant separă obiectul de subiect. Astfel, cunoașterea este echivalentă cu o configurare specific umană a obiectului, care apare ca fenomen al lucrului în sine. Rațiunea umană își creează obiectul în conformitate cu posibilitățile acestei rațiuni, care este finită și, prin urmare, limitată, neputînd pătrunde pînă la realitatea faptică. Din perspectivă actuală, atît recursul la divinitate, cît și agnosticismul kantian sunt soluții obsolete. În dizertația mea, realitatea spirituală este văzută ca entitate mediatoare între realitate și intelect. Desigur că știința privește cu suspiciune noțiunea de „spirit”, de aceea doresc să explic pe scurt cum trebuie înțeles acest termen în contextul lucrării, deoarece pentru unii spiritul este un alt termen pentru Dumnezeu. Ceea ce înțeleg eu prin „spirit” este un ansamblu de criterii obiective ale inteligibilității în general, de fapt coordonate fixe de sesizare a realității, pe baza cărora doar se poate ivi ceva de felul comprehensiunii. Avînd valabilitate eternă, aceste coordonate nu apar doar odată cu apariția unei specii inteligente, cu toate că ele nu pot ajunge la manifestare decît prin aceasta. Dacă, de exemplu, s-ar naște un alt univers cu legi total diferite de al nostru, aceste alte legi ar putea fi cunoscute doar printr-o sesizare comprehensivă pornind de la aceleași coordonate. Astfel poate fi argumentată existența eternă și universalitatea acestor coordonate, a căror totalitate o denumesc „spirit”. În acest sens, spiritul nu este o entitate gînditoare, ci reprezintă doar condițiile necesare pentru posibilitatea comprehensiunii. Pe cînd Dumnezeu a fost mereu înțeles ca o ființă gînditoare și ghidată de o voință proprie. Gîndirea este o succesiune logică de judecăți care formulează enunțuri. Entitatea spirituală cuprinde criterii ale sesizării prelogice, dar deja comprehensive, a realității. Căci realitatea poate fi percepută de o manieră inteligibilă doar din aceste perspective. De aceea, realitatea spirituală are o prioritate de principiu față de realitatea fizică și cea ideală. Realitatea spirituală nu trebuie nicidecum imaginată ca ceva subsistent, care ar pluti într-un „spațiu” de dinaînainte de nașterea universului. La fel cum, de exemplu, teorema lui Pitagora nu se află suspendată undeva înainte de apariția materiei (și, prin urmare, înaintea oricărui triunghi dreptunghic), cu toate că ea are valabilitate eternă. Iar dacă se atribuie valabilitate eternă acestei teoreme, care ține de realitatea ideatică, atunci nu pot fi private principiile prime, - care doar ele fac posibilă apariția unor astfel constructe mentale – de o valabilitate eternă. O vreme am vrut să folosesc termenul apriorism în locul celui de orizont sau coordonată spirituală. Însă „a priori” și „a posteriori” sunt expresii care se referă la posibilitatea experienței și, deci, la abilități manifeste în spațiu și în timp, ținînd, așadar de imanență, fapt care ar anula statutul lor de principii prime. Dacă însă aceste entități sunt independente de specie, reprezentînd întotdeauna aceleași condiții universale de inteligibilitate, atunci termenul care le desemnează trebuie să exprime necondiționarea lor absolută. Dacă se face abstracție de semnificația teologico-filosofică tradițională a termenului „spirit”, atunci expresia realitate spirituală mi se pare potrivită pentru a exprima aceată valabilitate universală absolută și eternă. Înante de a încheia, aș dori să abordez cîteva aspecte legate de morală și estetică. Unii filosofi au dezvoltat cîte o etică proprie, în cadrul căreia au fost propuse principii pentru o bună conviețuire într-o comunitate umană. Trebuie însă să constatăm că astfel de principii reprezintă doar construcții mentale, care, conform taxonomiei noastre, țin de realitatea ideatică. Prin urmare, ele nu pot fi considerate principii prime. Aceste principii etice derivate sunt întotdeuna tributare culturii respective – o condiționare care le exclude din rîndul principiilor prime. Indiferent dacă analizăm etica cutumială a unei populații primitive, imperativul categoric al lui Kant, etica aristotelică a virtuților, sau etica creștină, toate aceste construcții mentale au fost formulate de propria noastră specie și, prin urmare, trebuie să aibă o sursă unitară, care se manifestă printr-o capacitate specială, și anume capacitatea de a-și sesiza propriul sine în comunitatea altora, respectiv de a se raporta la celelalte sinuri echivalente cu sine însuși, dezvoltînd pe baza acestei raportări o expectativă de conduită. Kant abordează aspectul moral, fără însă a face distincția între capacitatea sesizării inteligente (moralizare) și orizontul moral ca atare. Omul secolului al XVIII-lea nu putea să știe nimic despre originea omului prin evoluție selectivă. La el e vorba de înnobilarea eului, care se ridică la nivelul Sinelui, dobîndindu-și astfel demnitatea. Acest lucru explică doar motivul respectării normelor, dar nu servește în niciun caz la evidențierea principiului prim care stă la baza sesizării de ordin moral. Chiar și imperativul categoric – adică maxima conduitei personale ridicate la rangul de „lege morală”, după care ar trebui să se ghideze orice acțiune – caracterizează doar o mentalitate tributară ideilor iluministe. Kant consideră imperativul categoric ca fiind absolut, liber de orice condiționare culturală. Normele constituite pe baza moralizării realității reprezintă eticile particulare, fiind tributare culturii respective. Însă originea tuturor eticilor individuale, respectiv capacitatea de a percepe propriul eu în raport cu ceilalți de o manieră comprehensivă – nu doar instinctual –, este totodată o constatare a gradului de armonie sau de dizarmonie al acestui raport. 

Doar pe baza acestei capacități apar diversele soluții de armonizare, care se reflectă în diferitele etici. O astfel de abilitate de sesizare trebuie să fie în mod necesar proprie fiecărei specii biologice de ființe inteligente – nu doar speciei noastre. Prin urmare, nu abilitatea care s-a dezvoltat în cursul evoluției este principiu prim, ci doar orizontul moral ca atare. Numai coordonata morală poate constitui un orizont univeresal de înțelegere, căci moralizarea realității este o abilitate dobîndită evolutiv, prin care această coordonată se manifestă. Același lucru este valabil și pentru orizontul estetic al sesizării comprehensive, ca sursă a unor activități creative precum artă, religie, filosofie. 

Prin estetizare înțeleg „colorarea” realității percepute dintr-o perspectivă estetică, respectiv constatarea gradului de armonie dintre propriul eu și restul realității. Doar pe baza acestei abilități de sesizare pot fi inițiate activitățile creative, al căror scop este o mai bună armonizare a relației eului propriu cu universul și care innduc, astfel, o stare sufletească benefică. Primordială nu este însă abilitatea de estetizare, ci însăși coordonata estetică.

Doar din acest orizont poate eul să-și obiectiveze relația sa cu restul realității, devenind astfel conștient de propria fragilitate și de lipsa lui de ocrotire în univers. Animalul nu este conștient de fragilitatea existenței sale. Numai ființa inteligentă, de orice fel, are acces la acest orizont al sesizării comprehensive a propriului sine în univers. 

Doar astfel poate acest „eu” să fie conștient de faptul că este supus arbitrarietăților sorții. Din conștiința unei existențe supuse arbitrariului și capriciilor naturii se naște tendința de a o îmbunătăți, de a da un sens propriei existențe, prin stabilirea creatoare a unei armonii între sine și univers. Instituirea armoniei este realizată prin activități creative precum artă, religie sau filosofie. Platon dăduse dovadă de o intuiție genială descriind cele patru tipuri de nebunie divină: poetica ca termen general pentru artă, mantica, mistica și iubirea. Căci și iubirea este o formă creatoare de armonie între sine și realitate, în cadrul căreia eul descoperă afinități elective față de un alt eu.

 

Doar din orizont estetic își poate construi ființa inteligentă întregirea de sine cu un alt eu, paradigma (arta, filosofia) și mîntuirea (religia). Însă temeiul acestor activități este coordonata estetică, din care doar se manifestă abilitaea sesizării propriul eu în relație cu restul universului. A da un sens propriei existențe înseamnă a-ți crea propriul destin. Limbile romanice dispun de un termen mult mai potrivit pentru a exprima acest sens decât cuvîntul german Schicksal, care poate însemna și întîmplare. În latină, destinare înseamnă a stabili unui lucru un rost, un sens, spre deosebire de sors sau sortis, care se referă la tragerea la sorți. Expresia „a fi predestinat” exprimă faptul că fiecare are din naștere destinul său. „Devino ceea ce ești!”, spune Nietzsche. Însă de-a lungul vieții soarta ne confruntă și cu circumstanțe potrivnice. Omul își urmează destinul – sau chiar îl creează – depășind adversitățile sorții. Astfel, de exemplu, un erou precum Odiseu își urmează consecvent destinul (Itaca), depășind potrivnicia sorții – confruntările cu ciclopul, cu Circe, cu sirenele, precum și cu Scylla și Charybdis – atingîndu-și în cele din urmă țelul destinal, Itaca. 

Deja în preistorie, cînd nu se poate vorbi încă de artă, omul arhaic a investit foarte mult timp și energie în stabilirea armoniei între el însuși și univers. Antropologii care au abordat științific picturile rupestre au descoperit că, în majoritatea cazurilor, aceste reprezentări erau amplasate în locuri cu o rezonanță acustică deosebită, aceasta pentru a servi drept loc privilegiat pentru practici ceremoniale sincretice complexe. În lumina torțelor, animalele desenate prindeau viață; în ritmul creat prin lovirea anumitor stalactite sau a altor fonolite, celebrate prin cîntec și dans, aceste ceremonii aveau un aspect liturgic care îi învăluia pe oameni cu o aură de ocrotire. Prin astfel de ritualuri, omul primitiv (re)stabilea armonia propriului sine cu universul. Același lucru este valabil pentru toate religiile. Arta, așa cum o înțelegem astăzi, ia naștere în Antichitate, odată ce dimensiunea soteriologică trece în plan secund și se pune accentul doar pe expresia creativă. 

Dar oare nu ne înșelăm plasînd filosofarea, - ale cărei criterii sunt obiectivitatea și adevărul - printre aceste activități ce urmăresc consolarea individului? Ei bine, filosofia este cea care a creat un „sine” abstract, - în realitatea concretă existind doar „eu”-uri individuale - și care se străduiește să evidențieze esența acestei construcții ideatice.Totodată, gîndirea filosofică încearcă să dezvăluie fundamentul atît al realității, cît și al comprehensiunii. Diferitele doctrine pun în discuție aceste două entități, propunînd diverse soluții pentru coexistența lor armonică. Încă din Antichitatea greacă, înțelepciunea era considerată calea regală către desăvârșirea omului. Filozofarea este, de asemenea, un mijloc de a defini relația omului cu realitatea înconjurătoare, cu universul. Perceperea gradului de armonie al acestei relații și tendința implicită de a o perfecta eu o numesc estetizarea realității. 

Întrucît nu postulează limite ale cunoașterii, această lucrare nu are pretenția de a fi o epistemologie. Ce-i drept ea evidențiază anumite principii indispensabile cunoașterii și argumentează universalitatea lor necesară. Dar întrucît aceste principii sunt valabile pentru orice ființă inteligentă posibilă, – indiferent de specia ei biologică – ele trebuie să fie inerente și realității. De aceea, tratatul este mai mult decît o simplă teorie a cunoașterii: el dezvăluie criteriile necesare și universale care structurează atît realitatea, cît și rațiunea oricărei ființe inteligente posibile. Deoarece nu se ocupă de „ființa ca ființă” – un concept care nu a fost niciodată definit în mod univoc –, tratatul nu se vrea a fi nici ontologie. Cu toate acestea, prin faptul că evidențiază ca principii prime acele entități care stau la baza atît a realității, cît și a posibilității cunoașterii ei, lucrarea explorează acel domeniu care încă din Antichitate a fost denumit „filozofie primă” și care, prin urmare, poate fi desemnat și ca philosophia perennis.

            Președintele Donald Trump a deschis manifestările dedicate aniversării a 250 de ani de la declararea independenței, printr-un discurs urmat de focuri de artificii, în noaptea de 3/4 iulie, la poalele muntelui Rushmore din Dakota de Sud, în a cărui stâncă sunt sculptate chipurile a patru dintre cei mai importanți președinți americani (George Washington, Thomas Jefferson, Theodore Roosevelt și Abraham Lincoln). Trump publicase pe rețelele sociale un videoclip în care figura lui era adăugată după cea a lui Lincoln [1] (slide 1).  În videoclip  spunea: „Eu voi fi cel mai mare președinte pentru mulți ani de acum înainte” («I will be the greatest president for many, many years to come») [2]. În unele fotografii luate în timpul discursului unghiul a fost ales astfel încât chipul lui Trump să se proiecteze, ca în videoclip, după cel al lui Lincoln. Discursul principal al președintelui a avut loc a doua zi pe Esplanada Națională din Washington.

            Ambele discursuri s-au centrat pe excepționalismul american, într-un stil apologetic marca Trump, centrat pe propria personalitate: „Nașterea și supraviețuirea națiunii americane sub Dumnezeu reprezintă, pur și simplu, cel mai bun și mai incredibil lucru care s-a întâmplat vreodată pe această planetă prin mâinile oamenilor”… „Statele Unite ale Americii sunt cea mai de succes, cea mai realizată și cea mai excepțională națiune care a existat vreodată în istoria omenirii și este minunat să fiu președintele vostru.”

          Interpretarea exclusivistă a excepționalismului american a constituit baza doctrinei de politică externă a administrației Bush-junior (2001-2009),  pusă în practică prin invadarea Afganistanului (2001 – operațiunea „Enduring Freedom”) și a Irakului (2003 – operațiunea „Iraki Freedom”), doctrină a cărei esență este hegemonismul unipolar american și intervenționismul militar fără autorizarea Consiliului de Securitate al ONU. Ideologul acestei doctrine a fost Dick (Richard Bruce) Cheney, arhitectul războiului din Irak, considerat de către unii analiști drept cel mai puternic vicepreședinte american [3]. În cartea Excepțional. De ce Lumea are Nevoie de o Americă Puternică [4] scrisă, împreună cu fiica sa, Liz Cheney, în timpul celui de-al doilea mandat prezidențial al lui Barack Obama, Cheney dezvoltă această viziune exclusivistă a excepționalismului american, atacând vehement poziția lui Obama exprimată într-un interviu: „Cred în excepționalismul american, după cum bănuiesc că britanicii cred în excepționalismul britanic și grecii cred în excepționalismul grec.” [5]

            Înhumarea Liderului Suprem. Drapelul roșu șiit.

            În data de 4 iulie 2026, la Teheran a început, la mai mult de patru luni de la data decesului, ceremonialul de înhumare a Liderului Suprem Ali Khaminei ucis în atacurile americano-israeliene (mai precis în bombardamentul israelian) din 28 februarie. Ceremonialul a durat șase zile (4-9 iulie), sicriul fiind transportat, de la Teheran, prin patru dintre  orașe sfinte ale islamului șiit:  Qom (Iran), Najaf, Karbala  (Irak), Mashhad (Iran). Au participat delegații din peste 100 de state, Occidentul păstrând o detașare diplomatică totală față de acest eveniment. Participarea a fost de ordinul milioanelor de oameni, estimările oficiale pentru capitală fiind între 12 și 20 de milioane.

            Înhumarea lui Khaminei în ziua când Statele Unite sărbătoreau 250 de ani de la declararea independenței denotă faptul că aripa radicală a conducerii de la Teheran, generalii IRCG (Islamic Revolutionary Guard Corps), a preluat pentru moment controlul decizional, în disputa cu liderii civili (președintele Iranului, președintele Parlamentului, prim-ministrul) care negociaseră Memorandumul de Înțelegere cu SUA semnat la 17 iunie.

            Deasupra mulțimilor era o mare de drapele și bannere roșii inscripționate:  „Trebuie să ne ridicăm!”, „Trump, te vom ucide!” (slide 2). La această amenințare explicită, președintele Trump a răspuns că a dispus ca, în cazul asasinării lui, 1000 de rachete americane să fie lansate pentru distrugerea totală a Iranului.

            Steagul roșu este arborat, cu semnificație religioasă, pe câteva moschei-sanctuar șiite, reamintind martiriul lui Hussein [8], nepotul Profetului Mahomed.

            Pe de altă parte, arborarea steagului roșu pe case, la porți sau pe morminte are semnificația „vărsării de sânge nevinovat care cere răzbunare”, el putând fi înlocuit cu steagul negru al doliului numai după împlinirea răzbunării. Acest aspect a căpătat o dimensiune politică majoră după ce drapelul roșu al răzbunării a fost arborat pe cupola moscheii Jamkaran din Qom, capitala teologică și spirituală a islamului șiit, în ziua uciderii generalului Soleimani la ordinul direct al președintelui Trump (ianuarie 2020, în timpul primului mandat al lui Trump) [9]. La câteva zile după asasinat, IRCG-ul a lansat rachete balistice  ̶  în premieră  un atac direct și asumat  ̶  asupra unor baze americane din Irak (avertizând guvernul irakian asupra operațiunii, ceea ce a făcut să nu existe pierderi de vieți umane).

            În 4-9 iulie, la ceremonialului de înhumare, pe parcursul întregului traseu sicriele Liderului Suprem și ale celorlalți patru membri ai familiei sale uciși în atacul din 28 februarie, inclusiv micul sicriu al nepoatei sale de un an și două luni, Zahra, au fost înfășurate în drapelul național al Republicii Islamice Iran (slide 2). În unele momente ale funeraliilor  ̶  cu caracter strict religios, în interiorul moscheilor  ̶  la sicriul lui Khaminei a fost pus stindardul roșu sacru [10] adus din Irak (Karbala), de la altarul imamului martir Hussein.

            Făcând o comparație cu rapiditatea operațiunii militare americane din Venezuela, ministrul de Externe al Iranului, Abbas Araghchi, spunea: „Iranul este diferit. Sprijinul său este o civilizație de câteva mii de ani, combinată cu gândirea și credințele șiite despre martiriu. Când acestea se combină, creează ceva ce nu poate fi învins ușor”.

 Trăiesc de zeci de ani în America, luna aceasta împlinesc 90 de ani și pentru mine nu mai doresc nimic. Mă frământă însa soarta țării în care m-am născut și pentru care m-am zbătut toată viața… Am revenit prima oară la București în 1990 după o absență de 22 de ani. Lucram la Vocea Americii și eram la curent cu ce se întâmplă. Credeam în libertate, democrație și adevăr, și în calitate de geograf speram în reunificarea Basarabiei cu țara. M-a cutremurat ceea ce am regăsit acasă în 1990, dar am continuat să sper. Când m-am înapoiat la Washington le-am spus colegilor că norocul României era că se prăbușiseră și țările din jurul ei; altfel riscam să fim șterși de pe harta Europei. 

*** 

Au trecut anii, am ajuns în 2026 și constat că după 36 de ani de zbucium și agonie, țara a fost aruncată din nou în criză. Ce aș mai spune acum este ceva asemănător celor afirmate în 1990. De data aceasta, norocul nostru este că se prăbușește și Europa și cumva toată lumea. Cum și de ce s-a ajuns aici? Spun sincer că pe mine mă interesează România, dar la ora actuală soarta întregii lumi este interdependentă, complexă și imprevizibilă. România de azi este prinsă într-un clește: e sugrumata din exterior de forțe malefice și e abuzată din interior de urmașii comuniștilor. Împreună, aceste forțe au răpus conștiința națională și procesul de refacere a conștiinței necesită zeci de ani de efort și noi sacrificii. Mai are România aceste rezerve umane și putere de luptă? Răspunsul ar trebui să fie: Da, le are, dar cei care ne sugrumă se vor opune drăcește ca nu cumva să ne trezim din somn și să ne revendicăm drepturile. 

*** 

Lumea de azi se zbate într-o încleștare quasi-apocaliptică și puțini lideri mai au curajul să înfrunte realitatea sumbră la care s-a ajuns. America se menține cu greu ca putere supremă și viitorul nu pare deloc roz. China își urmează calm cursul ascendent și se pare că nimic nu o poate opri din acest proces de afirmare internaționala. Rusia se zbate nervoasă și nesigură, dar reușește să-și mențină echilibrul și poziția dominantă între Europa și Asia. Europa de vest și-a pierdut însă și echilibrul și influența globală pe care a avut-o în ultimele două secole. Rămâne Israelul, care manipulează lumea din culise, controlează America, și îl împinge pe Trump la război. Și aici lucrurile se complică. 

În Orientul Mijlociu se confruntă toate puterile importante ale lumii și se pare că nici una dintre ele nu se poate retrage din conflict. Dacă America cedează, s-a terminat cu supremația. Dacă Moscova dă înapoi, Rusia riscă a doua dezmembrare teritorială într-o singură generație. Dacă China nu intervine să apere Iranul, pierde șansa istorică de a se impune la nivel global. Și dacă Israelul pierde războiul, riscă să dispară de pe harta lumii. Liderii belicoși israelieni sunt însă de neclintit; au găsit ‘soluția finală’: amenință cu bombe nucleare! În ultima vreme, președintele Trump a înțeles că Israelul îl folosește și a început să se distanțeze de Netaniahu. 

Opinia publică din Statele Unite a înțeles și ea jocul riscant al Israelului și poziția periculoasă în care a fost împinsă America. De altfel, într-un pod cast din ultimele zile (25 iunie) cunoscutul jurnalist Tucker Carlson a explicat modul în care Israelul l-a pus pe Trump într-o poziție imposibilă în acest război cu Iranul. “Dacă se retrage din actuala încleștare, a susținut Carlson, rezultatul pare o înfrângere; și de fapt, este o înfrângere!” Și să nu uităm că se apropie alegerile de la mijlocul mandatului și popularitatea președintelui Trump este în declin. Pe de altă parte, Tucker Carlson, este unul dintre liderii de opinie care crede că omenirea este controlată de forțe malefice. Unde se va ajunge și unde se află țara noastră? 

*** 

În conjunctura actuală, România este prinsă direct în vechiul conflict militar dintre Est și Vest și indirect în noua competiție, deocamdată economică, dintre Nord și Sud. Situația este cu atât mai gravă cu cât țara e divizată social, se zbate sub un munte de datorii, economia riscă să ajungă la faliment, iar liderii se pierd în dezbateri și consultari. 

Ce se mai poate face acum în ceasul al 12-lea? Se poate face ceea ce nu s-a făcut în toți anii de după zisa revoluție din 89; acea mare schimbare inspirată de oculta internațională și manipulată de fosta securitate. Piaza rea a întregii metamorfoze de după 1989 a fost Ion Iliescu și indivizii fără onoare, fără competențe și idealuri naționale, pe care i-a propulsat la conducere. *** Ultima aberație a clasei politice românești a fost anularea alegerilor din noiembrie 2024. 

Iata ce afirma Sheridan Hanson, analistă britanică, despre acele alegeri și despre starea democrației noastre: In România, democrația pare să funcționeze după alte reguli. La nouă zile după vot, opinia a nouă judecători a încălcat vocea celor 9 milioane de conaționali, iar rezultatul alegerilor a fost anulat... Anularea unor alegeri într-o democrație tânără este riscantă. A face acest lucru fără explicații, singura justificare fiind declarațiile serviciilor de securitate și deciza unor judecători nealeși, este autocrație... Apărătorii democrației în România și în alte țări, fie că sunt jurnaliști, judecători sau demonstranți, ar trebui să-și amintească faptul că o democrație este democrație doar dacă i se permite să-i deranjeze pe cei care pretind că o apără...” (Postat în limba engleză de commentcentral.co.uk. 24 June 2026). 

Această analiză survine într-un moment critic deoarece România se află într-o situație extrem de gravă. Unii demonstranți cer „turul doi înapoi,” aluzie la candidatul Călin Georgescu. Deși controversat, Georgescu este un nume bine cunoscut în țară și chiar în lume. Numele său este temut de noua clasă politică nu neapărat pentru ceea ce este, ci pentru că provine dinafara sistemului mafiot de la putere. Un asemenea lider ar răsturna sistemul și ar pune în lumină toate ilegalitățile pe care guvernanții le comit din 1989 încoace. 

*** 

Dacă starea de încordare care domină în prezent continuă, se va ajunge la tulburări sociale, revolte de strada, și posibil haos. Singurele instituții în care românii încă mai au încredere sunt Biserica și Armata. De altfel, armata, instituție recrutată și formata din popor, ar fi trebuit să preia puterea în 1989. Din păcate numeroși generali fuseseră formați la Moscova în spirit comunist. Armata a preluat puterea in Polonia, dar generalii polonezi erau patrioți. Alta ar fi fost soarta țării azi dacă generalii români cu dragoste de țară ar fi preluat puterea în decembrie 89. La rândul ei, biserica lui Iisus, și în special Biserica Ortodoxă, deoarece majoritatea noastră suntem ortodocși, reprezintă sufletul și speranța națiunii.Credința în dreptate, în neamul românesc, și în Dumnezeu sunt marea noastră speranță. Să punem umărul împreună și să ne salvăm țara, onoarea și neamul... 

            Un rol deosebit în păstrarea canalelor diplomatice deschise l-a avut mareșalul pakistanez Asim Munir, liderul de facto al Pakistanului (secondat de premierul Shehbaz Sharif), ale cărui eforturi pentru continuarea negocierilor au fost considerate de către președintele Trump „fantastice” (slide 2). O relație deosebit de călduroasă s-a stabilit între vicepreședintele Vance și mareșalul Munir. A stârnit reacții de simpatie în presă afirmația lui Vance că are două persoane extrem de importante în viața sa: soția  (Usha Vance, de origine indiană) și Field Marshal-ul pakistanez. Vance și Munir au menținut linii de comunicare constante, inclusiv discuții telefonice maraton pe parcursul nopților, pentru gestionarea crizelor geopolitice din regiune. Vicepreședintele american l-a numit pe Munir un „diplomat extraordinar” și a subliniat că avansarea discuțiilor de pace dintre SUA și Iran nu ar fi fost posibilă fără implicarea directă și abilitățile strategice ale șefului armatei pakistaneze. J. D. Vance  ̶  fără nicio distanțare explicită față de linia belicoasă a președintelui Trump  ̶  s-a păstrat, sau a fost păstrat, într-o detașată rezervă diplomatică. Având în vedere perspectivele lui J.D. Vance pentru următorul mandat prezidențial și rolul de lider regional pacificator al mareșalului Munir, relația aceasta poate va aduce soluții ale unei stabilități viabile în Orientul Mijlociu însângerat de aproape un secol de extremismul islamic și de cel sionist deopotrivă.

            „Capitularea Necondiționată” (martie 2026)

            Intens mediatizat imediat după atacul americano-izraelian de la 28 februarie 2026, punctul de vedere al președintelui Trump a fost capitularea necondiționată a Iranului («There will be no deal with Iran except UNCONDITIONAL SURRENDER!»  ̶  postare pe Truth Social la 6 martie 2026, în grafia originală Trump).

- predarea controlului militar asupra strâmtorii Ormuz.

            Memorandumul de Înțelegere (iunie 2026)

            Memorandumul reflectă o retragere a președintelui Trump dincolo de „liniile roșii” inițiale, acceptând concesii majore, fapt cere a fost criticat la Washington, inclusiv de către unii senatori republicani, în special de aripa susținătorilor priorităților Israelului. Democrații  ̶  care ceruseră anterior oprirea războiului  ̶  condamnă acum, în bloc (se apropie alegerile parlamentare parțiale), „capitularea lui Trump”, „predarea absolut uluitoare și oribilă” în fața Teheranului (Susan Rice). În Israel, Netanyahu a subliniat în mod repetat că memorandumul este „decizia Americii”, nu a Israelului, și că țara sa nu este legată juridic de acest text. Răspunsul lui Trump la toate criticile: „Aceasta este capitularea necondiționată”.

            14. Acordul final va fi aprobat printr-o rezoluție cu caracter constrângător a Consiliului de Securitate al ONU.”

 

Prof. Dr. Tiberiu Tudor

Dan CULCER Limbile vecinilor ca infrastructură strategică. Un argument de politică publică

Pogromul de la București. Ne aflăm în fața unei versiuni istorice oarecum diferite de cea care circula nestânjenită din 1945 încoace. Am solicitat în ultimul deceniu, în mod repetat, accesul la arhivele Institutului de medicină legală Mina Minovici din București, pentru a avea acces la documentele necesarmente singurele autentice, din a căror cercetare eram convins că se poate construi o versiune a faptelor mai aproape de realitate. Dar locuiesc în Franța. Era de datoria .unui român din țară să cerceteze dramaticele evenimente. 

Corneliu Munteanu, autorul cărții Pogromul de la București. Anatomia unei uriașe mistificări, a realizat și un studiu critic al versiunii oficioase a unui controversat eveniment tragic, prezentat ca un caz excepțional de memoria comunitară evreiască, sub titlul Masacrul de la Abator. 

Versiunea oficioasă îmi părea o construcție apropiată, ca fantasmagorie memorială i, de primele pagini din Cartea Neagră. Fapte și documente. Suferințele evreilor din România 1940-1944, editată de Societatea națională de editură și arte grafice «Dacia Traiană, București, Str. Constantin Mille, 5-7-9, 1948, redactată de un avocat bucureștean, Matatias Carp. 

Pogromul de la București. Anatomia unei uriașe mistificări, este un studiu polemic, prezentat drept «revizionist» pe Internet, care contestă interpretarea consacrată a evenimentelor din 21–23 ianuarie 1941. Autorul nu neagă existența victimelor evreiești, dar pune sub semnul întrebării atribuirea automată și exclusivă a tuturor crimelor Mișcării Legionare și încearcă să reconstruiască lanțul documentar care a generat versiunea oficială. 

Rezumatul demonstrației. Autorul pornește de la observația că istoriografia postbelică a preluat drept axiome câteva afirmații considerate de netăgăduit:

Am rugat diverse persoane să încerce, la rândul lor, să consulte arhivele IMLMM. Mai ales că unele dintre ele păreau interesate personal în restabilirea adevărului. Fără efect. 

Finalmente, istoricii profesioniști ai perioadei dintre 1940 și 1945 ar fi avut interesul, chiar datoria să lămurească episodul. Institutul de medicină legală, care are și avea înainte de 1989 o publicație profesională, deși cu circulație controlată, ar fi putut publica, din proprie inițiativă, documentele aflat în arhiva Institutului, care nu se poate să nu fi fost implicat în cele două situații, numite convențional «Pogromul de la București» și «Masacrul de la Abator» Cercetătorii afiliați Comunității au colportat o versiune insuficient dcoumentată, devenită clasică. De ce nu au căutat nici ei să publice documentele de bază? 

Prin urmare, putem formula o întrebare legitimă: de ce nu există o publicare integrală, critică, accesibilă a dosarelor medico-legale referitoare la asemenea evenimente cu implicații istorice majore ? Există mai multe explicații posibile: 

1. Motive arhivistice și administrative Multe fonduri medico-legale nu au fost editate critic și publicate nici pentru alte evenimente istorice majore. Nu este obligatoriu să existe o intenție de ascundere; uneori este pur și simplu rezultatul lipsei de finanțare, catalogare sau interes academic. 

2. Protecția datelor și regimul arhivelor medicale Documentele medico-legale sunt considerate documente sensibile. Chiar și după multe decenii, accesul poate fi limitat prin regulamente arhivistice și medicale. 

3. Sensibilitatea istorică a subiectului «Pogromul de la București » și «Holocaustul din România» reprezintă teme extrem de sensibile. Publicarea integrală a tuturor dosarelor ar putea genera reinterpretări, controverse și dispute metodologice pe care instituțiile sau comunitățile nu au fost dispuse să le gestioneze. 

4. Lipsa unui proiect documentar exhaustiv Cea mai probabilă explicație este că nu a existat încă un proiect academic comparabil cu publicarea integrală a arhivelor proceselor de la Nürnberg sau a unor fonduri similare din alte țări. 

Ce ar putea clarifica definitiv dosarele IML? Dacă dosarele sunt complete, ele permit:

O cercetare poate fi critică, iconoclastă și chiar profund incomodă fără a fi negationistă. Autorul nu contestă existența victimelor și nici existența crimelor; el contestă mecanismul atribuirii responsabilităților și construcția versiunii oficiale. Aceasta trebuie descrisă, metodologic, ca o cercetare critică a surselor și a interpretărilor anterioare, nu ca un exercițiu „revizionist” în sens peiorativ. În fond, istoria nu este un corpus de dogme, ci o disciplină critică. Orice concluzie istorică, chiar și una foarte solidă, rămâne în principiu deschisă verificării prin documente noi sau printr-o analiză mai riguroasă a documentelor deja cunoscute. Cum putem evalua argumentația și documentația? Vom separa evaluarea în trei planuri distincte: metoda, documentația și concluziile. 

1. Metoda: punctul forte al lucrării. Primul merit al autorului este că pleacă de la documente primare și nu de la sinteze istorice ulterioare. El procedează corect atunci când:

Din acest punct de vedere, autorul procedează ca un anchetator al surselor. 

2. Documentația: impresionantă, dar inegal valorificată. Autorul pare să fi consultat:

Acesta este un volum de muncă imens și real. Mai ales verificarea dosarelor IML este importantă. Foarte puțini autori par să fi coborât până la nivelul fiecărui dosar individual. Totuși există și o slăbiciune: autorul tinde uneori să considere că identificarea unei contradicții într-un document compromite întreaga construcție istorică. Or, în practică, arhivele sunt pline de erori; cifre divergente; rapoarte contradictorii; mărturii imperfecte. Prezența unor contradicții nu demonstrează automat falsificarea intenționată. Ea demonstrează doar că problema trebuie reexaminată. 

3. Argumentația: foarte puternică în critică, mai slabă în reconstrucție. Aici apare principala mea rezervă. Autorul demonstrează convingător că există neconcordanțe numerice, că scenariul oficial s-a cristalizat progresiv, unele documente timpurii sunt mai ambigue decât prezentările ulterioare iar anchetele s-au desfășurat într-un climat politic foarte tensionat. Aceste observații sunt legitime. Problema apare când se trece de la: „versiunea oficială are puncte slabe” la : „deci versiunea oficială este falsă”. Între cele două afirmații există un pas logic foarte mare. Un istoric trebuie să demonstreze nu doar că explicația A este imperfectă, ci și că explicația B explică mai bine ansamblul faptelor. Autorul este foarte eficient în demolarea certitudinilor, dar mai puțin convingător în construirea unei explicații alternative complete. 4. Problema centrală: cine avea controlul asupra victimelor? Aici se află, cred, adevărata miză. Autorul pune în lumină o întrebare legitimă:

Aceste întrebări sunt esențiale. Dar pentru a răsturna concluzia consacrată ar fi nevoie de ordine scrise; rapoarte operaționale; documente de transport; declarații convergente; expertize balistice; autopsii complete. Din fragmentele disponibile nu rezultă încă existența unui asemenea corpus probatoriu. 

5. Un aspect care mi se pare foarte interesant Cel mai valoros aport al lucrării nu este, după părerea mea, disputa asupra cifrei 116, 118 sau 120. Aceasta schimbă foarte puțin interpretarea istorică. Mult mai importantă este observația privind geneza narațiunii oficiale. Autorul încearcă să răspundă la întrebarea: Cum s-a format versiunea care a devenit ulterior istorie oficială? Aceasta este o întrebare istoriografică de prim ordin. De fapt, studiul este aproape la fel de mult o analiză a producerii memoriei istorice cât este o analiză a evenimentelor din ianuarie 1941. 

Documentația este bogată și remarcabilă, mai ales prin utilizarea dosarelor medico-legale și a surselor administrative primare. Critica surselor este adesea pertinentă și ridică întrebări legitime. În schimb, forța demonstrației este mai mare în deconstrucția versiunilor existente decât în edificarea unei explicații alternative complet demonstrate. 

Studiul nu este o simplă polemică ideologică. El ridică probleme documentare reale. Dar nici nu aș considera că, numai prin contradicțiile identificate, a demonstrat definitiv invaliditatea afirmațiilor acceptate de majoritatea istoricilor. Diferența dintre „a pune sub semnul întrebării” și „a dovedi contrariul” rămâne, metodologic, esențială. 

i «Prigoana și teroarea fascistă exercitată asupra populației evreești dintre granițele României, au fost tot atât de violente și distrugătoare, ca în toate celelalte țări de influență sau dominație nazistă. Deosebirea între cele petrecute în România și ceeace s’a desfășurat în țările în cari prigoana nazistă a avut manifestările cele mai oribile (Ucraina, Bielorusia, Polonia, Ungaria și Germania), constă numai în unele detalii de metodă și în diferențe în cifrele absolute și procentuale, ale evreilor uciși. România nu a avut o organizare tehnică și științifică a masacrului. Nu au fost aici camere de gaze, nici crematorii de cadavre. Nu s’a industrializat părul, dinții sau grăsimile victimelor. Dar în afară de metodele clasice de ucidere, cunoscute de când s’a inventat ștreangul și praful de pușcă, fascismul român a avut metodele sale originale de exterminare a evreilor. Aici au fost oameni bătuți până la istovire și expiere, sufocați în vagoane cu răsuflătorile astupate, vânduți din mijlocul convoaielor pentru a fi apoi omorîți și a li se comercializa îmbrăcămintea, tăiați în bucăți pentru ca, cu sângele lor, să se ungă osiile căruțelor ș. a. m. d.» Pasajul cu care începe carte de memorialistică documentară are elemente fantasmagorice evidente, pe care le subliniez. Problema existenței lor poate fi explicată psihologic. Inexplicabilă este persistența acestui pasaj în toate edițiile, inclusiv în traduceri, fără ca o cât de mică notă să atragă atenția asupra unei aberații : sângele ar fi fost folosit ca unguent de osii. În cele trei volume ale cărțiii se pa re că nu se mai revine și nici nu se evocă împrejurările unei astfel de utilizări. În schimb efectul asupra lectorului este indubitabil negativ, pune sub semnul întrebării autenticitatea altor mărturii.

Propuneri

5. Plan național de reducere a perturbatorilor endocrini

Dar între propaganda natalistă și tăcerea culturală există un spațiu de echilibru.

Propuneri.  7. O cultură publică favorabilă familiei

Nu prin moralizare. Ci prin valorizarea părinților; reprezentări pozitive în mass-media;  recunoașterea muncii parentale ca muncă socială.

O observație finală. Occidentul a rezolvat, în mare măsură, problema libertății individuale, dar nu a rezolvat încă problema articulării dintre libertatea individuală și continuitatea colectivă. Or, o societate nu poate supraviețui numai prin drepturi; ea are nevoie și de mecanisme de transmitere: a limbii, a culturii, a cunoștințelor, a solidarităților și, în ultimă instanță, a generațiilor înseși. 

Provocarea secolului XXI nu este să alegem între individ și familie, ci să reinventăm condițiile în care împlinirea individuală și continuitatea colectivă încetează să mai apară ca obiective concurente.    

Corneliu Munteanu and the Eliade Controversy: Historical Reconstruction versus Ideological Reductionism 

Am început să primesc ecouri favorabile după publicarea ultimei mele cărți intitulată Jurnalul unui Idealist. Le-am mulțumit sincer celor care au citit volumul și celor care l-au recenzat în câteva publicații. Cei mai mulți dintre ei sunt în vârstă și fac parte din vechea generație educată în spirit național. Sunt idealiști ca și mine și continuă să trăiască nostalgia timpurilor când oamenii aveau și idealuri; când răsfoiau cu înfrigurare o nouă carte or recitau poezii. Toate acestea mă fac să mă gândesc cu tristețe la generația și vremurile de azi. Un prieten îmi spunea că fiecare generație își are propria ei identitate și se pliază după vremuri. Așa o fi, dar tranziția de azi este cu totul radicală. Și mă întreb: dacă copiii de azi nu mai învață tabla înmulțirii și scrierea de mână, cum este cazul în America, și dacă se renunță la trecut fără să avem vreo idee despre ce ne așteaptă în viitor, cum va arăta lumea peste câteva decenii?

*** 

Am scris cartea Jurnalul unui Idealist pentru a face legătura cu experiența si valorile trecutului și pentru a conecta lumea de azi la viitor. Ce se va întâmpla însă dacă lanțul memoriei se va întrerupe, asa cum vor unele unele cercuri? Ne vom îndrepta rapid spre mankurtizarea de care vorbea scriitorul Chingiz Aitmatov in romanul O zi mai lungă decât veacul? 

Cartea este faimoasă pentru introducerea conceptului de mankurt – o metaforă cutremurătoare pentru o persoană lipsită de memorie, familie și conștiință istorică în urma manipulării și torturii la care a fost supusă. Procesul dezumanizării a fost aplicat în mod brutal și la noi în țară în închisorile de la Pitești, în anii stalinismului, și la închisoarea din Aiud, în anii de așa zisă liberalizare a perioadei Gheorghiu-Dej. De fapt, procesul a fost aplicat în toți anii comunismului, dar într-o formă deghizată. Puțini erau cei din culise care știau foarte bine ce urmăreau. După prăbușirea comunismului, procesul dezumanizării spirituale a început sa fie experimentat, cel puțin selectiv, la nivel global. Nu se mai lucrează cu forța și tortura, se lucrează cu mânuși de catifea... 

Se ademenește; se cumpără; se șterge trecutul; se aburește viitorul! Ce se întâmplă și ce ne așteapă? Un raport comandat în urmă cu doua decenii în Statele Unite de Fundația Kaiser a dezvăluit un fapt neașteptat: copiii americani care cresc în familii bogate în media – computere, tablete, iphone, etc... au creiere cu neuroni legati diferit decât oamenii care nu au ajuns la maturitate în astfel de circumstanțe. Aceste rapoarte arată efectul nedorit pe care media îl poate avea în viața adolescenților. Iata avertismentele: Există dovezi că astăzi oamenii experimentează o realitate biologică diferită legată de noul mediu virtual. Antropologii afirmă că Homo Sapiens s-a dezvoltat odată cu tehnologiile; că există o legătură între biologia umană și utilizarea instrumentelor. Discutând despre plasticitatea creierului uman, despre plasticitatea sa neuronală, Mark Hansen a remarcat că oamenii se nasc cu sistemele nervoase pregătite să fie reconfigurate ca răspuns la mediile in care traiesc. 

Sinaptogeneza este un proces de reconfigurare în creierul noului-născut: conexiunile neuronale care sunt utilizate se întăresc și cresc în timp ce acele care nu sunt folosite se degradează și dispar”. În propriile sale cuvinte, „Evoluția nu este doar fizică... ci și psiho-fizică; nu transmiterea genetică este cea care determină rezultatele, ci mai degrabă adaptabilitatea întregului individ, care include și beneficiile oferite prin învățare, dar și pericole inerente... (Mark B. N. Hansen, New Philosophy for New Media, Cambridge, 2005; Bodies in Code: Interfaces with Digital Media, Routledge, 2006

) La rândul ei, învățarea și plasticitatea cerebrală lucrează sinergic pentru a accelera evoluția și a-i da o anumită direcționalitate prin catalizarea mediilor. Katherine Hayles, de exemplu, a analizat dinamica dintre corp și mașină; a studiat aspectul transformator al tehnologiilor informaționale; și s-a concetrat pe limbajul uman inter-penetrat de coduri computerizate. (N. Katherine Hayles, Electronic Literature. New Horizons for the Literary, University of Notre Dame Press, 2008). Marea dilema e: Va supravietui omul-spirit in această eră nouă, sau va deveni un robot fără suflet? 

Situația nu e deloc roză in Statele Unite. Conform unui studiu recent intitulat „America’s new Generation is dumber than us/ Generația de azi a Americii este mai proastă decât noi:“Generația Z a demonstrat un declin măsurabil și documentat al abilităților cognitive și fizice fundamentale, inclusiv logica matematică, raționamentul verbal, rezolvarea vizuală a problemelor și condiția fizică de bază, determinat în mare parte de înlocuirea activităților de concentrare profundă cu mii de ore de consum digital. (https://www.thegatewaypundit.com/2026/06/americas-worst-generation-is-dumber-than-us-research/) Unde se va ajunge? Filosofii încearcă, de altfel, să înțeleagă ceea ce a devenit „cultura ecranului” și iși pun multe întrebări similare și pertinente. Asemenea întrebări au nevoie urgentă de răspunsuri înainte de a fi preluați de ape și purtați de valuri în direcții pe care nu le dorim și pentru care nu suntem pregătiți. 

Si ca să mă întorc la subiect si la ce mă doare ma întreb: Va supraviețui cartea tipărită în era electronică? Va supraviețui cultura-- așa cum o știm-- trecerii de la imagini și texte digitale la propagări acustico-vizuale? Cum vor fi oamenii de mâine prin prisma procesului actual de tranziție? *** Tinerii români de azi au o cultură națională vaga și puțini dintre ei sunt interesați de idealurile si valorile celor din trecut. Vor dobândi ei atât dimensiuni intelectuale, cât și spirituale? Or vor trăi consumându-se într-un prezent perpetuu? O statistică recentă arată că tineretul din Uniunea Europeana nu mai respectă educația și cultura și mulți tineri abandonează școala și renunță la studii. O Europă tradițional foarte educată vrea cu orice preț să devină incultă! Și ceea ce este și mai grav, e faptul că România este campioana la… retrogradare; are cel mai mare grad de renunțare la școală din Europa! Între timp, în țara noastră s-a renunțat în mare măsură și la studierea istoriei. 

Ce ar spune despre această derapare marele nostru istoric Nicolae Iorga? Ce ar spune bunicii nostri care s-au jerfit să aducă Transilvania și Basarabia acasă? Tata, sergentul Stefan Dima (în fotografie este îmbracat în uniforma de iarnă a armatei române), a luptat la Mărașești în primul razboi mondial. Și îmi povestea că pe la 1900, când era elev la școala primară, învățătorul le spunea copiilor că ei sunt generația care va lupta pentru întregirea neamului. Și au întregit și țara și neamul! Ce idealuri are generația tînară de azi? Cu greu menținem azi Transilvania în țară iar Basarabia ramâne încă înstrainată. 

Și mă întreb profund îngândurat: Este oare acest proces de decădere morală și spirituală un proces natural cauzat de tehnologia modernă? Or este dirijat în mod premeditat? 

*** 

Sunt mari semne de întrebare la care nu putem răspunde, dar un lucru este sigur: ne îndepărtăm de omul spiritual conceput de Dumnezeu și ne apropiem de forța contrară divinității. Riscăm să devenim roboți fără familie, fără de neam, fără țară și credința...fără nici un dumnezeu. Dorim oare să ajungem acolo? Și ce trebuie făcut pentru a rămâne pe drumul trasat de divinitate si oferit tuturor de însusi fiul Atot-Ziditorului -- Calea Mântuirii! 

Eseu de apărare constituțională împotriva excesului normativ 

România se află într-un moment de tensiune juridică și morală, în care invocarea memoriei istorice riscă să devină un instrument de constrângere a libertății. Actul normativ derivat din OUG nr. 31/2002, consolidat prin Legea nr. 241/2025, a depășit, în forma sa actuală, finalitatea legitimă de protecție democratică și tinde să funcționeze ca un mecanism de intimidare simbolică: un avertisment difuz adresat celor care cercetează, analizează, publică sau pur și simplu formulează păreri neconforme noii «ortodoxii». Am revenit la practica securist-comunistă de pedepsire a omisiuni de denunț? Această transformare nu este una formală, ci structurală. Când norma penală devine vehicul pedagogic, iar sancțiunea substituie argumentul, libertatea de exprimare încetează să mai fie un drept efectiv și devine o libertate condiționată. Or, într-un stat constituțional autentic, libertatea nu este concesie, ci fundament. Nu poate exista o democrație matură în care jurnalistul, istoricul, profesorul ca și cetățeanul obișnuit se întreabă dacă citarea unui document, analiza unei idei sau simpla expresie publică a unei opinii diferite de doxa impusă de stat, sub pretextul respectării unor opinii minoritare, pot genera consecințe penale. O cultură vie nu poate funcționa sub incertitudine normativă, iar agora, locul expresiei libere, publice, sau universitatea nu pot prospera sub presiunea înspăimântării juridice. În momentul în care legea devine ambiguă, aplicarea ei devine arbitrară — iar arbitrariul este forma modernă a cenzurii indirecte. Apărarea unei asemenea stări nu înseamnă protejarea memoriei victimelor, ci legitimarea unui mecanism de control. Libertatea de exprimare, consacrată constituțional, nu admite relativizări oportuniste: cenzura este interzisă în mod absolut, iar limitările sunt permise doar strict, clar și proporțional

.

Fundamentul constituțional al criticii Libertatea de exprimare este garantată de art. 30 din Constituție ca inviolabilă, iar interdicția cenzurii este formulată fără echivoc. În paralel, principiul legalității penale impune ca orice incriminare să fie clară, previzibilă și strict neechivocă. Orice abatere de la aceste exigențe transformă norma penală într-un instrument de presiune socială și ideologică, incompatibil cu statul de drept.

Analiza critică a dispozițiilor problematice 

1. Ambiguitatea noțiunii de „simbol” 

Incriminarea confecționării, deținerii sau răspândirii unor simboluri fără definirea clară a acestora creează o zonă de incertitudine juridică majoră. Lipsa delimitării între simbol istoric, obiect de cercetare sau instrument propagandistic face imposibilă anticiparea conduitei licite. În aceste condiții, legea nu mai sancționează fapte determinate, ci riscă să penalizeze interpretări. Mai grav, incriminarea „deținerii în vederea răspândirii” introduce o prezumție asupra intenției, incompatibilă cu prezumția de nevinovăție și apropiată de logica cenzurii preventive. O scriu din propria experiență și din cea a familiei mele, în anii 50 deținerea într-o bibliotecă privată a unei cărți editate de Fundațiile Regale, cu simbolul coroanei imprimat pe foia de titlu, a fost considerată probă pentru o inculpare ideologică, cu supoziția „deținerii în vederea răspândirii”. Excepțiile privind scopul educativ sau științific nu corectează problema, deoarece transferă sarcina probei asupra celui acuzat. 

2. Penalizarea ideilor și a „promovării” 

Termeni precum „promovare”, „cult” sau „idei” sunt insuficient determinați juridic. Dreptul penal clasic sancționează fapte, nu idei. În absența unei legături directe cu incitarea la violență sau ură, incriminarea discursului devine incompatibilă cu libertatea de exprimare. O asemenea formulare permite sancționarea opiniilor incomode și favorizează autocenzura. 

3. Noțiunea vagă de „minimalizare” 

Introducerea expresiei „minimalizare în mod evident” în materia negării unui episod tragic din istoria modernă, a Holocaustului ridică probleme serioase de previzibilitate. Lipsa criteriilor obiective face imposibilă delimitarea între negaționismul militant, discuția liberă și dezbaterea academică legitimă. Riscul este acela al penalizării cercetării istorice sau al impunerii unei versiuni oficiale a adevărului — ceea ce contravine libertății academice. 

4. Istoria oficializată penal 

Limitarea interpretării istorice prin referire la un cadru geografic rigid („pe teritoriul României”) introduce o formă de adevăr istoric sancționat penal. Statul nu poate deveni arbitru absolut al interpretării trecutului fără a afecta pluralismul intelectual. 

5. Distincția necesară: spațiul public vs. libertatea individuală 

Dispozițiile privind instalarea unor monumente, denumirile și simbolurile în spațiul public sunt, în principiu, compatibile cu Constituția. Dar definirea compatibilității cu spațiul public nu este apanajul unic al unor grupuri privilegiate, care tind să-și aroge privilegii fără nici un temei legal sau moral, care tind să-și impună perspectiva univocă. Dispozițiile țin de politica memoriei instituționale, dar, când sunt abuzive, afectează direct libertatea individuală de exprimare. Această distincție este esențială: statul poate reglementa spațiul public, dar nu poate controla gândirea și expresia în agora sau în spațiul intelectual

.

Incompatibilități cu standardele europene 

Libertatea de exprimare, protejată la nivel european, permite restrângeri doar dacă acestea sunt: • justificate de un pericol real,

Or, formulările analizate tind să sancționeze idei abstracte, nu riscuri concrete, ceea ce depășește limitele admisibile

.

Efectele sistemice ale legii 

Consecințele nu se manifestă neapărat prin condamnări numeroase, ci prin efecte difuze:

Un stat care își disciplinează opinia publică sau elitele intelectuale prin incertitudine penală nu își întărește democrația, ci o slăbește.

Concluzie: între scop legitim și mijloace disproporționate 

Scopul legii — combaterea extremismului și protejarea demnității umane — este legitim. Problema rezidă în mijloacele alese: vagi, excesive și parțial incompatibile cu exigențele constituționale. Legea, în forma actuală:

Principiu final de apărare constituțională 

A critica o lege nu înseamnă a relativiza trecutul, ci a proteja prezentul democratic. Fidelitatea autentică nu este față de o formulare legislativă imperfectă, ci față de Constituție. Apărarea libertății de exprimare nu este un gest polemic, ci o obligație civică într-un stat de drept. 

4 mai 2026 

Dan CULCER

De obicei, regimurile dictatoriale așază între primele lor gesturi de autoritate epurarea culturii de elementele neconforme, de personalitățile cu opinii diferite, iar pentru aceasta recurg la metode precum dărâmarea de statui, rebotezarea unor străzi, interzicerea cărților și arderea lor în public. Procedeul este ademenitor chiar și pentru anumiți intelectuali democrați care nu acceptă decât teoretic pluralismul opiniilor. Din păcate, aceste gesturi se referă nu doar la prezent, ci și la trecut. Se duc adevărate războaie cu istoria. Iar astăzi, odată cu afirmarea neomarxiștilor, a „progresiștilor”, a adepților „culturii anulate/ anihilate” („Cancel culture”), a „treziților” („Woke”), actul negării unor personalități din trecut care au avut alte atitudini decât cele actuale este tot mai des întâlnit în unele cercuri extremiste. Astfel, au fost condamnați Aristotel (care afirmase că sclavul este „o unealtă vorbitoare”), Shakespeare (pentru „cultivarea violenței”, pentru viziunea sa în „Neguțătorul din Veneția” etc.), Cervantes (pentru că și-a însușit bunuri publice sau pentru că a admis comerțul cu sclavi), Cristofor Columb (pentru că a omorât indigeni în Cuba), mulți președinți americani (proprietari de sclavi și ucigași de amerindieni), de curând răposatul papă Benedict al XVI-lea (pentru aderarea la organizația tineretului hitlerist și pentru înrolarea în armata germană în Al Doilea Război Mondial). Nici Nelson Mandela nu a scăpat fiindcă, într-un interviu, l-a făcut pe Fidel Castro model întru respectarea drepturilor omului și pentru că a opinat pentru returnarea de către statul Israel către arabi a teritoriilor „anexate” (Cisiordania, Fâșia Gaza, Înălțimile Golan). Unii dintre cei menționați și mulți alții vor fi greșit, evident, alții au greșit doar în mințile unora dintre noi, ei exprimând, de fapt, puncte de vedere proprii ori concepții morale ale epocilor în care au trăit. „A greși este omenesc, dar a persevera în greșeală este drăcesc”. Însă chiar și greșelile unor mari creatori, ale unor mari personalități nu sunt întotdeauna motive pentru ca aceștia să sufere „damnatio memoriae”.

„Deciziunile” din anii 1946 și 1948 ale Curții de Apel București și, respectiv, ale Înaltei Curți de Casație, prin care Mircea Vulcănescu a fost condamnat la opt ani de temniță grea, au fost luate în baza unei legi de pedepsire a criminalilor de război. Procesul a fost unul colectiv și s-a desfășurat în temeiul „justiției populare” de inspirație stalinistă. Totul a decurs în condițiile aservirii complete a aparatului de justiție față de ocupantul sovietic și în prezența trupelor sovietice. În acei ani, toți intelectualii români care avuseseră poziții în aparatul de stat din perioada interbelică și din anii războiului mondial erau declarați „burghezi”, „fasciști”, „hitleriști”, „dușmani ai poporului”, „dușmani ai URSS” etc. Protagonistul nostru a fost acuzat de „militare pentru hitlerism “, de permiterea intrării armatelor germane în țară, de declararea și continuarea războiului contra URSS. Or, în niciuna dintre aceste situații (devenite capete de acuzare), Mircea Vulcănescu nu a avut putere de decizie ori responsabilitate. Prin urmare, condamnările pronunțate atunci, sub un regim sovietic, de „dictatură a proletariatului”, ar trebui considerate de plano nule și neavenite (anulate) și procedat de la caz la caz, printr-o reanalizare a fiecărui dosar în parte. În 2016, Curtea de Apel București nu a confirmat sentința de condamnare a lui Mircea Vulcănescu din 1948, acuzând „încălcarea principiilor de drept” și „lipsa de echitate a procedurilor” justiției în acei ani de după război.

Dar să reluăm faptele din epocă. Despre funcționarul public Mircea Vulcănescu știm cu precizie că n-a fost membru al niciunui partid politic. Mai știm, de asemenea, că Vulcănescu, din postura de director general al Vămilor, îl refuza în 1936 pe Nae Ionescu, filosoful, care-i cerea scutiri de taxe vamale pentru un automobil. Motivul refuzului era etica profesională. Din poziția de director al Datoriei Publice, Vulcănescu refuza să voteze în 1938 Constituția lui Carol al II-lea. Aceasta reintroducea pedeapsa cu moartea, un principiu respins de teologul și filosoful Mircea Vulcănescu. Drept urmare, în ziua votării Constituției, acesta l-a anunțat pe superiorul său, Ministrul de Finanțe Mircea Cancicov, că refuză să voteze noua Constituție. Simultan, și-a înaintat demisia din funcția de director al Datoriei Publice. Pentru că demisia a fost respinsă de Carol al II-lea, Mircea Vulcănescu a rămas în funcție. El a fost acuzat de antisemitism, pentru acte comise ca subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe în timpul guvernării Antonescu, un post pe care l-a acceptat cu greu, pentru că ar fi dorit să lupte pe front împotriva Uniunii Sovietice. E limpede că etica istorismului resemnării (formulată de el) și comportamentul exemplar de funcționar public a lui Mircea Vulcănescu de dinainte de 1941 nu pot exclude practicile pentru care este acuzat de antisemitism. Cu toate acestea, tocmai etica istorismului resemnării și tocmai comportamentul exemplar de funcționar public ale lui Mircea Vulcănescu de dinainte de 1941 reclamă o cercetare atentă a practicilor pentru care acesta este acuzat de antisemitism. Acest lucru este necesar pentru a se stabili clar responsabilitatea politică a funcționarului Mircea Vulcănescu. Ca teolog și filosof de marcă, Mircea Vulcănescu nu a fost antisemit. După cum notează Gabriel Andreescu în articolul său („Câtă ideologie, câtă cunoaștere în cazul Mircea Vulcănescu “?, în „Observatorul Cultural”, 21.07.2017), instanțele care s-au succedat nu au reușit să-i găsească nici o responsabilitate personală. „Din fericire, dosarele de la CNSAS ne oferă astăzi accesul la avatarurile acestui proces și putem face, astfel, aprecieri în completă cunoștință de cauză. După circa o jumătate de an de la începerea anchetei, la 19 septembrie 1946, Procurorul delegat la Curtea de Apel București a stabilit că nu există nimic care să confirme acuzele la adresa învinuitului”. Participarea lui Mircea Vulcănescu la ședințele Consiliilor de Miniștri, în calitate de subsecretar de stat, nu constituie o vinovăție, căci : „Nici declararea, nici continuarea războiului, nici politica generală a Guvernului și nici deportările nu se dovedesc a fi fost hotărâte de vreun Consiliu de Miniștri din cele la care învinuitul a participat “. Cu atât mai puțin poate fi incriminată intervenția lui Mircea Vulcănescu „în favoarea populației evreiești, ca aceasta să-și recapete dreptul de a-și desfășura […] activitatea profesională ce îi fusese răpită de legile rasiale anterioare”. În ce privește acuzațiile în chestiunile economice, „dimpotrivă, toate faptele sale au fost exact potrivnice celor sancționate de aceste texte, învinuitul apărând cu competență și îndârjire interesele românești ce-i fuseseră încredințate, împotriva oricăror încercări de aservire față de străini (Arhiva CNSAS, Alexandru Marcu și alții, DP 000232, vol. 15, ff. 253-255)”. În ciuda acestei hotărâri de închidere a cazului, deși nu a fost depus vreun recurs în timpul legal, Curtea de Apel București a reluat procesul. Mărturii în favoarea lui Mircea Vulcănescu au depus atunci o serie de personalități precum Dimitrie Gusti, Eugen Bălan, Vasile Băncilă, Eugen Cristescu, Henry H. Stahl. Acuzațiile aduse lui Mircea Vulcănescu în chestiunea evreiască sunt, în special, indirecte, adică țin de faptul că a girat, prin prezența sa, dar și prin declarații, o serie de decizii politice împotriva populației evreiești. În martie 1941, se pronunță în problema exproprierii bunurilor evreiești : comentează criteriile de identificare ca „evreu” ; emite opinii în cazul măsurilor de „românizare a economiei” ; se implică prin declarații în privința taxelor pe care evreii trebuiau să le plătească în locul serviciului militar. Ceea ce trebui observat este că toate aceste chestiuni nu sunt decizii luate de către funcționarul public Mircea Vulcănescu, ci doar intervenții, mai degrabă tehnice, în chestiuni decise dincolo de competența sa explicită. Mircea Vulcănescu s-a pronunțat în urma unor decizii deja luate și pe care nu le putea bloca, sau a dus la îndeplinire aceste decizii. Rămâne chestiunea girării prin prezență, cu toate nuanțele care decurg de aici, și a îndeplinirii acestor măsuri, în calitatea pe care o avea în Ministerul Economiei. 

Jean Ancel, unul dintre istoricii Holocaustului românesc, acuzator, de altfel, la adresa activității celui aflat în atenția în guvernul Antonescu, notează : „Trebuie spus că Vulcănescu nu a fost în niciun fel antisemit “.

Mircea Vulcănescu este considerat filosoful și economistul Școlii Sociologice de la București, fiind ancorat profund în peisajul filosofic european. Are contribuții esențiale în „dimensiunea românească a existenței”, cu formule noi precum „personalismul teofanic”, „calapoadele de gând”, „ispitele active”, „reacțiunile tipice” ale comunității culturale românești. S-a raportat mereu la „metafizica creștină”, a studiat filosofia morală engleză din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, etica lui Kant, filosofia lui Freud. Ecourile creației sale s-au resimțit în cadrul filosofic european. Merită subliniată contribuția lui Mircea Vulcănescu la creionarea unui model etic pe care l-a denumit „istorismul resemnării”. În esență, era vorba despre un model valoric și comportamental adresat tinerilor, în special acelora din generația sa. Istorismul resemnării presupunea hotărârea tinerilor „de a asculta chemarea vremii, renunțând la ei înșiși și la autorealizarea lor, dacă trebuie, pentru a fi cu adevărat folositori altora”. În mare, aceasta a fost filosofia de viață a lui Vulcănescu. Adică un ascetism intramundan de respirație ortodoxă, care ar fi putut schimba din interior, grație exemplului personal și excepțional, practicile patrimoniale din statele periferiale întemeiate de politicieni și de rubedeniile acestora. Monahismul administrativ imaginat de Vulcănescu contrasta puternic cu ascetismul intramundan al lui Max Weber, eficient în statele metropolitane întemeiate de militari. Istorismul resemnării era complet diferit de „activismul disperării”, etica majorității tinerilor din perioada interbelică, după cum aprecia Vulcănescu. Aceștia căutau credințele la modă, spiritul de turmă și un șef căruia să i se supună orbește. Etica istorismului resemnării, căutarea originalității, respingerea ideologiilor timpului și, nu în ultimul rând, individualismul implicat de această etică sunt tot atâtea ingrediente care i-ar fi putut spori reziliența filosofului Mircea Vulcănescu față de antisemitismul vremii. 

În concluzie, Mircea Vulcănescu este o personalitate marcantă a culturii românești din secolul al XX-lea.

Mircea Vulcănescu a trăit și acționat într-o societate discriminatorie, în cadrul căreia s-a practicat în mod categoric antisemitismul. Filosoful s-a înscris în angrenajul acestei societăți și a participat indirect, a fost martor la luarea unor decizii odioase, condamnate de istorie. Dar nu ne alegem noi epocile în care trăim. Mircea Vulcănescu nu a luat în mod nemijlocit, din proprie inițiativă, decizii care să se poată înscrie în ceea ce justiția numește „infracțiuni de genocid contra umanității” și „crime de război”. Nu a fost condamnat vreodată de „Tribunalul Poporului” și nici nu a primit stigmatul de „criminal de război”. Personalitatea aflată în atenție nu a făcut parte din vreo organizație de tip fascist sau legionar. În consecință, Mircea Vulcănescu rămâne o figură luminoasă a patrimoniului culturii românești, iar numele său nu se cuvine să fie supus niciunei cenzuri. 

Notă : Pentru referințe, surse bibliografice și arhive, a se vedea „Fapte, mituri și controverse în cazul Mircea Vulcănescu”, în „Observator Cultural”, Nr. 1139, 14-20 decembrie 2022, pp. 18-19 (Interviu cu dl Ionuț Butoi, realizat de Valentin Ajder). Vezi și Ionuț Butoi, „Mircea Vulcănescu după 23 august 1944 : o dare de seamă”, publicat în volumul colectiv „Condamnare, marginalizare și supraviețuire în regimul comunist. Școala gustiană după 23 august 1944”, coordonat de Zoltán Rostás și apărut la Cartier (2021), precum și documentele procesului din 1948 de la CNSAS, editate de Dora Mezdrea și apărute la Eikon („Nae Ionescu și discipolii săi în Arhivele Securității”, volumul al V-lea : Mircea Vulcănescu, 2013). A se vedea și jurnalul Mărgăritei-Ioana Vulcănescu, „Pagini de jurnal. 1946-1948”, apărut recent tot la Editura Eikon (2022).