De aceea mesajul meu nu poate fi decât scurt și cuprinzător. Să-l cuprindă în îmbrățișarea frățească pe care ar trebui să o putem realiza nu doar la nivelul indivizilor. Ne-am întâlnit cu decenii în urmă și am putut verifica că nu suntem mânați de vreo ură unul față de altul ci că, dimpotriva, suntem mânați de dorința, de convingerea că doar prietenia și colaborarea fără gânduri ascunse pot să constituie o relația durabilă pozitivă între indivizi ca și între comunitățile cărora le aparținem.
Dacă nu astfel se prezintă situația, dacă în mod ciclic apar agresiuni și răspunsuri violente la acestea, este pentru că în istorie s-a constituit o relație inegalitară care nu știe cum să devină egalitară.
Când tezele și pretextele ideologice ascunse sau vizibile care conduc de câteva secole relația dintre români și maghiari vor fi puse la arhivă, când se vor putea discuta liber și sincer divergențele legitime, relația de suspiciune între părți mari ale celor două comunități se va transforma în colaborare și poate chiar în prietenie. Până atunci noi, cei puțini, suntem avangarda. O avangardă îmbătrânită, dar neînvinsă, care cunoaște drumul spre a comunica observațiile și concluziile noastre de cercetători «statelor majore» care ne-au trimis să cercetăm terenul, no mans landului între cele două rânduri de sârmă ghimpată care despart tranșeele fricii și suspiciunii. Cum scria Camil Petrescu într-un poem din Ciclul morții, evocând situația din războiul mondial dintâi, la care participase : Die Sonne, Kamerad. Soarele este același pentru noi toți. Dacă se va stinge vom rămâne toți în întuneric și vom muri de frig. Dan Culcer
CSEKE Gábor în traducerea lui KOCSIS Francisko
înainte de plecare
(indulás előtt)
privește în gară iată
trenul trage la peron
scara îndată-i liberă
să-ți urci bagajele-n vagon
fusta largă se pliază
pe pulpele încordate
drumul fără greș l-au socotit
meșterii căii ferate
ne privim ceasurile
cinci minute și vagonu-i dus
n-are rost să vorbim
tăcem n-avem nimic de spus
1973
strânsură
(hordalék)
câte o scândură câteva căușe
de portocale putrede ochelari de scafandru
trei nasturi de jeans un slip
pipe sfărâmate clești
rupte de rac un piaptăn
fără dinți o găleată de joacă
perii de rădăcini roase până la lemn
și încă atâtea altele însă
mai presus de toate
răsuflarea sărată
a mării și câteva frânturi
de poezie izbindu-se necontenit
de stânca neagră ieșită din apă
1979
până merge ascensorul
(míg jár a felvonó)
ninge de ieri necontenit
aud uneori ascensorul pornit
stau ghemuit în buncărul de beton palatul meu
farul meu în locașul de pândă
pe vârful himalaian al casei scării
sunt umplutura sandviciului
dintre acoperișul subțire de beton și fundație
cerul liber deasupra-mi
prăpastia dedesubt
dar acesta mi-e refugiul și-acum
ninge de ieri fără contenire
liftul coboară și urcă-n neștire
vizuina mea de bloc scutul de țestoasă
pivnița podul căminul
grajdul atelierul cuibușorul de bucurii
cameră de convalescență spălător
cuib de gândaci fortăreață de furnici
depozit de carte labirint
capcană pentru elefanți
tu dispari de-aici
catafalc
plec de-aici și-aici revin
în singurul meu
imobil
nu-i nici un bai până merge ascensorul
și-s cât de cât accesibile scara coridorul
de unde atâta zăpadă cât e norul?
2002
megafon
(megafon)
în sala de așteptare megafonul
mă strigă pe nume
mă cutremur
în această gară îndepărtată
de sufletul meu cine aici
m-ar putea cunoaște pe nume?
poate am visat? ori n-am auzit bine
așa cum înghițim cu noduri
când ne înecăm?
cui i-aș putea fi dator aici
cine se joacă aici cu noi?
aștept obișnuita repetare
căci nu-i așa se anunță de multe ori
dacă pleacă ori sosește vreun tren
megafonul își face cu sârg treaba
pârâie și latră
nu știu ce aș fi putut pierde
și nici cine mă are în evidență
în acest ținut
stau în sine prăbușit
așteptând răspunsul
ce să fac răspunsul întârzie
de parcă nici nume n-aș avea
aplecat peste mine
pe stâlpul înalt
megafonul vorbește despre altceva
poate voi plecat estimp
căci n-am aici nici o treabă
megafonul acela în inimă
amplifică sonorizarea
2002
antarctica: dus-întors
(antarktisz: oda-vissza)
1. (Spre Antarctica)
hai să fugim împreună în antarctica
nu te frământa prea mult e nebun cine
se sperie de drumul lung de frigul polar
o să ne meargă bine acolo și se rezolvă dintr-o dată totul
încetează păcatul obsedant fățărnicia
râsul eliberator va răsuna precum cristalele de gheață
nu ni se vor vedea decât ochii
din ei vom descifra ce s-a întâmplat cu noi
eu îi întreb pe ai tăi tu îi pândești pe ai mei
în tine văd limpede dorința copilului tău
nenăscut care se ascunde acum în celulele tale
așteptând încordat să vadă cum i se plămădește destinul
în gerul polar ne putem conserva
pentru o epocă mai bună în care ne vom topi frumușel
și vom trăi cu fervoare scurta primăvară antarctică
acum încă nu suntem decât două blocuri de gheață
atacate brutal de soare
hai cu mine în antarctica de parcă ne-am duce acasă
asta deja-i gheață cuvântul inimii siderate
2. (Sloiuri crăpate)
nu mai îndrăznesc nici s-adorm
aud cum crapă sloiurile de gheață
stăm amândoi ghemuiți înspăimântați
pe pluta ce se fisurează
capul năuc ți-l sprijini de umărul meu
oceanul se agită
ce se mai năpustește asupra noastră
odată și-odată sloiul nostru va crăpa
te sprijin zi și noapte
ca să nu alunecăm brusc
pe șuvoaie de ape ce se îndepărtează
nu mai îndrăznesc nici s-adorm
așa poate nici nu mă voi trezi vreodată
3. (Legătura tainică)
ce-i foiala asta sub gheață
înveșmântați în albastru opalin
peștii ne urmează în bancuri
corp lângă corp corp peste corp
ne minunăm la vederea acestei migrații
dispariția în nemărginit
câți vor mai veni și unde
nu va ști nimeni niciodată
că peștele pe care-l trage-n frigăruie
e o tainică legătură ce ne unește
suntem un singur trup divizat în două
înotăm în mijlocul unui sloi
strălucitor prădat
unde am devenit unul
tu și eu
4. (Calendar încurcat)
socotesc în zadar
de câtă vreme trăim la pol
calendarul s-a răvășit
tot așa cum și busola începe un dans bizar
în mâna noastră
și nu se găsește nici un pizmaș
care să se repeadă în goană după noi
numai din dorința de a ne face rău
și să-și asume această existență
în care bucuria solitudinii
alternează cu forța vitală a iubirii
tocmai în asta constă minunea antarctică
nu-i darul însuflețit al țării de gheață
noi am adus-o aici
5. (Peisajul inexistent)
ancora trasă
pe malul ce se-ndepărtează nici ochiul mijit
nu poate descoperi speranța zgribulită rămasă singură
umblând rănită încolo și-ncoace
despre soarta vaporului pus în mișcare
decid puterile de sus eu nu pot decât să contemplu
de la pupa golful ce se închide într-o cicatrice de gheață
ca o rană nesfârșită
leagăn dureros amintirea înfrigurată
a unui ținut care n-a existat niciodată
a unei libertăți rămase în depărtare
care e vie numai atunci și acolo
unde omul e incapabil să trăiască
6. (Se demontează circul)
te sprijini în coate lângă mine
chipul ți-e de nepătruns
tăbăcit
și până-ți inventariez pe-ascuns coșurile
rădăcina nasului umflat
marginile buzelor răsfrânte
mustăcioara mătreața
de la rădăcina părului
de parcă aș cerceta un continent străin
mi se face rușine
deși puteam să văd toate astea și până acum
mâna ar porni delicat pe drumurile obișnuite
la jumătatea drumului gestul îngheață-n gând
cum totul se îndepărtează
rămâne în urmă țărmul și tu împreună cu el
pe țărm speranța aleargă încoace și încolo
frângându-și mâinile
rămâne libertatea focul nopților
frumusețea noastră cuvintele
ca atunci când se demontează
circul pe îndelete
fără speranță
în ordine răsturnată
1993-1994
(Din volumul Szerpentin vándora/Călător pe serpentine, Editura Polis, 2010)