George
Coșbuc este încă
unul dintre clasicii reconsiderați
ai literaturii române
și declarați „depășiți” de către majoritatea
producătorilor de literatură postdecembristă și, mai ales,
fesbukistă.
În esență, noul curent literar, fesbukismul,
în care își bălăcesc fericiți neputințele creative tot mai
numeroși agramați, amenință cu distrugerea tuturor opreliștilor
care ar putea să le deranjeze evoluția spre ocuparea, dacă nu a
primului loc, măcar a unuia de pe podium… În consecință, și
apropiindu-ne până spre Marin Preda, Augustin Buzura, Mihai Sin,
Adrian Păunescu… și chiar mereu invocatul și adesea necititul
Nichita Stănescu, precum și alți clasici mai… contemporani, de
fapt, cam toată literatura din perioada ’44 - ’89 are, nu-i
așa?, iz comunist, mulți scriitori fiind turnători-informatori la
securitate, proletcultiști învederați și fani
ai ideologiei
comunist-ceaușiste… În concluzie: o literatură-dezastru, o
literatură care a coborât ștacheta valorii până la a se
autoelimina din istoria literară! Mai bine fără! Trebuie schimbat
totul, ne trebuie o altă nouă literatură, fără mentalități de
tip comunist și, cu deosebire, fără cenzură, doar avem libertate
și democrație, doar avem mărinimoasa rețea de socializare
Facebook,
nu-i așa? Așadar,
pe fesbuc,
fraților și colegilor de breaslă, până nu e prea târziu! Cu
lirica, înainteeeee, marș! Uraaaa! „A
noastră e izbânda!”,
zise careva mai demult. Cine!? A, Coșbuc, „țărănistu”?
Ok, lasă…
Să
ne mai reamintim de GEORGE
COȘBUC
20
septembrie 1866 – 9 mai 1918 -
150 de ani de la naștere -
George
Coșbuc este încă
unul dintre clasicii reconsiderați
ai literaturii române
și declarați „depășiți” de către majoritatea
producătorilor de literatură postdecembristă și, mai ales,
fesbukistă.
În esență, noul curent literar, fesbukismul,
în care își bălăcesc fericiți neputințele creative tot mai
numeroși agramați, amenință cu distrugerea tuturor opreliștilor
care ar putea să le deranjeze evoluția spre ocuparea, dacă nu a
primului loc, măcar a unuia de pe podium… În consecință, și
apropiindu-ne până spre Marin Preda, Augustin Buzura, Mihai Sin,
Adrian Păunescu… și chiar mereu invocatul și adesea necititul
Nichita Stănescu, precum și alți clasici mai… contemporani, de
fapt, cam toată literatura din perioada ’44 - ’89 are, nu-i
așa?, iz comunist, mulți scriitori fiind turnători-informatori la
securitate, proletcultiști învederați și fani
ai ideologiei
comunist-ceaușiste… În concluzie: o literatură-dezastru, o
literatură care a coborât ștacheta valorii până la a se
autoelimina din istoria literară! Mai bine fără! Trebuie schimbat
totul, ne trebuie o altă nouă literatură, fără mentalități de
tip comunist și, cu deosebire, fără cenzură, doar avem libertate
și democrație, doar avem mărinimoasa rețea de socializare
Facebook,
nu-i așa? Așadar,
pe fesbuc,
fraților și colegilor de breaslă, până nu e prea târziu! Cu
lirica, înainteeeee, marș! Uraaaa! „A
noastră e izbânda!”,
zise careva mai demult. Cine!? A, Coșbuc, „țărănistu”?
Ok, lasă…
Drept
care, bine că venii ’89-le de ne scăpă de eminescisme,
coșbucisme, topîrcenisme, arghezisme, blagisme, blandianisme,
sorescisme!... Preda, Breban, Sorescu, Sin, Bănulescu…? Creară o
literatură de referință, toată, cam toate scrierile postbelice au
doar valoare bună pentru a putea fi motivate reconsiderările!
Ok-ok, ăștia sunt mai dincoace, dar alde Macedonsky, Topîrceanu,
Iosif, Anghel, Pillat ș. a., pot fi ignorați fără probleme? Cum
de nu! Cât despre Coșbuuuuc… A, ăla cu Noi
vrem pământ, Nunta
Zamfirei, Iarna
pe uliță, zis
„poetul țăranilor?” Să apară ăsta pe Fesbuc? Hai, mă!
Vetust, ca și ceilalți! Ce naiba, în era
fesbukismului timpuriu
spre înfloritoare viață și perenitate, deja începând să fie
multilateral dezvoltat, ne întoarcem la Prin
vișini vântul în grădină?
Păi, nici nu mai prea avem pomi fructiferi, așa că… Un depășit,
încă un intrus în poezia actuală – oho!
Însă,
convine-nu convine unora, George
Coșbuc, nu
va fi niciodată un „depășit”, ci, dimpotrivă, el va rămâne
în istoria literaturii române ca un poet de referință, ca unul
dintre scriitorii români care a impus în creația sa poetică o
tehnică fără precedent, în realitate, unică în literatura
noastră clasică și contemporană, și de-o prospețime
luminos-relaxantă. El este și va rămâne „poetul de suflet”,
cel pe care îl regăsim cu plăcere și bucurie, în care ne regăsim
pe noi și trăirile noastre, fără epatante figuri de stil, fără
metaforizări inutile, fără a transforma sentimentele tinereții în
psalmodieri erotice, dimpotrivă, totul existând într-o stare
perfect naturală într-o atmosferă în care, peste puterea și
voința noastră, ne implicăm sufletește încă de la primele
versuri. Apoi: e suficient să i se pronunțe numele, fie și C.
Boșcu, un
pseudonim-anagramă cu care a debutat și, automat, ne vin în minte,
dacă nu versuri, sigur câteva titluri de poezii. Pentru că, după
Eminescu, el rămâne cea mai importantă și mai puternică
individualitate lirică din literatura română, în primul rând
datorită priceperii și talentului cu care a exploatat, până la
a-l epuiza, întregul zăcământ
de ritualuri, tradiții, întâmplări, momente, situații și
obiceiuri din viața satului din nordul Ardealului. S-a mai spus: cel
puțin din acest punct de vedere, poetul năsăudean este un caz unic
lirica românească, atât clasică, oricât s-ar forța lucrurile
spre… altfel, cât și, mai ales, contemporană, respectiv cea
considerată, în general, ca fiind un fel maidan în perimetrul
căruia limba română poate fi terfelită sau utilizată după
chipul și asemănarea poetaștrilor de ocazie.
Tot
mai mulți și mai agramați. De talent nici nu mai poate fi vorba…
Închis
paranteza!
Revenind:
GEORGE COȘBUC s-a născut la 20 septembrie 1866, fiind al optulea la
număr dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic
Sebastian Coșbuc și ai Mariei, fiica preotului greco-catolic Avacum
din Telciu,
eveniment care a avut loc în satul Hordou, comitatul
Bistrița-Năsăud, județul
Bistrița-Năsăud, sat care peste ani, îi va purta numele și
unde, viitorul poet, își va petrece și copilăria. După aflarea
și însușirea primelor noțiuni de știința învățăturii,
„predate” de țăranul Ion Guriță, locuitor al unui sat vecin,
copilul Coșbuc învață să citească, încă de la vârsta de
cinci ani, sub îndrumarea diacului Tănăsucă Mocodean, însă
cursurile școlii primare le începe la Salva, localitate unde tatăl
său era preot, de unde se transferă, încă din primul an școlar
la Telciu (1874-1876) unde se familiarizează destul de bine cu limba
germană și unele literaturi clasice, terminând clasa a patra
primară la… Năsăud, oraș în care se și înscrie în clasa
întâi de gimnaziu (1876), urmând apoi cursurile liceului
(1876-1884). Trebuie notat că la Năsăud ia ființă societatea
literară „Virtus
romana rediviva”(1870)
în a cărei revistă manuscrisă
Musa someșană,
George Coșbuc își va publica primele creații poetice de valoare
modestă: Stâncile
strig’ amin, Învățăm, Pepelea din cenușă, Soarta lor, Tablou
etc. (1882-1883).
Apropo: iată și mărturisirea lui George Coșbuc despre primele
sale încercări literare: „Cea
dintâi poezie am publicat-o la vârsta de 15 ani într-o foaie
pedagogică din Ardeal. N-o mai am și nici nu știu ce era, însă
îmi amintesc ca a fost o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de
fel de încercări prin toate foile ardelenești.”
După
absolvirea liceului cu examen de bacalaureat (1884), îl găsim
înscris la Universitatea din Cluj, Facultatea de Filozofie, pe care
nu o absolvă însă, frecventând doar câteva semestre în decurs
de 3 ani, 1884-1887… Oarecum descurajat de atmosfera din facultate,
dar mai mult la îndemnul tatălui, se gândește serios să urmeze
Seminarul teologic din Gherla. Între timp, scrie mult și este
publicat în revista Tribuna
din Sibiu, condusă de
Ioan Slavici, cu poezia Filozofii
și plugarii,
decembrie 1884, fiind, pare-se, adevăratul său debut, text semnat
C. Boșcu, iar Iosif Vulcan
îi publică în
revista Familia
din Oradea două poezii – în ambele reviste colaborările fiind
semnate cu pseudonimul C. Boșcu (1885), dar cu numele întreg
Blestem de mamă,
Pe pământul turcului
și Angelina.
După cum s-a putut constata de istoricii literari, perioada cuprinsă
între anii 1884 – 1890, este una dintre cele mai fertile ale
poetului. Astfel, sunt de amintit, între altele: Atque
nos, Fata
craiului din cetini,
draga mamei ș. a.
(1886); Izvor
de apă vie, Fulger,
Brâul Cosânzenei
(1887) – publicate
în Tribuna
(1887-1889).
De reținut că, în
luna august al anului respectiv, „Slavici
îl dibui și-l aduse la Sibiu, dându-i 60 de florini pe lună ca să
noteze la gazetă prețurile din piață,”
(p. 584). Despre noul sosit, Slavici notează: „De
vreo două săptămâni avem aici pe Coșbuc, un admirabil băiat de
vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse capete”.
Anii 1887, și mai cu seamă 1888-1889 sunt considerați de însuși
Coșbuc, acum redactor la Tribuna,
ca fiind printre cei mai prolifici din perioada lui de tinerețe, iar
creația sa începe să intre în atenția criticii literare ardelene
(1888). Aceasta și pentru că poetul face, treptat, o trecere de la
„balada populară” la „idilă”, gen de creație în care
continuă să se simtă tot mai pregnant tematica vieții de la țară:
Mânioasa,
Nu te-ai priceput,
Rodovica,
RadaFata Morarului,
Crăiasa zânelor etc.,
iar în revista Tribuna
nr. 108 din 24 mai
1888, i se publică una dintre cele mai reprezentative și mai
frumoase poezii, Nunta
Zamfirei, „ce
atrase atenția lui Maiorescu”
(G. Călinescu, Istoria…,
p. 584). Un an mai târziu, „în
toamna lui 1889, chemat la București, George Coșbuc trece în
România. O nouă etapă începe în viața poetului”
(G. Scridon, I. Damșa, p. 7), aceasta și pentru că este angajat
funcționar – ajutor-desenator – la Ministerul Cultelor, de unde
își cere demisia la 1 martie 1891, fără să-i fie aprobată de
ministrul G. Dem. Teodorescu. Este anul în care, revista Tribuna
îi publică poeziile
Pe lângă boi, Rea de
Plată, Trei, doamne, și toți trei ș.
a., iar în anul 1892, în Lumea
ilustrată i se
publică poeziile: Noapte
de vară, Vestitorii
primăverii,
Rugămintea din urmă,
ș. a.,
iar în unele periodice, începând în anul 1893, publică:
Recrutul,
Cântecul fusului,
Subțirica din vecini,
Dușmancele,
Moartea lui Fulger
etc., etc. În acest
an, în luna iunie, are loc în viața poetului un eveniment foarte
important: la Editura librăriei SOCEC publică volumul
de debut Balade
și idile (258
pagini), pregătit pentru tipar, ca primă versiune, încă din anul
precedent. Cartea este primită cu recenzii avantajoase în mai multe
reviste de cultură, cum ar fi: Familia,
Tribuna,
Convorbiri literare,
iar în revista Moftul
român din 2 iunie,
1893, apare o recenzie, se pare semnată de însuși Caragiale, în
care se spune: „Pe
câmpul vast al publicisticii române, pe care crește atâta spanac
des și abundent, a apărut în sfârșit zilele acestea și un copac
și e așa de mândru și așa de puternic, că mii și mii de
recolte de buruieni se vor perinda și el va sta tot mereu în
picioare, tot mai sănătos și mai trainic, înfruntând gustul
actual și vremea cu schimbările ei capricioase și făcând din ce
în ce mai mult fala limbii noastre românești – un volum de
Balade și idile de George Coșbuc.” De
asemenea, despre același
volum de debut, Alexandru Vlahuță notează: „E
unul dintre cei mai talentați poeți pe care îi avem azi și, ceea
ce e rar la noi, Coșbuc are în poezie un stil al lui particular:
adesea versurile lui, prin claritatea și structura lor neobișnuită
te surprind cu o scăpărare de lumină neașteptată.”
(Din Prefața la
vol. Poezii,
semnată de Gh. Șovu, Editura Tineretului, 1966, p. 15), O scurtă
prezentare a evenimentului în discuție, apare și în revista
Românul
literar,
nr. 19 din 13
iunie…
Însă, nu putem trece mai departe fără a puncta un
amănunt: la sfârșitul volumului, autorul încearcă să se
disculpe din acuzațiile care i se aduseseră după apariția primei
sale cărți notând: „De
când am început să scriu, m-a tot frământat ideea sa scriu un
ciclu de poeme cu subiectele luate din poveștile poporului (și să
leg astfel ca să le dau unitate și extensiune de epopee, ca și
Nunta Zamfirei, Moartea lui Fulger, Fulger, Tulnic și Lioara, Craiul
din cetini, Laur bolnav, Patru portărei și altele vreo câteva
nepublicate. Am părăsit ideea din pricina ca am făcut greșeala să
încep a scrie poemele în două feluri de metre - unele în versuri
de 14 silabe, altele în versuri de 8 silabe.”
Debutul,
din păcate, a fost dublat de un alt eveniment care, va dura nu mai
puțin de zece ani, respectiv: „Începe
procesul literar Coșbuc, deschis de obscurul poet și traducător
Grigori N. Lazu.
Acestuia i se alătură
Anton Bacalbașa. Procesul continuă aproape zece ani,
cu participarea lui Vlahuță,
Evolceanu,
Iorga,
Gherea.
ca apărători ai lui Coșbuc,
printre dușmanii acestuia,
alături de Lazu, numărându-se și Alexandru Macedonski”
(p. 8)..”
Concret:
în a doua jumătate a lunii august a aceluiași an 1893, apare la
Iași filada Adevărul
asupra poeziilor d-lui Gh. Coșbuc,
semnată de grefierul judecătoresc N.
Lazu, prin care Coșbuc este acuzat de că, măcar o parte din
poeziile cuprinse în volum, sunt plagiate după creații din
folclor. Afirmațiile grefierului declanșează respectivul proces
literar care va dura aproape un deceniu. În această ordine de idei,
D.
Evolceanu are o intervenție în numele revistei Convorbiri
literare,
agreată de Maiorescu, precum și de scriitorii Alexandru Vlahuță
și Nicolae Iorga, care iau, în cele din urmă, apărarea poetului,
în timp ce, de la Berlin, filozoful și omul politic român, P.
P. Negulescu, îi scrie lui Maiorescu, la Convorbiri
literare: „M-a
indignat în adevăr peste măsura infamia scandalului ce se face cu
bietul Coșbuc. E un veninos asalt de pigmei în contra unui
incontestabil talent literar…”
Ca
un apendice la cele de mai înainte, mi se pare firesc și
interesant să adaug aici că Macedonski, autorul
cunoscutei și denigratoarei epigrame anti Eminescu (1883): „Un
X, pretins poet, acum/S-a dus pe cel mai jalnic drum./L-aș plânge,
dacă-n balamuc/Destinul său n-ar fi mai bun;/Căci până ieri a
fost năuc/Și nu e azi decât nebun!,
a făcut parte, în cazul acelui proces, din tabăra dușmanilor lui
Coșbuc…
Oricum,
marele poet năsăudean-ardelean, va rămâne în istoria literaturii
române, și
în calitate de redactor al uneia dintre cele mai importante reviste,
de fapt fiind vorba despre o publicație-simbol a revuisticii noastre
literare de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Este vorba despre
cunoscuta revistă bilunară Vatra,
editată la
București începând cu 1 ianuarie 1894, gândită ca un fel de
vlăstar al
Daciei
literare și al
Tribunei
și va apărea doar în 44 de numere, de două ori pe lună, până
în august 1896.
Publicația, culturală și literară, de orientare pronunțat
tradiționalistă, i-a avut ca directori pe I. Slavici, I.L.
Caragiale și G. Coșbuc, apreciat deja ca scriitor, pentru că
acumulase multă experiență în munca de redacție. Să avem în
vedere că revista, deși se tipărea la București, scopul său clar
era de a se adresa populației preponderent din Ardeal, ceea ce spune
mult despre rolul și importanța în viața revistei a lui Coșbuc
și Slavici. De altfel, un amănunt semnificativ sprijină cele de
mai sus: editorul Vetrei
nu era altul decât C.
Sfetea, viitorul socru al lui George Coșbuc pe banii căruia era și
tipărită revista… Vatra,
subintitulată „Foaie
ilustrată pentru familie”,
dar, „Adevăratul
conducător al Vetrei era G. Coșbuc.”
(p. 8).
Se
cuvine să menționez aici că: „La
1 iunie 1895, se căsători (Coșbuc,
n. m. D. H.), cu Elena,
sora editorului C. Sfetea, începând de aici încolo o viață
pașnică, timidă, de cetitor și compilator
(subl. D.H.)
de toate, fără sistemă.”
(G. Călinescu, Istoria
literaturii…, p.
584). Despre același: „Se
căsătorește, la București, cu Elena Sfetea; cununia religioasă
are loc la Câmpina.”
(G. Scridon – I. Domșa, George
Coșbuc, Editura
Academiei R. P. R. București, 1965, p. 8).
În
paranteză fie spus, cel de-al doilea eveniment de importanță
majoră în viața poetului, are loc în același an: la 11 august
1895 se naște la Craiova Alexandru Coșbuc, unicul fiu al poetului,
mort în seara zilei de 26 august 1915 în urma unui accident de
automobil la ieșirea din Tg.-Jiu spre Bălești-Turnu Severin ca
urmare a ruperii barei de direcție, din cauza vitezei neadaptate. În
legătură cu tragedia care l-a marcat profund pe poet, în volumul
Bilete de papagal
(1946), Tudor Arghezi notează: „De
la un timp din George Coșbuc rămăsese o schemă palidă și
fugară.”, iar în
Adevărul literar și
artistic (14 februarie
1937), găsim următoarea însemnare a lui Liviu Rebreanu: „Pierderea
aceasta (…), i-a zdrobit orice încredere în viață.”
Istoricii literari, comentatorii, analiștii și cercetătorii, au
ajuns la concluzia – firească de altfel, că moartea fiului său a
avut consecințe clar nefaste, Coșbuc nemaireușind să-și revină
la normalul său de viață și creație, până la sfârșitul
zilelor, din acest punct de vedere trăirea și retrăirea tragicei
întâmplări ni-l aduce în minte pe Hașdeu, după moartea fiicei
sale Iulia…
Închis
paranteza.
…Din
păcate, noua revistă, bilunară, a apărut doar în 44 de numere,
cum spuneam, respectiv până în august 1896. De menționat este și
un amănunt aproape simbolic-repezentativ pentru rosturile lui Coșbuc
la Vatra:
Ioan Slavici, într-un fragment din Amintirile
sale, menționează:
„Când noi,
Caragiale, Coșbuc și eu, am luat cu C. Sfetea, înțelegerea să
publicăm Vatra, ne puneam nădejdea în Coșbuc, pe care-l știam
înzestrat cu multe și mari destoinicii și totodată și muncitor.
Editorul rămânea deci răzămat numai în Coșbuc. Ne întâlneam,
ce-i drept, adeseori ca să stăm de vorbă, dar acela care muncea
era Coșbuc, numai el, și mai ales mulțumită ostenelilor lui a
fost Vatra o revistă ilustrată care poate fi citită și azi cu
plăcere”.
Este acesta un adevăr care nu poate fi contestat, nici măcar
comentat, fiindcă, dintr-o privire ne dăm seama cum stăteau
lucrurile având în vedere că năsăudeanul,
pe lângă experiența redacțională, devenise cunoscut nu doar
prin talent și hărnicie. Ca urmare, după ce s-a stabilit
colectivul de redacție, Coșbuc a devenit omul de bază dintre cei
trei directori, Slavici-Caragiale-Coșbuc.
În
acest context, prezentul comentariu va readuce în discuție numele,
viața și opera acestui mare poet ardelean, fixat cumva, pe nedrept,
zic eu, cu sintagma „poet al țărănimii”, pentru că el, nici
într-un caz, nu poate fi sechestrat
într-un câmp de creație anume, având în vedere adevărul că nu
s-a limitat doar la a scrie… „balade
și idile”, cu
tematică exclusivă din viața satului ardelean, ci și-a demonstrat
personalitatea complexă prin abordarea cu aceeași responsabilitate,
talent și respect față de cititor, atât gazetăria, proza chiar,
cât și, cu deosebire, traducerile, spre exemplu.
Sigur că
elementul forte în
creația sa îl constituie poezia, ilustrarea ca nimeni altul a
vieții din mediul rural – seva care a fost o permanentă materie
primă de bază, însă nivelul și valoarea exploatării acesteia
depășește cu mult o simplă fotografiere a realității satului
ardelean. Este un adevăr pe care îl aflăm transfigurat minunat în
poezia Poetul:
„Sunt suflet în
sufletul neamului meu/Și-i cânt bucuria și-amarul –/În ranele
tale durutul sunt eu,/Și-otrava deodată cu tine o beu/Când
soarta-ți întinde paharul(...)”.
(Flacăra, I, 1911, nr. 1, 22 oct., p. 3, și în vol. Fire
de tort, 1960, cu
o Prefață de
Al. Săndulescu).
Pe
de altă parte, parcurgând întreaga creație coșbuciană,
aprecierile de mai sus nu par deloc exagerate, cel mult ar putea fi
interpretate ca un gen de solidaritate emoționant-ardelenească,
ceea ce nu ar impieta cu nimic asupra personalității și valorii
poetului. Dimpotrivă!... Oarecum în sprijinul afirmației de mai
înainte, trebuie subliniat faptul că, într-adevăr, creația
sa are cel puțin două componente pe care le-aș numi, fără nicio
reținere, complementare și care, nu doar îi garantează
individualitatea, dar îi și îndrituiesc așezarea în loja de
onoare a literaturii române, ele constituindu-se într-un întreg
indisolubil pe care îl putem numi simplu și semnificativ: George
Coșbuc.
Voi
încerca în cele urmează, atât cât voi putea și în funcție de
informațiile pe care le dețin, să readuc în discuție câteva
elemente din biobibliografia sa, cele care particularizează, și
omul dar, cu precădere, opera, precum și circumscrierea ei la
nivel de literatură națională. În această ordine de idei,
personal consider că aplicarea în cazul său a etichetei „poetul
țărănimii” este aproape total greșită, de fapt, fiind vorba de
o expediere care îl încorsetează într-un câmp ideatic de creație
limitat, ceea ce nu mi se pare semnificativ, deși trebuie să avem
în vedere, indiscutabil, faptul că ponderea în poezia sa este
rusticul, viața satului ardelean cu toate ale ei: situații,
întâmplări, tradiții, însă opera sa constituie un întreg
format din câteva componente reprezentative: rural, social,
religios, sentimental, patriotic și, de ce nu?, popular. Însă, cel
puțin în cazul său, Coșbuc nu s-a impus numai în poezie, ci a
scris proză, a fost un foarte bun traducător, gazetar apreciat și
redactor la câteva publicații importante: Tribuna
(1884-1903),
Vatra (1894-1896),
revista magazin Lumea
ilustrată, cu
apariție bilunară
(București, 1896), Foaie
interesantă
(1897), Sămănătorul
(1901-1910)…
Este
de menționat, fie și ca simplu fapt divers, că, între altele,
marele fiu al Năsăudului are în palmares și o inovație în
tehnica poeziei clasice de la noi, fiind, după cât cunosc eu,
primul care a „importat” din orientul arab genul de poem cunoscut
sub denumirea de gazel,
căruia, însă, poetul
ardelean i-a construit o aură „după chipul și asemănarea sa”
dându-i nu doar o conotație specifică, ci și o semnificație cu
irizări național-ardelenești. (Gazel,
„Oamenii
mă-nvinuiesc”,
Convorbiri literare,
nr. 9/1891, 1 decembrie; Lupta
vieții, Gazel,
„Copiii nu-nțeleg ce
vor”, Vatra,
nr. 6/1894). Chiar
Călinescu observă și recunoaște în Istoria
literaturii…:
„Coșbuc nu este
numai un desăvârșit tehnician, dar nu rareori și un poet mare,
profund original(…)”
(p. 590). Gazelul
a rămas un gen de poezie aproape exclusiv coșbucian abandonat la
noi, sau și mai precis, în creația lirică actuală.
Întorcându-ne
la anul 1896, acesta este considerat a fi important și din punct de
vedere al colaborării la periodicele Viața,
Povestea vorbei,
Epoca literară,
dar și fiindcă i se publică traducerea scrierii Aeneis
a lui Vergiliu, pentru
care, în anul următor, 1897, la propunerea lui Bogdan
Petriceicu-Hașdeu, Coșbuc este gratulat cu premiul Academiei
Năsturel-Herescu în
sumă de 20.000 de lei, traducere la care se adaugă și Mazepa,
de Byron. Concomitent, poetul lucrează intens și la traducerea
câtorva capodopere ale literaturii universale: Eneida,
Odiseea,
Divina Comedie,
Sacontala...
Iar un an mai târziu, în 1897,
an încărcat de realizări importante la capitolul traduceri: în
revista Familia din
Oradea publică, în traducere proprie, Parmeno,
comedie în cinci acte de Terențiu… De asemenea, în același an,
la Craiova apare Antologia
sanscrită – fragmente din Rig-Veda,
Mahabharata,
Ramajana,
creații traduse de Coșbuc, cu prefață și adnotări de același,
și Sacontala de
Calidassa, la București…
I
se publică a II-a ediție a volumului de versuri Balade
și idile, iar
Enea Hodoș îi editează la Caransebeș volumul Versuri
și proză,
cuprinzând poezii, zicători, articole de filologie, amintiri din
copilărie…
Tot
la capitolul evenimente importante: începând cu 1 iunie 1897,
revista Foaie
interesantă îl
are în calitate de conducător pe Coșbuc, printre colaboratori
aflându-se Panait Cerna, I. L. Caragiale, Cincinat Pavelescu ș.a.,
în timp ce, în a doua parte a lunii noiembrie îl găsim ca membru
în Comitetul de redacție al revistei Albina
care își
începuse apariția cu o lună mai înainte (1 oct. 1897). Dintre
colaboratorii noii publicații, se remarcă istoricul și filozoful
A.
D. Xenopol,
Acad. dr. C. Istrati, M. Sadoveanu, Emil Gârleanu, Al. Vlahuță, I.
Slavici, Șt. O. Iosif…
Încet-încet,
poetul devine o personalitate complexă, o individualitate în
creația poetică și scriitoricească, excelent traducător și
conducător de reviste, pentru care merite în domeniile culturii și
literaturii de la noi, precum și ca o recunoaștere a valorii operei
sale, un an mai târziu, în 1898, este ales membru corespondent al
Academiei Române. În acest sens, nu e drept să facem abstracție
de încă un merit al lui Coșbuc și anume: originalitatea operei
sale, în special poetice, a constituit pentru mulți comentatori și
cercetători materie primă de analiză literară și nu numai.
Astfel, Petru Poantă remarcă adevărul indubitabil, la urma urmei,
că, în cazul poetului năsăudean, „Limba
nu mai reprezintă un fapt arbitrar, stabilit prin autoritate; își
are rațiunea ei de a fi. Imbajul renunță la uzanțe, la figuri, se
deschide spre expresivitatea limbii vorbite, mai mult, spre
concordanța între expresie și gândire.”
(în Dicționarul
scriitorilor români, A – C,
de Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu,
Editura Fundației
Culturale Române, București, 1995, p. 683). Interesant, însă,
este și altceva, apropo de originalitatea creației poetice
coșbuciene: în a sa Istorie
a literaturii…,
Călinescu afirmă: „Coșbuc
nu este un clasic în toată accepția cuvântului. Nutrit cu
literatură germană, cu legende și balade gotice, chiar în materie
el vine cu multe romantisme pe care le acordă la tradiția lui
Bolintineanu și Alecsandri.”
(pp. 585-586). În aceeași ordine de idei, Călinescu întărește
ideea referindu-se la „baladele”
poetului năsăudean, rămasă fără prea mare ecou în comentariile
ulterioare, și anume: „Culegerile
lui Coșbuc, îndeosebi „Balade
și idile”, „Fire
de tort”, sunt
presărate cu anume compuneri epice cărora li s-ar putea spune
balade. (…)par
și sunt într-o măsură inspirate de legendele lui Bolintineanu și
ale lui Alecsandri.”
Urmează, în textul
analizei călinesciene, nici mai mult nici mai puțin decât o
trimitere spre un ținut ideatic și oarecum ciudat: „Dar
mai numeroase sunt baladele cu subiecte gotice, arabe, indiene,
greco-latine. Toate laolaltă îți au punctul lor de plecare în
poezia germană. Genul fusese ilustrat cu putere de Schiller
și reluat apoi de toți romanticii minori sau târzii în frunte cu
Uhland și
Platen.”
(p. 586). Astfel stând lucrurile, extrapolând și aruncând
chestiunea într-un perimetru al derizoriului, ne amintim de
acuzațiile penibile de plagiat vizându-l pe Coșbuc, ale ieșeanului
Grigori N. Lazu, pomenit ceva mai înainte… Forțând puțin nota,
am putea spune că însuși Călinescu nu a fost foarte departe de
idee atunci când l-a făcut pe poet compilator
(v. p. 584…) și
cam… după cum rezultă din citatul meu de la pagina 586 din
Istorie…
Continuând
comentariul, nu este lipsit de importanță cred, să amintesc un
studiu al lui Constantin Dobrogeanu-Gherea în care, probabil pentru
prima dată, George Coșbuc este numit „poetul țărănimii”,
sintagmă preluată și rămasă chiar în istoria literară ca un
fel de blazon al poetului.
Între
1896 și 1899, poetul își continuă munca de creator și de
traducător, deși în ultimul an al intervalului, el publică
volumle de proză: Fapte
și vorbe românești. Carte de citire pentru toți românii și,
cu o perefață a sa, Războiul
nostru pentru neatârnare (1877 – 1878 ).
Scrie și publică poeziile Pe
dealul Plevnei, Nunta
în codru, Faptul
zilei…
La
7 iunie 1900 moare tatăl poetului, Sebastian Coșbuc, în vârstă
de 82 de ani, este anul în care este ales membru corespondent al
Academiei Române..
Următorul
an, 1901, la 2 decembrie, apare periodicul Semănătorul,
publicație literară având ca directori pe George Coșbuc și
Alexandru Vlahuță. Abia cel de-al doilea număr Coșbuc aduce
lămuriri clare în ceea ce privește orientarea și conținutul noii
reviste. Însă, un an mai târziu (1902), când conținutul revista
ia o turnură tot mai accentuat-naționalistă, ambii directori
părăsesc publicația în care, trebuie să amintesc, poetul
năsăudean publicase mai multe poezii, dar și unele satirice: Unul
de la Mărcuța,
Un bou ca toți boii… Însă,
în același an, el scrie și publică mai multe creații poetice (De
profundis, Povestea
cântării etc.). Anul
respectiv a fost, într-adevăr unul destul de bogat în evenimente
între care aș aminti: Coșbuc a publicat volumul Ziarul
unui pierde-vară (poezii);
a fost „numit șef al
biroului administrativ și de corespondență din admionistrația
Casei Școalelor.”
(G. Scridon – I. Domșa, George
Coșbuc, Editura
Academiei Republicii Populare Române, București, 1965, p. 10).
Interesantă mi se pare și demnă de a fi cunoscută, însărcinarea
dată de Spiru Haret lui Coșbuc și Vlahuță „să
țină conferințe la țară pentru ridicarea nivelului cultural al
învățătorilor și țăranilor.”
(idem. p. 10). Legat de respectiva activitate, cei doi vor publica o
carte intitulată semnificativ Carte
de citire pentru școlile secundare și profesionale.
În
toată această perioadă, Coșbuc se află și în febra
traducerilor culminând cu munca la traducerea capodoperei dantești
Divina comedie.
În
anul 1903, poetul primește una dintre cele mai grele lovituri ale
vieții sale: încetează din viață mama sa, Maria Coșbuc, la
vârsta de 75 de ani.
Un
an mai târziu, în 1904, Coșbuc publică volumul de versuri Cântece
de vitejie care,
după cum se cunoaște, va fi și ultimul de creație originală.
Este anul în care editează volumul-antologie Crestomație
pentru toți românii.
Într-o cronologie ad-hoc, în anul 1905, în tipografia „Luceafărul”
din Budapesta, se editează un volum de versuri de G. Coșbuc în
traducerea unui oarecare Révai K.
Cu
toate-acestea, George Coșbuc rămâne, în primul rând, marele,
finul și inimitabilul nostru observator al vieții rurale, al
existenței general-rustice.
Desfășurarea
evenimentelor în fiecare poezie a sa evoluează, adesea spectaculos,
de la o fotografiere-blitz până ramificații în detalii care
impresionează prin inedit atât cititorul cât și specialiștii în
teoria și critica literară. Nici până la el și nici de la el
încoace niciun poet român, clasic sau contemporan nu a reușit să
comprime în creația sa atâta materie primă „rudimentară”
sătească așa cum a făcut-o el. Un simț al realității, dacă nu
fabulos, în orice caz, aparte, i-a creat aura de unicat în poezia
românească, statutul de cel
mai de seamă și mai „nemilos exploatator” al
mediului din care provenea: viața cu toate ale ei din satul
nord-ardelenesc. Că, datorită lor, a rămas cel mai complet și mai
complex ilustrator al vieții rurale, este mai presus de orice
îndoială. Exemplele următoare sunt o parte dintre dovezile care
atestă, fără tăgadă, acest adevăr: Atque
Nos („Iarna,
când e lungă noaptea, s-adun finii și cumetrii/Și-apoi povestesc
de-a dragul, stând pe lavițele vetrii…”);
Brâul cosânzâienii
(„Nici
flori mai mult sã n-o dezmierde,/Sã n-afle umbrã-n codrul verde”);
Concertul
primăverii („Corul
dintr-un fag înalt./Vor cânta-n sopran și-n alt/Graurii
câmpiei/Turturelele-n tenor”);
Doina („E
plin de oameni câmpul,/Tu, Doino,-n rând cu ei./Moșnegi și oameni
tineri/Și tinere femei/Adună fânu-n stoguri/Și snop din spice
fac”);
Dragoste
învrăjbita
(„Alba
și-apoi verde și-a izbit din mână/Fusul plin și furca și-a
umplut de lână/Lavițele vetrei./ Bine, fa, dar ce-i?/A luat în
urmă cusătura ei/Cea cu flori cămașa, soare de frumoasă/Și s-a
dus în pragul tindei, ca să coasă”);
Dușmancele
(„Auzi
tu, mamă, câte-mi spune?/Și-aleargă-n sat să mai adune/Și câte
porecliri pe-ascuns/Îmi pune”);
Iarna pe uliță
(„Ba
se răscolesc și cânii/De prin curți, și sar la ei./Pe la garduri
ies femei,/Se urnesc mirați bărbații/Din bordei);
La Oglindă („Azi
am să-ncrestez în grindă –/Jos din cui acum, oglindă!/Mama-i
dusă-n sat! Cu dorul/Azi e singur puișorul,/Și-am închis ușa la
tindă/Cu zăvorul.”);
Mânioasă („Am
să merg mai înspre seară/Prin dumbrăvi, ca mai demult,/În
priveghetori să-mi pară/Glasul Linei că-l ascult”);
Nebuna
(„Voi
o vedeți fugind prin sat,/Cu zdrențele șiroi,/Desculță-n ger, cu
ochii supți/De cine râdeți voi?/Și după dânsa curioși,/De ce
fugiți în roi?”); Noapte
de vară (Care
cu poveri de muncă/Vin încet și scârțâind;/Turmele s-aud
mugind,/Și flacaii vin pe luncă/Hăulind.”);
Nunta In Codru („Dar
sa vezi! La socru mare/Zgomote din zori:/Pițigoiu-ntr-una
sare,/Steag pe casă șoimul suie./Gheunoaia bate cuie/Ca s-anine
flori.”);
Nunta
Zamfirei („Și-n
vremea cât s-au cununat/S-a-ntins poporul adunat/Să joace-n drum
după tilinci:/Feciori, la zece fete, cinci,/Cu zdrângăneii la
opinci/Ca-n port de sat.);
Pastel
(„Eu
cred c-a obosit pădurea,/Căci ziua-ntreag-a tot cântat/Și
tace-acum gândind aiurea./Sub dealuri amurgește zarea,/Se-ntunecă
prin văi cărarea/Și-i umbră peste sat.”);
Rea de Plată
(„Eu
plec cu sacu-n spate./La calea jumătate/Cer plata, trei
săruturi./Dar uite, felul ei:/Stă-n drum și să socoate,/Și-mi
spune câte toate,/Că-s scump, că ea nu poate,/Că prea sunt multe
trei!”);
Subtirica din
vecini („Ea
mergea căpșuni s-adune, Fragi s-adune”);
Trei,
Doamne, și toți trei!
(„Scria-n
gazetă că s-a dat/Poruncă să se-ntoarcă-n țară/Toți cei
plecați de astă-vară –/Și rând pe rând veneau în sat/Și
ieri și astăzi câte unul/Din cei care-au plecat.”);
Vântul
(„Nu
știe nimeni de-unde vine,/Și capu-i stă la sărutat!/De-ar fi
măcar de-aici din sat/Voi, câți sunteți flăcăi ca mine,/Să-mi
spuneți voi acum, e bine/Să faci ca vântul, nu-i păcat?”)…
După
cum se poate observa, satul, ca entitate, nu lipsește din poeziile
coșbuciene, de fapt, ideea ca atare contribuind la conectarea
noastră, în calitate de cititori și în primul rând ca oameni, la
o atmosferă în care, de regulă, fără vrerea noastră, ne
implicăm. Iată: suntem părtași la șederea pe lavițele
vetrii cu finii
și cumetrii într-o
seară lungă de iarnă, ascultăm aproape cu evlavie concertul
primăverii, adunăm
fânu-n stoguri și
facem snopi din spice”…
E seară de vară spre
înnoptare, se aude clar scârțâitul carelor cu poveri
întorcându-se de la câmp, mugesc turmele; apoi, nu avem cum lipsi,
fiindcă e o voioșie și-o participare generală de la cele două
nunți în care oameni și păsări se dezlănțuie din toate
puterile și priceperea, ne revoltăm cu drag față de „reaua de
plată, dar o însoțim cumva șmecher pe „subțirica din vecini”,
fiindcă Ea
mergea căpșuni s-adune, Fragi s-adune”,
asemuim vântul cu un fecior, la urma urmei simpatic și descurcăreț,
când, cu șiretenie, capu-i
stă la sărutat,
deși, constatăm cu ciudă: De-ar
fi măcar de-aici din sat.
Fie
și referindu-mă doar
la
aceste câteva exemple, citind și recitind cu atenție creația
original-coșbuciană, se constată o apetență indubitabilă a
năsăudeanului către partea anecdotică a existenței din mediul
rural. Personajele poeziilor sale sunt, în cea mai mare parte,
posesoare ale unui umor, adeseori ironic, însă aparținând de-o
structură psihică construită pentru a bine dispune, pentru a-l
apropia pe cititor. Este un adevăr adus în prim-plan și comentat
de Călinescu: „Bătătoare
la ochi este latura anecdotică, în înțelesul cel mai curent, de
atitudine umoristică.”
(G. Călinescu, Istoria…,
p. 587). În această ordine de idei, ne aflăm în plină
normalitate a întâmplărilor, a situațiilor și, extrapolând, a
atmosferei rurale, sau exclusiv rurale. În aceeași ordine de idei,
Vladimir Streinu a sintetizat excelent situația în sine scriind:
„Dacă
ar fi să inventariem motivele poeziei sale, am observa o stăruință
în șăgălnicia rustică, peste măsura frumosului precum și
conduita de a se aproviziona cu teme din eposul popular(…)”(V.
Streinu, Clasicii
noștri,
p.
225) „Poet
al țărănimii, Coșbuc nu putea fi mai întâi decât pentru un
spirit mai puțin cunoscător al realităților rurale românești.
Pentru cine a trăit viața la sat, acolo, pe lângă fericirea
decorativă, sunt dureri și patimi, aspirații și înfrângeri de
un egal patetism, ca în orice inimă omenească, nu sunt numai
nazuri, cochetării sau cel multu tulburări amoroase.”(Streinu,
pp. 234-235).
De altfel este bine cunoscut faptul că, atât în creația poetică,
în scrierile sale în proză, și forțând puțin lucrurile, cât
s-a putut și cât i-a permis textul original în cazul traducerilor,
Coșbuc și-a dovedit înclinația către zona nu exclusiv de veselie
a ruralismului. Desigur, la modul principial vorbind, fiindcă,
foarte bun cunoscător fiind al mediului din care provenea, el a
pledat în creația sa, direct sau indirect, pentru
scoaterea/emanciparea țăranului, a omului de rând în general, de
sub imperiul unei vieți obișnuit grele, iar în acest sens, rămâne
celebra poezie Noi
vrem pământ,
dar și în Doina,
Decebal
către popor, Nebuna
ș.
a.
Extrapolând, o privire de ansamblu asupra întregii opere
coșbuciene, ne va descoperi un… cvartet
– poezie-proză-gazetărie-traduceri, care, rapid ne va conecta la
un spectacol în patru părți de-o măreție și-un realism încă
neegalate în literatura română și care a dovedit pentru
posteritate un talent viguros și plin de farmec al redării. Prefer
să cred că el, Coșbuc, a fost suficient de inteligent pentru a
regiza conștient acest spectacol extraordinar începând cu un
scenariu virtual, decoruri, personaje, scene, situații, momente
etc., și terminând cu o implicare largă și afectuoasă
a
comunității, a întregii comunități, a satului – ca exemplu
concret. Astfel, deseori pe căi aproape biblice, uneori chiar
bizare, mai ales pentru cititorii de azi (pentru cei mai mulți
dintre ei), George Coșbuc, prin simplitatea comunicării mesajului
său liric, a devenit autorul ale cărui poezii s-au transmis, măcar
unele, sub formă de texte pentru cântece cunoscute și iubite de
marele public încă din timpul vieții autorului. Sub titlul Nunta
țărănească,
poezia Hora
a
fost pusă pe note de compozitorul Sigismund Toduță… Într-un
context mai cuprinzător, trebuie să fim de acord cu George
Călinescu atunci când decretează: „Coșbuc
nu este numai un desăvârșit tehnician, dar nu rareori și un poet
mare, profund original, un vizionar al mișcărilor sufletești
sempiterne(*
cu un accent ardelean numaidecât evident, inimitabil și tocmai
pentru aceea așa de des imitat.
(G. Călinescu, Istoria…,
p. 590).
Sigur
că, în calitate de prozator, Coșbuc este aproape necunoscut de
către marele public, tocmai pentru că nici istoria literară, și
nici, în primul rând Călinescu nu a fost interesat de „prozatorul
Coșbuc” în a sa Istoria
literaturii.
Chestiunea poate fi considerată interesantă, dacă nu cumva chiar
extravagantă având în vedere realitatea că, în acest gen de
creație, scriitorul năsăudean nu a excelat și nici nu a lăsat în
urmă pentru posteritate măcar un volum de proză care să atragă
atenția. Dacă e să luăm ca informație mai sigură, trebuie să
apelăm
la cel mai complet, zic eu, biograf al lui Coșbuc, Gavril Scridon.
După cât cunosc, el e singurul care aduce într-un eventual plan al
discuției, și structurează corect, creația în proză a poetului.
Nu e locul, poate nici momentul de intra în alte detalii,
comentariul ocupând un spațiu mult prea întins pentru analize și
detalii, însă cred că e suficientă și eficientă o simplă
reproducere/citat, respectiv, Proza
literară,
cuprinzând:
Povestiri
autobiografice
(Neaga,
publicată în Povestea
vorbei, I (1896);
Cum
învață omul carte,
în Albina,
IV (1901); De
ce te temi nu scapi, în
Univ.
lit., XX (1902);
Amicul meu din Torbole, în
Univ.
literar., XX (1902); De departe și de-aproape, în
Univ. lit. XXI (1903)
etc.,
(p. 82-83);
Schițe,
povestiri
(Sfatul
bătrânilor, în
Foaia
interes. Buc.
I (1897); Simon
cismarul,
în Albina,
IV
(1901); Domnul
care a scris o odă, în
Univ.
lit.,
XIX
(1901); O
vânătoare de vulturi, în
Albina,
X
(1907); Sinuciderea
scorpionului, în
Albina,
XV (1911)(pp.
83-84) ș. a.
Povestiri
istorice (Popa
Cojoc, în
Vatra
I (1894)¸Kiselef
și Mehedințeanul, în
Albina
I (1898);
Unirea
Principatelor, în
Albina,
II (1899);
Moartea
unui rege orb, în
Univ. lit., XX (1902); Românii
ținând drumul lui Napoleon cel Mare (Episod din istoria militară a
românilor ardeleni), în
Univ. lit. XX (1902); Din
vremurile vechi, în
Univ.
lit. XX (1902);
Doftorul
și soldatul, în
Albina,
(1898);
La
Plevna, în
Epoca,
VIII (1902) etc. (p.
84-87);
Povestiri
pentru copii, în manualele școlare
(Care
e cel mai urât arbore, în
Carte
de citire pt. div. a II-a rur., Buc., 1908);
Împlinirea
datoriei, în
Carte
de citire pt. div. a III-a rur., an. II, Craiova, 1908;
Legenda
viței de vie, în
Carte
de citire…,
1908;
Muncă,
economie și prevedere, în
Carte
de citire…,
1908; Ostași
viteji, în
Carte
de citire…,
1909;
Zile
rele de lucru, în
Carte
de citire…,
1908 ș. a., p. 87-90);
Istorie
și critică literară. Rețetă
practică pentru a face o lucrare literară, în
Vatra
I, (1894);
La
ce vârstă au murit scriitorii noștri?, în
Vatra
II (1895);
Cele
trei marșuri, în
Epoca
III (1897);
Ticuri
literare, în
Familia,
XXXV
(1899);
Un
concurs literar la 1848, în
Univ.
lit., XX (1902);
dante
și dușmanii săi literari, în
Flacăra
I (1912);
Amintiri
despre Caragiale, în
Flacăra
II (1912) ș. a. (p.
90-94).
Altele:
Probleme
de limbă.
Expresii
și zicători explicate:
La
botul calului,
în Vatra
II (1895);
Azvârle
cu barda-n lună, în
Epoca
III (1897);
A
căra apă cu ciurul, în
Epoca
IV ((1898);
Dracul
în zicătoarele și proverbele noastre, în
Albina,
IV (1900)
ș. a. (p. 94-98).
Diferite
probleme de limbă.
O notiță
gramaticală,
în
Vatra
II (1895);
Ce
ne-au dat slavii și grecii,
în Epoca
III (1897);
Curiozități
ale limbii românești,
în Albina
III (1900);
Mania
diminutivelor,
în Noua
rev. rom.,
vol. II (1900); Să
ne curățim limba,
în Familia
XXXVIII (1902);
Numiri
dacice de plante în limba română,
în Albina
VII (1904);
Latin
ori slav,
în Românul,
II (1012).
(p. 98-100).
Literatura
populară. Tradiții
și legende (prelucrări).
Albina
și păianjenul,
în Foaia
interes. Buc. I (1897);
Apele
sâmbetei,
în Albina,
I (1898); Insula
Șerpilor,
în Univ. lit., XXI (1903); Tribunalul
satului, în
Univ.
lit., XX (1902) ș. a.(p.
101-102).
Despre
creația populară.
Un
capitol din demonologia poporului român, în
Noua
rev. rom. (1900); Chestionar privitor la psihologia poporului român,
în
Noua
rev. rom. (1900);
Făt-frumos
al nostru și pasărea fenix,
în Albina
V (1901);
Legendele
mănăstirilor noastre, în
Univ.
lit., XX (1909);
Sufletul
după moarte, în
Albina,
VI (1903);
Din
înțelepciunea popoarelor, în
Albina,
VIII (1904);
Două
prototipuri ale vrăjitorilor, I, în
Albina, X (1907).
(p. 103-107).
Publicistica.
Articole
cu caracter social-cultural.
Școală
și funcționarism,
Albina,
V (1901);
Iubirea
de patrie, în
Albina,
V (1901);
Groapa
din drum, în
Univ.
lit., XX (1902);
Două
bâlciuri, în
Univ.
lit. XXI (1903);
Lumea
veche și cea nouă, în
Șezăt.
sat. VIII (1906);
Goana
după slujbe, în
Albina,
X (1906);
Muncă
chibzuită și muncă proastă, în
Albina,
X (1906);
Respectul
față de părinți, în
Albina,
XI (1908). (p.
107-110).
Lupta
împotriva superstițiilor. Un
capitol despre lene și superstiție, în
Albina,
V (1902);
Miezul
postului, în
Albina,
VII (1904);
Puterea
mistică a fierului, în
Albina
VIII (1905);
Când
s-a pornit lumea?, în
Șezăt.
sat. VIII (1906);
Credințe
fără rost, în
Albina,
XI (1908);
Lumea
s-a pornit într-o marți, în
Albina,
XIII (1910).
(p. 110-112).
Medicina
populară.
Boalele: Reumatismul, în
Albina,
III (1900);
Doctorii
și babele, în
Albina
VII (1903);
Analogia
în medicină, în
Albina
VIII (1904);
Legarea
boalelor, în
Albina
VIII (1905);
Pneumoniile
și cauzele lor în superstițiile poporului, în
Albina
IX (1906);
Postul
și nutrirea neîndestulătore, în
Albina
XI (1908);
(112-114).
Știința
popularizată.
Cum e făcută lumea și din ce?, în
Albina,
I (1898);
Prorocirile
pentru schimbarea văzdului, în
Albina,
IV (1900);
Plante
apărătoare de trsnet, în
Albina,
VII (1903-1904);
Animalele
din America sudică, în
Albina, VII (1904);
Fachirii, în
Albina,
VIII (1904);
De
la Betleem la Marea Moartă, în
Albina
VIII (1905);
O
vânătoare de balene, în
Albina,
IX (1905);
Groaznicul
clocot al pământului. Vulcanul Cracatau. Turbatele lui izbucniri în
trei rânduri, în
Foaia
interes., I 1906);
Oamenii
de la polul nord, în
Albina,
XI (1907);
Mijloace
de comunicație, în
Carte
de citire pt. cl. A III-a urb., Craiova,
(1909).
(p.
114-118).
(Gavril
Scridon – Ioan Damșa, GEORGE
COȘBUC, bibliografie,
Ed. Acad. R.P.R., 1965, p. 82-118).
N.
B. Am utilizat citatele de mai înainte pe sărite, pentru a dovedi
că George Coșbuc nu a fost doar un poet de geniu, ci o
personalitate complexă, cu adevărat impresionantă. În această
ordine de idei, vol. GEORGE
COȘBUC – biobibliografie,
sub semnătura Gavril Scridon – Ioan Damșa, mi-a fost de un
indiscutabil folos.
…Sper
că textul de față va reuși să aducă în mintea multora dintre
noi personalitatea unuia dintre cei mai importanți poeți-scriitori
români de după Eminescu, poate cel mai important, dacă nu-i
reducem opera la „poet al țărănimii”. Mirarea mea este că, de
exemplu, G. Călinescu în Istoria
sa
(p. 583- 590), abia-abia amintește de poetul năsăudean că ar fi
desfășurat o activitate prodigioasă și ca prozator, gazetar,
redactor, prefațator, comentator de opere literare etc., etc.,
folosindu-se doar de un citat care mie, cel puțin, nu mi se pare
reprezentativ. (p. 590).
Din
nefericire, ca și în cazul multora dintre clasicii noștri, nici
măcar atunci când este vorba despre cei mai importanți!, George
Coșbuc face parte de-o ignorare care-i afundă tot mai mult
personalitatea în uitare. Istoria literară ce-i mai salvează
amintirea, pentru că, cu precădere în zilele noastre amintirea lui
este estompată de noul val de literatură. „Poetul țărănimii”?
O sintagmă luată drept blazon ce poate fi aruncat în derizoriu, în
lumea clasicilor depășiți, a celor care, prin idealismul,
patriotismul și romantismul lor. Mai degrabă coboară calitatea
literaturii decât o urcă. Creația, doar pretins literar-artistică,
din ce în ce mai… actual-fesbukiană,
se impune azi tot mai mult și mai pe gustul categoriei de cititori
în legătură cu al căror nivel de cultură este indicat să
păstrăm momente de reculegere.
Să
recapitulăm puțin: George Coșbuc, pe lângă faptul de necontestat
că a fost marele poet de după Eminescu, iar din punct de vedere al
reflectării vieții rurale, cel puțin egalându-l pe ipoteștian, a
fost unul dintre cei mai mari și mai buni traducători de literatură
universală. Să ne amintim de Sacontala,
Kalidasa.
Eneida,
Georgicele...
Dante (Divina
comedie),
Byron (Mazepa),
Himnuri din Rig Veda,
din Mahabharata
(Tilotama,
Dasaratas, Bhima…);
Homer (Odiseia),
etc., etc.
Dar
cine mai stă să „piardă timpul” citind Balade
și idile sau
Fire
de tort?
Două
volume de versuri în care idilicul, socialul, umanul în general,
ocupă un loc predominant în creația coșbuciană încărcată, în
totalitatea ei, direct sau indirect, de-un patriotism emoționant,
sentiment care, azi, ni se pare desuet. Și e adevărat, în
condițiile în care însăși ideea de țară este perimată, dar
cotă parte în marele și nereprezentativul conglomerat numit
globalizare!
Din
păcate, pentru literatura română, la
24 februarie
1918, Coșbuc
publică în revista Scena
din București ultima
sa creație lirică, poezia Vulturul,
an în care i se tipărește ediția a VIII-a a volumului Balade
și idile și ediția
a VII-a a volumului Fire
de tort.
Probabil
încă suferind în urma pierderii fiului său Alexandru, George
Coșbuc se stinge din viață subit la 9 mai 1918, în vârstă de
numai 51 de ani!, iar funeraliile și înmormântarea, au avut loc la
Cimitirul Bellu, lângă mormintele lui Eminescu, Caragiale,
Sadoveanu și G. Călinescu, două zile mai târziu, la 11 mai, cu
participarea scriitorilor I. Slavici, Gala Galaction, precum și
Bogdan-Duică, care a și adus un ultim omagiu marelui dispărut: „La
9 mai 1918, poetul George Coșbuc moare la București. Țara pierde
un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspirațiile
neamului nostru…”.
Această glorie a
neamului nostru a închis ochii pe veci.”,
cuvântare publicată în Gazeta
Bucureștilor din 13
mai 1918. La
moartea lui Coșbuc, Nicolae
Iorga, cel care afirmase mai demult că „poezia
lui Coșbuc este de o virtuozitate extraordinară”,
în timp ce istoricul și scriitorul Nicolae Iorga, într-un
necrolog, scrie: „Cel
ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până
la dorobanții din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe
aceia care au onorat din nou sfântul drapel al țării. Să lăsăm
ca asupra frunții lui palide, acum liniștite, să cadă o umbră
mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut.”
În
aceeași ordine de idei, la câteva zile după moartea poetului,
conjudețeanul său – deschizătorul
de drum în romanul românesc modern, Liviu
Rebreanu (27.11.1885-01.09.1944),
– îl fixează cumva în
acest spațiu geografic și ideatic rural, precum și în literatura
română scriind: „Coșbuc
e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii românești.
Ardelean a rămas toată viața. Până și în graiul viu păstrase
o notă ardelenească, particulară, care îi ședea bine. Aici în
țară dragostea lui a fost pentru cele șase milioane de țărani.
Simțea o fraternitate profundă cu dânșii ... A răsărit deodată,
fără să-l știe nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor și
bisericuțelor bucureștene. Și a biruit împotriva tuturor celor
scufundați în inimații și neputințe. A adus lumină, sănătate,
voioșie. Scrisul lui Coșbuc trăiește și va trăi cât va trăi
neamul românesc.”(Liviu
Rebreanu, George
Coșbuc, în ziarul
Lumina,
București, 14 mai 1918).
Însă,
atâta vreme cât spiritualitatea românească va avea nume-simbol
precum Eminescu, Coșbuc, Blaga, Arghezi, Caragiale, nu e totul
pierdut și nici nu e prea târziu…
Dumitru HURUBĂ
BIBLIOGRAFIE
SELECTIVĂ
G.
Călinescu, Istoria
literaturii române de la origini până în prezent,
Editura Minerva,
Buc. 1988 (p. 583-590);
G.
Scridon, I. Damșa, George
Coșbuc. Bibliografie,
Editura Academiei R.P.R., Buc. 1965, pp. 7, 8, 10… 82-118 și urm.
Vladimir
Streinu, Clasicii
noștri, Editura
Elion,
2002, p. 215-235;
G.
Coșbuc, Fire de tort,
Editura pentru literatură, Buc. 1960, p. III-XXIII;
George
Coșbuc, Poezii,
Editura tineretului, Buc. 1966, p. 5-23;
Coșbuc,
Fire de tort,
Editura pentru literatură, 1966, p. V-XXXIV.
*(SEMPITÉRN,
-Ă, sempiterni,
-e, adj. (Livr.)
Veșnic, nepieritor. – Din lat. sempiternus.
Cf. DEX ’98).
|