Mariana Sipoș, autoarea volumului Destinul unui disident. Paul Goma (ediția întâi, Universal Dalsi, 2005 ; a doua, Eikon, 2014), a întrebat pe un post Tv, în iulie 2015 :” De ce nu am avut nevoie de Paul Goma ?”.

Răspunsul meu, atunci și acum : pentru că este în felderința lui curajul de-a spune lucrurilor pe nume, iar intransigența nu place aliniaților, oportuniștilor, turtelor ideologice rostogolite de la stînga la dreapta, cărora le e frică de Goma. Scriitorul („rostitor de adevăr”, cum îl definește Bujor Nedelcovici) a promis : Voi vorbi când nu voi fi întrebat” și și-a ținut cuvântul, asumându-și rolul inconfortabil de igienist al memoriei. Umberto Eco dixit : „Să-ți amintești e o muncă, nu un lux.”

Interzis în RSR până în acel Decembrie, a fost lăsat și postsocialist fără drept de replică, gomofobii dorindu-și să-l cufunde iarăși în tăcere. Au făcut ce-au putut să-i închidă gura. S-a cerut interzicerea semnăturii în revistele românești, i s-a topit Culoarea curcubeului, ca nevandabilă, apărută la Humanitas (cu o greșeală în titlu : Culorile curcubeului ; de ce nu s-o fi dăruit tirajul bibliotecilor  ), i s-a spus ”Adio”, a fost hulit de cobreslași ca egocentric, megaloman (și încă galopant), mincinos, pieziș, porno (grafic). Nu cred să fi adunat alt mare scriitor român mai multe ofense : resentimentar, bârfitor, frustrat, otrăvicios, conflictual, scandalagiu, critic în exces. Analogia Goma-Gomora a făcut-o CTP.

Reconcilierea cu USR ar fi fost posibilă dacă Uniunea și-ar fi făcut mea culpa. Măcar cei care i-au cerut capul în ’71: Eugen Barbu, Titus Popovici, Dan Zamfirescu, Zigu Ornea, aflați postsocialist în viață. Virgil Teodorescu murise în 1987. Din USR a fost eliminat când se afla în arest, la Rahova. Citesc în jurnalul Constanței Buzea, din anii 1967-1971, Creștetul ghețarului : La ședința de excludere a lui Paul Goma din Uniunea Scriitorilor, Zaharia Stancu n-a venit din motiv de zi de naștere, iar Marin Preda – din motiv de gâlci. Bășcălia lor, oricât de semnificativă, miroase a dezastru…”

Locul său de lider moral al României, de cel mai radical opozant al comunismului, a fost luat de fostul scânteist Silviu Brucan (forța imposturii e uriașă), iar Goma a rămas, fapt pe cât de incredibil, pe atât de incalificabil, azilant politic, statut obținut în 1977, actul fiind reînnoit la cinci ani odată. Precizare necesară : Paul Goma nu a fost expulzat de Ceaușescu, retragerea cetățeniei nu s-a întâmplat, deși Pleșiță a cerut-o în repetate rânduri. Goma a plecat în Franța în 20 noiembrie 1977 cu pașaport turistic, schimbat pe un certificat de refugiat. A rămas la fel : cetățean român, cu pașaport de azilant politic. În 26 aprilie 2013, a primit cetățenia Republicii Moldova. Nu și soția sa, Ana Goma, după câte știu. Așa că Goma a refuzat să-și revadă singur Mana, de unde familia îi fusese gonită de pactul Ribbentrop-Molotov. Postum, Înaltpreasfințitul Petru, Arhiepiscopul Chișinăului, Mitropolitul Basarabiei și Exharcul Plaiurilor, i-a acordat Crucea Mitropoliei Basarabiei pentru Mireni. Ce va face președintele Iohannis (de-în-da-tă) nu știu.

I-a pedepsit cineva pe cei care au dat ordin să fie ucis Goma ? Nu. Pe OTV, Pleșiță îl mai considera dușman al poporului și-al patriei și se fălea că l-a bătut „și pe stânga, și pe dreapta”. Nici excluderea din Franța a asasinilor comandați de Securitate nu s-a întâmplat ; ba chiar cei din stirpea ”Organei”, cum o numește Goma, i-au cerut (culmea!) expulzarea din Franța pentru… antisemitism.

De ce a ajuns Goma persona non grata ante și postdecembrist ? Pentru că a ascultat de imperativul memoriei corecte, a avut curajul de a spune lucrurilor pe nume și de a da  toate numele (sintagma lui Saramago). Or, să spui toate numele e foarte inconvenabil. Știți ce le scapă "motoarelor de căutare” GOMA ? Nimic. Pe cale de consecință, a avut parte de singurătatea opozantului de cursă lungă (îi conced : opozant, nu disident, deoarece membru PCR n-a fost decât 3 zile, în momentul de glorie al lui Ceaușescu, scena balconului din 1968, când s-a opus invadării Cehoslovaciei), de singurătatea de martor prob. ”Exilat până și din… exil”, cum mărturisea cu amărăciune, Goma n-a dat înapoi un pas în fața obstacolelor, întreaga sa viață fiind o cursă cu obstacole. Nu s-a temut el nici când a fost drogat cu aconitină (aconitum e o plantă otrăvitoare, folosită în Antichitate la otrăvirea săgeților ; floarea letală apare la Apuleius : transforma omul în animal ; cu Goma, aconitina n-a reușit), nici când a primit un colet exploziv, dar și o droaie de bonjurături (patent P.G.) și de bălăcăreli. În loc de succes de critică, vot de blam ; în loc de susținere pentru premiul Nobel, pe care l-ar fi meritat pe dreptate, hăituială.

Goma știe bine că libertatea de opinie nu poate fi circumstanțială, că aceeași libertate nu se dă la rație, ci se ia. Aceste aserțiuni fac parte din crezul gomic. Iar locul memoriei este în Belleville, unde Omul din Calidor ( ca să uzez de titlul monografiei lui Petru Ursache ,Omul din Calidor, Eikon, 2012, ediția primă ; Eikon, 2015, ediția a doua) a depus mărturie despre vremi crâncene (cum să convină cărțile despre perioada sângeroasă Dej-Pauker fiilor de kominterniști veniți pe tanc, în uniformă sovietică, să prefacă România în lagăr de exterminare ?), însă și despre vremile noastre, cu aberațiile lor. Goma nu-i împăcat nici cu trecutul, nici cu prezentul.

Într-o țară aproape desmemoriada, în derivă etică ( Paul Goma îi spune” nesimțitorism etic”) , inepuizabilul scriitor rămâne purtător de memorie. Memoria activă înseamnă conștiință activă. Deține o voce de neacoperit, un instinct etic și etnic de excepție : om moral în vremi imorale.

Orice ar spune Lucian Boia, eu îl cred pe Cicero (De oratore) : Historia est vita memoriae et magistra vitae. Ca istoria să ne învețe ceva, nu trebuie scrisă și re-scrisă conform dogmei, fie ea marxistă, fie corect politică ; fie internaționalistă, fie globalistă. Goma a trăit istoria comunistă pe piele proprie, plină de echimoze. Rănile nu i s-au închis. Și cum să se închidă dacă marele insurgent a continuat să fie victimă, iar torționarul lui, gen. Pleșiță, a fost „conservat” de regimul iliesc ? Goran, care l-a” cercetat” la Rahova, a ajuns consilierul lui Gelu Voican-Voiculescu, apoi colonel, la comanda municipiului București. El, Goran, a formulat proiectul de decret pentru înființarea Consiliului Siguranței Naționale. Asta ca să ne simțim în securitate, cum ricana Petru Ursache, într-un ziar iașiot.

A fost exmatriculat din școală pentru că vorbea despre partizanii din munți, uciși a câta oară de nepăsarea noastră. A fost eliminat din fabrica de scriitori din Kisseleff din cauza Basarabiei. Citise un fragment de roman : povestea unui tânăr care își rupsese carnetul de membru al partidului comunist.

A fost pușcărizat, prin sentință de închisoare corecțională, doi ani, primiți în martie ’57 ( a „făcut” Jilava, a „făcut” Gherla), urmați de Domiciliu Obligatoriu prelungit pentru ”comportare rea” ; a suportat ca doist (sau deoist) până în 1964, iernile în Bărăgan, la Lătești, dar n-a semnat angajament cu Securitatea. În DO, în Bărăgan, scrie Petru Ursache în Istorie, genocid, etnocid, „palpita inima țării”. Și încă : „Acolo se întâlneau cele mai alese ființe ale neamului, țărani, profesori, elevi, studenți, funcționari” ; „împreună au constituit o comunitate de destin tragic, centrul emblematic fiind comuna Lătești”. Cum ne pricepem să ștergem urmele martirajului românesc ! Localitatea de aproximativ o mie de oameni nu mai există.

Torționarii mor liniștiți sau sunt medaliați din greșeală, ca Vasile Ciolpan, decorat de Emil Constantinescu. În comisia pentru Analiza Dictaturii Comuniste, Goma n-a intrat ; au intrat de-a valma disidenți autentici și nu prea, turnători și turnați, sub șefia lui Tismăneanu. Apostatul a văzut bestiarul comunist din interior, de pe bicicleta cu care se plimba prin Cartierul Primăverii, nu din arest, ca Goma.

Nu-i putred mărul la noi ? Ba da. O tot repet de-a surda. Comunismul a fost trimis la muzeu, să se hodinească un pic, nu să moară. Condamnarea activului : formală, nu penală. Cei care au slujit regimul s-au re-socializat : conduc cotidiane de tiraj mare și de manipulare pe măsură. Scriitori de aparat până-n ultima zi a Ceaușescului iau indemnizații de merit și se laudă cu medalii primite și-n socialism, și-n nesocialism : simetric. Mereu premiabili și premiați.

Goma n-a intrat nicicând în grațiile Puterii. În vremi de minima moralia, el scrie o maxima moralia : limpede, mereu la cea mai înaltă tensiune, neintimidat de intelighenția flotantă. Este ”incontrolabil” ? Pentru mine, nu-i o acuză. Goma nu s-a lăsat și nu se lasă controlat, atâta tot. E prea impulsiv ? Omul din Belleville face parte din familia de condeieri Pandrea-Șeicaru. E ne-cuminte. Și n-a putut rămâne indiferent la ce se întâmplă în țara lui. De la Paris, din apartamentul modest, se vede mai bine ce se întâmplă decât din avion prezidențial. Reformulez ce-am mai scris : ni se tot repetă că nici opera, nici capodopera nu se judecă moral, ci estetic. Ba nu. Asta ar însemna să nu recunoaștem lașitățile, oportunismele, trădările de sine. Aproape că s-a sinucis social Goma, acuzându-i pe oportuniști (și-s câtă frunză, câtă iarbă), pe lași, pe informatorii Securității, pe slugile îndatorate Puterii politice.

Goma scrie ego-literatură : navetează între biografeme proprii și document (Habemus documentum!), verificat atent. Întâi a fost nerozia (din sursa Securitate) că n-ar avea talent. Filosoafa Mariana Șora a declarat că nu poate citi ororile lui Goma din Ostinato, că universul închisorilor politice n-o atrage din p.d.v. estetic ; contraargument : Ostinato, roman tradus și tipărit în ’71 simultan în Germania și în Franța, s-a epuizat în două săptămâni, a fost un boom editorial ; Gherla a apărut la Seuil). Alta-i buba, nicidecum lipsa talentului : rezistența morală și intelectuală provoacă resentimente celor care s-au lăsat și se lasă dresați de Putere : scriitorucilor , cuvânt derivat din politruci.

Apoi a apărut altă nerozie, deosebit de periculoasă : ”antisemitismul” lui Goma. Și asta pentru că, bazat pe documentare riguroasă, a scris Săptămâna roșie, despre un episod din memorialul durerii, care nu se învață la școală. Inconfortabilă carte, incomode adevăruri. De altfel, tot ce-a scris Goma e inconfortabil : amintirile de ”repatriat” basarabean, evocările de la Școala de literatură, memoriile carcerale, jurnalele de vreme rea… Toată opera acestui imens creator ne spune răspicat să nu ne așternem pe iertare-uitare, fie ele voite sau impuse, dirijate sau nedirijate. Numai sprijinindu-ne pe memorie ne putem salva. Națiunea înseamnă propria-i memorie, iar adevărul trebuie ajutat să iasă la suprafață. Iese el până la urmă, cu capul spart, dar dacă nu-l ajutăm să răzbată îi e mai greu. Dacă nu strigăm în deșert, vom fi o țară de piteștizați, re-educați de rollerii II. Ca să intrăm iarăși în lumea celor care nu cuvântă, delictul de opinie a ajuns fapt penal prin Legea 217/2015.

Ferm pe toate subiectele sensibile, marele insurgent, insurgență de durată, nu eludează nimic : Goma e mereu și mereu Goma.

Singur s-a solidarizat în `77 cu Charta cehilor și slovacilor.” De-am fi fost măcar trei !”. N-am fost, a fost el singur cu Ana lui. Dictatorului i-a trimis celebra scrisoare : „Domnului Nicolae Ceaușescu, la Palatul Regal”. Și pentru asta confrații l-au izolat și batjocorit, cu argumente rizibile. Solidaritate scriitoricească ? A salamului cu soia, poate. Replica lui Goma e mai dură : n-au mâncat soia, ci căcat”. Cât despre salam, acum avem Salam (dar Florin) din belșug, pe toate canalele TV. Domnul Salam face rating.

Faptul că se urmează calea trasată de Securitate, ca Goma să fie subapreciat, ignorat, discreditat, blamat, să rămână nedreptățit, minimalizat și marginalizat arată că România se află, de 30 de ani, în aceeași stare de bardo, cum afirma sociologul Nicu Gavriluță. Cu toate că, vor nu vor confrații, Goma e cel mai cunoscut scriitor român din străinătate. Basarabeanul ar fi putut lua Nobelul, ca reprezentând sufletul românesc în lume. Nu s-a vrut, în pofida recomandării lui Eugen Ionescu : Goma – Soljenițîn român.

Istoricul Flori Bălănescu, reprezentanta editorială a lui Paul Goma (avea 8 ani în ’77, eu, cu vreo 20 mai mulți), știe bine că ”memoria-conștiință” a lui Goma deranjează și se întreabă ce-ar fi câștigat dacă ar fi cedat. Îi răspund : Opera Omnia la Humanitas, Polirom, Curtea Veche, domiciliu după dorință la Lac I, II, III, distincții-medalii, prezență în manualele de română și de istorie, la orele de educație etică și civică din școli și în lumina reflectoarelor televiziunilor, pe scena Atheneului, ca Herta Müller… A preferat să rămână o pavăză la uitare ; e necruțător Goma, dign și integru, iar mărturia sa pentru cercetătorii viitori va fi de neocolit. Pe aici nu se trece.

Sper, cum zic Scripturile, că picătura de memorie va sparge piatra ignoranței, a indiferenței, a delăsării. Avem nevoie de scrisurile lui de forță. De ceea ce numesc ars bene dicendi et scribendi Goma.

Magda UrsacheNota redacției (comentariu în lucu)
 Pentru că scriitorul Paul Goma a combătut mereu uitarea, cred că este obligația mea de a reaminti uitucilor numele sociologului Mihai Dinu Gheorghiu, cel care a îndrăznit să ceară guvernului frnacez expulzarea azilantului Paul Goma din Franța în temeiul acuzației formulată în felul următor, sub titlul proocator și mincions
« Je ne me propose pas de polémiquer ici ni avec Paul Goma ni avec les autorités de la ville de Timisoara. Je me contenterai de rappeler simplement que la "ferme punition" des juifs par le régime Antonescu a signifié l'assassinat de 14 000 juifs dans les premiers jours de la campagne militaire contre l'URSS, en juin 1941, dans la ville de Iasi et dans les "trains de la mort", le début de l'Holocauste en Roumanie, dont le nombre total des victimes est estimé entre 250 000 et 400 000.
J'observerai aussi que la thèse du génocide des Roumains perpétré par les juifs reprend l'argument central de la propagande de guerre fasciste roumaine, avec la diabolisation de l'adversaire "judéo-bolchevique", cette fois par le leader d'un parti "démocratique". Car Gheorghe Ciuhandu a été jusqu'à très récemment président du Parti national paysan chrétien et démocrate, membre par ailleurs du Parti populaire européen.
Et je terminerai en posant trois questions : Est-il possible qu'un auteur qui continue d'alimenter des polémiques antisémites en Roumanie puisse bénéficier de la protection de l'Etat français ? Est-il possible que l'Etat roumain, membre de la Communauté européenne, n'assure pas l'application de ses propres lois, surtout quand il s'agit d'une violation de la part de ses autorités locales ? Est-il possible que les intellectuels et les associations qui ont soutenu Paul Goma pendant son engagement contre le régime Ceausescu gardent le silence contre ses déclarations actuelles, sans risquer eux-mêmes le discrédit ? (L'honneur perdu d'un dissident roumain, par Mihaï Dinu Gheorghiu, Tribune Comment la ville de Timisoara, symbole de la révolution de 1989, a-t-elle pu célébrer l'auteur d'écrits négationnistes ?
Publié le 29 mai 2007 à 13h26 - Mis à jour le 29 mai 2007 à 13h26
https://www.lemonde.fr/idees/article/2007/05/29/l-honneur-perdu-d-un-dissident-roumain-par-mihai-dinu-gheorghiu_916282_3232.htmlLe Monde


Observ următoarele :

Legile la care se referă Mihai Dinu Gheorghiu sunt legi scelerate, impuse de presiuni imperiale externe, în interesul colectei de fonduri. Aceste legi nu sunt decât mijloace de șantaj și călușe puse în gura celor care contestă dogmele. Toate istoriile dispun de preistorii. În cazul nostru preistoria este invazia etno-demografică a Moldovei de către niște evrei care, pentru motive diverse au părăsit ținuturile de la Est de Prut și Nistru, unde fuseseră cazați de Imperiul rus. Isoria relației dintre neamurile evreiești și imperiul rus a fost scrisă și deci analizată pe larg în vremurile mai noi de Alexandr Soljenițân (Două secole împreună), de Yuri Slezkin cu Le siecle juif, (versiune franceză), cărți fundamentale scrise pe baza unui material comun, din perspective complementare, uneori contrarii, despre rolul în istoria recentă al unor evrei, despre rolul comunităților evreiești în această parte a Europei, după 1850.
Această invazie, a teritoriului Moldovei de Vest, este probată de toate studiile de demografie istorică. Aceste fenomen de o agresivitate majoră a modificat compoziția etnică a orașelor și localităților periurbane ale Moldovei într-un interval foarte scurt, românii devenind minoritari în localități ca Bacău, Botoșani etc. Nu este vorba doar de aspectul etnic ci de fenomenul de ghettoizare caracteristic acestei populații fără căpâtâi, în pepetuă mișcare oprtunistă, migrantă din motive economice și administrative (refuzul sedentarizării pe terenuri agricole, indaptarea la viața rurală, practicarea unor meserii neproductive, de comerț și colportaj, sustragerea de la servicul militar lung din Imperiu).
Mihai Dinu Gheorghiu nu poate nega realitatea, de aceea declară că nu polemizează cu Paul Goma, fiindcă nu are argumente. Nimeni nu poate nega asasinatele organizate de avangarda, de agentura ocupantului sovietic în timpul retragerii românești, prin ocuparea samavolnică a Moldovei de Est.  Această agentură bolșevică, recrutată prioritar dintre minoritări, era pregătită și formată, în condițiie de pre-război ale ultimatului sovietic, din trădători aparținând unor minorități ostile : evrei, ucrainieni, ruși etc. Să ne amintim de provocarea de la Tatar Bunar, în Basarabia, din 1924 și de executanții așa-zisului program revoluționar..
( https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83scoala_de_la_Tatarbunar)
Erau cetățeni ai României, nu și cetățeni români, cei care s-au aliat cu ocupantul, declarat apărător și salvator al intereselor acestora. Victimele au fost numai sau în primul rând români, soldați, membri ai admnistrației, lideri politici, intelectuali, învățători, preoți, există documentele istorice autentice care descriu situațiile și pomenesc numele victimelor acestei epurații etnice care a continuat în Basarabia ocupată nu doar între iunie 1940 și iunie 1941 ci și după 1944 în Moldova de Est transformată în republică sovietică.
Pactizarea cu dușmanul în orice situație similară este o crimă prevăzută de codul penal, în orice țară din lumea veche ca și din lumea asta.
Majoritatea străinilor care au scris pe această temă fac abstracție de starea de beligeranță. Ceea ce s-ar fi putut  reproșa statului român era doar faptul că nu s-au organizat procese, că nu s-au judecat, atunci sau ulterior, cazurile cunoscute de crime politice și etnice, într-un cadru legal. Că, deci, pedepsirea criminalilor care au acționat violent contra reprezentanților statului și culturii române a devenit o răzbunare practicată de victimele terorizate și umilite, supraviețuitoare. Ea nu a fost susținută juridic, ci a avut un caracter anarhic, pătimaș, victimele răzbunărilor nu au fost cei cu adevărat vinovați. Agenții, criminalii, vinovații s-au retras înainte de 22 iunie 1941 dimpreună cu administrația sovietică, care se organiza pentru război, punându-și la adăpost uneltele. Adevărații criminali nu mai puteau fi trași la răspundere deși numele erau cunoscute din rapoartele serviciilor de informații ale României.
Pentru a putea scrie despre astfel de situații se impun două demersuri logice : recontextualizarea și comparația. Adică, în cazul nostru, precizarea contextului   de beligeranță și descrierea surselor tensiunilor politice și etnice, demografice anterioare. Pentru comparație avem destule situații din istoria contemporană. Ocuparea Germaniei înfrânte a celui de al III-lea Reich și modul în care s-au purtat învingătorii este un exemplu clasic de organizare a unor procese cu reguli ad-hoc, din care adevărul nu a ieșit învingător. Proiectul de otrăvirea a resurselor de apă ale unor mari orașe a fost unul din proiectele de răzbunare imaginate de agenți evrei, din fericire pentru legea morală și pentru cele două popoare, nedus până la capăt. Dar violurile la care îndemna Ilya Ehrenburg în publicistica militantă și militară a sa au fost realități pentru populația civilă feminină din Germania ocupată. Iar comportamentul anarhic, ilegal, jafurile ocupantului sovietic au lăsat urme durabile în memoria colectivă a națiunilor est-europene. În timpul acestui război legile, nici măcar cele ale războiului, nu mai sunt respectate. Exemplul recent al Războiului balcanic care a condus la dezagregarea Jugoslaviei și la constiuirea republicii kosovare au avut aceleaași carcaterristice de nebunie colectivă propvpcată de imperiali. Agresori, agresații, învingărorii, răzbunătorii, nici unii nu au fost decât brute dezlănțuite și nu au dreptul de a se considera curați.
Orice situație de aceste tip nu poate fi evocată fără precizarea că odată războiul terminat sistemul politic democratic și parlamentar (chiar dacă departe de perfecțiune) din România a fost înlocuit, într-o țară ocupată de armata sovietică, cu un sistem dictatorial de tip comunist în care rolul minorităților ostile a devenit important în aparatul politic, în cel represiv, în Securitate, Miliție posturile conducătoare principale și secundare erau deținute de pesoane recrutate din minoritățile ostile, așa zis oprimate în regimul «burghezo-moșieresc». Așa că nici un fel de proces normal nu mai era posibil, nici într-un caz unul care să tragă la răspundere membrii agenturii comuniste sovietice care se instalase în Moldova de Est, aceștia fiind criminalii care acționaseră în iunie 1940.
A scrie doar despre victimele aparținând minorităților ostile de după 22 iunie 1941 și până la începutul anului 1945, fără a se pomeni de victimele românești anterioare, este o erezie juridică și moralmente o porcărie pe care Mihai Dinu Gheorghiu nu este singurul care o practică. După război, adică începând cu 1945 au apărut cărți și broșuri de acest tip, îngropate e drept destul de repede sub tăcere de linia politică oportunistă a PMR. Se pot cita câteva, dintre care unele au reservit după 1990 propagandei antiromânești. Cartea neagră a avocatului evreu Matatias Carp, reportajul de război a liui Aurel Baranga, Ninge peste Ucraina, broșurile semnate de Marius Mircu, despre masacrul de la Iași, cu referiri la «săpunul din grăsime evreiască» una din legendele propagandistice menținute în actualitate vreme de decenii, etc. Cercetarea istorică românească nu a reușit să dea o replică serioasă alegațiilor acestor agenți, analizele din presa oficioasă de după 1990 fiind evident conforme tezelor agenturii, critica broșurilor s-a făcut doar în presa românească de dreapta underground sau în fițuica de scandal a lui Corneliu Vadim Tudor, editată sub un titlu pretențios, România Mare.
Intervenția lui M. D. Gheorghiu în presa franceză este bazată pe o formulă retorică pentru a impresiona cititorii îndoctrinați și manipulați ai ziarului parizian Le Monde. Această publicație se mai bucură la unii de o faimă de obiectivitate și de profesionalism pe care nu o merită, paginile referitoare la România ca și la alte țări din Europa de Est fiind orientate ostil, impregnate de superficialitate, caracteristice unui ziar de propagandă și nu unei prese libere. Merită poate să se facă o dată analiza tuturor textelor dedicate României în ultimii 50 de ani precum și lista autorilor acestora, cu precizarea etniei, pentru a se trage o concluzie obiectivă. Deși multe articole ostile, deloc obiective, sunt semnate de evrei, eu nu pot fi precis acum, făra baza de date exactă.
Din păcate pentru fostul meu coleg de exil, Mihaï Dinu Gheorghiu, cândva sociolog calificat, acum profesor universitar la Iași, devenit, pe baza unei pseudocalificări inexistente dar oportuniste, membru al Institutului Elie-Wiesel de București, activitatea sa publicistică din Franța îl descalifică moral, fiindcă e bazată pe exportarea incorectă și «ilegală» din România a unor tensiuni morale și profesionale între o istoriografie care se bazează pe documente și o alta care se naște din resentimente etnice.
Dan Culcer

Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.