La masă cu diavolul…
În luna septembrie a anului trecut, am cunoscut din întâmplare, într-un sanatoriu din Paris, un domn de la care am aflat, vorbind vrute și nevrute, că era evreu din Budapesta. Mai apoi, mi-a mărturisit că se născuse în Satu Mare, imediat după Primul Război Mondial. După ce am mai discutat câteva minute, mi-a venit deodată în minte o întrebare delicată: voiam să știu cum a scăpat din deportările masive care au avut loc în Ungaria, la sfârșitul războiului.
A ezitat câteva clipe, după care m-a întrebat: “Ai timp să asculți o istorie mai lungă?” Intrigat de această reacție, i-am răspuns afirmativ.
Descrierea evenimentelor pe care am auzit-o în continuare s-a desfășurat de-a lungul a trei zile, câte o oră în fiecare zi.
- Postat în premieră la 15/03/2008 pe blogul autorului
» Service après vente (vezi mai jos)
Boulogne, aprilie 2018„ După ce am auzit
această relatare cutremurătoare, am rămas în contact cu Szigmond
Kalocsai.
Mărturisesc că ceea ce am aflat atunci mi s-a părut atât de
uimitor, ba chiar neverosimil, încât, după primul episod, am alergat să
verific autenticitatea afirmațiilor interlocutorului meu. Mai apoi, am
urmărit în cunoștință de cauză povestirea lui, am discutat împreună
diferitele detalii și am vizionat caseta înregistrată acum mai bine de
doisprezece ani pentru Fundația “Survivors of the Shoah”.
Această mărturie unică a unui martor primordial care a trăit în primul
plan un moment particular și fără pereche al ultimelor zile din cel
de-al Doilea Război Mondial este atât de impactantă și se îndepărtează
atât de mult de imaginile cunoscute, încât poți înțelege cu ușurință
ezitările martorului în a o face publică. Însă, în mod straniu, se va
vedea în continuare că aceste evenimente și polemicile care le-au
generat continuă să fie de actualitate până în zilele noastre, la mai
bine de o jumătate de secol după ce s-au petrecut. Un argument major în
favoarea necesității de a fi amintite.
* * *
Mă
numesc Sigismund Kalocsai și m-am născut pe 14 august 1922 într-un oraș
numit Satmar. De fapt, acest oraș are două nume: în 1922, când m-am
născut, orașul aparținea României, deci se numea în românește Satu Mare,
iar în ungurește, Satmar. Această regiune din Transilvania a fost mai
disputată decât Alsacia și Lorena, pentru că între 1919 și 1945 și-a
schimbat de patru ori naționalitatea între România și Ungaria.
M-am născut într-o familie aparținând burgheziei evreiești dintr-un oraș
unde, din 50 000 locuitori, între 14 și 16 000 erau evrei. E regiunea
unde s-a născut hasidismul; orașul se găsește la cca. 80 km de Sighet,
unde s-a născut laureatul Premiului Nobel pentru pace, Elie Wiesel.
Printre acești cca. 15 000 evrei din Oradea conviețuiau trei comunități
importante: -
-“hassidimii” cu rabinul Teitelboim în frunte,
- -“ortodocșii”,
-
-și altă comunitate, numită “Statu quo”.
Nu exista comunitate “neologă”, în sensul occidental al cuvântului,
pentru că sinagoga noastră nu avea orgă, ca în sinagogile neologe din
diferite țări, și citirea Torei se făcea în mijlocul lăcașului, ca în
cele ortodoxe.
Tatăl meu era industriaș.
Aici trebuie să ne întoarcem la Tratatul dela Trianon.
Se știe ca acest tratat nu a fost conceput sub influența președintelui
Wilson, ca cel dela Versailles, ci de guvernul Franței, care a creat un
lanț de trei state, născute pe vestigiile Imperiului Austro-Ungar, al
cărui scop era formarea unui zid de rezistență între influența
Mittel-Europa (germană) și, deja, Uniunea Sovietică. Aceste trei țări
erau Cehoslovacia, România și Iugoslavia, țări în care trăia o
importantă minoritate ungară. În România, această minoritate reprezenta
cca. 2-3 milioane de locuitori care se aflau în Transilvania, atașată
prin Tratatul dela Trianon.
Generația părinților mei era profund asimilată ca unguri, care nu
acceptau deloc “ocupația” română. Românii, ca popor, erau desconsiderați
de către unguri, care se considerau aristocrați, față de români care
erau țărani. Cum o mare parte din Ungaria a fost ciopârțită și oferită
celor trei state citate, o politică iredentistă, de naționalism excesiv,
a fost provocată în Ungaria, cu repercursiuni până astăzi.
Aceste trei state fuseseră constituite în totalitate după modelul
francez: Cod Napoleon, parlament ales prin vot proporțional, literatură
franceză etc. În România, de exemplu, limba franceză era obligatorie în
cei opt ani de liceu.
Am învățat într-un liceu român, cu toate că la 150 km de orașul nostru,
într-un oraș mai mare, Nagyvarad (Oradea), exista un liceu evreiesc. Am
studiat la liceul laic, român, unde, de exemplu, n-aveam voie să vorbim
ungurește. Românii rezistau cum puteau la acest naționalism ungur, de
exemplu, organizând concursuri de limbă română pentru funcționari și cel
care nu vorbea românește era licențiat. Se manifesta o luare de control
de către România, care era, pe hârtie, dar și în realitate, un stat
democratic, unde făceau parte din parlament chiar și deputați din
partidul evreiesc, care se numea “Partidul evreilor”.
Începând din 1935, când am început să înțeleg ce se petrece, exista în
mod indiscutabil un antisemitism emanație a ungurilor, foarte puțin sau
deloc din partea românilor, cu excepția marilor orașe ale țării, pentru
că, după cum astăzi există în Franța “Frontul Național”, democrația
cerea să existe și în România un partid politic de dreapta, numit “Garda
de Fier”, care era fascist declarat în mod oficial. Aceștia, din când
în când, prădau prăvăliile evreiești sau sinagogile, însă nu foarte
frecvent. Statul însuși și guvernul nu erau absolut de loc antisemiți.
În familia mea eram doi copii, eu și sora mea, care avea 15 luni mai
mult ca mine. Am studiat liceul și am ajuns la bacalaureat în iunie ’40.
Între timp, în mai ’40, a avut loc Conferința dela Viena. Hitler și
Mussolini, pentru a recompensa Ungaria, țară aliată, membru al Axei,
semnează un Diktat care înapoiază, precizez, o parte din teritoriile
pierdute prin Tratatul dela Trianon.
Astfel, orașul meu redevine unguresc pe 5 septembrie 1940, deci, practic
trei luni după ce am dat bacalaureatul. Atunci, toată familia și-a
schimbat naționalitatea. De fapt, tatăl meu nu a învățat niciodată limba
română. Refuza, încerca să vorbească doar când era indispensabil și
chiar atunci cât mai puțin. Deci, în momentul intrării în orașul meu,
primul oraș “eliberat” de către unguri, regentul Horty a sosit pe 5
septembrie călare pe un cal alb. Pe balcon, unde toată familia privea
defilarea, erau două persoane care plângeau: tatăl meu și cu mine. Tatăl
meu, de bucurie pentru că își regăsea drapelul și țara sa, și eu,
pentru că știam perfect ce ne aștepta, nu deportarea, nu holocaustul,
asta n-am prevăzut-o, însă știam că vor intra în vigoare anumite legi
antievreiești și că exista un “numerus clausus” în universitățile din
Ungaria în momentul retrocedării unei părți din Transilvania.
Plec la Budapesta, unde se găsea universitatea și, mulțumită relațiilor,
reușesc să mă înscriu și, în același timp, să lucrez. Studiez ingineria
textilă. Suntem în septembrie 1940, când existau deja legi antisemite,
însă limitate. În “Mica Ungarie”, plus provinciile alipite, viețuiau 800
000 până la 1 million de evrei. Printre ei, în afară de ortodocși și
hassidimi, toți erau convinși că nimic rău nu li se poate întâmpla
evreilor “en tant que tels” având în vedere trecutul lor în țară, în
armată și datorită naționalismului lor exacerbat. Tatăl meu îmi spunea
într-o zi în ghetou: “E imposibil ca un fost ofițer al armatei
austro-ungare să fie considerat ca evreu!” Această frază, pentru mine,
explică tot! Era de necrezut!
În Ungaria, pe toate porțile apartamentelor, fără excepție, se găsea o
mică placă, pe care scria că “Ungaria ciopârțită nu e o țară, dar Marea
Ungarie e un Paradis!” Și precizez: pe toate porțile! Pentru că nimeni
nu îndrăznea să n-o pună.
Eu înțelesesem cultura occidentală transmisă… revin iar la exemplul
Franței. Profesorul nostru de franceză era un bărbat sau o femeie,
adevărați francezi, plătiți de “Alianța franceză”. De aceea am avut
cursuri de drept în franceză, explicații privind Codul lui Napoleon sau
Constituția franceză; eram abonat și citeam ziarele din Franța.
Încet-încet, am înțeles cu toții ce înseamnă “democrația”, deși încă
dela crearea ei țara în care m-am născut nu era o adevărată democrație.
În realitate, nu știam ce înseamnă o adevărată democrație. România era o
țară “democrată”, însă coruptă până în măduva oaselor! Imaginați-vă
două mici principate care dintr-odată devin o țară de 18 milioane de
locuitori și a cărei principală resursă este petrolul! Ungaria, după cum
îmi spunea tatăl meu, era tot atât de coruptă; singura diferență o
vedeai când întâlneai pe stradă inspectorul impozitelor. Cel român te
saluta respectuos, de departe, pentru că știa că l-ai plătit. Cel ungur,
întorcea capul, ca să nu-ți întâlnească privirea! Aceeași pudoare de
“popor superior” sau “aristocratic”! Ei se considerau, în mijlocul
acelor popoare numite “slave”, ca fiind “ultimul bastion al
Occidentului”.
În anii ’30, făceam parte, ca noi toți, dintr-o mișcare sionistă; în
orașul nostru erau trei:
-cea mai importantă era emanația Histadrutului*1, “Hașomer hațair”,
-pe urmă “Jabotinsky” sau “Betar”*2,
-și, mai apoi a noastră, numită “Klal”*3.
“Klal” era emanația politică din care făceau parte toți evreii așkenazi,
mai târziu, fondatori ai Statului Israel. Mișcările sioniste, în afară
de Betar, nu erau în acea vreme focalizate spre “Aliyah”*4, vorbesc
despre anii ’37 sau ’38. Activitatea noastră nu era, în realitate, decât
un scutism: învățam ebraica și strângeam bani pentru “Keren Kayemeth le
Israël”*5, cum se numea în acea perioadă, organizam mitinguri, asistam
la conferințe, dar ne opream aici. “Aliyah” nu era ceva imediat
previzibil pentru noi, cu excepția celor din “Betar”. Aceasta era
activitatea mea sionistă, tot atât de bine ca elev de liceu, cât și ca
student.
Am studiat la facultate între 1940 și 1942, pe urmă n-am mai putut
continua studiile. În această perioadă, eram în contact cu prieteni care
erau adevărați sioniști. Pe vremea aceea, circula în Ungaria o glumă
care spunea: “Ce-i un adevărat sionist? E un evreu care încearcă să
trimită în Israel un al treilea evreu, cu banii celui de-al doilea!” Era
o caricatură a sionismului. Aveam mulți prieteni printre cei din
“Betar”, care era o organizație serioasă. Singurul lucru care mă
îndepărta de ei era atitudinea lor prea de stânga care, după părerea
mea, reprezenta un risc prea mare față de autorități. Comuniști nu
existau, în afară de câțiva indivizi, a căror existență o ignoram.
Mișcarea “Klal” era cu mult mai moderată.
În 1942, sunt înrolat în armata ungară, însă, în locul unei uniforme
militare, noi eram îmbrăcați în civil, dar cu o brasardă galbenă, pentru
evrei, sau albă, pentru evreii convertiți la catolicism. Între timp, un
număr important de legi antievreiești apăruseră în Ungaria. Între
altele, se considera că este creștin cel care putea demonstra ca cei
patru bunici erau creștini. Deci, dacă tatăl tău, evreu convertit, s-a
căsătorit cu o creștină, erai considerat tot evreu. Erau deci un număr
important de brasarde albe printre noi.
La început, grupul nostru, care se numea “câmp de muncă”, era compus din
tineri care aveau vârsta pentru a fi înrolați, dar, cu timpul, pe
măsură ce războiul avansa, au fost aduși chiar și cei care aveau până la
50 ani. Scopul activității noastre era să înlocuim armata ungară în
construcțiile de fortificații sau stocaje în munți, să lucrăm în uzinele
de montaj ale aviației sau de armament… Eram auxiliarii civili ai
armatei ungare.
Trebuie să precizez că, fără să vreau, am avut în viață foarte, foarte
multă șansă! Cea mai bună dovadă este că, fiind născut în Transilvania,
am fost înrolat nu la Budapesta, ci în orașul Baia Mare, la vreo 50 km
de orașul meu. Aici suntem conduși într-o cazarmă și avem un comandant,
colonel, ofițer de carieră al armatei ungare; eram încadrați de ofițeri
de carieră, subofițeri și soldați. Nu puteam ieși din unitate, în afara
permisiilor acordate.
Colonelul a decis că voi lucra în funcția de secretar, în biroul
alăturat de al său, și astfel mi-a salvat viața, ca și altor sute de
evrei de sub ordinele lui. Era un om excepțional; după război am aflat
că a fost decorat tot atât de guvernul ungar, cât și de cel român. După
câte știu, e singurul militar de carieră ungur decorat de guvernele
staliniste. Numele lui era Revitzki, Emeric Revitzki.
L-am ajutat mult după război, însă merita chiar și mai mult! El îi
considera pe tinerii evrei ca pe copii lui și îi apăra cu ghiarele și cu
dinții pentru a nu fi trimiși pe frontul rusesc, în Ucraina sau la
Voronej, unde 90% din regimentul meu a pierit.
Mie mi-a spus în ianuarie 1944: “Pleci la Budapesta. Te-am recomandat
pentru un regiment unde vei fi iarăși secretar.”
Mi-am preluat funcția de secretar, care consista, mai ales, în a dispune
de toate ștampilele cu care puteam fabrica orișice acte false pentru
toți prietenii.
N-aveam mare lucru de făcut. Locuiam în oraș.
Într-o zi primesc un telefon dela prietenul meu, Dr. Rudolf Kasztner,
care era jurist și jurnalist la Cluj, cel mai mare oraș din
Transilvania, și pe care-l cunoșteam bine pentru că era sionist. Mă
cheamă la el și-mi explică proiectul care consista în a negocia direct
cu SS-iștii, ca sionist, pentru a salva un million de evrei și să-i
transporte în Palestina. Am găsit ideea atât de trăznită, lunatică,
încât am încercat să-l conving de inutilitatea intervenției.
După câteva zile, m-a chemat din nou și, de data aceasta eram mai mulți:
Kasztner marele șef, Gottesmann (dupa cum iși amintește S. Kalocsai,
însă documentele consultate îl numesc Springmann!, n.n.), șeful
“Betar”-ului, Joël Brand, șeful dela “Hașomer Hațair” etc. Ne-au expus
punctul lor de vedere și am fost obligați să acceptăm concluzia că, dacă
nu tentăm nimic, în tot cazul, cea mai gravă urmare va fi că vom fi
deportați.
Pe atunci, nu știam nimic despre deportare, însă, din ziua
când am început să colaborăm, unul dintre noi a fost desemnat să ajute
vreo cincizeci de tineri evrei polonezi, dintre care unul scăpase dela
Sobibor (lagăr de concentrare din Polonia n.n.), și care trăiau în mod
clandestin în Ungaria. Trebuia să le obținem acte, dar și o locuință și
hrană. Ei ne-au informat, pentru prima oară, că lagărele de concentrare
există, pentru că nu știam nimic.
Concluzia aceastei reuniuni fiind că cel mai rău ni se va întâmpla chiar
și dacă nu ne încercăm norocul, e mai bine deci să-l încercăm. Drept
care cei trei lideri au cerut o audiență la Obersturmbannfürerul Krumey,
care era marele șef SS pentru Ungaria. Au fost primiți și, spre marea
noastră surpriză, la prima vizită li s-a răspuns: “Reveniți peste trei
zile; aștept ordinele.” Cei trei delegați au spus adevărul: că vor să
salveze un million de evrei, aducând Germaniei produsele de care ea avea
nevoie. Au adăugat de la bun început: “cu excepția armamentului”.
Între timp, pe 19 martie 1944, regentul Horty, fără nicio pregătire
politică, a lansat un appel aliaților prin radio, cerând o pace separată
pentru Ungaria. În aceeași seară, regimentele SS invadează Ungaria,
deportează pe regent și instalează un guvern nazist. E un eveniment
foarte important pentru că, a doua zi, liderii Comunității israelite
sunt convocați de colonelul Krumey, care cere, ca de obicei, pături,
paturi etc. Comunitatea era prezidată de Dl. Samuel Stern, proprietarul
unor importante mori de făină din Budapesta. Comunitatea, în loc să
livreze ceea ce reclamaseră autoritățile SS, a adus de două sau trei ori
cele cerute. Din nou, același spirit de asimilare excesiv, imaginând că
a face plăcere ocupantului este singura metodă de salvare a
comunității!
Cei care au început negocierile, plecând dela o propunere lunatică, de
necrezut, erau sioniștii, care erau convinși că în orice caz, dacă
eșuează, vor fi deportați. Sioniștii aveau convingerea că, în ciuda
ocupației germane, nu trebuie plecat capul în fața autorităților
nemțești, ci din contra, trebuia să vorbești cu ei pe picior de
egalitate.
Am participat la cea de-a doua întrevedere. Singura mea
intervenție, pentru că vorbeau numai Brand și Kasztner, a fost
materială, cerând lui Krumey să ne dea autorizații (Ausweissuri), adică
hârtii de liberă circulație semnate de SS.
Guvernul instalat de germani avea un prefect, numit Endre, care era în
același timp comandantul jandarmediei ungare. Mai răi decât jandarmii
unguri, care purtau după tradiție o pană de cocoș la șapcă, nu exista!
Mai antisemiți, nu exista! Pe lângă ei, mermbrii SS erau niște umaniști!
Noi formam un grup de 12 sau 13 persoane la curent cu proiectul nostru.
Consideram că nu e niciun motiv să speriem populația. Scopul acestor
“Aussweissuri” era să nu putem fi arestați în stradă de jandarmii
unguri, la început numai 13 persoane care să poată circula și negocia.
Am mințit în fața nemților, afirmând că delegația venea din partea
JOINT-ului*6 american. Krumey ne-a crezut, pentru că a continuat nu
numai negocierile, dar la fiecare etapă trebuia să așteptăm două zile,
pentru că redacta un raport. Am aflat asta după aceea, când ni l-a
citit, chiar și semnătura unui general SS numit Wisliceny, care făcea
parte din Statul major al lui Himmler. Deci, ca un bun executant, Krumey
făcea un raport de fiecare dată către autoritățile superioare, care, în
48 ore, răspundeau. Și de fiecare dată răspunsul era: “Continuați
negocierile”.
Am cerut lista produselor de care aveau nevoie și care pot face obiectul
schimbului pentru a obține salvarea evreilor. Primul răspuns a fost:
“camioane militare”. Imediat Brand a răspuns: “Amintiți-vă, Dle.
Colonel, că americanii nu vor să dea material militar.” Răspunsul
colonelului: “Ce propuneți?”.
Atunci am propus cacao, ciocolată, banane,
portocale, adică produse care nu mai existau în Europa, pentru că
exportul lor era interzis din cauza războiului. Răspuns: “Nu!”
Negocierile au durat vreo trei săptămâni, până când Krumey a spus:
“Trebuie să terminăm! Va fi 10 000 USD pe cap de evreu, 5000 plătiți
imediat și 5000 la sosirea în Palestina, pentru care vom indica un cont
în Elveția unde americanii trebuie să-i vireze.”
Am început prin a vorbi de toată lumea, adică cca. un million. Poate
părea extraordinar, lunatic, trăznit… Însă un million înmulțit cu 10 000
USD nu e imposibil când poți salva un million de vieți!
Din păcate, cu acordul nemților, jandarmeria ungară a început instalarea
ghetourilor în toată țara, cu excepția marilor orașe, în timp ce noi
discutam.
Odată negocierile terminate, Krumey a adus din Cluj, orașul natal al Dr.
Kasztner, vreo 40 persoane din ghetou, printre care și familia lui
Kasztner și șefii sioniști locali.
Noi consideram că în marile orașe erau cca. 500 000 persoane, în afară
de cei din ghetou, și în naivitatea noastră, ne-am spus: “câtă vreme nu
sunt deportați, stăpânii lumii fiind SS-ii, ei îi vor scoate ca să-i
trimită în Palestina”.
Am subestimat de departe autoritățile ungare,
pentru că eram convinși că puterea e în mâinile SS-ilor care pot face
ceea ce vor. Era o eroare în ce privește “problema evreiască”. Au
început să-i deporteze pe evrei. Nu nemții! Niciodată! Numai jandarmeria
maghiară deporta. Ei alegeau oamenii cei mai bogați din ghetou și-i
băteau până la moarte pentru a afla unde și-au ascuns averea. Nu era
nici un SS în ghetouri.
Când ghetoul a fost instituit în orașul meu natal, cum aveam la îndemână
toate ștampilele, m-am dus la părinții mei, la Satu Mare. Era la
început, fiecare putea ieși și intra în ghetou, nu era încă închis.
Comitetul evreilor se reunea încă în afara ghetoului. Casa noastră era
chiar la limita ghetoului. Ferestrele care dădeau înspre orașul catolic
erau închise cu scânduri.
Mi-am regăsit famila. În buzunar aveam diferite acte false care atestau
că sunt catolici, altele emise de Ministerul de Interne afirmând
necesitatea imperioasă de a se prezenta la Budapesta. Am avut o discuție
în “a parte” cu tatăl meu, căruia i-am arătat actele. Reacția a fost:
“Când tot poporul evreu e în pericol, nu am intenția să-mi reneg
religia!”.
Vasile (Lacsi) Kalocsai – tatăl naratorului – la Satu Mare în 1938
Nimic nu e mai șocant decât răspunsul unui om inteligent, care e deja la
limita ghetoului și care încă își închipuie că nu i se va întâmpla
nimic! Mi-a explicat că însuși comandantul jandarmeriei i-a spus că
numai bărbații capabili de muncă vor lucra în fiecare zi în afara
ghetoului și că vor reveni în fiecare seară, iar că femeile și copiii
vor rămâne în ghetou. Și au crezut! Iar argumentul pe care îl voi
regreta toată viața a fost: “Foarte bine! Dacă nu vreți să veniți cu
mine, eu o să rămân cu voi!” Aveam sentimentul că puteam ajuta cu ceva.
Și tatăl meu mi-a răspuns: “Nu-ți dai seama! Ești un militar sub
autoritatea guvernului ungar,… deci devii un dezertor.” Credea în ce
spunea. Și m-a obligat să mă întorc cu trenul în aceeași seară, ca să nu
fiu dezertor. Avea în cap ordinea stabilită, respectul față de lege și
guvern, în martie 1944!
În același timp, mi-a indicat chepengul, instalat sub mașina de gătit,
prin care am coborât ca să-mi arate unde erau zidiți aurul și banii. Era
mândru pentru că ascunsese acolo provizii pentru șase luni. E clar că
au crezut ce li s-a spus și s-au instalat într-o situație care, pentru
mine, era absurdă și care, pentru ei, reprezenta realitatea. Rezultatul a
fost că întreaga familie a fost deportată…
Revenind la Budapesta, am aflat că Krumey ne-a spus că nu are decât două
sinagogi la dispoziție și că trebuie să adunăm 1400 până la 1500
persoane maximum. I-am cazat pe saltele, în sinagogă, sub supravegherea
SS-ilor. Ne-a mai spus că, după ce plătim, va studia posibilitatea unui
alt transport.
Ne-am reunit pentru a decide cine va face parte din această tranșă de
1400 persoane. Am decis că prioritari erau cei cincizeci de evrei
polonezi, scăpați din lagăre, care erau clandestini și într-o situație
cu mult mai dificilă. Pe urmă am decis că trebuia salvată o anumită
“intelighenția” de evrei unguri pentru a putea fi siguri că, după
război, viața comunitară va putea renaște.
Am ales profesori, psihologi, scriitori, vreo 50 sau 60 persoane. Mai
apoi, un gup de sioniști, bogați sau săraci. Cea de-a patra categorie:
cei care plăteau, nu numai pentru ei, ci în totalitate.
Astfel am strâns valize cu aur, bijuterii, devize… Aurul venea, mai
ales, dela stomatologi, care aveau lamele de 24 karate, cu o valoare
importantă într-un spațiu redus. Cu aceste valize, ne-am dus într-un
hotel în care ne așteptau patru sau cinci bijutieri germani. Ne-am
instalat fiecare dintre noi cu o valiză și un contabil german, care, în
mod conștiincios, nota fiecare obiect. Un SS recupera foile, una câte
una, și aduna cifrele, până când, la un moment dat, a spus: “Halt! Avem
suma!”. Și noi am reîmpachetat în valize ce rămăsese și am plecat.
A doua zi am cerut convocări SS tot ce poate fi mai oficial pentru cele
1400 persoane, care, cu aceste hârtii, puteau intra în cele două
sinagogi, fără să fie molestate de jandarmi. Printre ele, familia lui
Kasztner, care venea dela Cluj, chemată de Krumey.
Am fost numit șeful sinagogii din strada Bocskay și am obținut, după cum
promisese Krumey, doi SS gardieni înarmați cu puști, ceea ce era extrem
de necesar pentru a nu fi molestați de jandarmi și ca să putem ieși
zilnic în oraș pentru a face cumpărăturile necesare: hrană, medicamente
etc.
O amintire marcantă din sinagoga dela Budapesta, unde eram cazați:
Într-o zi vine un tânăr religios și îmi spune: “Văd că tu ai autoritate,
aici. Sincer să fiu, când am sosit aici nu credeam în această
posibilitate. Însă noi suntem sioniști. Aș vrea să o convingi și pe sora
mea, care locuiește la Budapesta. Te simți capabil s-o faci?”
Îmi dă o scrisoare, redactată în ebraică pe care n-o înțelegeam, și
adresa.
Sosesc la adresa indicată la 12, 12 și jumătate, ora bombardamentelor și
a alertelor aeriene, pentru că știam că atunci voi întâlni mai puțini
jandarmi pe stradă. Eram însoțit de un SS în taxi și intrăm într-o casă
marcată cu steaua galbenă, în care erau regrupați evreii dintr-un
ghetou, din care nu puteau ieși decât două ore, dimineața și două ore,
după amiază.
E o amintire teribilă! Casele aveau cursive interioare și în spatele
fiecărei ferestre, ascunși după perdele, simțeam oameni speriați, care
vedeau un tip în civil cu un brasard purtând crucea încârligată, urmat
de un SS în uniformă și înarmat. Puteai citi teroarea pe chipul lor și
cum se ușurau când treceam de ușa lor. Pe brasarda mea scria
“Verbindungsman” – om de legătură.
Sun la ușă; iese o bătrânică; îi spun că sunt trimis de Dl. Cutare,
pentru sora lui. Intrăm cu soldatul SS, ne invită să luăm loc și pleacă
să-și aducă fata. După câteva minute auzim urlete, zbiarăte, sosește o
tânără, ai fi zis că era nebună: “Dle., bătrâna asta e nebună! Nici n-o
cunosc, ea zice că sunt fiica ei, nu-i adevărat! Uitați-vă la actele
mele, sunt catolică, maghiară de nu știu câte generații, nici nu înțeleg
ce vrea!”
Am înțeles situația și am spus că eu plec.
Atunci bătrânica mi-a zis:
“Veniți cu mine! Dar puteți să-l lăsați pe celălalt afară?”
Am intrat în camera ei și m-a întrebat:
“Dacă sunteți cu fiul meu, înseamnă că sunteți evreu!”
“Bine înțeles!”
“Și atunci?”
“Asta e situația!”
“Puteți spune rugăciunea pentru pâine?”
“Pot să vă recit tot ce vreți!”
Și m-a pus să recit câteva rugăciuni.
“Știți, aș putea fi mama Dvs. Dacă v-aș ruga să vă dați jos pantalonul,
v-ați supăra?”
După această operație, mi-a cerut să aștept câteva minute. A revenit cu
două lumănări și un șal alb, ținând-o de mână pe fată; a întins mâinile
deasupra capului fetei și a recitat o rugăciune. Pe urmă a spus: “Cu
acest om poți pleca liniștită!” Azi, fata e în Israel.
Această
întâmplare îmi va rămâne imprimată în memorie ca și cum ar fi
evenimentul cel mai important al istoriei noastre!
Proiectul inițial al SS-ilor prevedea că vom pleca în vapoare, pe
Dunăre, până la Marea Neagră, în portul român din Constanța și, de
acolo, tot cu vapoare în Palestina.
Prima încercare, făcută cu 300 persoane a eșuat pentru că au fost
înconjurați de un pluton de jandarmi unguri și Krumey a trebuit să
utilizeze întreaga lui autoritate pentru a obține întoarcerea lor la
sinagogă, la punctul de plecare. Krumey putea interveni pe lângă
ministrul ungur de tutelă, pentru a influența comportarea jandarmilor,
însă aceștia nu ascultau de ordinele SS-ilor.
După trei zile, Krumey ne-a spus: “Trebuie să terminăm. Vă vom duce cu
trenul la Marsilia și, de acolo, veți pleca în Palestina.”
Agenția evreilor din Palestina nu știa nimic despre această operație.
Cunoșteau prima parte, pentru că Joël Brand, la un anumit moment, a
încercat să ia contactul cu JOINT-ul. Ne era frică de îndrăzneala
noastră! Nu știam dacă SS-iștii vor accepta banii. Ne era frică să nu
fim descoperiți și încercam să tragem de timp, pentru că primisem
promisiunea că, atâta vreme cât negocierile continuau, cu sau fără
rezultat, nu se va proceda la deportări. Pe atunci, nu ni se părea
foarte important, pentru că nu credeam cu adevărat în succesul acestei
operații. Aveam confrați care spuneau: “La ce bun construiesc ghetourile
dacă vor să ne deporteze? De ce nu ne deportează imediat? În loc să ne
aducă în ghetou, de ce nu la gară și în tren?” Ceea ce avea o logică!
La un moment dat, ne-am spus că trebuie să luăm contactul cu JOINT-ul.
Noi am sugerat via Istanbul, care se afla pe atunci într-o țară neutră
cu toate reprezentanțele diplomatice ale Aliaților și ale Axei. Joël
Brand a cerut autorizația de a pleca singur, cu trenul, lăsându-și soția
și copiii. Krumey a răspuns: “Nu, plecați mâine cu un avion militar!”
Și a doua zi a plecat!
Ne înțelesesem asupra unui cod și am înțeles că JOINT-ul nu dorea să
negocieze, în nici un caz, cu SS-iștii. Acest fapt, Joël Brand l-a
confirmat prin telegrama codată dela Istanbul. Am continuat negocierile
cu spatele la zid, ca să ajungem la suma necesară. Se presupunea că
JOINT-ul ne va da un ajutor material pentru a salva 1 000 000 evrei,
plătind 10 000 USD pentru fiecare. După ce s-a petrecut în continuare,
se va vedea că exista posibilitatea unei înțelegeri. Între timp, Brand
trimetea telegrame spunând că JOINT-ul trebuia să consulte Comitetul de
administrație, ceea ce va necesita timp. Noi continuam negocierile.
După prima tentativă care eșuase, am fost îmbarcați într-un tren cu
vagoane pentru călători de clasa a III-a și cu un vagon de clasa a II-a,
pentru cei patru însoțitori SS care păziseră sinagoga. Câteva
compartimente erau rezervate pentru bătrâni și bolnavi, pentru că grupul
era format din persoane dela sugaci la 80 ani.
O ultimă tentativă de a ne opri a jandarmilor, sub pretext că linia a
fost bombardată, ne întârzie cu o noapte. Cum era cald, noaptea ne-am
culcat pe iarbă. Dimineața eram încercuiți de jandarmii unguri și cei
patru SS au reușit cu greu să obțină să fim lăsați să urcăm în tren.
Cele 1400 persoane ajung, în fine, la Viena, unde Krumey și Kasztner ne
așteptau pe cheiul gării; ni se dă cacao caldă, cozonac, prăjituri și ni
se spune, cât se poate de serios, că, din păcate, liniile fiind
bombardate, nu vom odihni într-un “Erholungslager”, adică un “lagăr de
refacere” al sănătății și, de cum va fi posibil, ne vom continua drumul.
Am mai voiajat două zile, până când am ajuns într-o gară cu inscripția
“Bergen–Belsen”.
N-aveam nici o idee ce însemna asta, deși, având
hărți, urmărisem traseul și văzusem că mergeam înspre Marea Nordului, la
300 Km de Hanovra, ceea ce ne îndepărta serios de Marsilia.
Cele 1400 persoane ajung la Bergen –Belsen, unde ne aștepta Krumey, care
urma să fie spânzurat după război, însoțit de câini și garda SS. Ne
urcă în camioane și ne conduc la cca 6-7 Km. Două persoane din grup erau
desemnate pentru a nota direcția și distanța, pentru ca să știm unde
suntem.
Ajungem la un lagăr, unde suntem cazați în șase barăci, unele lângă
altele. Krumey ne spune că suntem într-un “Beforzugtest lager”, adică un
“lagăr privilegiat”, că vom alege Consiliul nostru evreiesc, care va fi
unica autoritate a lagărului, că trebuie să creăm o poliție internă,
pentru menținerea ordinii, și că SS-ii nu au dreptul să intre în lagăr,
cu excepția momentului în care se va face apelul, o dată pe zi.
Unul dintre SS-i cere ca medicii să iasă din rang. Erau printre noi vreo
30-40 doctori.
Cum nimeni nu îndrăznea, când am văzut că lucrurile se
încurcă, am ieșit în față, spunând că sunt doctor. Locotenentul-colonel
m-a instalat în superba lui mașină, cu care am ieșit din lagărul
evreiesc și ne-am dus în cel SS. Mă invită să mă așez în biroul lui, mi
se adresează cu “colega!”, îmi oferă țigări! Trebuie să spun că, fizic,
arătam ca niște oameni normali și nu ca prizonierii evrei care sufereau
în lagăre: îmbrăcați normal și cu o greutate potrivită. După zece minute
de discuție, înțelege perfect că nu am fost niciodată medic. Când m-a
întrebat de ce am mințit, i-am răspuns că nu mi-e teamă de el, că
familia mea e deja deportată și că tot ce mi se poate întâmpla e să mă
omoare. A râs, foarte politicos, și m-a anunțat că voi fi secretarul
lui. Mi-a dat permisul de liberă circulație și mi-a indicat baraca unde,
chiar a doua zi, urma să organizez spitalul evreilor. Naiv, l-am
întrebat: “Cum, nu există un spital evreiesc?” A răspuns: “Da, însă în
celălalt lagăr.” N-am înțeles!
Mai târziu, din zvonuri, am aflat că Bergen –Belsen era împărțit în trei
lagăre: primul era al nostru, cel privilegiat, în care, alături de noi,
era o baracă cu 10 sau 15 persoane, piloți americani și englezi,
doborâți deasupra Germaniei, aduși aici și schimbați, în mod periodic,
cu piloții nemți. O marfă, cum eram și noi!
Cel de-al doilea era “Arbeitslager”, unde frații noștri evrei erau duși
la muncă. Cel de lângă noi părea a fi ocupat de cei de curând deportați,
însă cu care n-am putut comunica. Cred că erau evrei olandezi.
În
fiecare zi ieșeau cu uneltele și reveneau seara.
Eram însărcinat să organizez spitalul și bucătăria. În trenul cu care am
venit aveam un vagon de hrană pentru noi, adică fie orez, fie conserve,
fie legume uscate, tot ce se putea transporta. Ni s-a alocat o parte
din bucătărie. Seara, am văzut că o secție din Blocul 6, unde se găseau
“hassidimii”, nu mâncase.
A doua zi, mergeam la Krumey și îl întrebam dacă nu putem pregăti
mâncare “cașer”, pentru că altfel, o parte dintre noi, refuză să
mănânce.
“De ce nu? E responsabilitatea Dvs.” Astfel, am avut cu toții bucătărie
cașer.
De aceea am spus că am avut din totdeauna o anumită reticență. Șansa a
făcut ca aceste 1400 persoane, deși au cunoscut îndeaproape o oarecare
angoasă, când mai târziu nu au mai avut hrană sau când o rană nu se
cicatriza…
Cum vreți să compar ceea ce am trăit cu situația altor milioane de
evrei! Oare n-ar fi mai bine să păstrez tăcerea asupra acestor
întâmplări?
În această perioadă eram secretarul ofițerului german Sturmbannfürer
Josef Wintzmayer, care venea la birou zece minute pe zi. Eu, cu
Ausweissul de care dispuneam, mă plimbam cât puteam. Numai de a treia
secțiune a lagărului, “Vernichtungslager”, lagărul de exterminare, nu mă
puteam apropia, nici măcar de departe.
Anumite contacte existau între lagăre, de exemplu, prin cei care lucrau
la bucătărie. Cum erau comandanți chiar și în “Vernichtungslager”,
trebuia să li se ducă de mâncare de trei ori pe zi. Deci cei care
conduceau căruța cu mâncare aveau puține contacte cu această secțiune.
Știam cu toții ce se întâmplă acolo.
La noi, toate sărbătorile erau respectate; am scos chiar sulurile
sfinte, pe care le ascunsesem, am organizat o trupă de teatru, în
fiecare seară se desfășura un program într-una sau alta dintre barăci.
Nu munceam deloc în timpul zilei.
Într-o zi, unchiul meu se îmbolnăvise grav. Pe vremea aceea nu existau
antibiotice, însă Ciba, în Elveția, fabrica un medicament similar. Mă
duc la Lt. Col. Wintzmayer, care-mi spune: “Nici o problemă! Iau mașina,
mă duc la Hanovra și în două ore sunt înapoi”. Aveam numai o mică
valiză cu medicamente, pentru spital. N-am înțeles de ce s-a dus! Mi-a
spus: “Noi avem o înțelegere!” El o respecta scrupulos, însă nu era
obligat să facă tot ce făcea. De ce?
Pe urmă, ca din neatenție, el lăsa scrisori primite din afară, pe care,
bine înțeles, le citeam. Într-o zi, am aflat că era ziua lui de naștere.
Cum ne făcea servicii enorme, i-am confecționat, din fiole de
medicamente și vată, un cadou. I-am spus: “Iată singura șampanie pe care
v-o pot oferi pentru aniversarea Dvs.!” S-a așezat și mi-a explicat că
dacă s-a înrolat în SS ca voluntar era pentru că voia cu orice preț să
supraviețuiască; că e austriac; că nu voia să plece pe frontul de Est și
că era singura modalitate de a scăpa.
Atunci mi-a spus: “Nu uitați cum m-am comportat cu Dvs. și, dacă
supraviețuim, s-ar putea ca după război să am nevoie de ajutorul Dvs.”
Szigmond și sora lui la Satu Mare în 1938
La începutul lunii iulie 1944, am fost trezit noaptea. Sosește Krumey,
care ne informează că nici o centimă nu a fost plătită în Elveția și, în
consecință, “vom fi obligați”, după cum a spus, “să vă transferăm în
lagărul alăturat, cel de muncă. Înțelegerea e înțelegere! Am așteptat
destul. Însă, pentru a vă demonstra buna noastră credință, -pentru că
argumentul prietenilor voștri care refuză plata este că nu mai sunteți
în viață – vom demonstra că sunteți în viață.” A tras la sorți la
întâmplare 10% din nume, adică 144, separând chiar familii, și a spus:
“Vă urcați în camioane și plecați în Elveția!” După șase zile, ploua cu
cărți poștale din Elveția, cu codurile convenite, certificând că au
sosit cu bine.
În altă ocazie, așteptând ca jumătatea să fie plătită, timpul trecea, nu
mai aveam hrană în rezervă, apăruse febra tifoidă, soseau primele
grupuri evacuate din Polonia, printre care țigani și prizonieri ruși, nu
mai era loc nicăieri și au creat un lagăr doar pentru ei. Atunci am
înțeles că ceea ce contează nu e rezistența fizică, ci rezistența
morală. Rușii și țiganii, care trăiseră dintotdeauna în condiții
sanitare mizerabile, cădeau ca muștele, după apariția tifosului. Știam
că tifosul se propagă prin păduchi și, ca să nu-i luăm, ne spălam chiar
și în aceeași apă, în același hârdău, chiar și câte cincizeci, însă de
două ori pe zi! Și ne rădeam în fiecare zi, chiar și cu aceeași lamă!
Numai ca să nu se propage boala.
Până la urmă, n-am fost mutați la “Arbeitslager”.
În decembrie 1944, ajunsesem deja într-o situație grea: în ultimile șase
săptămâni ne temeam de transfer, pentru că simțeam războiul în aer,
banii nu fuseseră plătiți și noi nu ne mișcam! Atunci ne-a fost, cu
adevărat, frică!
În cele din urmă, pe 4 decembrie, la două noaptea, sosește Krumey:
“Doamnelor și Domnilor, plecați peste o oră în Elveția!”
Nimeni nu l-a crezut! Nimeni! Atunci ne-am spus: “E lagărul de
exterminare! Ni l-au trimis pe Krumey pentru că îl cunoaștem”.
Comisia evreilor (Judenrat) mă cheamă și îmi spune: “Ai un ‘Aussweis’.
Du-te și trezește-l pe Lt. Col. german.” De abea ieșeam din lagăr, când
am văzut două faruri care se apropiau. Era chiar el: “Am auzit că
plecați! Vin să vă liniștesc și să-mi iau rămas bun!”
O oră mai târziu, eram în trenuri încălzite, de clasa a III-a și plecam
cu toții dela Bergen-Belsen. Toți cei veniți din Ungaria. Lipseau numai
două persoane.
Într-o zi, soseau deportați dela Auschwitz. Când soseau grupuri de
deportați, toată lumea intra în barăci, în afară de noi. Noi rămâneam în
curte. O pereche din Cluj, din familia Kasztner, recunoaște una din
fiicele lor în grup și îi fac semn. A doua zi, această persoană cere o
întrevedere cu comandantul lagărului și îi spune: “Dle. Comandant, am
văzut-o pe fiica mea în grupul sosit dela Auschwitz. Vă rog să o
transferați în grupul nostru.” Comandantul răspunde: “Da!”
După o oră vin să caute perechea, sub pretextul de a-și recupera fiica.
Nu i-am mai revăzut nici odată! După informațiile obținute, comandantul
ar fi luat această decizie pentru că au pronunțat cuvântul “Auschwitz”,
care era tabù chiar și la sfârșitul anului 1944!
Deci, în momentul plecării lipseau aceste două persoane, însă
înregistrasem două nașteri.
Plecăm, deci, cu trenul. Deși totul era distrus, ajungem, ca printr-un
miracol, după două zile, la lacul Constanța, la Lindau, care formează
frontiera între Germania, Austria și Elveția. Krumey, prezent, ne spune
frumos “La revedere!” și doar atunci aflăm că amicul nostru, Kasztner,
se află la Theresienstadt, nu departe de Praga, cu alți 1500 evrei
unguri, al doilea convoi. Așteptau plata celui dintâi, ca să libereze pe
cel de-al doilea. Aceste 1500 persoane au fost eliberate mai apoi de
armata sovietică.
La Lindau, autoritățile elvețiene ne iau în primire. Sunt numit șef,
pentru că vorbesc mai multe limbi, și aflu dela elvețieni că suntem aici
pentru cincisprezece zile și că vom pleca la Philippeville, în Algeria,
pentru că elvețienii nu vor să-și ia refugiați pe cap. Suntem conduși
la St. Gallen, la un spital, unde toți suntem bolnavi, pentru că
doctorii nu ne-au spus cum trebuie să mâncăm. După trei zile, suntem
transportați la Caux, lângă Montreux, o stațiune de ski, instalați
într-un palace, care era complet gol, ca toate hotelurile pe atunci. Mai
târziu, acest hotel a devenit sediul mondial al “Reînarmării
mondiale”*7 americane!
Ne-am instalat în acest hotel, care nu era suficient de încăpător pentru
necesitățile noastre, drept care am luat și hotelul alăturat “Regina”,
unde locuiau colegii noștri “cașer”. Am fost numiți “Republica din
Caux”!
În nici un caz nu voiam să mergem mai departe. Eram în paradis!
De acolo am trimis telegrame lui Churchill, Roosevelt, Stalin, De Gaulle
explicând că niște nenorociți de refugiați evrei se află în Elveția și
că autoritățile locale vor să ne deporteze în Algeria.
În ciuda tuturor rugăminților, elvețienii n-au cedat și ne-au anunțat că
a doua zi sosesc camioanele.
A doua zi, 1400 persoane, femei, copii, bătrâni, erau toți goi pușcă,
afirmând că dacă autoritățile locale vor să ne transporte astfel prin
Elveția, noi suntem de acord! Așa au cedat și am rămas, până la urmă, în
Elveția.
Am sosit deci pe 7 decembrie, în plin război, în Elveția și grosul
trupei a plecat spre Ungaria la mijlocul lui august 1945, cu excepția a
400 persoane, de care s-a ocupat JOINT-ul, care au plecat în Palestina.
Dacă n-ar fi fost acești sioniști, întreaga idee nu s-ar fi născut
niciodată!
Eu am rămas în Elveția. Pe elvețieni nu-i iubesc. În primul rând,
colonelul responsabil de grupul nostru ne lua tichetele de hrană și
totul era disponibil numai cu tichete. L-am denunțat și a fost arestat.
Erau ipocriți în general, pentru că fuseseră mai naziști decât naziștii,
s-au îmbogățit fără limită în timpul războiului făcând afaceri cu
Germania, dar pe 8 mai clopotele au bătut ca și când ei ar fi câștigat
războiul! Nu mi-au lăsat o amintire agreabilă!
Între timp, am plecat cu câțiva camarazi în Italia, ca să participăm la
rezistență împreună cu italienii și să luptăm împotriva armatei lui
Kesselring*8.
Eram 12 persoane.
Am părăsit Elveția de manieră clandestină, pentru că
eram păziți de armată și în fiecare zi se făcea apelul. Însă noi nu
aveam nevoie să ni se spună cum se iese dintr-un lagăr! Am rămas însă
foarte puțin timp, pentru că ne-am dat seama că nu era serios și că
italienii erau niște gugumani. În realitate, am avut impresia că, pentru
ei, rezistența nu era decât un pretext pentru a-și lichida conflictele
personale între familiile mai mult sau mai puțin dușmane.
Trecusem în Val d’Aosta și în orașul Aosta cu hârtiile elvețiene de
refugiați, așa că ne puteam instala câtăva vreme ca să vedem “de unde
bate vântul”. Am fost conduși la vreo 15 km., în munți, unde am întâlnit
un grup de rezistenți de vreo 60 persoane. În zece zile n-am auzit
decât un singur foc de pușcă, în schimb certuri, joc de cărți… Drept
care, am decis să ne întoarcem în Elveția.
După cum am mai spus, Elveția nu-mi e dragă.
Am încercat să câștig niște bani, pentru că mă plictiseam.
Am remarcat că funicularul care trecea pe lângă hotelul nostru se urca
până la Rochers-de-Naye, la 1800 metri și că, în timpul iernii, când
zăpada era înaltă, poștașul lua schiurile și mergea din fermă în fermă
pentru a distribui scrisorile. Mi-a dat ideea de a reveni la meseria mea
de bază -textilele- și așa am găsit un grosist în cartea de telefon din
Lausanne, numit Dreyfuss.
Mă duc să-l întâlnesc, mă primește, îi arăt cartea de refugiat elvețian,
bagă mâna în buzunar ca să-mi dea de pomană, dar îi răspund că nu am
venit pentru asta, că nu sunt un cerșetor: aș vrea o bucată de stofă
fără tichet și fără bani, pe care nu-i am. Ca să scape de mine, îmi dă
stofa cerută.
După câteva zile, revin cu banii câștigați și cumpăr trei bucăți de
stofă. Aveam toate tichetele necesare pentru că soții fermierelor erau
mobilizați în timpul războiului și eu obțineam dela femeile lor tot ce
doream. După numai o lună, cinci sau șase băieți din hotel lucrau deja
pentru mine. Însă după ce făcusem turul unei văi, nu mai reveneam,
pentru că metrajul sau calitatea lăsau de dorit! Apoi, am perfecționat
sistemul cu un coleg a cărui sarcină era să umble din primărie în
primărie, unde recupera lista fermierilor cu vârsta lor și cea a
copiilor. Când sosea într-o fermă, spunea: “Mme. Cotraz, vin dela
minister.” Și arăta cartea cu crucea elvețiană. “Sunteți o familie
meritoasă; aveți o fată de măritat; vă aduc stofă pentru fata Dvs. la un
preț special, ca pentru familiile meritoase!” Și așa vindeam stofele.
După legea elvețiană, orice refugiat putea cere să fie eliberat dacă
avea un cont cu 2400 FS, adică de 12 ori 200 FS necesari pentru a trăi o
lună. Scopul legii era să ocupe pensiunile de familie care, din cauza
războiului, erau goale și fără turiști. Când am strâns destui bani, m-am
eliberat, însă am continuat acest comerț, locuind într-o pensiune din
Lausanne.
Cum mă plictiseam, m-am dus la Geneva, la sediul “Crucii Roșii” și am
cerut să mă întorc în Ungaria. Mi-au spus că pregăteau trimiterea unui
convoi cu medicamente pentru copii, în luna august. Am fost numit șofer,
cu o mașină Opel Kadett, un camion și, după trei zile de negocieri,
două autobuze pentru cei care doreau să se întoarcă acasă. Elvețienii
ne-au avertizat că plecăm pe responsabilitatea noastră, pentru că,
probabil, rușii nu ne vor lăsa să traversăm punctele de control. Cei
care însoțeau medicamentele, nu aveau nici un risc, însă ceilalți…
Așa am învățat cum se lucrează cu rușii. Aveam și tablete de ciocolată,
și devize, și medicamente, însă a trebuit să negociez vreo 4 sau 5 zile
cu ei. Între timp, cum aveam mașina mea, am întâlnit alți camarazi
ieșiți din lagăre, care așteptau în carantină, din cauza tifosului, ca
să se poată întoarce în Ungaria.
Reamintesc că Kasztner a fost asasinat pe când era deputat în Knesset,
în Israel.*7 S-a scris mult despre acest subiect. A fost acuzat și de
deturnare de fonduri și de nepotism. Nu știu și n-am dovezi! Ceea ce
știu, este că ne-a salvat, cu ideea lui, pe noi toți, adică 3000 evrei.
Și, dacă l-ar fi crezut mai devreme, dacă n-ar fi existat această
asimilare morbidă a evreilor, care nu credeau că un evreu ungur poate fi
persecutat, ar fi putut salva cu mult mai mulți.
Kasztner a salvat două grupuri de evrei: al nostru și cel care, ajuns la
Theresienstatd, a fost eliberat de aliați.
Mie, Kasztner mi-a salvat viața și nimic nu e mai prețios.
Kasztner a negociat de două ori cu Eichmann, la Budapesta. După câte
mi-a spus el, Eichmann, care era superiorul lui Krumey, a fost chemat de
acesta la Budapesta pentru că dorea să-i demonstreze cât e el de
competent. Prin discuția directă între Eichmann și Kasztner, acesta
dorea să arate cât era el de necesar și cât de bine lucrase.
De fapt, Eichmann nu era responsabil în sferele superioare de cazul
nostru, ci Wisliceny, care avea același rang cu Eichmann. Pentru
Eichmann, așa numitul “grup Bergen-Belsen” era o noutate, un caz urmărit
de colegii lui. Și cum probabil că exista o anumită rivalitate între
diferitele servicii…! Iată ce mi-a zis Rudolf.
În august ’45, după întoarcerea în Ungaria, m-am înapoiat la Satu Mare
numai timp de 12 ore.
Am găsit sinagoga distrusă, casa noastră distrusă, în afară de mormântul
bunicilor mei dinnainte de război, pe care l-am fotografiat, nu mai
rămăsese nimic. N-am rezistat, era mai presus de puterile mele! Prea
multe amintiri, o lume car s-a dărâmat! Aveam aceeași senzație ca și cum
aș fi fost în comă avansată, dar încă lucid! Aveam impresia că nu mai
controlez nimic, era ca nisipul care-ți curge printre degete!
După câteva ore, mă întorc la Budapesta, unde mă pun pe lucru ca un
sclav în fabrica de textile pe care o aveam. Cu acordul autorităților
comuniste, organizez o operație de troc de blănuri contra mașini textile
din Belgia, ceea ce îmi permite să voiajez de mai multe ori în
Occident. Astfel am înțeles ce se organizase la Ialta și unde se găsea
frontiera între comunism și capitalism. Încerc să salvez o parte din
bani, cu ajutorul afacerii de compensație din Belgia, însă nu o pot
finaliza, pentru că survine naționalizarea uzinei de azi pe mâine, în
aprilie ’48.
Am avut dintotdeauna noroc!
Aveam o fetiță de 16 luni, însă nu mai aveam libertatea de spirit din
timpul războiului, din cauza responsabilităților familiare. Mă însurasem
în iunie ’46.
Uzina închisă de poliția economică, sunt dat afară și acuzat de tot
felul de scorneli, după modelul clasic comunist. N-am semnat nimic, am
rezistat și după multe eforturi, am reușit să ies din închisoare, unde
am rămas numai zece zile. După legile regimului comunist de pe atunci,
dacă nu semnai, nu exista nici o probă. Pe urmă, lucrurile s-au
schimbat!
Încă odată am avut noroc!
Într-una din casele mătușii mele, locuia cineva care-l cunoștea pe
ministrul de Interne, generalul care controla forțele de poliție.
Mă primește. Această persoană vorbea idiș, pentru că era născută în zona
slovacă-ucrainiană a Austro-Ungariei. Îi explic că am nevoie de un
pașaport pentru a pleca din țară. Și nu unu’, ci douăsprezece! Îmi
răspunde: “Visezi!”
“De loc! Avem șase apartamente plus proprietatea dela țară pe care le
puteți avea!”
Acest erou al războiului din Spania, Dr. Ferencz Munich (președintele
Consiliului de Minștri în 1956 n.n.), care mai are încă o stradă cu
numele lui la Budapesta, și care a trăit între 1919 și 1945 la Moscova,
cu excepția sejurului în Spania, un adevărat “tovarăș”, telefonează în
fața mea la Departamentul pașapoarte, al cărui șef era.
La telefon îi răspunde un colonel, pe care îl cunoșteam, pentru că
fusese în lagărele de muncă, fiind evreu, și care îi trântește telefonul
în nas, spunându-i: “Aceste pașapoarte nu le veți obține niciodată!”
Din cauza afacerii de troc, nu voia să mă lase să plec.
Totuși, o parte din familie obține pașaportul, ceilalți, ascunși într-un
car cu fân, reușesc să treacă în Austria.
La Viena, împărțită în zone de ocupație, ne instalăm în cea americană.
Pentru extinderea validității pașaportului, mă servesc de un cartof!
Metoda era simplă: luați un cartof crud, îl tăiați în două părți perfect
netede, luați pașaportul care are deja o ștampliă, apăsați cartoful pe
ștampilă și o reproduceți pe pagina albă. Rezultă o ștampilă de clasa I!
Cum aveam de hrănit douăsprezece persoane, împreună cu familia
cumnatului meu, toată lumea lucra! Cumnatul se învârtea prin cafeneaua
Parlamentului și căuta clienți, de la care obținea câte 5 sau 10 USD
pentru fiecare extensie de validitate.
Așa am trăit câteva luni.
În cele din urmă, plec la Bruxelles, ca să recuperez banii trimiși, și
descopăr că transferul fusese blocat de guvernul ungar și începem un
proces.
Ne-am instalat la Paris, într-un hotel la care locuiam la mansardă, iar
jos era un bordel. Ajunsesem pe 7 decembrie 1948 la Gare de l’Est cu
pașapoarte “Regatul Ungariei”, pe care le traficasem cu vize pentru
Honduras, plătite 50 USD la Viena. Pe baza acestor vize false,
elvețienii și francezii au eliberat o autorizație de trecere, fără
oprire. La Basel, polițistul francez, după ce s-a uitat la vize, ne-a
spus:
“Știți că nu aveți dreptul să vă opriți?”
“Desigur, mergem la Le Havre să ne îmbarcăm!”
Noroc că nu ne-a cerut biletul de tren, pentru că nu era valabil decât
până la Paris!
La hotel, portarul ne spune a doua zi: “N-aveți viză! Duceți-vă la
Prefectură!”
La Prefectură, nimeni nu cunoaște “Regatul Ungariei”!
Cer audiență la șef, urc la etajul trei, unde găsesc o femeie grasă,
foarte simpatică, de vreo 50 ani. Îi explic problema mea, pun
pașapoartele pe masă, se uită la ele și-mi zice:
“După ce mi-ați spus, înțeleg că totul e fals! Păcat că n-avem frontieră
cu Ungaria ca să vă putem expulza! Dar ce e adevărat în această
poveste?”
“Adevărat? O secundă, Dnă.!” Deschid ușa și-i arăt toată familia, pe
culoar.
“Toate aceste ființe trebuie să mănânce, Dnă.! Lăsați-ne să rămânem. Vom
munci!”
Nu numai că ne-a lăsat, dar ne-a și împrumutat bani ca să ne putem face
fotografii pentru un permis de 30 zile. Și din 30 zile în 30 zile, din 3
luni în 3 ani, în 5 ani… până când am depus cererea de naturalizare.
Atunci a venit în vizită, pentru prima dată, agentul de poliție din
cartier. Am discutat un moment, am băut un pahar și l-am întrebat ce
vânt l-a adus pe la noi.
“Ați cerut naturalizarea. Vrem să știm cu cine avem de-a face!”
După vreo șase luni, soția îmi spune: “Iar avem o scrisoare dela
Ministerul de Finanțe. Nici n-am avut timp s-o deschid!”
Înăuntru ni se cerea să plătim 25 FF, pentru că obținusem naționalitatea
franceză!
Cum se poate? Cumnatul meu a cerut-o în același timp, are doi copii
născuți în Franța și a fost amânat peste cinci ani! De ce?
Mă duc la Ministerul Populației, unde sunt primit și mi se explică:
“E simplu! Cum se scrie numele Dvs.?”
” Kalocsai cu K!”
” Și cumnatul?”
“Se numește Politzer.”
“Deci cu litera P? E clar! Alocația era valabilă până la litera L!”
Iată cum devii francez!
Asta se cheamă “noroc”!
N-am suferit niciodată ca atâtea milioane de oameni în timpul
războiului!
Când mă gândesc la toate aceste evenimente, eu care nu sunt
cu adevărat credincios, îmi spun că trebuie să existe ceva! E imposibil!
De ce tocmai eu? Mă întreb ca bătrânul evreu din poveste: “Ce-am făcut
ca să merit asta?”
De aceea am afirmat dela început că am o reținere să-mi povestesc
amintirile. Ele sunt cu siguranță foarte colorate, interesante, ies din
comun, însă față de toți cei pe lângă care am trecut, care au suferit…
Și încă ceva: Când mă întorceam cu Crucea Roșie și ajunsesem la Linz, mă
plimbam și am întâlnit niște refugiați într-o cazarmă, lângă linia de
demarcație, unde așteptau autorizația rușilor ca să revină în țările
lor. Un camarad îmi spune:
“Tot n-avem nimic de făcut, deseară. Vino cu mine la cazarma Cutare.”
“Ce putem face acolo?”
“Când prindem un SS, acolo îl isprăvim!”
SS-iști erau torturați, ai noștri îi prindeau… Am ieșit din sală, când
am văzut ce se petrecea acolo. Oare SS-iștii meritau asta? Cum n-am
trăit ce au suferit acei băieți, care i-au prins… nu puteam participa!
Era peste puterile mele! N-aș fi făcut asta nici măcar cu un animal!
Nu știu dacă mărturia mea va fi luată în considerație. În orice caz,
dacă mai există supraviețuitori din grupul nostru, ei nu vor putea spune
altceva decât ce-am spus eu.
Cu aceasta am povestit totul!
* * *
“Celui qui se met à table avec le diable, doit avoir une longue
cuillère!”, *8 spune un proverb francez.
Iată că Sigismond Kalocsai a reușit să negocieze cu diavolul, să stea cu
el la masă și, totuși, să-și salveze viața. Și nu numai odată, ba chiar
și cu diferiți “diavoli”!
Pentru că, după cum am văzut, Rudolf Kasztner, cel care a conceput
această acțiune, în cele din urmă a fost înghițit de demonii pe care i-a
dezlănțuit. Totuși, în cazul lui, istoria nu și-a spus încă ultimul
cuvânt. În luna iulie 2007, exact la 50 ani după ce a fost asasinat,
valizele de documente pe care Kasztner le-a lăsat și care astăzi se află
la Yad Vashem, au putut fi deschise și date spre consultare publicului.
Familia lui profită de această ocazie pentru a demara o nouă acțiune de
reabilitare a lui Rudolf Kasztner.
Ca de obicei în cazul unui subiect atât de sensibil, în care au fost în
joc viețile a sute de mii de oameni, părerile sunt împărțite. Poate de
aceea mărturia lui Sigismond Kalocsai, actor de prim plan al
evenimentelor dezbătute, are o importanță capitală. Însă, contrar celor
afirmate și repetate de el – “Am avut dintotdeauna noroc în viață!” – ne
putem întreba dacă, norocul repetându-se de nenumărate ori, nu este mai
degrabă rezultatul unei realizări personale. Sau, cum spune proverbul
binecunoscut: “Norocul și-l face omul cu mâna lui!”
Adrian Rozei
Paris, februarie 2008
NOTE:
- Histadrut: sindicat al muncitorilor evrei fondat in 1920; a devenit
după crearea Statului Israel unul din principalii proprietari de
întreprinderi din țară
- Betar: mișcare sionistă de dreapta creată în 1922 de catre Jabotinsky
-
Klal Israel: Comunitatea evreilor – reprezintă ansamblul mișcărilor
și tradițiilor evreiești
- Aliyah: cuvânt ebraic cu semnificația “ascensiune” sau “ridicare
spirituală”. In limbaj comun înseamnă imigrarea evreilor în Israel.
- Keren Kayemeth: Fond national evreiesc, fondat în 1901, al cărui scop
era cumpărarea de terenuri în Palestina. După crearea Statului Israel,
s-a consacrat amenajării teritoriului.
- JOINT: Congresul mondial al evreilor: federație internațională creată
în 1936 în scopul apărării intereselor evreilor din toată lumea.
- Reînarmarea morală” (devenit din 2001, “Initiatives et changement”):
ONG a carui scop este “reconcilierea și crearea legăturilor de
încredere, dincolo de orișice diferență” între oameni.
- Kesselring: general german, care a condus la sfârșitul războiului
rezistența germană din Italia, după debarcarea trupelor aliate, cu un
oarecare succes.
- *9 Kasztner:
Rudolf Kasztner, care apare în diferite documente cu prenumele de Israël
sau Rezsö, își crease încă dinnainte de război o rețea de relații în
lumea politică română, ungară sau evreiască. Se pare, chiar, că el l-a
întâlnit pe Oskar Schindler în 1942, la Budapesta.
Numărul celor salvați de acțiunea lui variază în funcție de sursele
consultate între 1400 și 20 000 evrei unguri, slovaci, polonezi sau
iugoslavi. La fel, sumele menționate în tranzacția cu autoritățile
germane sunt extrem de elastice. Mărturia lui a jucat un rol important
Nota: » Service après vente. Boulogne, aprilie 2018
„După ce am auzit
această relatare cutremurătoare, am rămas în contact cu Szigmond
Kalocsai.Mărturisesc
că n-am reușit să vorbesc niciodată cu el românește! Însă, am
remarcat că înțelegea perfect tot ce-i spuneam. El mi-a arătat
nenumărate documente de familie, și mi-a permis să le utilizez în
textul scris atunci, care poate fi citit la www.adrian-rozei.net,
sub titlul „La masă cu diavolul!”Il sunam, din trei în
trei luni. De fiecare dată, sănătatea lui era tot mai șubredă.Până când, în
ianuarie 2011, soția lui m-a anunțat că Szigmond ne-a părăsit în
luna decembrie a anului precedent.Eram convins că
această aventură se sfârșise, pentru mine. Numai că, în aprilie
2012, am aflat că un film intitulat „LE
JUIF QUI NÉGOCIA AVEC LES NAZIS”, (Evreul care a negociat cu
naziștii) urma să fie prezentat
în premieră pe ecranele pariziene.Am alergat la seara de
lansare a filmului, care povestește aventura lui Reszo (Israel)
Kasztner și a grupului din care făcea parte Kalocsai.Acest
film, realizat de Gaylen
Ross,
a fost prezentat în Statele Unite sub titlul „Killing Kasztner”.Filmul a rulat în
prezența realizatoarei, și a fost urmat de o dezbatere cu publicul,
printre care se afla și un supraviețuitor al „trenului evreilor
unguri” din 1944. Dar care avea, pe atunci, numai 11 ani.
Filmul și dezbaterea
care a urmat, se învârtesc asupra unui subiect esențial:
„Kasztner: erou sau trădător?”Pentru că, 13 ani după
evenimentele povestite mai sus, în 1957, Reszo a fost împușcat, în
plină stradă, la Tel Aviv, de către un extremist de dreapta,
care-i reproșa contactele cu Eichman, înaltul responsabil nazist
care s-a ocupat de acest grup.Acest eveniment a fost
precedat de nenumărate polemici, procese, dezbateri
contradictorii... care continua până azi, la mai bine de 70 ani
după sfârșitul acestei tragedii. Și fiica lui Kasztner se mai
luptă, încă, pentru reabilitarea „evreului care a negociat cu
naziștii”.Ascultând dezbaterea
și întrebările ridicate de asistență, mi se părea că aud
răspunsurile, date de Szigmond Kalocsai, un martor atât de
esențial, al acestei aventuri, în care el jucase unul dintre cele
trei roluri principale.Mai mult decât orice,
regretam că realizatoarea filmului, care a lucrat câțiva ani la
finalizarea lui, nu l-a întâlnit pe Kalocsai. Deși el a decedat
doi ani după premiera filmului în USA, exact pe când eu făceam
cunoștință cu Szigmond.*La sfârșitul
prezentării, la care a participat și fiul lui Kalocsai, am schimbat
câteva cuvinte cu realizatoarea. I-am lăsat și cartea mea de
vizită și i-am indicat adresa internet unde poate găsi mărturia
lui Szigmond.
După
câteva săptămâni, am primit un mail prin care Gaylen
Ross
îmi mulțumea pentru că am asistat la premieră și mă ruga să-i
confirm că am fost în trenul „Budapesta- Bergen-Belsen”! Eu,
care în acea vreme...nici nu eram măcar în proiect!Puțin importă ce cred
eu despre acest subiect!Prefer să-i las
ultimul cuvânt lui Szigmond Kalocsai:„Kasztner a salvat
două grupuri de evrei: al nostru și cel care, ajuns la
Theresienstatd, a fost eliberat de aliați. Mie,
Kasztner mi-a salvat viața și nimic nu e mai prețios… Nu știu dacă
mărturia mea va fi luată în considerație. În orice caz, dacă
mai există supraviețuitori din grupul nostru, ei nu vor putea spune
altceva decât ce-am spus eu. Cu
aceasta am povestit totul!”
*Szigmond
Kalocsai a înregistrat, în 1995, o casetă în care povestește în
detaliu toată aceastà aventură. Caseta poate fi consultată în
arhiva “Survivors of the Shoah”, din Statele Unite.
Nota redacției.
Unul din membri grupului de evrei plecați de la Budapesta la
Bergen-Belsen a fost excepționalul actor Kovacs Gyorgy. După Diktatul de
la Viena, în 1941, el se afla în căutarea unui angajament profesional
la Budapesta. A ajuns apoi, pus pe lista aleșilor și astfel salvat, în
Elveția, de unde s-a repatriat în România, la chemarea lui Kemény János,
care îl invita să vină pentru a participa la constituirea echipei
Teatrului Secuiesc din Târgu Mureș. Cariera sa, după 1946, a fost deci
legată mai ales de teatrele maghiare din Cluj și Târgu Mureș, ca și de
Institutul de Teatru «Szentgyorgy Istvan» din această localitate, unde
era profesor de actorie, și unde ajunsesem preparator și eu în 1963, la
catedra de istoria teatrului. «Hamarosan Budapesten
találjuk, de a zsidótörvények miatt 1941 után nem kapott szerződést, s
csak a kolozsvári zsidó színház előadásain léphetett fel hetente két
alkalommal. Nem szívesen nyilatkozott arról, hogy a német megszállás
után Bergen-Belsenbe deportálták. Onnan Svájcba került, s ott kapta meg
Kemény János táviratát 1946-ban, melyben Marosvásárhelyre, az alakuló
Székely Színházhoz hívta. Amikor azt 1965-ben átszervezték, a Kolozsvári
Állami Magyar Színházhoz szerződött. Életének utolsó éveiben filmekben
is játszott, és rendezett is.
»Sursa: http://szinhaz.net/2011/03/29/gajdo-tamas-kovacs-gyorgy-oroksege/
|