Who's Online
Exista in mod curent, 35 gazda(e) si 0 membri online.
Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
Languages
Select Interface Language:
|
| |
Restituiri: Liliana Corobca. Procesul de epurare a cartilor. Faza initiala. 1945-1958
Scris la Monday, December 01 @ 21:14:35 CET de catre asymetria |
Pentru crearea „omului nou”, în sens comunist și sovietic, trebuia mai întâi să-i furi unui popor trecutul și să-l falsifici, să-i distrugi identitatea națională. Epurarea cărților a avut consecințe dintre cele mai grave, contribuind la instalarea rapidă a sistemului comunist în România și la pierderi uneori ireversibile din bagajul memoriei identitare.
Aceasta este demonstrația pe bază de arhive, pe care ne-o propune cercetătoarea Liliana Corobca.
Se știe deci că procesul de epurare a cărților, după 1958, nu a mai avut caracterul barbar și definitiv al epurării prin distrugere. Dar controlul sever al circulației cărților a continuat pînă spre 1966, data la care în anticariatele de stat erau acceptate spre vînzare rămășițele bibliotecilor particulare, care scăpaseră de confiscări sau de distrugerea datorată fricii proprietarilor de a li se găsi, la eventuale perchiziții, cărți interzise. Redistribuirea lor spre persoane de încredere, ca să folosim terminologia securistă care desemna infirmatorii confirmați, probabil și membrii de partid care nu figurau cu angajamente la dosar, redistribuirea prin anticariate era însă controlată, fiindcă natura secretă, periculoasă a cărților editate înainte de 1948, era o dogmă. Mai funcționau excepții, pe bază de relații personale.
Astfel, fiind simpatizat de o fostă librăreasă de la Librăria Cartea rusă din Cluj, care mă cunoștea de când aveam 1o ani, drept statornic cumpărător de carte, între 1966 și 1969 am putut cumpăra prin anticariat și apoi direct de la văduvă, resturile bibliotecii preotului Noveanu, bibliotecă din care mare parte fusese cumpărată de Biblioteca Academiei sau de Biblioteca universitară din Cluj. Dar cei care aveau acces legal la colțul cel mai ascuns al anticariatului erau unii universitari clujeni, redactori de reviste și ziare care obțineau o patalama de la județeana de partid sau o recomandare a unui profesor universitar de încredere, activist de partid de preferință, precum fusese criticul Ion Vlad. Tot astfel era distribuită cartea străină, mai ales în franceză, care începuse să intre în librării. Dar vânzarea cărții străine de import, mai ales aceea atât de formalistă, bizar tolerată, din colecția Tel Quel sau tipărită la Editions de Minuit, ca Noul Roman, cea care a indus prin ricoșeu orientarea textualistă la noi, rămânea dirijată și achizitionarea ei, la prețuri acceptabile, constituia până târziu spre 1980, un privilegiu bine dozat de partid.
Mai existau, în anii 50, anticari privați tolerați, nu se știe de ce, sau tocmai pentru că astfel, folosindu-i ca informatori, se putea urmări, prin clienți cunoscuți, filierele de circulație a tot ce nu era propagandă, discurs pseudo-filosofic oficial, dogmă comunistă sau național-comunistă.
Am serioase suspiciuni că Sterescu, anticar bucureștean despre care scriu ca despre o enigmă atâția intelectuali care s-au aprovizionat din fondurile sale, era și informator. E curios că nimeni nu a cerut, până acum, dosarul de rețea, cel de informator al acestui personaj extraordinar. Un privilegiu atât de extravagant, în condițiile comunismului, al comerțului privat de carte interzisă, nu putea să funcționeze fără voie de la poliție.
Pentru cărți nu mai periculoase, de pildă trilogia lui Lucian Blaga, în anii 70 la Făgăraș, se făceau încă perechiziții ți se deschideau dosare de urmărire informativă unor profesori suspectați că difuzează spre lectură cărți interzise, marea sperietoare fiind filosofia idealistă și ideologia legionară, în cuibul care continua să fie, după opinia Securității și poate chiar era cu adevărat, fosta zonă a rezistenței anticomuniste făgărășene. Un brutal paradox ideologic, atunci când se vedea aproape cu ochiul liber ce rețele se țeseau între național comunismul ceuașist și foști legionari, deveniți informatori și emisari ai propagandei în străinătate, în aceiași perioadă. (vezi DUI - C. Moraru, din arhivele CNSAS)
Dan Culcer
Liliana Corobca
Procesul de epurare a cărților
(pe baza documentelor din Arhivele Naționale ale
României)
“Legenda spune că juanjuanii, cotropitorii de odinioară
ai ținutului Sarî-Ozeki, își tratau prizonierii
cu o cruzime fără seamăn. Uneori îi vindeau robi
prin ținuturile învecinate, și acest lucru era
socotit un mare noroc, pentru că un rob putea, mai devreme sau
mai târziu, să fugă îndărăt, în
patrie. Însă cei pe care juanjuanii și-i păstrau
aveau parte de o soartă cumplită. Juanjuanii ucideau
memoria robilor, mai cu seamă a celor tineri, printr-o caznă
înfricoșată: îmbrăcarea capului în
șiri. Capul victimei era, mai întâi, ras la
piele, iar firele de păr smulse, cu migală, din rădăcini.
Între timp, alți juanjuani, meșteri în această
îndeletnicire, înjunghiau pe-aproape o cămilă
bătrână. Jupuind-o, alegeau mai întâi
[...] pielea cea mai butucănoasă, mai groasă, de pe
grumaz. Tăiau această piele în bucăți pe
care le întindeau numaidecât, aburite încă, pe
capetele rase ale prizonierilor, de care ele se lipeau într-o
clipă, ca niște plasturi, alcătuind ceva asemănător
căștilor de baie astăzi. Asta înseamnă a
îmbrăca un șiri. Cel supus unui asemenea
tratament fie că murea, neputând îndura chinurile,
fie își pierdea memoria, transformându-se într-un
mankurt – rob ce nu-și mai amintește propriul
trecut.”
„Lipsit de personalitate, mankurtul prezenta numeroase avantaje
economice. Era totuna cu o făptură necuvântătoare,
și de aceea întru totul obedient și inofensiv. Nu se
gândea niciodată să fugă. Pentru orice stăpân
de sclavi, lucrul cel mai de temut era revolta lor. Orice rob e un
virtual răzvrătit. Mankurtul era, în felul lui,
singura excepție.” „Toate gândurile lui se
îndreptau spre îndestularea pântecelui. Altă
grijă n-avea.”
„E mult mai lesne să-i tai unui prizonier capul sau să-i
pricinuiești cine știe ce vătămare întru
înfricoșarea duhului dintr-însul, decât să-i
distrugi memoria, judecata, smulgând din rădăcină
tot ceea ce poartă omul cu sine până la răsuflarea
din urmă, ceea ce, la urma urmei, rămâne singura
avere ce-o duce cu el, căci e inaccesibilă altora. Dar
juanjuanii nomazi, care aduceau din bezna istoriei lor cea mai feroce
dintre barbarii, au râvnit și la acest miez sacru al
omului. Ei au găsit mijlocul de a smulge robilor memoria cea
vie, săvârșind astfel, împotriva naturii umane,
cea mai cumplită dintre nelegiuirile imaginabile și
inimaginabile.” 1
Pentru crearea „omului nou”, în sens sovietic,
trebuia mai întâi să-i furi unui popor trecutul și
să-l falsifici, să-i distrugi identitatea națională.
Mai puțin dureroasă decât o piele de cămilă
aplicată pe capul ras, epurarea cărților a avut
consecințe dintre cele mai grave, contribuind la implementarea
rapidă a sistemului comunist în România.
Departamentul Politic al
Comisiei Aliate de Control cenzura anumite publicații
periodice (în special cele politice) încă din 1944,
dar controla, de fapt, toată presa, acordând vize
“pozitive” sau “negative”. Există
numeroase tabele cu reviste și ziare propuse spre avizare
cenzorilor sovietici, răspunsul fiind: „Comisiunea Aliată
de Control în România nu are nimic de obiectat împotriva
apariției publicației…”2
sau „ găsește nepotrivit timpului de față
apariția următoarelor publicații periodice”3.
Controlul
asupra presei fiind asigurat, a urmat procesul de
distrugere al cărților. Primul Decret-Lege4
(emis la 2 mai 1945) privind epurarea
cărților anunța înființarea
unei Comisii în cadrul
Ministerului Propagandei pentru „întocmirea
listei tuturor publicațiilor periodice și neperiodice
apărute în România de la 1 ianuarie 1917 până
la 23 August 1944 cu caracter legionar, fascist, hitlerist, șovinist,
nazist sau pasagii dăunătoare bunelor relații ale
României cu Națiunile Unite”.
Formată
din
delegați de la Comisia Română pentru Aplicarea
Armistițiului, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul
Artelor, Societatea Scriitorilor Români și Academia
Română, Comisa de cenzură era coordonată de
ministrul Propagandei Petre Constantinescu-Iași5
Trebuie remarcat faptul că într-o perioadă foarte
scurtă de timp au fost epurate zeci de mii de cărți
care nu aveau deloc caracter fascist, legionar, șovin etc. Nu
s-a respectat nici criteriul cronologic ( adică anul 1917,
începând cu care urma să se epureze cărțile),
fiind distruse, de pildă, manuscrise mănăstirești,
datând din secolele XIV-XVI.
Numărul membrilor
din Comisie era prea mic (variind între 10-16 persoane), față
de cantitatea uriașă de cărți cenzurate timp de
doi-trei ani (în prima etapă a epurărilor). Această
comisie aviza probabil liste deja făcute de consilierii din
județe, de funcționarii ministerului și de comisii
improvizate pe lângă marile biblioteci, din care făceau
parte profesorii universitari.
Între anii 1944 -
1948, epurarea s-a făcut în cadrul
Ministerului Propagandei, Serviciul Aplicării Armistițiului,
mai târziu Serviciul Defascizării. În momentul
efectuării primelor „razii”, la doar câteva
zile de la publicarea decretului (între 11 -22 mai 1945),
cenzorii, împuterniciți ai Ministerului Propagandei6
aveau două scopuri: de a epura o serie de cărți deja
interzise și de a confisca un exemplar din fiecare volum
disponibil în librării, anticariate, biblioteci, spre a fi
oferit Comisiei de Cenzură a Ministerului Propagandei.
În 1948 acest
minister își schimbă denumirea în Ministerul
Informațiilor. În același an, fostul Minister al
Culturii Naționale și al Cultelor, transformat în
Ministerul Artelor, fuzionează cu fostul Minister al
Propagandei, devenind Ministerul Artelor și Informațiilor.
În această perioadă epurarea va fi coordonată de
Direcția Presei, Direcția Literară și Direcția
Regionalelor (conduse de George Ivașcu, Mihai Novicov, Alex. I.
Ștefănescu și alții). În țară,
controlul cărților era făcut de consilierii culturali
(funcționari ai Ministerului Artei și Informațiilor).
Epurările se făceau pe baza listelor publicate în
Monitorul oficial7,
a broșurilor “Publicațiile scoase din circulație
până la 1 august 1945”, “Publicațiiile
interzise până la 1 mai [sau 1 noiembrie] 1948”8
, precum și a listelor și dispozițiilor emise de
directorii cenzurii, de-a lungul anilor.
Procesul
„Defascizării”, înțeles de la bun început
în mod arbitrar, în anii’50 va atinge absurdul și
grotescul. Dacă în primele liste de cărți
interzise, din 1945, alături de Corneliu Zelea Codreanu sau
Horia Sima, figurau Alexandru Marcu, Iuliu Maniu, Ion Mihalache,
Pamfil Șeicaru și alții care trebuiau să dispară
din conștiința unui neam, pentru că erau valoroși,
și nu legionari, peste patru ani, “NORMEle
DE LUCRU PENTRU SERVICIUL DEFASCIZARE”9
vor include următoarele
categorii de cărți care trebuie epurate: Romane criminale,
Aventuri cavalerești, cărți “sentimentale”,
“Cu simpatii pentru Occident”, ocultiste, spiritiste,
mistice, Povești (cu mențiunea: “Recomandabile numai
cele din sursă sovietică. Cele cu morală
individualistă burgheză sunt nedifuzabile și se vor
retrage treptat din circulație.”), romane erotice
(precizându-se că “Dacă e dragoste sănătoasă,
optimistă, legată de viață, sunt recomandabile.
Cele ce urmăresc ațâțarea simțurilor,
maladive, sunt nedifuzabile și se vor scoate din biblioteci”).
Consilierii
culturali aveau dreptul de a dispune ca toate publicațiile
interzise să fie arse (doar anumite biblioteci mai mari aveau
depozite legale, unde se păstrau câteva exemplare din
cărțile scoase din circulație). Deseori, interpretând
greșit dispozițiile, funcționarii zeloși
înțelegeau să ardă întreaga bibliotecă.
Cenzorii de la centru, veniți să vadă cum a decurs
epurarea, descopereau că nu mai au ce controla. Valoroasele
biblioteci particulare, aparținând elitelor care se aflau
în închisori, au fost jefuite și distruse. După
desființarea bibliotecilor particulare, cenzorii au urmărit
desființarea anticariatelor, făcându-se liste cu „Anticarii reacționari și fasciști”10
care urmau a fi persecutați. Într-un raport de activitate
se precizează că „munca serviciului nostru a fost
ușurată în ceea ce privește circulația
cărților în librării prin centralizarea în
centrul de difuzare a cărții, în schimb comertul de
anticariat aflat în mâna particularilor, a căror
preocupare era în cel mai bun caz pur comercială, dacă
nu chiar de-a dreptul dușmănoasă clasei muncitoare,
dădea prilejul difuzării largi a otrăvii acumulată
de burghezie în decursul lungilor ani de exploatare
sângeroasă”11.
Urmau
a fi pedepsiți nu doar cei care dețineau librării,
anticariate sau biblioteci particulare, dar și persoanele care
refuzau să participe la epurarea propriu-zisă. Iată ce
i se răspunde, de pildă, unui cenzor din provincie:
„Deoarece din rapoartele Dvs. de activitate pe lunile August,
Septembrie, Octombrie 1948, reiese indolența manifestată de
învățători în munca de epurare a
bibliotecii, vă rugăm a ne da toate datele precise (numele
învățătorului, școala, comuna) pentru a
putea lua măsuri în consecință”12.
Odată cu
înființarea Direcției Generale a Presei și
Tipăriturilor, în mai 1949, epurarea a fost făcută
de angajații Serviciului „Controlul Cărții”,
din cadrul acestei instituții (a cărei denumire mai exactă
este „cenzura comunistă”). Renunțându-se
la termenul „defascizare”, listele cu cărți
scoase din circulație vor oglindi evoluția vieții
politice. De-a lungul anilor, vor fi epurate „Lucrări,
broșuri, scrise de elemente antipartinice demascate de Plenara
C.C. a P.M.R.”, „Lucrările grupului antipartinic
demascat în U.R.S.S.”, „Lucrări, broșuri
ale grupului trădătorilor din Ungaria și scriitorilor
contrarevoluționari”13
(după revoluția din Ungaria); „Cuvântări
ale conducătorilor P.C.U.S., P.M.R. șl ale partidelor
frățești, ținute cu ocazia unor zile festive,
îmbibate de cultul personalității”, „lucrări
care cuprind citate sau referiri anti-titoiste”; „cărți
și broșuri dedicate în întregime proslăvirii
unui conducător și în special lui Stalin” (după
moartea acestuia), “Lucrări
care cuprind teze teoretice greșite”14
etc. Erau epurate de asemenea cărțile scriitorilor sau ale
savanților care plecau/ fugeau în străinătate.
În 1953, Serviciul „Controlul
Cărții” devine „Control Biblioteci,
Anticariat”și este format din două „sectoare de
muncă”:
Secția Editură care are, printre
altele, sarcina de a elabora periodic liste de „lucrări
depășite” și secția Control care
„urmărește felul în care sunt executate
dispozițiunile de scoatere din circulație a tipăriturilor
din listele de cărți depășite”, “paralel
cu secția editurii dă avizul de topire către Fondul
Special al Cărții și de repartiție a fondului
special către anticariat”.15
În cadrul acestui serviciu sunt implicați opt “tovarăși”.
În 1958, în urma unui “Referat
asupra desființării Unității „Controlul
circulației tipăriturilor”16
, atribuțiile acestui serviciu trec asupra altor unități
D.G.P.T. (ale cenzurii) și asupra organelor Ministerul
Învățământului și Culturii. De fapt,
putem spune că, în acest an, procesul barbar de epurare a
luat sfârșit, chiar dacă intezicerea cărților
devenise un fenomen obișnuit în regimul comunist.
Ceea ce nu se poate afla
pe baza documentelor din arhivă este numărul cărților
epurate. Conform listelor cu cărții interzise s-a stabilit,
numai pentru perioada 1945-1948, cifra de 8.779 (Marian Petcu) sau
8.438 (Paul Caravia) de titluri, nu volume. Este o cifră
aproximativă, pentru că, în primul rând, în
multe localități, bibliotecile au fost distruse fără
a se ține cont de vreo listă, citez dintr-un raport făcut
la Galați: „În urma unei dispoziții a C.C.M.
s-au distrus toate cărțile editate înainte de 23
august 1944, fără niciun fel de criteriu.17”.
În al doilea rând, cenzorii erau încurajați să
interzică volume care nu figurau pe listele lor: „Epurarea
conform broșurilor fusese făcută anterior, totuși
am blocat 160 volume, susceptibile de epurare și altele
neprevăzute în liste dar pe care le-am răsfoit și
am constatat că sunt dăunătoare din toate punctele de
vedere”18.
În 1949, conform unui „Tabel de județele care au în
depozit cărți scoase din circulație”, numărul
volumelor este de circa 363, 516, cantitatea în kilograme fiind
192, 178.19
Studiind rapoartele
cenzorilor, listele cărților destinate „valorificării
prin topire”, tabelele cu autori interziși de-a lungul
anilor, devine evident fenomenul de distrugere a patrimoniului
național și transformarea culturii într-un instrument
eficient de propagandă și manipulare.
(Această comunicare
a fost prezentată în cadrul Simpozionului Internațional
„Stat și viață privată în regimurile
comuniste”, Ediția III, 3-5 iulie 2008, Mănăstirea
Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus, România și
va apărea în revista „Stare de urgență”,
Chișinău, nr. 10, 2008)
|
Associated Topics
|
|
| |
Azi
Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine?
S'inscrire a Societatea de maine
Intrati in Societatea de maine
Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
|
|
|
Inscriere : fr.groups.yahoo.com
Se dedica profesorului Mircea Zaciu
|
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga
|
Identificare
Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |
|
|