Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie - Adrian Dinu RACHIERU. UN EDECAR: MARIAN POPA

Cu fibră de pamfletar, Marian Popa a stârnit, inevitabil, polemici şi a dovedit, repetat, un sarcasm ireverenţios. S-a angajat în războaie cu grafomanii şi „a dispărut” brusc, refugiindu-se ca bursier în Germania. Are o certă vocaţie ordonatoare şi disponibilitate experimentală (a se cerceta oferta romanescă); dar şi o izbitoare mobilitate şi tenacitate, impresionând prin capacitatea de cuprindere şi parada de informaţie.

P.sdfootnote { margin-left: 0.5cm; text-indent: -0.5cm; margin-bottom: 0cm; font-size: 10pt; }P { margin-bottom: 0.21cm; }A.sdfootnoteanc { font-size: 57%; }
PROFIL

UN EDECAR: MARIAN POPA

„Fără Istorie n-aş fi deranjat pe nimeni”

Neprotocolar, polemic, temut pe când era un nume activ, incomod, făcându-şi „ucenicia” la Luceafărul barbist şi apoi colaborator vioi, cu pauze, însă, la Săptămâna, robust (ca fost rugbyst), cu disponibilitate ludică, scriind în răspăr, plecat, în 1986, din ţară printr-o decizie dramatică, Marian Popa, câştigând rapid notorietate, contestat cu înverşunare (oarbă, uneori), trebuia să-şi înfrunte legenda, limpezind o inconfortabilă „imagine aproximativă”. I-a dat o mână de ajutor Marius Tupan, provocându-l la mărturisiri (vezi Avocatul diavolului, Fundaţia Luceafărul, Bucureşti, 2003). Iar voinţa de a scrie o Istorie a literaturii noastre, „cu materialul clientului” (avertiza) a pus confraţii pe jar, developând chestiuni tabuizate şi „bizarerii determinate politic”, angajând seismologia literară. Cu elan / orgoliu proletarian şi mentalitate de boy-scout, cu naivitate sportivă şi „memorie de computer”, fostul muncitor la Autobuzul, cu studii liceale la seral şi soldat în termen la Someşeni-Cluj (doi ani, cu „armată pe răzătoare”), urmând filologia „din întâmplare”, recunoaştea „bafta istorică” a generaţiei sale. Nu s-a simţit totalizat, chiar dacă venea, ca „fiu al unei spălătorese” (n. Rapolti), cum amintea ostentativ, dintr-o epocă totalitară deghizată proletar, acuzând, desigur, frustrări materiale. Şi ajungând, fără a se elibera de „efectul Rahova”, la Luceafărul, chemat de Ion Dodu Bălan şi expediat, mai apoi, la Köln, în toamna lui 1983, ca lector de românistică (chiar Gastprofessor), beneficiind de linişte („aproape o sinecură”). Ceea ce, desigur, a favorizat împlinirea unui program. Critic harnic, de mare travaliu, ironist incorigibil, sardonic, anafectiv, luptându-se cu un „munte de fişe”, el a purces, cu ton rece, la o cercetare cvasiexhaustivă, urmând impetuos, consecvent, cu rigoare demonstrativă, matematizantă, cu ofensivitate şi militantism, premisele, subminând orice morgă. Fiindcă Istoria literaturii române de azi pe mâine (vol. I-II), tipărită la Fundaţia Luceafărul (2001) şi reeditată (Editura Semne, 2009, versiune revizuită şi augmentată), se vrea o proiecţie „structurată anagogic”, inventariind, ca studiu tipologic, trei tipuri de fapte (permanente, repetabile, noi) şi înţelegând operele, din unghi ideopolitic, ca „celule ale unui corp unic”. Operă de temperament, Istoria maliţiosului Marian Popa, ambalată în două volume borţoase (vorba unui cârcotaş), descriptivă, „burduşită de informaţie” a iscat un previzibil scandal, taxată ca „diversiune securistă”, porno-critică. Oricum, o carte-şoc. Din unghi sociologic, vom observa că reflectoarele s-au mutat înspre spectacolul recepţiei. Vrem – nu vrem, acest efort sisific devine – recunosc criticii oneşti, neconfiscaţi de orbul geloziei – „un reper pentru multe discuţii” (cf. Al. George). Cu fibră de pamfletar, Marian Popa a stârnit, inevitabil, polemici şi a dovedit, repetat, un sarcasm ireverenţios. S-a angajat în războaie cu grafomanii şi „a dispărut” brusc, refugiindu-se ca bursier în Germania. Are o certă vocaţie ordonatoare şi disponibilitate experimentală (a se cerceta oferta romanescă); dar şi o izbitoare mobilitate şi tenacitate, impresionând prin capacitatea de cuprindere şi parada de informaţie. În fine, să nu uităm spectaculoasa sa biografie; trecutul său „săptămânist” n-a fost uitat, deşi Dan Mănucă denunţa tocmai „o amnezie stupefiantă”. Dincolo de toate acestea, causticul şi harnicul Marian Popa ne oferă surpriza unei reveniri şocante, intrigând pe unii, entuziasmând pe alţii (cazul lui Marius Tupan care, realmente, s-a bătut ca acele masive volume să apară la Fundaţia Luceafărul). Să fie ele doar „un Babilon geometrizat” (cf. N. Coande)? Seria reproşurilor porneşte chiar de la titlu, neserios – după unii combatanţi. Să ne reamintim că autorul, un băşcălios, risipind vorbe acide, probând, însă, gustul sintezelor, se amuză creionând caricatural un tablou de epocă. Ar fi vorba de o lectură inadecvată, după noi, dacă – seduşi sau oripilaţi de titlu – n-am descoperi că e vorba, totuşi, de o întreprindere serioasă şi am plonja într-un eseism voios, ignorând intenţiile semnatarului. Interesat de culise, venind din „familia” lui Eugen Barbu, Marian Popa dezvoltă, de fapt, o viziune romanescă, cu vervă pamfletară şi apetit cancanier. Istoria literară, ni se sugerează, poate fi citită şi ca suculent fenomen epic, de unde şi abundenţa indiscreţiilor. Anecdotica se insinuează masiv, dar ea trăieşte, să notăm, într-o severă ramă socio-politică. Şi, astfel, invocăm reproşul esenţial (nedrept) cu care a fost întâmpinată această Istorie, alternând dispoziţia pamfletară cu paginile aride, tributare unui comentariu sociologizant, pitit după titluri şocante. Fiindcă asta s-a spus, depreciativ, din vârful buzelor, despre Istoria lui Marian Popa: că ar fi politizată. Dar poţi scrie despre intervalul comunist uitând presiunea politicului sau dezinteresându-te de context? Dimpotrivă, meritul lui M. Popa – analizând acribios acest segment literar (23 August 1944 – 22 decembrie 1989) – e că nu s-a refugiat în apolitism (observa tot Al. George). Nu vom avea, aşadar, o înşiruire de titluri sau un pomelnic de autori, fără a fi scotocit arhivele şi a interoga contextele, sensibile la bruiajul ideologic. M. Popa cercetează minuţios totul şi descrie cu voluptate plenarele, congresele şi consfătuirile, analizează directivele şi presa de partid, în fine, ne reaminteşte că subordonarea faţă de o doctrină politică era inevitabilă, ea instituind în epocă valori funcţionale, decanonizate rapid, îngrăşând cimitirele literare după „magnificienţa potemkinistă”. Dar însuşi intervalul pomenit, străjuit de evenimente politice, marcând istoria ţării (şi, inevitabil, a literaturii) prezintă fracturi. Liberalizarea anilor '60 este o realitate, provocând o explozie literară, vestind ieşirea din somnul dogmatic şi negurile proletcultismului. S-au ivit atunci, pe fundalul unui „fenomen grav de diacronie” (zic analiştii) nume noi, adolescentine, împrimăvărând poezia, îndeosebi şi, bineînţeles, au fost recuperaţi scriitori importanţi, trecuţi la index în vremea bibliotecilor sigilate. Critica acelor ani a dobândit „o anume onorabilitate” şi a încercat, meritoriu, salvarea estetică, în pofida corsetului comunizant. A fost, ne reaminteşte exegetul, o epocă de mare glorie pentru literaţi (nu şi pentru literatură), literatura programată, supusă sovietizării (în prima fază), suportând „modelarea totalizantă utopică”, vestejindu-se iute, respectând severe comandamente de partid. Au fost „unşi”, în mare grabă, scriitori, sub presiunea coruptivă a mediului politizat. Cercetând grijuliu contextul, în criză de supraproducţie, Marian Popa e îndreptăţit să observe că astfel de persoane, neformate artistic, tarate moral, deficitare ideatic, supralicitate, nu puteau rezista, motiv pentru care epoca a jonglat cu valori fluctuante. Pe bună dreptate, autorul „descoperă” trei etape în acest interval: cea stalinist-jdanovist-kominternistă, cea dejistă (vestind, înspre final, dezgheţul) şi cea ceauşistă, provocând – după o scurtă relaxare ideologică – o restalinizare cu iz balcanic. Pricină pentru care şi scriitorii s-au înnoit; evoluţia lor, comentează sarcastic M. Popa, îmbracă „permanenţe diferite” şi oferă faţetele „cel puţin a două personalităţi” de căciulă, uneori schizoide. În funcţie, evident, de epocă, fază, moment. Deoarece, notează sec M. Popa, ideile, faptele, fenomenele au fost plurifuncţionale. Şi istoricul, înhămându-se la această trudă, încearcă să le descifreze. Rămâne el „sclavul formaţiei sale comuniste” (cum ne asigură Al. George)? Adică e un om al epocii sale, asta urmând să „explice” acele deformări sau „zglobii aberaţii”, dibuite de comentatori? Exista o altă pepinieră de cadre (scriitoriceşti)? Mecanismul totalitar nu se juca când era vorba de disciplinarea literaturii, înghesuind-o în ţarcul ideologic. Refluxul liberalizării a însemnat strângerea şurubului. Ca dovadă, ediţia a II-a (1977) a faimosului Dicţionar întocmit de Marian Popa suportă o „cuminţire”, în pofida temperamentului rebel, cunoscut şi recunoscut, al criticului. El propune, larg desfăşurat, un punct de vedere în Istoria sa. Primul ei merit e că există, într-o cultură care geme de abundenţa Istoriilor orale, încropite de marii strategi de cafenea, guralivi şi cârcotaşi. A doua chestiune priveşte ceea ce criticul în cauză numeşte „reglarea perspectivei”. Pe acest teren, fireşte, se poate discuta şi obiecta, fiindcă, fără liberalism şi pluralism, nu există critică. Să pornim, aşadar, de la titlu. El dă cu tifla, s-ar zice, celor care se hazardează să propună Istorii „exacte”, oferind, chipurile, adevăruri definitive. Peste efortul lui Marian Popa se întinde, dimpotrivă, surâsul relativismului. El nu e ambalat de furii revizioniste şi priveşte valorile (câte au fost, cum au fost) în funcţionalitatea lor şi, neapărat, în chenarul epocii. Acel „de azi pe mâine” expediază în derizoriu pretenţiile trufaşe ale unor exegeţi, încrezători în infaibilitatea unor judecăţi; dar avertizează şi asupra perisabilităţii literaturii, în cazul de faţă fiind vorba de producţia abundent – propagandistică, îndeosebi, iute clasată şi de-clasată, euforic întâmpinată şi înmormântată la scurtă vreme. Or, Marian Popa scrutează cu luciditate intervalul şi nu se îmbată cu apă rece. Convins de relativitatea actului critic (în sens evaluativ) şi cum „cărţi fără titlu nu se pot imagina”, Marian Popa ar fi optat, bănuim, pentru nedefinitiv. Precizările autorului spulberă, însă, o atare supoziţie; „de azi pe mâine” vrea să însemne completări sub raport informaţional. Şi „numai informaţional”, subliniază apăsat criticul, acceptând prezenţa unor erori corijabile, „jocul actualizărilor şi amneziilor sistemului programator”, presiunea lui coruptivă, dar şi simetriile politizării (servilism / opoziţionism), amestecând istoria vieţii literare cu examinarea evoluţiei formelor estetice, pendulând, astfel, între picanterie argotică şi preţiozitate tipologică. În fond, Marian Popa îşi dezvăluie, cu răceală autoscopică, strategia. Dacă lecturile sunt variabile în timp, operele sunt constante. Iar literatura unei epoci rămâne „parte integrantă”, cu autori „umflaţi”, glorificaţi, „funcţionalizaţi politic”; de unde imposibilitatea esteticului pur şi necesitatea „reglării perspectivei”. În fine, orice Istorie, vehiculând termeni stabilizaţi şi definiţii pervertite, ne face părtaşi la o „detracare noţională”. Iar Istoria lui Marian Popa propune un ciudat aliaj între naţionalismul hard şi relativismul ironic, purtând o pecete temperamentală. Ironic „din fire”, cu voinţă experimentalistă, nicicând „prea agreat”, semnând foiletoane agresive, în pragul insolenţei, Marian Popa (zis şi Tigrul) ar fi, zicea Fănuş Neagu (în Cartea cu prieteni, 1979), „singurul om care cântă c-un ghimpe la chitară”; critic „fără căinţă”, autorul Comicologiei „face parte din asperităţile vieţii”. Risipa de bârfe, pletora anecdotică au iscat reacţii temperamentale şi, inevitabil, excese; controversată, boicotată, aneantizată (oral), Istoria sa este rodul unui mare proiect. Fiindcă Marian Popa se vrea un Candide cu armă, îngrijind – precum eroul voltairean – propria-i grădină. Tot ce a făcut, începând cu Dicţionarul din 1971 (apărut, de fapt, în 1972), suplimentat în ediţia a II-a cu aproximativ 500 de articole, vestea, nu doar cantitativ, iminenţa unei Istorii. Ceea ce nu înseamnă absenţa unor erori de informaţie (biobliografice) sau a celor de „proporţionare” (dar are cineva un talentometru?). Ştim prea bine că acest circuit al informaţiilor false, preluate fără control, arareori poate fi stopat prin restabilirea adevărului. Figurile epocii (toboşari au ba) defilează, iar autorul ne previne (într-un Avertisment ignorat suveran de comentatori) că pentru cel / cei a căror activitate se întinde pe mai multe decenii, el va reţine „momentul care l-a / i-a manipulat cu maximă eficienţă”. De unde prezenţa fragmentată a scriitorilor, compromiţând ideea de succesiune. Şi, să nu uităm, pricină de scandal, imputându-i-se semnatarului că n-ar avea simţul cronologiei. E drept, tratamentul diferenţiat nu e o inventată sursă de conflict, ci chiar o injusteţe, o acuză care stă în picioare. Şi nu credem că ar fi vorba de o „oscilaţie umorală”, ci, mai degrabă, de faptul că autorul n-a avut acces la toate volumele postdecembriste, ivite târzior (cenzura intervenind interdictiv), dar comentate (unele) printr-un gest restitutiv, trimiţând la momentul redactării. Acele „scrieri doveditoare”, ulterior tipărite, pot fi semnalate şi Marian Popa va opera, credem, corecturile care se impun, eliminând suspiciunea „variaţiei libere” a acestui criteriu, trezind atâtea nemulţumiri. Comentată (în multe cazuri) pe necitite, hrănind apetitul bârfitor şi întreţinând supărările zgomotoase ale unor autori, Istoria lui Marian Popa a fost, indiscutabil, un eveniment editorial*).

*

Chiar dacă, deseori, cu nesaţiu cancanier, Marian Popa alunecă în anecdotică (savuroasă, e drept) şi dovedeşte, epicizând, o vehemenţă vecină cu cinismul, el excavează adevăruri neconvenabile. Angajând premisa caracterului acut politic, terifiant al epocii, implicit al „ritualului coruptiv”, autorul – prin rememorarea la care ne obligă – a iritat pe mulţi. Inconfortul unor observaţii a împiedicat o recepţie senină; dar nici Istoria, observăm, în pofida intervalului scurs, nu e scutită de răbufniri umorale ori de achitarea unor poliţe. Scotocind voluptuos arhivele, Marian Popa ne readuce în atenţie dispoziţia imnică a atâtor condeieri de altădată sau redescoperă, fulgurant, cu intarsii sarcastice, tinereţea revoluţionară, aprig-înverşunată, demascatoare a unor H. Wald, S. Brucan ş.a., construindu-şi câte o carieră combativă. Ofensiva proletcultului şi, mai apoi, blamarea lui au developat frecvente cazuri de „repetenţie caracterială” (vorba lui L. Ulici). Duplicitatea productivă, estetismul esopic, chiar „excesele adaptative”, frecventate pentru a salva (aşa sună unele „explicaţii”) textele performante, asigurând o posteritate credibilă sau relaţii profitabile cu politicienii epocii, fie la vedere, fie „ascunse”, prin intermediari (via G. Ivaşcu, de pildă, în cazul lui N. Manolescu), hrănesc un suculent comentariu politico-ideologic. Marian Popa face o nemiloasă radiografie a vieţii literare, cercetând faza sovietizării literaturii, ulterior a re-naţionalizării ei, despărţind apele (taberele). E chestionat mereu contextul. Sunt înşiruite, cu exemple la tot pasul, nume din zona afacerismului, alcoolismului, a huliganismului verbal şi factual, a delaţiunilor, erotismelor (M. Popa vorbeşte de un „tribut sexual”), otrăvind relaţiile scriitoriceşti. Ca şi morţile insolite (v. Aspecte biologice), criticismul unora, cu aranjamente şi rubedenii ca paravan, în fine chiar opoziţionismul, cât a fost, ca „spectacol medial de export”. Gogu Rădulescu, Dumitru Popescu, Eugen Florescu au „funcţionat” ca înalţi protectori. Iar lista celor care s-au bucurat de favoruri poate începe cu E. Barbu, A. Păunescu, Ana Blandiana şi atâţia alţii. Dar poate fi omis, de pildă, M. H. Simionescu?

Cumplit de incomodă, Istoria lui M. Popa a deranjat. Este, oare, şi neadevărată? Sigur, erori de informaţie s-au strecurat. Iar acel „de azi pe mâine”, care l-a indispus pe Daniel Cristea-Enache (considerând că avem de-a face cu un titlu inadecvat, indicând o „strâmtoare”), chiar asta recunoaşte: puzderia de informaţii contradictorii, cu erori, negreşit, corijabile, relativismul vizând aspectul informaţional, nu interpretativ (cum explica autorul într-un interviu-fluviu, în Luceafărul). Dacă precaritatea posibilităţilor de informare (justificând titlul ales) poate fi – parţial – acceptată (volumele lui M. Popa fiind, însă, doldora de informaţii), suspiciunea improvizaţiei trebuie alungată. Mai degrabă de o masivitate intimidantă, descurajantă poate fi vorba, chiar dacă mistificări ori manipulări (voite au ba) vom descoperi. Dar şi aici Marian Popa e tranşant: abia absenţa Istoriei ar fi „cea mai mare mistificare puerilă”. Deci, Istoria, din fericire, există. Cuprinderea ei e cu adevărat impresionantă (ca dovadă: şi interesul pentru „Moldova sovietizată”, extinzând raza vizuală, implicit graniţele literaturii), autorul recunoscând o trudnică, supraomenească continuitate a efortului. Tot ce a făcut de la un moment dat, mărturisea M. Popa, a avut tangenţă cu Istoria. Şi dacă semnatarul Istoriei va corecta erorile semnalate (cazul „deţinutului politic” Al. George, ca să pensăm doar un exemplu, deşi a poza în adversar decis al protocronismului, pe baza unei dezbateri la MLR, nu e tocmai un argument forte), dosarele celor care au cerut azil politic ori ale românilor extrateritorializaţi, angajaţi ai serviciilor secrete, vor rămâne – se amuză chiar M. Popa – „impenetrabile”. Îl putem contrazice? Esteţii s-au indispus datorită abundenţei istoriei cancaniere. Dar socialul, inevitabil, rămâne placenta literaturii, iar cauzalitatea extra-literară nu poate fi anulată. Cercetând textura unei epoci, M. Popa înţelege că acel triplu determinism (politic, etnic, sexual) nu poate fi, nici el, ocolit. Mai mult, informaţia cancanieră e „materie indispensabilă înţelegerii acelui timp”. Iată de ce sondele criticului cercetează condiţia biografică, caracuda bucureşteană, folosind documente adjuvante cu „aerul unui denunţ” (observa cineva) ori dezvoltă o viziune securistă, cum incrimina altcineva; Marian Popa se explică: el nu deţine, din păcate, un monopol documentar absolut, rolul şi funcţiile literare, fiziognomia, „metodele neortodoxe”, chiar apelaţiile familiale se cuvin convocate pentru a înţelege o epocă în care, sub veghea monitorilor politici ai literaturii, cu rol „programator”, valorile poziţionale (relaţionale), regrupările, coaliţiile sau inamiciţiile, comenzile propagandistice (evident, tarifate) se căzneau să întreţină confuzia ideologicului şi artisticului. În plus, o Istorie, precizează M. Popa, nu e făcută pentru scriitori, ci se va ocupa de ei, prin puzderia aprecierilor „repartizate”, convenabile sau nu. Să nu uităm, însă, că o Istorie, dincolo de unicităţi ori serializări, este o colecţie de mici sinteze. Or, în pofida prezenţei discrete în ţară (chiar Istoria, după unii, a fost scoasă „pe furiş”), Marian Popa, cu o teribilă forţă sintetică, absorbind un uriaş volum informaţional, a lipsit, constatăm, doar patru ani din universul ceauşist! Gustul său pentru culise nu stă, neapărat, într-o prezumtivă origine plebee; după cum, înghesuind materia acestei Istorii între două borne (semnificând evenimente politice majore), nu înseamnă că se purcede la o „de-literaturizare a literaturii” (cum i s-a reproşat). Convulsiile istorice, „funcţionarea” sistemului, valurile de abjecţie şi ură din mediul literar nu pot fi trecute sub tăcere. Fără a deveni criterii de valorizare, ele influenţează, uneori decisiv, nu doar viaţa literaţilor, ci şi cărţile lor. Iar Marian Popa este un excelent cunoscător al epocii. Curios, tocmai d-sa lipseşte din această epocă; el nu figurează în masiva Istorie, considerându-se – hazliu şi, desigur, pentru a fi zgomotos contrazis – un scriitor neesenţial. Dar politizarea vieţii literare a fost o realitate şi literatura encomiastică – o evidenţă; minciuna, derizoriul, conflictele de orgolii au amprentat ambianţa literară şi, astfel, verva satirico-pamfletară a semnatarului se exercită fără pauze, cheltuind inteligenţă, erudiţie, umor. Om al epocii de care se ocupă, M. Popa cunoaşte experienţele de „totalizare doctrinară” şi înfloritoarea literatură encomiastică, servind ca instrument propagandistic. El epicizează, ne aruncă într-o atmosferă „ionesciană” (s-a spus deja), acceptă revărsările de umoare şi primatul anecdoticului. Dar în nici un caz eludarea biograficului. Ne putem întreba: ce relevanţă (axiologică) au faptele pensate, condimentând o Istorie care s-a citit pe nerăsuflate? În plus, M. Popa, suspectat de antievreism, flutură o teză (nu zicem că neadevărată) care i-a pricinuit alte necazuri „de recepţie”. România postbelică, zice d-sa, invadată de politruci a fost „ocupată militar de ruşi şi psihic de evrei”, ca „mulţime oficială”. Respingem şi noi ideea că literaţii ar fi oferit, în intervalul comunist, doar un „spectacol de marionete”, după cum, aflăm cu surprindere, regimului dictatorial i-ar fi fost frică de scriitori (cum vor să ne convingă unii), afirmaţie greu de probat în contextul unui penibil conformism. Mânuind o uriaşă cantitate de informaţie şi desfăşurând, pe această bază factologică, o penetrantă forţă satirico-sintetică, Marian Popa se sprijină, totuşi, pe realitatea operei, din care trage argumentul decisiv. Sunt în Istoria sa afirmaţii tranşante, omogenizând epoca (cum sună o „reclamaţie”) prin coerenţa viziunii. Dar ni se pare excesiv să-i etichetăm efortul, strâns într-o „lucrare pahidermică” (cf. Mircea Iorgulescu), folosind doar decupajele convenabile. După cum prostituţia scriitoricească, influenţa evreiască, agresarea valorilor naţionale sunt, oricând, palpabile şi demonstrabile, evidenţiate cu fermitate. În fond, Marian Popa nu iartă pe nimeni. Ca fost „săptămânist” (trecut care i se impută) şi autor al unor cărţi grele (peste care se trece cu nonşalanţă), M. Popa va prelua / suporta ereditatea unor adversităţi. Or, Eugen Barbu, fostul „patron”, a fost un model de factor conflictual, chiar cel mai negat scriitor postbelic, „distribuit” în opoziţie cu Marin Preda în spaţiul literar. Pe multe pagini şi cu vervă epică, dezvăluind amănunte picante, Marian Popa descrie conjuraţia antibarbistă, derularea cazului Incognito (Al. Piru primind de la Barbu toate cărţile „folosite”), „potopul de vexaţii îndurate” şi, negreşit, deliciile aservirii politice. În replică, va reciti opera predistă sfidând criticii „de serviciu”, temperând elogiile masive care l-au îmbălsămat pe autorul Moromeţilor. Din nou, subliniind viaţa dezordonată şi conflictele de breaslă, Marian Popa are prilejul să se dezlănţuie, incriminând mediul; sau relatând întâmplările cu pagina funebră a Luceafărului (condus de facto de M. Ungheanu), iritând grupul hegemonic. Nici Titus Popovici, „literatorul de partid”, abonat la un loc în C.C. („unul din permanenţi”), un talent mediocru, inclus în topul politic, beneficiar al unor privilegii tacite pentru servicii nonartistice, visând la un „troc cu eternitatea”, nu e menajat. Un bun tehnician, de fapt, refugiat în scenarii copios remunerate, oferind prin Străinul „un roman fals, bine scris în raport cu altele, din epocă”. Dar Titus Popovici e fişat integral şi, din nou, M. Popa atacă: controversatele cărţi postdecembriste, şi ele vizualizabile, sunt o „borâtură de vorbe”, o satiră căznită din care meditaţia e evacuată etc. Un comentariu acidulat, interesant şi interesat de viaţa autorului, nedrept pe alocuri, îl priveşte pe N. Breban, un prozator de teribilă energie voliţională, care „nu excelează sub raport stilistic” ori prin rigoare narativă, cu excepţionalitate episodică însă. Amorful, prolixitatea, maladiile personalităţii, energiile subconştiente, tema cuplului şi metamorfoza sunt, se ştie, obsesiile prozatorului, angajat şi într-o scurtă carieră politică, dispus să tulbure „distribuţia dihotomică”. Şi care „este luat drept ceea ce se pretinde” a fi. Desigur, putem înmulţi exemplele. Descoperim propoziţii memorabile şi aluzii grosiere, formulări care definesc cu precizie protagoniştii scenei literare („liliputanitatea”), scotocind nu doar arhivele, ci şi culisele. Criticul discută romanul tezist la Ivasiuc (devenit prozator la sugestia „agregatului”, dar fascinant ca vorbitor, deşirând o colecţie de întâmplări), romanul acumulativ la Buzura, avalanşa romanescă la Paul Georgescu (lipsit de capacitate inventivă), alibiul scriitoricesc la George Macovescu, soarta textelor gomiste, oportunismul subtil al lui Eugen Simion ş.c.l. Parcă n-am fi de acord că Laurenţiu Ulici şi-ar fi rezervat o misie lejeră ocupându-se de autorii „comozi” (debutanţi) şi, cu atât mai puţin, am putea subscrie că Ora 25 a lui Constantin Virgil Gheorghiu ar fi cel mai bun roman românesc.

Controverse bogate a iscat comentariul rezervat criticilor „de front”. Aici, lângă un pomelnic impresionant, adunând plevuşcă, se detaşează pe direcţia naţionalistă figura lui M. Ungheanu (cu ale sale Campanii) şi, la celălat pol, Monica Lovinescu, văzută „la plural”; oricum, Marian Popa se războieşte cu teza unei Românii văzută din exil ca o Sahară a spiritului. În fine, poposim – tot fugitiv – şi asupra cazului N. Manolescu, un „călinescian versatil”, cel căruia G. Ivaşcu i-a dibuit „structura de critic” şi graţie căruia favoritul „s-a putut fofila cu demnitate”. Cel mai longeviv foiletonist postbelic, „primul între egali” (cum l-a definit Livius Ciocârlie), înţelege exerciţiul critic ca o formă de cordialitate, infidel, dar nu parazitar, cocoţat în „foişorul cu priveală”. Zgomotul mediatic iscat de „lista lui Manolescu”, reluând – selectiv – vechile cronici, nu clatină locul rezervat masivei Istorii a lui Marian Popa. Şi dacă, zice tot Manolescu, „cultura presupune ordine”, s-ar cuveni să evidenţiem, chiar apăsat, apetitul ordonator (fireşte, discutabil) al infatigabilului Marian Popa. Autorii nu sunt „priviţi de pe altă planetă” (cum ar vrea N. Manolescu şi cum va încerca să o facă în Istoria sa critică); dimpotrivă, sunt prinşi în concretul existenţial, foşgăitor, fără menajamente, dincolo de orice recepţie amabilă ori acte de caritate, fără false pudori şi ipocrizii, captând bârfa, zvonistica, expunând indiscreţiile în vitrină. Altfel spus, M. Popa scrivere pericolosamente (cf. Roxana Sorescu). Ignorată de unii, considerată o carte ratată de alţi „binevoitori”, Istoria lui M. Popa este o uriaşă provocare. După atâtea proiecte anunţate la crâşmă de guralivii literatori, M. Popa, „pe tăcute”, a croit o Istorie. Era el cel „îndrituit” să o scrie? Răsfăţându-se, punând la capătul anevoiosului drum o asemenea întrebare, el şi-a suflecat mânecile şi a purces voiniceşte la treabă. Este câteodată trădat efortul de obiectivare? Să recunoaştem, însă, că Marian Popa desenează profiluri credibile, alternând puseele amicale (cazul lui C.V. Tudor, oficiind în „reduta” Săptămânii) cu execuţiile pamfletare. Şi, cu spor cognitiv, tematizează, angajând discuţii serioase, obstrucţionate, de regulă, aruncând în luptă argumente solide. Iată, de pildă, chestiunea poeziei patriotice, utilizând „antiteza aranjată”. Pornind de la exemplul vadimist (cel postcenzurat, cu Saturnaliile, în 1983), depăşind ilustrativismul, adăpat la tradiţiile naţionaliste, M. Popa deploră ofensiva veleitarilor (acea „oaste voioasă de cobzari”, cum se rostea, cândva, Geo Dumitrescu), impostura pragmatică, clişeele genului, alimentând industrios maculatura patriotardă. Excelentă e, însă, angajarea discuţiei în contextul mondialismului „generos”, al presiunii marilor naţionalisme, al incapacităţii de inovare ş.c.l.
În fine, dacă „bonzii” noştri literari nu se învredniciseră la o asemenea ispravă (remarca sarcastic Al. George), după utilul Dicţionar, încercând, acolo, o meritorie obiectivare, Marian Popa a dat la iveală o pasionantă şi epuizantă lucrare, acceptând surâsul relativist. Hrăneşte ea doar curiozitatea joasă? Reproşul, răspicat formulat de unii „esteţi”, nu stă în picioare. E drept, Istoria lui M. Popa culege lacom informaţii aluvionare, foloseşte stilul aluziv şi execută radiografii nemiloase, cercetează culisele miasmatice, plăteşte poliţe, inventariază rupturile şi reciclările (judecând operele în contextul vremii, urmând docil sau deviind mascat de la „linia” Partidului), înregistrează situaţii şi nominalizează valori. Autorul scrutează sarcastic fluctuaţia valorilor poziţionale (relaţionale). Nu întotdeauna cu lecturile la zi, M. Popa s-a înhămat la un efort sisific şi, din fericire, şi-a isprăvit proiectul, încheind o lucrare impozantă. Regretabil e că această paradoxală Istorie, de suculentă picanterie, conjugând precizia şi grobianismul, chiar „alchimia de hazna” (cf. Dan C. Mihăilescu), aruncă o nemeritată umbră asupra cărţilor sale, numeroase, vaste, erudite, definind, în termeni camilpetrescieni, un muncitor intelectual. Ca ludic maliţios, cum l-a văzut D. Micu şi „organizator de semnificaţii” (cum însuşi pretinde), Marian Popa a „executat”, scotocind culisele şi explorând o materie magmatică, o Istorie umorală, forţând ecoul public. Dar palmaresul său impresionează. Să amintim că Marian Popa, în chip de comparatist, a propus, factologic-compilativ, cărţi grele, începând cu Homo fictus (1968, despre poetica personajului literar), titluri cerând un uriaş volum de muncă, consultând o bibliografie imensă. Spirit curios, explicitant, cu voluptate teoretizantă şi exces terminologic, el discută savant, exhibant-ironic, lansând, de regulă, judecăţi „categoriale”, despre Modele şi exemple (1972), Forma ca deformare (1975) sau Călătoriile epocii romantice (1972, fructificând teza de doctorat). Şi Comicologia (1975) era o demonstraţie de erudiţie, colecţionând idei şi teorii despre comic şi hilaristic, căzând în citatomanie, ordonând munţi de fişe. Monografia dedicată lui Camil Petrescu (1972) descrie „pe larg” substanţialismul, în timp ce Viscolul şi carnavalul (1980) se ocupă de proza fănuşiană. Dicţionarul de literatură română contemporană, în cele două ediţii, examinează – ca instrument de mare utilitate – fenomenul literar postbelic, sortit altor retipăriri, cum se credea, anunţând Geschichte der rümanischen Literatur (1980). În fine, Competenţă şi performanţă (1982) se voia o culegere eseistică, deschizând noi piste interpretative, criticul deambulând pe o largă arie referenţială. Proza, subjugată de o inteligenţă critică în alertă, de tensiune ludică, îi dezvăluie, începând cu La un colţ de cotitură (1964), inclusă în „tetrameron”, temperamentul flegmatic, mimând candoarea. Primul său roman, pornit dintr-un imbold polemic, fals-„sentimental”, Doina Doicescu şi Nelu Georgescu (1977), a avut parte, majoritar, de lecturi inadecvate. Colecţionar de locuri comune şi situaţii-standard, prozatorul-teoretician, interesat de experimentalism, a împins – paradoxal – respectul zeflemitor pentru convenţiile romaneşti (aici: tipicitate, personaje-funcţii, interşanjabilitate) în absurd, ilustrând (voit) „literatura ca manufactură”; oferind, scria Dan Culcer, un „obiect artificial” (1, 1345), inventariind stereotipurile într-o demonstraţie rece, sub cupola neutralismului. Şi în alte proze, încredinţate, îndeosebi, revistei Vatra, descoperim, precum în Situaţia (nr. 8/1978), predilecţia pentru texte autoreferenţiale, fără mesaj (1, 1346). Iar romanele care au urmat, fie colecţionând însemnări „de voiaj” (Călătorie sprâncenată, 1980) sau excelând prin deriziune (Podul aerian, 1980), consfinţesc pornirea băşcălioasă sub rictusul seriozităţii, autorul fiind un ludic maliţios, „ironic prin fire”, cum se recomanda. Dacă Soldaţii albi, soldaţii negri (cu titlul iniţial Haide la lupta cea mai mare) fusese interzis în 1985, ineditele, prelucrate computeristic (câteva romane poliţiste, piese de teatru şi un jurnal, Mein Dampf, ca nostimadă a „magnificenţei epocii”), aşteaptă.

*

Vorbind la Iaşi despre Dicţionarele literare româneşti în contextul criticii şi Istoriei literare, Marian Popa făcea, în 1979, observaţii curajoase, afirmând că literatura socialistă, sub patronajul ideologiei unice şi a „certitudinilor politice”, „liniştitoare”, traversa „o epocă de dicţionar”: cu date „stilizate”, asigurând convenabilitatea, cu explicaţii suspendate şi perioade anulate, cu autori „curaţi”, evitând, astfel, Istoria. Or, spre deosebire de dicţionare, înţelese drept „colecţii de entităţi”, adunând texte enciclopedice, Istoria literară presupune o viziune, „o etică a adevărului istoric”, surprinzând tensiunea dintre ideologie şi politică. Pentru a salva caracterul ştiinţific al unor atari iniţiative, Marian Popa nu se sfia să denunţe ferm discriminarea la care erau supuşi cei înstrăinaţi, eliminaţi brusc din literatură*); plus dificultatea de a scrie onest despre un roman politic sau despre un roman care problematiza anumite situaţii politice. Iată, aşadar, că interesul pentru literatura „des-ţăraţilor” era mai vechi şi, fără a fi atins de „nebunia realizării în străinătate”, Marian Popa a hotărât să urmeze exemplul lui Caragiale, înţelegând că altminteri nu va putea aduna „materialul extern” pentru Istoria sa. A rămas „afară”, lucrând „în tăcere”, cu sacrificii, „inactiv” în emigraţie (trezind suspiciuni, dar explicându-se că doar astfel şi-a protejat timpul**)). „Benedictinul” critic, deşi extrateritorializat, fără a evacua „parfumul oborean” din această carte g(rea), se arată imun la evaluări. Nu poate urî, ne anunţă, dar rămâne indiferent la întâmpinări sau respinge maliţios obiecţiile; Istoria sa, reamintim, a fost boicotată sau „executată” (oral) pentru caracterul ei acut politic şi pentru acest come-back „sfidător-discret”, reproşându-i-se că n-a trecut prin faza cronicii literare, că n-are organ pentru poezie, că oferă „un spectacol de marionete” (cf. Mircea Iorgulescu), căzând în cancanerie, pornografie (cf. Ileana Mălăncioiu), colportaj mahalagesc, „portretistică infamă”, antisemitism. Un uriaş „denunţ”, s-a zis, efortul pozitivist fiind subminat de intenţiile de politică literară sub flamura naţionalist-protocronică, doar în subsidiar, uneori, producând şi judecăţi critice valabile, în pofida siguranţei verdictelor. Entropia exilului, penuria manuscriselor de sertar, textele de supralicitare (în cazul celor care explorau şi exploatau „golul istoric”), „educaţia outsiderială”, „industria faimei”, parazitismul liric optzecist, existenţa blocurilor simetrizabile (ca identităţi opuse), disidenţa ca pseudomit al societăţii de consum etc. sunt observaţii de reţinut. Ca şi pactul cu Puterea (încurajând delaţiunea şi arghirofilia), războiul civil al breslei, „jandarmeria literară”, evreitatea diriguitoare, naţionalizarea comunismului ş.c.l. Cercetând culisele vieţii literare, Marian Popa îşi rezervă „o erupţie plebee” (cf. Al. George), considerând că literatorii epocii sunt, prin dualitatea de caracter, „previzibili”, afişând „o morală cu geometrie variabilă”. Sentinţele cad nemilos: Nina Cassian este „un produs evreiesc de referinţă”, Dimineaţă pierdută a fost „unanim supralicitat”, Dumitru Popescu poate fi uns ca reprezentant autorizat al romanului politic. Tezele din iulie 1971 i se par fără consecinţe, abia în 1974 începe „mişcarea dezastruoasă”. Ideologul se vrea „organizator de semnificaţii” şi tratează faptele literare ca fenomene istorice, investigând circumstanţele ideopolitice, interne şi externe, înţelegând că ar fi o grosolană eroare să se ocupe, în numele purismului estetic, exclusiv de valori, ignorând contextele. La cei „funcţionalizaţi politic”, observă că servilismul şi opoziţionismul îşi dezvăluie, deopotrivă, ineficienţa artistică. Dar un Adrian Păunescu, acceptat ca un posibil „clasic de uz intern”, poate emite în trombă falsuri elogioase şi, sub această pavăză, are dreptul de a numi adevăruri grave, constată criticul. Maliţios, bârfitor, dar bizuindu-se pe fapte, purcede la execuţii: Geo Bogza este un orator cabotin, eticist, Miron Radu Paraschivescu are elanuri de procuror, Geo Dumitrescu supravieţuieşte misterios iar Banconsky, trecând „pe invers”, este „un duplicitar dramatic”. Oscilantul Călinescu a corupt ideea de Istorie, Preda ne-a oferit romane mediocre (exceptând „extraordinara cărticică” Întâlnirea din pământuri) iar „condotierul” Petru Dumitriu, un răsfăţat al regimului, se dezvăluie ca editor şi „aranjor”. În fine, Literatura română de azi a tandemului D. Micu - N. Manolescu ar fi prima Istorie „festivă” a literaturii realist-socialiste, în timp ce Titus Popovici, dezavuând trecutul, îşi exhibă felonia postdecembristă. Nu lipsesc, desigur, comentariile sarcastice, listele de amanţi, fizionomiile dezagreabile, puseele de misoginism. Peste toate, însă, se impune figura unui ins informat, dominator, lucrând în regie ironică, mizând pe preeminenţa politicului. Voci din noua critică, cea care – se ştie – nu agreează reducţionismul estetic (vezi, de pildă, M. Iovănel), îl acceptă drept „critic relevant”, alături de M. Ungheanu (2, 62), ambii veniţi din partida naţionaliştilor (2, 104), făcând din etnie un criteriu operativ (2, 106). Cu energie polemică, uneori pătimaşă, se războieşte cu internaţionaliştii „iudeo-sovietizanţi” (reciclaţi), având obsesia ocultei şi a conspiraţionismului, funcţionând paradigmatic. Şi încearcă să examineze, logic luând lucrurile, aberaţiile unui sistem ca organizare de tip totalitar, osificat birocratic şi îngheţat ideologic. Mihai Iovănel observa, cu justeţe, „un contrast neobişnuit” (2, 204), în monumentala Istorie a lui Marian Popa, între o metodologie avansată şi o ideologie revolută, reactivând esenţialismul etnic şi excepţionalismul românesc (neoprotocronist), în confruntare cu elementul alogen. Ar fi, însă, greu de acceptat că ocupându-se de o epocă violent politizată, coborând în învolburata şi polarizata viaţă literară, scotocind ungherele unor biografii miasmatice, incisivul Marian Popa ar fi îndeplinit, prin Istoria sa („plină de Istorie”), un mandat barbist, gustând cinic, cu zel delaţionar, plăcerea execuţiilor. Pentru critic, capodopera înseamnă, în primul rând, gravitate problematică, cum ne avertiza; dacă a întârziat şi „pe maculatură”, a făcut-o pentru a ilustra, cu date controlabile, categorial şi situaţional, cortegiul de teme, probleme şi procedee, preocupat de macrorelaţia dintre literatură şi suprastructurile literare, inclusiv vigilentele instanţe cenzoriale, descoperind, dincolo de constrângeri, latenţele comice. Critic ambiţios, pozitivist-enciclopedic, bilanţier şi matematizant, ludic sau cinic, după împrejurări, iscând adversităţi trainice, mânat de ispita exhaustivităţii, colportând, cu francheţe şi sarcasm, o zvonistică îmbelşugată, înfruntând „cartelul tăcerii” şi expediat în „banda neoproletcultistă”, Marian Popa rămâne, în ochii lui I. Simuţ, „un savant plin de intrigi şi ranchiune” (3, 17). „Harnic şi substanţial” în studenţie, cum îl vedea fostul său profesor V. Nemoianu, el rămâne – şi acum – un „ironist incorigibil” (cf. Gh. Grigurcu), ofensiv şi laborios, semnând studii docte, pseudoscientizante, de uriaş travaliu; adică, un „edecar”, vădind competenţă şi performanţă, trasând un itinerar erudit, ticsit informaţional, cu scăpărări maliţioase, haşurând un teritoriu răvăşit de fluctuanta meteorologie politică.

ADRIAN DINU RACHIERU

NOTE:

Dan Culcer, Cenzură şi Ideologie în comunismul real, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2016.
Mihai Iovănel, Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2017.
Ion Simuţ, Literaturile române postbelice, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017.

*) Răspunzând unei anchete a revistei Luceafărul (seria Marius Tupan), Adrian Dinu Rachieru considera că „lovitura anului a dat-o Marian Popa” (v. Luceafărul, nr. 4(542)/6 februarie 2002, p. 9).

*) Dezgropând acest text (v. Cenzură şi Ideologie în comunismul real, Editura Argonaut, 2016, pp. 1505-1511), Dan Culcer era, la rându-i, partizanul unui discurs revendicativ, pledând, şi înainte de ’89, pentru recuperarea „literaturii extra-teritoriale”.

**) Cităm din scrisoarea lămuritoare trimisă lui Dan Culcer, la 6 aprilie 1989 (v. Cenzură şi Ideologie în comunismul real, Editura Argonaut, 2016, pp. 698-704), Marian Popa afirmând că relaţiile cu Securitatea „au fost nule” şi recunoscând că dacă nu se înhăma la acest proiect, altcineva „n-o mai făcea” (p. 702). Deşi fără angajament de informator, suspectat / „demascat” de N. Manolescu şi Dan C. Mihăilescu de a fi livrat note informative sub numele de cod Mihu (de „o tonalitate extrem de ambiguă”, nuanţează D. Culcer), Marian Popa a sperat că poate folosi o pârghie oficială pentru „deblocarea” procesului de recuperare a literaturii şi culturii române din exil (vol. cit., p. 698). Şi s-a ales, aflăm, cu două dosare, un DUI şi un dosar penal, condamnat în contumacie pe şapte ani pentru că refuzase să revină în ţară când nu i se mai prelungise delegaţia de lector la Universitatea din Köln (vol. cit., p. 699).

Associated Topics

Asymetria si Dan Culcer va recomanda

Enciclopedia României

Blogul ideologic. Titus Filipaș

Ioan Roșca
Contrarevoluția din România. O cercetare

Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

Revista Verso

Geovisite

Revista NordLitera

Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
Etimologii. Resurse lingvistice

Azi

Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

Societatea de maine

Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine? S'inscrire a Societatea de maine Intrati in Societatea de maine Exercitiu colectiv de imaginatie sociala


Inscriere : fr.groups.yahoo.com Se dedica profesorului Mircea Zaciu

Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul priveşte pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga

Sondaje

Identificare

Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com

«Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
Page Generation: 0.61 Seconds