Who's Online
Exista in mod curent, 23 gazda(e) si 0 membri online.
Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
Languages
Select Interface Language:
|
| |
Polemici: Claude Karnoouh.America, America, Un raspuns lui Vladimir Tismaneanu
Scris la Tuesday, April 26 @ 17:02:40 CEST de catre asymetria |
Textul apare în Asymetria cu acordul autorului. Prima publicare în CRITICATAC.
America… America… Un răspuns lui Vladimir Tismăneanu
Atunci când Tismăneanu și acoliții
săi afirmă, preluând psalmodia arhicunoscută a „noului” filozof francez
Bernard Henry Lévy (s-ar spune, practic, un plagiat!), că a fi
antiamerican echivalează cu reunirea extremelor, că a fi antiamerican
înseamnă a fi antidemocrat, antiumanist, antisemit, pe scurt, că a fi
antiamerican ar însemna incarnarea barbariei, avem sentimentul că
ascultăm un discurs inspirat de cel mai rău dintre totalitarisme, pe
tema: „Cei care nu sunt cu noi nu doar că sunt împotriva noastră, ci, la
urma urmelor, nu sunt nici măcar ființe umane!”. Sigur, acestea sunt
opiniile lui Tismăneanu & Co, și este dreptul lor… Cu toate astea,
aspectul mistificator al antiamericanismului pe care îl denunță
Tismăneanu nu poate fi contrazis prin argumentele simpliste pe care le
propune pentru a indica evidenta multiplicitate a țării-continent. A
spune că Statele Unite înseamnă diversitate, ba chiar o mare
diversitate, înseamnă a-ți împăna discursul cu tot felul de clișee
tocite: Nordul, Sudul, Estul, Vestul, elitele, diversele fațete ale
poporului, plus restul falselor diferențe, Obama, Bush, democrați,
republicani, și am putea continua noi lista cu celelalte clivaje, precum
albii, negrii, amerindienii (atâția câți au mai rămas!),
latinoamericanii, asiaticii etc. Fără a avansa prea adînc în dinamicile
unei profunzimi istorice, sociale și politice precise, iată portretul
convențional al unei Americi destul de cumsecade. Orice-ar crede
Tismăneanu, antiamericanismul este departe de a fi creația mitică a
antiumaniștilor, chiar dacă s-ar putea uneori ca ea să joace un rol
oarecum fantasmatic, de fațadă a neputincioasei gândiri politice
europene, sunt de acord.
Antiamericanismul acoperă, totodată, o poziție
politică serioasă, el este și rezultatul unei analize critice care poate
fi nuanțată pe larg, așa cum vom arăta mai departe. însă critica
antiamericanismului mitic, după Tismăneanu, oferă avantajul de a ridica o
problemă de fond cât privește natura subiectului și obiectului acestei
Americi, întrucât a fi anti- înseamnă să ai încă un un raport pasional
cu ea, unul plasat în același câmp semantic cu cei care o adulează. Ce
este, în definitiv, cu această Americă de care ne pasionăm?
Banalele aspecte ale diversității menționate mai sus, la care face
referință și gașca tismăneană atunci când îi acuză de barbarie pe cei ce
disprețuiesc viguros politica externă sau națională a Statelor Unite,
pe criticii clasei lor conducătoare, pe oponenții capitalismului lor
nelegiuit pe care-l scoate la iveală o dată în plus criza economică
începută în septembrie 2008, sunt oare ele avansate pentru a propune
imaginea unei Americi împărțite pur și simplu în paradigme moderate?
într-un cuvânt, așa cum sugerează Tismăneanu, ar fi SUA emblema Binelui,
a Frumosului și-a Adevărului? N-or fi ele, atunci, cumva autentica
reincarnare a idealității platoniciene, așa cum sugera, nu așa demult,
și Președintele Reagan, pe când califica URSS ca fiind „imperiul
Răului”? Afirmație care presupunea, cu evidență, că SUA erau (și rămân)
împărăția Binelui pe Pământ, căci dacă există un „imperiu al Răului”,
acesta nu se poate defini decât în raport cu un „imperiu al Binelui”,
fiindcă în lipsa Răului, nici Binele nu-i cu putință, Răul fiind, așa
cum ne învață mitul Căderii din Paradis, esența libertății umane,
întrucât chiar existența acesteia îi permite omului să aleagă Binele
împotriva lui… De unde și esența întotdeauna tragică a libertății umane.
Cu toate astea, ne rămâne o întrebare. Ce mai rămâne în Ceruri dacă
Statele Unite sunt înfăptuirea împărăției Binelui și Civitas Dei pre
Pământ… asta să însemne oare că Dumnezeu s-a oploșit pe undeva pe la
Casa Albă și că acela aflat la dreapta lui, Președintele, ar fi
întruparea profetului lui pământesc? întrezărim aici prelungirea
vechiului mit al Părinților fondatori ai Statelor Unite, acei austeri
prezbiterieni plecați din Anglia pentru a înfăptui Ierusalimul terestru
pe un alt continent, ai cărui localnici, indienii, erau priviți ca
ținînd, mai mult sau mai puțin, de regnul animal[1].
într-atât era Cetatea Domnului, încât credința aceasta o afirmă și
bancnotele, „In God we trust”, căci, ca buni protestanți, ei proclamau
dinaintea lumii întregi că orice activitate aducătoare de profit era un
semn al Grației și calea Mântuirii.
Dar de atunci SUA s-au schimbat mult. Tărâm al imigrației în masă, cu
excepția unei elite anglo-saxone, aflată la originea celor mai de sus
clase conducătoare, ai căror membri sunt cooptați cu multe precauții,[2]
țara-continent este o federație de state profund marcate până de curând
de un teribil război civil și de foarte tardiva emancipare a
afroamericanilor (mișcarea pentru drepturile civice în decursul anilor
’60)[3].
Conglomerat al mai tuturor popoarelor lumii, Statele Unite s-au
prezentat deopotrivă ca loc al unei vieți îmbelșugate, adevăratul mit al
„the New Frontier” și al „American way of life”, visul american, cât
și, de la sfârșitul anilor ’80, pentru mulți, ca locul unei sărăcii
profunde, făcând din această țară-continent „cea mai bogată din țările
lumii a treia”, cum sublinia economistul K. Galbraith. SUA sunt mai mult
decât multiple, ele sunt profund contrastante, contradictorii,
paradoxale, ba chiar, pe dedesubt, cazanul unde fierbe o surdă și
permanentă luptă de clasă, amestecată uneori cu aceea dintre rase, cum
au demonstrat-o odată revoltele din ghettourile negre și cum o arată în
acest moment mișcările salariaților de la Madison (capitala
Wisconsinului). Există, așadar, mai multe State Unite ale Americii în
interiorul Statelor Unite ale Americii, a căror Uniune se menține prin
violență, așa cum s-a văzut în cazul teribilului război civil – unul din
primele războaie moderne în care teroarea instaurată asupra populației
civile a ținut de tactica militară. însă nu doar că Uniunea s-a menținut
prin teroare, ci Statul federal menține o ordine feroce ori de câte ori
începe să dea în clocot câte o revoltă mai serioasă, fie aceasta
revolta studenților împotriva războiului din Vietnam sau cea din
ghettourile negre sau latino, o violență socio-politică exercitată
asupra civililor necunoscută în majoritatea țărilor europene.
Dar și noi avem preferințele noastre, pasiunile noastre americane, și
ele nu sunt acelea pe care le laudă Tismăneanu și prietenii săi. în ce
ne privește, noi urâm America aceea care i-a exterminat pe indieni („a
good Indian is a dead Indian”), aceea care i-a linșat pe „cioroi”
[„nègres”] până în 1962, aceea a spărgătorilor de grevă cu pușca și cu
revolverul, a asasinării sindicaliștilor (Grapes of Wrath), aceea care a
declanșat sub pretexte false războaiele din Vietnam,[4]
din Irak și din Afganistan; urâm America aceea care susține cele mai
rele dictaturi (a lui Pinochet în Chile, a generalilor argentinieni,
Indonezia lui Suharto, Arabia Saudită sau Yemen, și atâtea altele); noi
respingem America de la Guantanamo, cu al său cortegiu de torturi
sistematice în numele democrației „înțeleasă bine” de lobby-ul
militaro-industrial, și mai detestăm și America aceea care de cinzeci de
ani impune Cubei embargoul. Nu ne place America apartheidului de clasă
(cf. Mike Davis, City of Quartz[5]),
a bancherilor-bandiți, făptași ai celei mai mari crize economice din
1929 încoace. Deschis și fără jenă, suntem împotriva acestei Americi,
atât de apreciată de cei mai nefaști neoconservatori și de Tismăneanu,
tot așa cum, altădată, am fost oponenții intransigenți ai versiunii
comunismului pus în practică de către staliniști!
Dar există o altă Americă, pe care o prețuim adesea, uneori cu nuanțe
sau chiar cu rezerve. Noi iubim America Primului Amendament, avînd
rezerve față de Constituția sa, deoarece, dacă ea punea bazele
democratice ale noii uniuni, îi excludea de la dreptul de vot pe negri,
așa cum excludea femeile, pe amerindieni și pe săraci, și tot de aceea
respingem America învingătorilor în războiul civil, atunci când ea este
totuna cu carpetbaggers și scalawags de după același
război civil; noi iubim America greviștilor care au inventat 1 Mai, a
lui Sacco și Vanzeti, dar nu pe aceea a gangsterismului lui Rockefeller;
iubim America lui Steinbeck, a lui Hemingway, Dashiell Hammett,
Faulkner și Charlie Chaplin, dar nu pe aceea a lui Hearst sau Hoover,
paranoidul de la FBI. Noi iubim America lui John Ford, dar nu pe cea a
lui Henry Ford, Reagan sau Bush senior-junior, a lui Warren Buffet, Fox
News și nici pe cea a lui Standard Oil; noi iubim America jazzului (cea
mai mare invenție culturală a Statelor Unite, o invenție a negrilor), a
lui Louis Armstrong, Billy Holiday[6],
Lester Young, Miles Davis, Dizzy Gillespie, Thelonius Monk, Sun Ra, dar
o respingem pe aceea a lui Britney Spears, Michael Jackson sau Beyoncé.
Iubim America Susanei Sontag, a lui Ralph Nader, a lui Woody Allen, dar
nu pe aceea a Madeleinei Albright ori Hillary Clinton; iubim America
din Catcher in the Rye, din There Will Be Blood, din No
Country for Old Men, America fraților Cohen, a lui Oliver Stone,
și nu pe cea a lui Rambo-Stallone. Și, last but not least, noi
iubim America Black Panthers, a Angelei Davis, a lui Paul Mattick, a lui
Chomsky, a lui Norman Finkelstein, a revistelor Tikkun și CounterPunch,
cea a American Workers Party și a American Socialist Party, iar nu
aceea condusă de un partid unic, împărțit în două tendințe aproape
identice care-și dau mâna, republicanii și democrații. Toată această
colecție de preferințe, pentru a spune că noi iubim o anumită Americă,
în mod sigur cea pe care o urăște Tismăneanu, laolaltă cu oamenii săi.
Și ce dacă? America noastră este asta.
De fapt, Tismăneanu ar dori să-nghițim fără crâcnire gogoașa, el vrea
să arate și să demonstreze valoarea „umanistă” a politicii imperiale
grosolane a SUA și, de aceea, în pofida tuturor diferențelor de care
vorbește, țara pe care o prezintă cititorilor săi este una monolitică,
unde contestarea ar fi marginală. E adevărat că în afară se știu puține
din cele ce se petrec cu adevărat în miezul multiplicității americane,
în ale sale counties, în marile orașe, în zonele sale rurale, într-atât
de econoamă cu știrile e mass-media europeană la comandă. Cu toate
astea, cei care înțeleg engleza e suficient să se conecteze la canalele
TV și radio Democracy Now, conduse de admirabila Amy Goodman, pentru a
avea o panoramă cu totul diferită asupra vieții politice, sociale și
culturale din Statele Unite, asupra politicii lor externe, a situațiilor
din America de Sud sau din Orientul Mijlociu etc.
La urma urmei, Tismăneanu se comportă în bună tradiție culturală, ca
un bun politruc propagandist lucrând pentru un stăpân care-i plătește
simbria (nădăjduim substanțială) și care găsește în România, țara lui de
origine, lacheii obișnuiți, aceiași sau copiii celor care le văcsuiau
cizmele sovieticilor după 1945 și nepoții celor care făcuseră aceeași
treabă cu ciubotele teutone! Iar astăzi, ca și altădată, e nevoie de
propagandiști, fiindcă, o arată toate sondajele, SUA au devenit țara
care atrage cea mai multă ură în întreaga lume a treia.
La urma urmei (și-a socotelilor din conturi) ce importanță să
atribuim declarațiilor brutale ale lui Tismăneanu?
România, ca putere
strategică și tactică în zona Mediteranei, nu contează. Țara își poate
manifesta pe ici, pe acolo, prezența simbolică, dacă i se ordonă, dar
asta nu-i garantează un plus de prestigiu. Dacă țara interesează
capitalismul mondializat, e în calitatea ei de loc de extracție a unei
importante plusvalori, deja considerabil diminuate prin scoaterea la
mezat a celor mai valoroase piese ale industriei române (cu excepția
industriei extracției petrolului, dar nici asta nu va întârzia prea
mult!), vândute pe nimic, precum fabricile de ciment de la Turda la
Bouygues, combinatul siderurgic din Galați – la Mittal, gestiunea
gazului din București și din sudul țării – la GDF-Suez, din nordul ei –
la E.on, apa din București – la Veolia etc. … De fapt, a fost vorba de
un adevărat hold-up al economiei naționale, căci aceste mândreți
industriale au fost construite și valorificate prin munca și sudoarea
poporului, care n-a avut nici un avantaj din asta, afară de acela,
pentru majoritatea angajaților, de a fi fost dați afară și trimiși în
șomaj.
De altfel, ne cam plictisește că avem a răspunde atâtor stupidități,
dar credem că e de datoria noastră să o facem, nu pentru a mai câștiga
niște glorie (căci nu comentându-l pe-un Tismăneanu îți faci gloria,
poate chiar dimpotrivă), ci pentru a lăsa o mărturie generațiilor
viitoare, ca să știe că în luna lui aprilie 2011, în România, câteva
persoane au refuzat să se lase înșelate cu niște clișee grosolane scoase
de-a dreptul din arsenalul ruginit al propagandei imperialiste și al
contrapropagandei din vremea Războiului Rece.
Ce contează dacă în acest act de critică a puterii centrale a
mondializării capitaliste, dezlănțuite și dezordonate în același timp,
apar și unele inconveniente de carieră. A acționa astfel și fără griji
înseamnă, credem, a manifesta exemplul însuși al sensului libertății
umane, pe care numai Dasein-omul o poate asuma în plenitudinea
sa, în numele alétheia (dezvăluirea a ceea ce se ascunde),
celălalt nume al Adevărului. Și iată cum, pornind de la un exemplu
mediocru (căci Tismăneanu este orice, numai un adversar de anvergură
nu!), regăsim o prea antică lecție de etică politică, aceea a Antigonei…
Dovadă, odată în plus, că grecii din marele veac al lui Pericle vor fi
pus deja toate jaloanele unei etici a politicii caracteristice
modernității…
Domnul Tismăneanu, lansându-și în cele patru vânturi aserțiunile
infamante, ne-a făcut pe noi – intelectualii numiți de stânga, în
diversitatea noastră uneori contradictorie, câteodată chiar antinomică –
niște barbari, subînțelegându-se aici sub-oameni. Nu puteam decât să-i
răspundem ad hominem et ad personam cu vivacitatea pe care o
reclamă astfel de aserțiuni.
Claude Karnoouh
București, aprilie 2011
Traducere de Igor Mocanu
Note
[1]
După disputa de la Valladolid din 1550, puterea spaniolă a Majestății
Sale Preacatolice le-a recunoscut totuși natura umană și, din acest
punct de vedere, a condamnat înrobirea lor. Ceea ce nu a fost cazul
nicicând la protestanții puritani.
[2]
Georges Washington, întîiul președinte al Statelor Unite, era de
origine engleză, din Essex… pe linia străbunicilor lui, la fel cum din
Essex era și John Adams, al doilea președinte al Statelor Unite, în timp
ce Thomas Jefferson, cel de-al treilea președinte al Statelor Unite,
provenea din Țara Galilor și Scoția.
[3]
Ultimul linșaj al unui negru a avut loc în 1962! Cf. remarcabilului
film al lui Alan Parker, Mississippi Burning (1988).
[4]
Nancy Zaroulis, Gerard Soullivan, Who Spoke Up? American Protest
Against the War in Vietnam 1963-1975.
[5]
Cf. dosarul Mike Davis din ultimul număr al revistei Idea artă +
societate, Cluj, nr. 36-37, iarna 2010.
[6]
Billy Holiday a cântat poemul lui Abel Meeropol, alias Lewis Allan, Strange
Fruit, în care denunța linșajul negrilor. Iată prima strofă:
„Southern trees bear a strange fruit / Blood on the leaves and blood at
the root / Black body swinging in the Southern breeze / Strange fruit
hanging from the poplar trees”…
|
Associated Topics
|
|
| |
Azi
Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine?
S'inscrire a Societatea de maine
Intrati in Societatea de maine
Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
|
|
|
Inscriere : fr.groups.yahoo.com
Se dedica profesorului Mircea Zaciu
|
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga
|
Identificare
Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |
|
|