IN
MEMORIAM - LEON GHIKA
Anul
acesta, pe 12 iulie, se împlinesc cinci ani de la plecarea dintre
noi a prințului Leon Ghika, o personalitate remarcabilă a exilului
românesc, pe care am avut onoarea să-l cunosc și să mă bucur de
prietenia sa, prietenie și rudenie veche de trei veacuri între
familiile noastre. Bun creștin și intelectual rafinat, evocările
tribulațiilor sale nu conțineau niciun mesaj de ură sau răzbunare,
preferându-i o armă mult mai redutabilă, ironia. Excelent
observator, chiar dacă educația nu-i permitea a face comentarii,
lui Leon Ghika nu-i scăpa absolut nimic și observațiile sale erau
întotdeauna de o justețe remarcabilă. Fiica sa, Manuela
Ghika-Oroveanu, a avut amabilitatea de a ridica stavilele timpului,
evocând figura tatălui dânsei.
Radu
Negrescu-Suțu
IN
MEMORIAM - LEON GHIKA
Anul
acesta, pe 12 iulie, se împlinesc cinci ani de la plecarea dintre
noi a prințului Leon Ghika, o personalitate remarcabilă a exilului
românesc, pe care am avut onoarea să-l cunosc și să mă bucur de
prietenia sa, prietenie și rudenie veche de trei veacuri între
familiile noastre. Bun creștin și intelectual rafinat, evocările
tribulațiilor sale nu conțineau niciun mesaj de ură sau răzbunare,
preferându-i o armă mult mai redutabilă, ironia. Excelent
observator, chiar dacă educația nu-i permitea a face comentarii,
lui Leon Ghika nu-i scăpa absolut nimic și observațiile sale erau
întotdeauna de o justețe remarcabilă. Fiica sa, Manuela
Ghika-Oroveanu, a avut amabilitatea de a ridica stavilele timpului,
evocând figura tatălui dânsei.
MG-O:
Tatăl meu, Leon Ghika, s-a născut în 1915, în Moldova, la Bârlad,
unde se aflau atunci părinții săi, dar și-a petrecut copilăria
la Budești, într-un superb conac de circa 900 m² cu două caturi,
care avea peste 20 de încăperi, acareturi etc. Această frumoasă
proprietate fusese oferită ca dar de nuntă mamei sale Manuela
Bogdan, de tatăl acesteia, Leon, fiul Marelui Vornic Manolache
Bogdan și al soției sale Ana Ghika-Trifești, căsătorit cu
Lucreția, fiica omului de stat Mihail Kogălniceanu. Manuela Bogdan,
bunica mea, s-a căsătorit deci cu Leon Ghika, căruia i se spunea
în familie Opi, un tânăr ofițer de cavalerie, fiul lui Alexandru
Ghika, consul general la Constantinopol, și al Mariei Mavrogheni,
fiica renumitului om politic Petrache Mavrogheni.
RN-S:
Care descindea din Dimitrie, fratele voievodului, întrucât cei trei
feciori ai înfricoșătorului domnitor, ,,harapul negru cu dinți de
oțel’’ descris de pitarul Hristachi, Mavroghene marinarul venit
de la Țarigrad, ,,iscusit și om de treabă, ce încă un dar mai
are, că e om și viteaz mare’’, nu au avut descendenți. Sigur
că aprigul Mavrogheni, cel care a încercat să reconstituiască o
armată națională, combativ cum era, a murit ca un erou pe câmpul
de luptă, deși istoria noastră l-a uitat, ucis de turci precum
Grigorie III Ghika.
MG-O:
Într-adevăr, o figură impresionantă, în contradicție cu duioșia
evocării mele, dar istoria noastră a cunoscut multe perioade
sângeroase. Grigorie III Ghika, domnitorul omorât de turci în
1777, întrucât a avut cutezanța de a apăra integritatea Moldovei,
un martir al neamului românesc și al stirpei noastre, ale cărei
lacrimi îndoliate se regăsesc pe scutul Ghikuleștilor, sau
monseniorul Vladimir Ghika, acest umil ostaș al lui Hristos, ucis de
comuniști în 1954 în temnițele închisorii din Jilava și
beatificat anul trecut de Biserica catolică, sunt doar cele mai
emblematice exemple. Acesta din urmă, în 1939, deși fusese sfătuit
să se reîntoarcă la Paris, refuză, din devotament creștin în
slujba aproapelui său, și-și aduce aportul la ajutorarea celor
care aveau nevoie de cuvântul Mântuitorului. Pot spune că pilda
Domnului Iisus l-a călăuzit către sacrificiul suprem pe care, cu
siguranță, și l-a dorit.
Copilăria
tatălui meu, deci, frumoasă și lipsită de griji, s-a petrecut,
cum am mai spus, pe moșia familiei din Budești, unde a și studiat
cursurile primare cu un preceptor particular și unde, începând cu
vârsta de cinci ani, a declarat solemn părinților că el va fi mai
târziu marinar.
RN-S:
Da, îmi aduc aminte că tatăl Dvs. îmi povestise cândva că la
vârsta de cinci ani a ajuns la Eforie, unde a fost atât de tare
impresionat de marea pe care o vedea pentru prima oară, de vapoare,
de mirajul plecării cu ele în depărtări, încât odată întors
acasă, la Budești, nu contenea să vorbească decât despre
aceasta. Un camarad de arme al tatălui său i-a compus atunci un
catren amuzant, pe care dânsului îi plăcea să-l recite și care
spunea : ,,Le petit Léon, rêve dit-on, du matin au soir, du soir au
matin, il se voit marin’’.
Cariera sa
militară s-a curmat brusc, precum în cazul tatălui meu, în 1947.
Ei, ofițerii de elită, au fost prizonierii destinelor lor, pe care
nu le-au putut schimba și din care nu s-au putut descătușa. Fiind
patrioți adevărați față de Țară, Neam și Coroană, cariera
lor militară, pentru care aveau și vocație, avea o importanță
covârșitoare și nimic altceva nu a reușit vreodată să o
înlocuiască. De altfel, sunt convins că părinții noștri, fideli
jurământului militar depus, oricum nu ar fi acceptat să-și
continuie cariera sub steagul roșu al așa-zisei ,,armate
populare’’, așa că până la urmă comuniștii le-au făcut o
favoare deblocându-i, scutindu-i astfel de o penibilă și dureroasă
demisie ce se impunea în cazul lor.
MG-O:
Sigur că da, poate fi un punct de vedere mai puțin... dramatic, dar
să revenim la copilăria tatălui meu. Aici, la Budești, se
întâlnea vara cu rudele părinților, venite în vizită cu copiii
lor, verii tatălui meu, și câteodată se adunau peste 30 de copii
în compania cărora își petrecea vacanțele estivale, împreună
cu sora sa Lucia, căsătorită mai târziu cu ofițerul Dimitrie
Graur, și cu fratele său mai mare, Dinu.
Budeștii
făceau parte dintr-o salbă de moșii ale familiei Ghika, alături
de Climești, de Bozieni, toate în judetul Neamț, și Ghikuleștii
se vizitau permanent între ei, venind ori călare, ori cu șareta
sau cu faetonul. Domeniul Budești era foarte mare, de circa 200 ha,
având vie, două păduri, livezi, pășune, teren arabil, hambare,
stufăriș, iazuri cu pește care furnizau raci Casei Regale, un râu
cu moară, o fermă, herghelie cu cai de călărie, două grajduri,
poate și câini de vânătoare, deși eu nu-mi amintesc, avea parc,
seră, cramă, ghețărie, fabrică de cărămizi, foișor, o
biserică, în fine, era o frumoasă și întinsă proprietate.
Conacul avea multe odăi de locuit încăpătoare, băi și cabinete,
sufragerie, saloane, bibliotecă, sală de bal și de sindrofii
muzicale, sală de scrimă și de biliard, pivnițe, bucătării,
astăzi totul într-o tristă și dureroasă ruină.
RN-S:
Este soarta unei lumi dispărute. Acest conac, care odinioară trăia,
este astăzi lipsit de viață. Dar să revenim, cu îngăduința
Dvs., la școlaritatea lui Leon Ghika, copilul care visa să devină
marinar.
MG-O:
Da, bineînțeles că după cursurile primare a fost trimis să
studieze mai departe la Liceul internat din ,,dulșele târg al
Ieșilor’’, unde și-a luat bacalaureatul, după care a fost
admis, în urma unui riguros examen, la Școala pregătitoare de
ofițeri din Capitală, iar anul următor, în 1934, la Școala
Navală ,,Mircea’’ din Constanța, pe care a absolvit-o în 1936.
Recompensa
binemeritată a sclipitorului elev consta în efectuarea ultimului an
de studii pe nava-școală franceză Jeanne d’Arc, un bastiment
prestigios al timpului, în cadrul acordurilor dintre cele două
state, crucișator care a staționat un timp chiar în Marea Neagră.
Dar, din cauza unui ,,incident diplomatic’’ cu un superior
exigent, pe care tatăl meu, care nu avea decât 20 de ani, nu l-a
tratat cu toată deferența cuvenită gradului, a fost exclus de la
această frumoasă și instructivă promovare și, primind nota zero
la purtare, nu a mai terminat școala ca șef de promoție, precum
fusese până atunci, ci pe locul al doilea!
Integrat
în Marina Militară Regală, în urma crizei create prin cedarea
Basarabiei în 1940, pleacă voluntar pe front în anul următor și
combate la Odesa și Sevastopol, la bordul crucișătorului Dacia și
a torpilorului Zmeul, iar faptele sale de arme și bravură sunt
răsplătite prin avansări în grad, locotenent apoi căpitan, dar
și prin decorațiile și medaliile ce i-au fost decernate: Coroana
României, Virtutea Militară, Steaua României, Crucea de fier a
Germaniei, medalia Vulturul German, Medalia Maritimă, Cruciada
contra comunismului etc.
Însă, în
1947, noii căftăniți ai țării nu au dat dovadă, bineînțeles,
de comprehensiune și tact, decizând să epureze armata de
elementele cu ,,origine nesănătoasă’’, și în consecință
tatăl meu a fost avansat locotenent-comandor și deblocat la vârsta
de 32 de ani, deși era caracterizat drept ,,ofițer dotat cu
inteligență vie, foarte muncitor, foarte corect, dotat cu spirit de
metodă și deosebit tact, cu o educație cu totul aleasă, bun
camarad și foarte disciplinat’’.
RN-S:
Suntem departe de ,,nota zero la purtare’’ din tinerețe, între
timp tatăl Dvs. învățase bine ce este disciplina militară și
cât de importantă și de utilă este.
MG-O:
Cu siguranțà! În fine, deși ofițer deblocat, înainte de a fi
fost militar, tatăl meu era și un om care și-a închegat o familie
și, în acei ani grei și nesiguri ai perioadei staliniste, a simțit
nevoia de a avea copii, cu toate lipsurile materiale ale situației
sale devenită destul de precară.
Deci, în
iunie 1947, tata s-a căsătorit cu Marsi Pandelescu, fiica
doctorului Constantin Pandelescu și a Luciei Cantemir, descendentă
din domnitorii Cantemirești, și-au cumpărat o moșie cu conac
lângă Budești, iar tata a mai lucrat un timp pentru Ajutorul
Suedez. Cumpărarea acestei moșii în 1947 a fost o eroare, dar
oamenii încă sperau într-o revenire la normal, chiar până și
Regele achiziționase în acel an o proprietate. Prelatul care i-a
cununat a fost însuși monseniorul Vladimir Ghika, unchiul
genitorului meu.
Însă,
începând din 1948, tata a început să se ascundă pentru a nu fi
arestat, fiind suspectat nu doar de ,,delict de nume’’, ci și de
atitudine dușmănoasă antisovietică, întrucât combătuse pe
frontul de Răsărit. Și s-a tot ascuns prin țară timp de trei ani
pe la rude, răstimp care, pentru un tânăr cuplu, poate părea
foarte lung. Mama s-a întors la București, la părinți, iar tot în
1948 moșia Budești a fost expropiată de comuniști, iar trenul cu
toată averea încărcată în vagoane pentru a fi trimisă în
Capitală, la părinții mamei, a fost bombardat pe parcurs de ruși
și totul s-a pierdut definitiv.
RN-S:
Mai puțin frumoasa sabie pe care am admirat-o în salonul tatălui
Dvs.
MG-O:
Această
sabie, care aparținuse lui Ștefan Bathory, principe al
Transilvaniei și rege al Poloniei, și care are înscris pe lamă cu
aur numele principelui și anul 1580, se afla dintotdeauna în
proprietatea familiei. Ea i-a fost oferită tatălui meu de un unchi
de-al său, drept recompensă pentru studiile sale strălucite, însă,
din păcate, eu nu cunosc povestea acestei săbii.
În 1948
deci, părinții se aflau ascunși la Bichiș, o localitate din
Ardeal, între Târnave, la Ștefan de Fay și soția sa Voica
Bogdan, când, de Sfânta Ana, mama m-a adus pe lume, după care a
plecat cu mine și tata la Singureni, lângă Giurgiu, unde bunicii
mei materni încă mai aveau o casă. În 1949 se naște în
București sora mea mezină, Domnica, iar tata continuă să se
ascundă până prin anii 1950-1951, când a început să lucreze pe
diverse șantiere din țară ca muncitor necalificat. Să mă explic:
nu este nicio rușine să fii muncitor necalificat. Așa se începe,
apoi fiecare își alege sau este îndrumat către o calificare.
Orice societate are nevoie de muncitori și artizani competenți.
Rușine este să fii hoț, proxenet, mafiot, să nu fii onest, să
nu-ți respecți cuvântul dat, să nu ai onoare. Însă tatăl meu
avea deja o calificare înaltă și onorabilă, era ofițer al
Marinei Regale române, și în această calitate a adus mult mai
multe servicii Patriei, prin competența sa, prin curajul său, decât
ca muncitor necalificat pe un șantier din țară, întrucât fiind
căutat de Securitate, devenise un proscris, un fugitiv, un paria.
RN-S:
Ce s-a întâmplat în continuare?
MG-O:
Prizonier al destinului său, cum bine ați spus, tata a rămas să
lucreze pe șantierele din țară, apoi a urmat cursuri de
calificare, la care el îi învăța pe profesorii ,,pe puncte’’
matematicile, pentru ca în final să ajungă șef de șantier, iar
de prin 1966, spre sfârșitul carierei, să lucreze în birourile de
construcții din Capitală, până la pensionare. După care, în
1971, eu am plecat din țară, am ,,fugit’’, cum se spunea,
întrucât profitând de o oportunitate pentru a călători în RFG,
nu m-am mai întors.
RN-S:
Ați fost, cum se spune, o deschizătoare de drumuri, la nici 23 de
ani.
MG-O:
Într-un fel, întrucât am reușit să-mi trec familia pe lista
restrânsă de 20 de persoane a primului ministru de atunci, Jacques
Chirac, cu care acesta a plecat în România. Părinții mei au
preferat însă ca sora mea Domnica, care între timp fusese dată
afară din servici, să plece prima, de teamă ca aceasta să nu
rămână ostatecă în țară, și ea a plecat în 1975. Apoi sora
mea a reușit să intervină pe lângă tatăl președintelui Giscard
d’Estaing, și astfel ei au putut pleca în anul următor,
stabilindu-se la Paris, alături de mine și de sora mea. Dar, pentru
a nu ne fi o povară și a putea fi independenți, au lucrat amândoi,
fiindu-ne permanent un exemplu de cinste și de curaj. Să nu uităm
că tata avea 61 de ani atunci când a ajuns în Franța, dar
important era doar faptul că acum familia noastră era reîntregită.
RN-S:
Este cert că pilda sa morală este demnă de urmat. Privind în
urmă, peste negura timpului potrivnic, care sunt simțămintele ce
vă încearcă, ce resimțiți față de cei care au distrus viața
și cariera tatălui Dvs.?
MG-O:
Bineînțeles că eu, o femeie a timpurilor moderne, actuale, nu
trăiesc în nostalgia vremurilor apuse și nici nu nutresc vreun
sentiment de ură contra persecutorilor familiei mele, fiind
creștină, dar adevărurile trebuie spuse cu claritate. Creștinește,
eu, urmașa nevrednică a voievozilor Ghikulești, i-am iertat pe
toți, deși iertarea nu se acordă decât celor care, cuprinși de
remușcări, o imploră, o solicită.
O spun, nu
cu patimă, ci cu blândă durere iertătoare, eu, românca cea
fugită, eu credincioasa cea păcătoasă. Dar acesta este adevărul,
adevărul neamului meu, adevărul poporului meu. Nu sunt o persoană
publică, dar totuși exist și am o încărcătură afectivă,
emoțională, pe care nu doresc să o transmit, însă simt nevoia să
o împărtășesc, să o comunic, prin cuvinte, prin simțire, prin
dinlăuntrul ființei mele oarecum amputate de rădăcinile care-mi
aduc seva vitală necesară trăirii sufletești pe care nu pot și
nu doresc să o pierd.
RN-S:
Un proverb plin de înțelepciune al poporului nostru spune în acest
caz că ,,sângele apă nu se face’’. Veți comemora în curând
cinci ani de când tatăl Dvs. a străbătut, mergând spre Răsărit,
cele 20 de vămi ale văzduhului, cu ușurință, sper, întrucât nu
și-a irosit viața ce i-a fost dată și L-a slujit pe Dumnezeu după
poruncile Sale. A părăsit, cu sentimentul datoriei împlinite,
această lume pentru alta mai bună, ,,unde nu este nici durere, nici
întristare, nici suspin, ci doar viață fără de sfârșit’’,
devenind din nou cetățean al Raiului.
Vă
mulțumesc pentru această emoționantă evocare, pe care nimeni n-ar
fi înfăptuit-o cu mai multă sinceritate și sensibilitate.
Dumnezeu să-l ierte și să-l hodinească la dreapta Sa pe robul Său
Leon, un model de fiu, soț, tată și marinar. Tatăl nostru Carele
ești în Ceruri...
Radu
Negrescu-Suțu, Paris, de Învierea Domnului, 2015
|