Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 36 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Eseuri: Stefan Borbely. Posteritatea lui Adrian Marino
    Scris la Thursday, September 30 @ 22:44:24 CEST de catre asymetria
    Lecturi critice
    Despre neașteptata plecare dintre noi a lui Adrian Marino, în noaptea de 16/17 martie 2005, cea mai delicată și, totodată, impresionantă relatare mi-a fost furnizată de către soția sa, Doamna Lidia Bote, chiar a doua zi după funesta întâmplare, când o vizită în camera de lucru a celui cu care conversasem cu doar de 72 de ore mai devreme mi-a confirmat că nimic nu prefigurase despărțirea care avea să se producă. Știam fiecare detaliu al camerei, întrucât fusesem acolo de nenumărate ori, și nimic nu fusese schimbat: mapele de carton cu fișiere fuseseră pregătite și așezate în ordine pentru truda de a doua zi, laolaltă cu stiloul și cu pixurile, pregătite și ele pentru a fi folosite. Cartea, pe care nu o terminase încă de fișat, aștepta cuminte lângă perna de pe sofaua de lângă fereastră, dincolo de care viața de pe Strada Rákóczi, devenită Eremia Grigorescu, își reluase, obișnuită, cursul, ca și cum nimic nu se întâmplase.

    Stefan Borbely.


    Despre neașteptata plecare dintre noi a lui Adrian Marino, în noaptea de 16/17 martie 2005, cea mai delicată și, totodată, impresionantă relatare mi-a fost furnizată de către soția sa, Doamna Lidia Bote, chiar a doua zi după funesta întâmplare, când o vizită în camera de lucru a celui cu care conversasem cu doar de 72 de ore mai devreme mi-a confirmat că nimic nu prefigurase despărțirea care avea să se producă. Știam fiecare detaliu al camerei, întrucât fusesem acolo de nenumărate ori, și nimic nu fusese schimbat: mapele de carton cu fișiere fuseseră pregătite și așezate în ordine pentru truda de a doua zi, laolaltă cu stiloul și cu pixurile, pregătite și ele pentru a fi folosite. Cartea, pe care nu o terminase încă de fișat, aștepta cuminte lângă perna de pe sofaua de lângă fereastră, dincolo de care viața de pe Strada Rákóczi, devenită Eremia Grigorescu, își reluase, obișnuită, cursul, ca și cum nimic nu se întâmplase. Relatarea Doamnei Bote se lega, cum era și firesc, de evenimentele nopții precedente. Rutina de dinaintea culcării fusese cea dintotdeauna, în nota conversațiilor obișnuite, cu cincisprezece sau cel mult douăzeci de minute de trecere pe diferitele canale ale televizorului. Apoi, ea a simțit subit că nu va fi o noapte ca toate celelalte, deși nu-și putea explica de unde îi venea senzația. S-a întins, liniștită, alături de el și a trăit un moment de hiperluciditate calmă, aproape religioasă după miezul nopții, văzându-l cum pleacă, cum se stinge de pe o clipă pe alta. Nu s-a panicat, n-a sărit de acolo înspăimântată, așa cum ar fi fost de așteptat, ci l-a vegheat preț de câteva ore, până dimineața. „A devenit frumos”, mi-a spus ea, impresionată: i s-au resorbit, rând pe rând, toate ridurile, suferința încrâncenată i-a dispărut de pe față gradual și pielea i s-a întins – „împlinit” fusese termenul folosit de către Doamna Marino - , „așa cum arătase înainte de închisoare și de domiciliul forțat” „executat” la Lătești, în Bărăgan.

    Pe Marino, despre deportarea la Lătești („cel mai dificil moment al existenței mele”, avea el să scrie în Viața unui om singur, atrăgând totodată atenția că termenul reprezintă un eufemism) l-am întrebat cu precauție, nedorind să-i stârnesc eventualele resentimente. Nu se scriseseră încă volume despre experiența de atunci, și nici documente de presă nu prea existau. A reacționat, de fiecare dată, complet depsihologizat, obiectiv, constatativ, fiind de părere că tot ceea ce i s-a întâmplat după arestarea din aprilie 1948 a reprezentat o formă de a trăi istoria, chiar și la nivel victimar, în loc de a sta la birou și doar de a scrie despre ea. Așa se explică, pe de o parte, obiectivismul sceptic cu care a scris despre cele unsprezece detenții prin care a trecut (douăsprezece, dacă punem la socoteală și Lăteștiul, de unde este eliberat în 1963) și, pe de alta, vehemența cu care a respins tentativele de „eroizare” sau de „spiritualizare” de care va fi suprasaturată, evident distorsionant, memorialistica închisorilor de după 1989. Disprețuia „vestalele ororilor” care se răspândiseră în presă și avea serioase obiecții privitor la Memorialul durerii făcut de Iulia Hossu Longin.

    Detenția, îmi tot spunea, e, înainte orice, o formă de a-ți păstra demnitatea într-un climat demoralizant și sordid, al cărui sfârșit nu ți se profilează. Niciodată mai mult, dar nici mai puțin decât atât, capacitatea de a suporta sordidul și dejecția fiind mult mai greu de menținut decât o pot sugera câteva cuvinte. Sunt cel puțin două exemple în acest sens în Viața unui om singur, deși contextul celui dintâi e ușor voalat de teatralism, fiindcă se referă la Mircea Vulcănescu, surprins cu batista albă la gură cu prilejul unei plimbări prin curtea închisorii. Chipurile, pentru a se apăra de microbi. În realitate, pentru a demonstra că stilul se cere păstrat oriunde, chiar și-n cele mai abjecte condiții. Al doilea îl are protagonist chiar pe Adrian Marino, „felicitat” de vecinii de la Lătești pentru „norocul” de a i se fi repartizat o cocioabă aflată în proximitatea unei fântâni. Înainte de exercițiul cotidian al lecturilor, pe care îl va relua cu ajutorul cărților trimise de la Cluj de către Doamna Lidia și cu cel al volumelor achiziționate prin intermediul „Cărții prin poștă”, proximitatea fântânii va fi aceea care îi va permite deportatului reinstituirea unui regim de normalitate cotidiană, asociat, desigur, celui de igienă.
    Pare puțin la prima vedere, dar nu trebuie uitat că scrisul și cititul rămân, la nivel empiric cel puțin, discipline puternic condiționate corporal, intelectul intrând în joc abia ulterior, pe fondul deja structurat al unei discipline fizice rutiniere. Scriitorii care afirmă că își „mortifică” trupul cu scopul de a „elibera” ideea nu fac decât să acrediteze o fantasmă. S-au văzut, pe de altă parte, zeci și sute de literați care au ratat lamentabil, pe simplul motiv că nu aveau Sitzfleisch. Marino a fost, din acest punct de vedere, cel mai disciplinat intelectual de mare calibru pe care l-am întâlnit.
    Avea un program cotidian riguros, împărțit pe câteva secvențe economic drămuite. Puține rupturi, aproape deloc excese și se „mândrea” cu faptul că experiența detenției i-a relevat ceva ce s-ar defini ca fiind „consistența materială” a timpului, adică un „buget” pe care trebuie să știi să îl administrezi.

    Amintind de experiența domiciliului obligatoriu (D.O.) din Bărăgan, unde ajunsese stupefiant și absurd, datorită unei plecări de la Cluj la București, Adrian Marino vorbea cu recunoștință (cum avea s-o facă și în Viața unui om singur) de soția sa, care a trimis sau a cărat la Lătești, în plus față de mâncare și bani, tot ce se putea găsi pentru traiul de zi cu zi: cărămizi, carton gudronat, plăci de sticlă pentru ferestre, așternuturi și covoare. Mi-a arătat, în câteva rânduri, un album cu fotografii de atunci, unele dintre instantanee fiind făcute de către Paul Goma, desemnat „fotograful satului” în volumul de memorii, la pag. 96. Sper că albumul se află, acum, în „Fondul Marino” de la BCU Cluj, proveniența fotografiilor putând fi stabilită, la o adică, doar prin mărturia celor care le văzuseră înainte. Aceasta e, de altfel, soarta mai tuturor obiectelor cu care se înconjurase în timp ce lucra, inclusiv a unui cal troian adus „de la sursă” sau a unei pene colorate de gâscă, primită cadou de la G. Călinescu. La mai puțin de două săptămâni de la înmormântare, Doamna Marino m-a încurajat să fac fotografii în interiorul locuinței, înainte ca unele aranjamente să fie, inevitabil, reconfigurate. Am prezentat grupajul la Cercul Eranos de la Facultatea de Litere din Cluj și l-am înaintat pe un CD la BCU. Nu mai știu nimic de soarta lui, sper să mai existe.

    Sunt de părere, așadar, că prima dintre marile nedreptăți care au marcat posteritatea primă a lui Adrian Marino a reprezentat-o neînhumarea Doamnei Lidia Bote alături de cel pe care l-a însoțit, discret, dar eficient, o viață întreagă. Născută la 16 octombrie 1924, într-o familie de neoprotestanți din Feldru, jud. Bistrița-Năsăud, Doamna Marino a murit în ziua de 26 Martie 2017, după o restriște de câțiva ani, marcată de boala Alzheimer și de o progresivă pierdere de sine. Ajunsese să nu mai recunoască pe nimeni: îți lua mâna când o vizitai, ți-o mângăia cu căldură în chip anamnetic și dacă aveai noroc, puteai fi răsplătit cu un zâmbet frumos, indiciu că simțurile au preluat o parte din funcțiile creierului care se stinge, dar nu mai mult. Venit de la București, unul dintre „fiii adoptivi” ai cuplului, Sorin Antohi, iubit de Marino pentru valoarea sa, dar și din cauza nostalgiilor ieșene, a avut parte de o receptare estompată similară, ceea ce nu l-a împiedicat să ajute în continuare. Pe fondul acestei degenerescențe, apartamentul familiei Marino – lipsită de urmași direcți – a intrat în atenția unor rude sosite pe filiera succesorală a soției, care au decis ca ea fie înmormântată într-un alt sector al cimitirului decât acela în care odihnește el, despărțirea celor doi, pe care toți cei care îi cunoșteau îi receptau ca fiind idestructibil legați unul de celălalt, constituind, fără îndoială, o inadecvare. Sunt conștient de faptul că recunoștința față de familie, pe care Marino o exprimă deschis în Viața unui om singur („trebuie să mărturisesc pe față, în cel mai pur spirit al adevărului, că fără ajutorul lui L. și al familiei sale aș fi fost un om pierdut”, p. 101), poate justifica, pe termen lung, chiar și o problemă succesorală, întărită și de faptul că locuința îi aparținuse, de fapt, soției chiar de pe vremea când Marino era încă la Lătești, dar tot rămân la convingerea că odihna veșnică a celor doi ar fi trebuit să-i găsească alături, nu în sectoarele separate ale unui cimitir de altfel frumos.

    Nicidecum paradoxal sau ciudat, structura destinului său post mortem a fost stabilită de către Adrian Marino însuși, atunci când el a decis să dea publicității doar după moarte volumul de memorii, Viața unui om singur, apărut la Editura Polirom la începutul anului 2010, în februarie. În cazul lui Marino, anii de după moarte erau chemați să decidă între om și operă, sau, măcar, să facă în așa fel, încât această alternativă să fie cât de cât tranșată. Nu e un secret pentru nimeni că opera savantului – uriașă, comprehensivă, sistematic lucrată într-un spirit cosmopolit, care nu ținea cont de „complexele” provinciale ale culturii române – n-a fost niciodată asimilată organic de către literatura română, reflexul de respingere funcționând și azi, chiar dacă virulența lui a fost între timp estompată de anii care s-au scurs și de sinuozitățile conceptuale sincronizante ale literaturii române de după 1989. Pe de altă parte, omul – egocentric, certăreț, dificil și parțializant în multe dintre opțiunile sale – a lăsat în urmă o sumedenie de resentimente și supărări, fiind previzibil faptul că atunci când „mitraliorul” nu va mai putea riposta, adversarii săi ascunși în tranșee vor scoate imediat capul, negându-i preopinentului opera și minimalizându-i valoarea. Încă din primele zile de după apariția Vieții unui om singur, s-au făcut auzite voci care au afirmat că omul Marino reprezintă „cel dintâi dușman” al impunerii restitutive a operei sale. Soluția subminării eroului prin apelul la armele pe care el însuși le furnizase a părut a fi, la momentul respectiv, cea mai la îndemână și instrumentarea ei mediatică – nici măcar ingenioasă – ne-a dus la impasul pe care-l înregistrăm acum, acela de a se vorbi mai mult despre omul Marino decât despre opera copleșitoare pe care a lăsat-o în urmă. Tot omul Marino a fost și acela care a introdus în spațiul public a doua distorsiune, atunci când a insistat pe toate căile – inclusiv prin intermediul unor cărți de auto-resemnatizare – că el a fost dintotdeauna mai mult ideolog decât literat, opera de până în 1990 trebuind, și ea, receptată în cheie disimulat ideologică. În consecință, în spațiul public și exegetic s-au privilegiat două valori – biograficul „secret” și opera „dedublată”, citită în cheie politică –, prin intermediul cărora exacerbările legate de omul Marino au împins în plan secund morfologia și sintaxa operei, întârziindu-i asimilarea critică și integrarea în diacronia culturii și literaturii române. Întrucât nici o nedreptate nu vine singură, cele câteva – puține... – exegeze apărute după moarte, cum sunt Adrian Marino, vârstele devenirii, de Simona Maria Pop (2010), Un călător în universul cărților, de Elena Mândrilă Negoiță (2013) și Introducere în opera lui Adrian Marino (teză de doctorat, 2014, de Cristina Andriuță), care li s-au adăugat cărților anterioare scrise de Constantin M. Popa (1993, respectiv 2001) sau Adrian Dinu Rachieru (în 2002) au avut parte de o receptare pe nedrept surdinizată, cu excepția parțială a lucrării S.M. Pop, care se ocupă de dosarul de la Securitate și de la Serviciul de Informații Externe. În consecință, odată cu reintegrarea operei lui Adrian Marino, care nu cred că se va produce în viitorii 10-15 ani, vom fi obligați să recuperăm și piese esențiale de exegeză, pe care nu le-am citit atunci când trebuia. Va fi nevoie, probabil, și de o modificare tectonică de perspectivă, fiindcă e vorba de un autor care a împins disciplina hermeneuticii literare și a „heterotipizării” literaturii până spre Michel Foucault sau chiar mai departe, în condițiile în care unele tipologii autohtone „canonice” extrapolează „concepte” preluate de la ... Thibaudet. Motivele circumstanțiale ale marginalizării lui Adrian Marino merită să fie măcar regândite, fiindcă miza declasării literatului clujean e mult mai profundă decât aceea pe care ne-ar indica-o animozitățile biografice sau disensiunile permanentizate într-o viață literară dominată de exclusivismul axiologic al criteriului estetic. Momentul critic al posterității prime a lui Marino l-a reprezentat publicarea, de către Editura Polirom, a volumului de memorii Viața unui om singur, în 2010, care a trezit supărări virulente, anticipate și premeditate de către autorul cărții, care a precizat în repetate rânduri în ultimii ani ai vieții sale că scrie un text virtual incendiar, făcut să fie tipărit și citit postum. Structural, ne aflam atunci într-un moment de cotitură, intuit ulterior de către sagacele Adrian Dinu Rachieru („Revanșa lui Marino”. Noul val critic și nostalgia esteticului I, Observator Cultural, nr. 834/5 august 2016), care a sugerat că emergența așa-zisei ideocritici promovate de către „neomarxiștii” generațiilor mai tinere ar putea fi favorabilă operei lui Adrian Marino, întrucât „modelul” de sistemicitate și voința de a citi literatura din perspectiva ideilor literare, adică a gnoseologiei intrinsece esteticului i-ar putea determina pe tineri să-i recitească opera, în loc de a construi ei înșiși strategii intelectuale deja elaborate de către criticul clujean. În mod ciudat, dar semnificativ din toate punctele de vedere, intuiția potrivit căreia „posteritatea” esteto-centrismului foiletonistic promovat de către Nicolae Manolescu ar putea-o reprezenta recrudescența lui Marino a avut-o... Nicolae Manolescu însuși, în a doua ediție a Istoriei critice a literaturii române. 5 secole de literatură (Ed. Cartea Românească, 2020), unde autorul a scris, luat de un vertij colorat totuși în derizoriu, că reprezentanții criticii douămiiste și-ar putea găsi un „portdrapel” în Marino, „dacă l-ar citi”.

    Din cea dintâi ediție a Istoriei critice... (2008) Adrian Marino este omis cu premeditare, ceea ce i s-a reproșat pe bună dreptate autorului, care a furnizat și o explicație halucinantă pentru gestul său, atunci când a declarat revistei Mozaic din Craiova (nr. 2/2009) că s-a văzut nevoit să recurgă la omisiune deoarece Marino „n-a avut nici o idee personală” (!!) de-a lungul întregii sale vieți. Reabilitarea de „după perioada de carantină” (I. Simuț: O istorie prea mare pentru o literatură atât de mică, Observator Cultural, nr. 1061/13 mai 2021) se produce, cum spuneam, în ediția a doua, însă în perimetrul vechii reticențe pe care criticii foiletoniști au cultivat-o pentru confratele lor mult mai bine poziționat, inclusiv internațional, decât ei. Aici, într-un articol pe ansamblu declasant, dezamăgitor, autorul recunoaște meritele cărții de debut întârziat din 1966, Viața lui Al. Macedonski („o biografie de tip călinescian”), dar spune că tot ce a urmat a fost o rătăcire scientistă sterilă. E, totuși, greu de crezut că într-un medalion atât de parcimonios, în care autorul ignoră cam 95% din opera celui despre care scrie, pot fi strecurate așa de multe nedreptăți. N. Manolescu schițează istoria politică a despărțirii lui Marino de G. Călinescu, al cărui asistent a fost, îl poziționează pe teoreticianul clujean sub nivelul lui Al. Piru (!!!) în privința informațiilor culturale și literare vehiculate, lectura, inadecvată, fiind influențată de către Roland Barthes (citat explicit), ceea ce explică privilegierea de către N. Manolescu a „conceptelor” de plăcere și farmec pentru judecarea valorii unor volume sau idei. Pe scurt, este vorba de faptul că Viața lui Al. Macedonski a avut „farmec”, tot restul fiind o alunecare ineluctabilă înspre un scientism arid și lipsit de miză: „cărțile lui savante nu mai sunt citite cu plăcere și, uneori, nici cu mare folos.” Rezumatul e făcut sec, sugerându-se erori elementare de logică: „Spiritul critic e definit ca simț critic, care, la rândul lui, e definit ca spirit critic. Asta, pe scurt.” Verdictul e echivalent cu a spune că Adrian Marino a trăit și a scris degeaba și a cam pierdut timpul, automistificându-se de-a lungul întregii sale vieți. Nici un rând despre cartea dedicată lui M. Eliade, publicată la Gallimard, despre Premiul Herder sau despre Cahiers roumains d'études litteraires (publicate începând din 1973), sau despre cele șase volume ale Biografiei ideii de literatură! Scriind strepezit, N. Manolescu nu face decât să confirme faptul că foiletoniștii i-au purtat dintotdeauna sâmbetele lui Marino, răzbunându-se amarnic ori de câte ori li se oferea prilejul, fiindcă nu e nici o diferență între perfidiile bine controlate ale lui N. Manolescu și apelativele sarcastice de „Marinache” pe care i le administrează „rivalului” clujean Mircea Zaciu (în cele două volume recente, 5 și 6, ale Jurnalului, publicate de către Mircea Petean la Ed. Limes) sau mai vechile imprecații ale lui Alex Ștefănescu, tipărite în nr. 16/1980 al României literare: „fanfaronadă scientistă”; „o formă de sinceritate inabilă, un donquijotism al erudiției și conștiinciozității”.

    M-am întrebat în repetate rânduri care ar fi fost percepția internațională a vieții literare de până în 1990 dacă am fi „exportat” către Vest nu beletristică inactuală, chinuită sau poezele intimiste, ci idei și sisteme critice. Abia oamenii de calibrul lui Matei Călinescu vor izbuti s-o facă, însă de dincolo, nu de acasă, unde fiertul în suc propriu pare să fi rămas regula de bază. În treacăt fie spus, e de menționat și faptul că au dreptate cei care spun că Marino împărtășește cu unii optzeciști și cu criticii ulteriori și o altă atitudine mentală de bază, și anume obsesia de a gândi axiologia literaturii române în termenii valorilor occidentale, context în care multe dintre valorile pe care foiletoniștii le-au supralicitat din 1965 încoace se relativizează. În volumul al II-lea al Istoriei literaturii române de pe azi pe mâine (Ed. Semne, 2009, pp. 1078-1089), Marian Popa e mai generos decât N. Manolescu, dar nici el nu excelează, structura textului fiind ocupată, în prima jumătate a sa, de considerații privind cartea de debut, cu citarea obligatorie a lui G. Călinescu. Criticul reține, referitor la subiectul analizei sale, „megalomania defensivă”, respectiv „irascibilitatatea și suspiciunea unice în contextul literar contemporan”, se oprește mai pe larg la cotitura în direcție teoretizantă marcată de publicarea Operei lui Alexandru Macedonski, în 1967, la douăzeci de ani de la scrierea Vieții..., însă, pe aceeași linie de empatie selectivă cu N. Manolescu, operele teoretice nu-l mulțumesc („Marino dovedește că e posibilă analiza ideii de literatură fără apel la literatura concretă”), deși se ferește să le expedieze preț de câteva rânduri strepezite. Pare bizară, totuși, amprenta marxizantă a judecății, marcată de diferențierea ierarhică dintre structură și suprastructură, ca și trecerea grăbită peste Hermeneutica lui Mircea Eliade (1980) pentru a se ajunge la volumele de călătorie. Nici un rând despre comparatist sau despre volumele publicate în Franța. Concesiv, M. Popa sfârșește totuși prin a-i concede lui Marino un crâmpei de profesionalitate (!!), atunci când precizează că „majoritatea noilor gânditori în de-ale esteticii și teoriei literare [care vor urma cronologic] sunt însă și mai lipsiți de profesionalitate”... Faptul că publicarea Vieții unui om singur a blocat asimilarea operei lui Adrian Marino prin exacerbarea controverselor legate de om a fost demonstrat cu prisosință de campania de denigrare, inițiată, la sugestia primă a lui Mircea Dinescu, de către ziarul Evenimentul Zilei, prin intermediul Mirelei Corlățean, care a publicat un serial „incendiar”, începând cu data de 30 aprilie 2010, despre dosarul de Securitate al lui Marino, descoperit în Arhivele CNSAS, potrivit căruia „sursa” Bratosin (sau Brătescu) ar fi fost instrumentată de către SIE (Serviciul de Informații Externe) în direcția spionării Monicăi Lovinescu, a lui Mircea Carp și a biroului parizian al Europei Libere, „stafida de pe tort” reprezentând-o „influențarea” lui Mircea Eliade, fie pentru a reveni în țară, fie pentru a face unele „servicii”. Scandalul prilejuit de scoaterea la iveală a dosarului CNSAS din februarie 2010 a fost paroxistic, oferindu-le satisfacții vicioase adversarilor și lăsându-i pe adepți în descumpănire, deși reacția presei care a rămas cu capul pe umeri a fost demnă și pilduitoare. De pildă, în nr. 523/28 mai 2010, revista Observator Cultural a publicat un judicios grupaj de opinii, intitulat Vom scrie altfel despre Adrian Marino?, la care au participat, între alții, Liviu Antonesei, Paul Cernat, Șerban Axinte, Bedros Horasangian, Bogdan Alex Stănescu, Ovidiu Pecican sau Antonio Patraș. Unii s-au delimitat, alții au rămas sceptici, aceasta fiind situația și în momentul de față. Campania de denigrare a fost ulterior demontată exemplar, cu „documentele pe masă”, de către Gabriel Andreescu (v. Cărturari, opozanți și documente. Manipularea Arhivei Securității, Ed. Polirom, 2013), însă, răul odată făcut, l-a stigmatizat pe veci pe Adrian Marino, sentința fiind sintetizată de către Vladimir Tismăneanu, în Revista 22, nr. din 13 iulie 2010 (Un intelectual erudit, chinuit și agent de influență): „Adrian Marino a fost un spirit antitotalitar, iar această dimensiune a biografiei sale trebuie recunoscută cum se cuvine. A fost în egală măsură un mizantrop, un om plin de idiosincrazii, exasperat nu doar de impostură, dar și de gloria, adeseori binemeritată, a altor intelectuali. Nu-și putea domina ispita de a fi ranchiunos. Se pretindea «au-dessus de la mêlée», dar suferea de mistuitoare invidii (exemplele abundă). [...] Severitatea lui Adrian Marino era una selectivă. Ca și indignările sale: justificate de multe ori, buimăcitoare la fel de frecvent. Își raționaliza frustrările cu dialectică abilitate.”  Aș reveni, preț de câteva secunde, la titlul intervenției lui V. Tismăneanu, în care termenul de chinuit pare, totuși, lipsit de acoperire, fiind folosit impropriu dacă îl judecăm din perspectiva unui om care l-a cunoscut pe Marino și căruia i s-a oferit șansa de a-l „observa” pe îndelete. Sunt mulți intelectuali care au scris că Marino avea „demoni lăuntrici”, pe care-i exorciza prin egocentrism, agresivitate și megalomanie. Personal, nu cred că era, totuși, dominat de fluctuații lăuntrice, dintr-un motiv care merită, probabil, să fie pus în discuție, fiindcă ne aflăm în fața unei structuri disciplinate, de tip anahoretic, dar nu înnăscute, ci învățate prin disciplinare de sine. Nu fac, așadar, decât să relev un fenomen pe care l-am cunoscut foarte bine, urmând ca eventualele intervenții să îl confirme sau să îl infirme. În închisoare și, ulterior, în anii domiciliului forțat din Bărăgan, Adrian Marino s-a concentrat compulsiv pe aneantizarea propriei sale lăuntricități. A învățat, sistematic, să o controleze și chiar să o aneantizeze, fiind conștient că dacă n-o face, va reveni „la viață” în ipostaza captivului etern, a celui posedat de energii negative (furie, resentiment, impulsul răzbunării).

    Lupta cu subconștientul a fost echivalentă, la Marino cu lupta pentru propria sa eliberare, produsă cu mult înaine de revenirea din 1963 la Cluj. A izbutit, cred, s-o câștige printr-o serie de mutări de accent cu caracter autodisciplinar, similare celor la care recurg cei obișnuiți cu claustrul. Pentru a da un exemplu: am întâlnit, în viața mea, câțiva oameni foarte puternici, care și-au spus că, pentru a se autodefini, unele valori obișnuite ale vieții nu le sunt de nici un folos. În consecință, le-au „pus deoparte”. Nu le-au negat existența, nu au contestat dreptul celorlalți de a cădea în mrejele lor, ci, pur și simplu, s-au raportat la ele ca la valori de care te poți dispensa. Baza intelectuală a procesului o reprezintă demitizarea. O anumită funcție te poate domina atât timp cât îi conferi o potență mitică, însă te disociezi de ea din clipa în care îi retragi portanța magică, receptându-o doar ca pe o valoare de schimb sau culturală, echivalentă cu oricare alta. Inutil de spus că numai spiritele hiperlucide, extrem de disciplinate – și Marino a fost un asemenea spirit! – pot recurge la o asemenea „dizlocare”. În mod incontestabil, structurile adversative au jucat un rol major de-a lungul întregii sale vieți, însă nu erau „demoni lăuntrici”, ci valori disociative, de organizare existențială. Olivier Todd a dat un asemenea exemplu în cazul lui Sartre, care „a pus deoparte” atracția pentru „clorofilă”, adică pentru natură. În anii de formare ai lui Adrian Marino, valorile dominante de circulație din câmpul cultural au fost iraționalismul, misticismul și intuiționismul de sorginte bergsoniană. Făcând parte, biografic și intelectual, dintr-o generație de mijloc („a treia cale”, circumscrisă împreună cu Sorin Antohi, derivă de aici), formată prin opoziție față de iraționalismele socio-politice dominante ale timpului (nazism, legionarism, autohtonism, religie, obediență necritică, pro-occidentală și mimetism provincialoid), Marino le-a înlăturat rând pe rând, „punându-le deoparte”, socotindu-le ca fiind valori cu care „nu va avea niciodată comerț”. Practica „triajul” în mod sistematic, nu scăpa nici un prilej de a-l invoca, de parcă ar fi ținut cu tot dinadinsul să se definească, să-și justifice opțiunile, dar uneori cădea în capcana propriilor sale excluderi, referința cea mai frecventă fiind la Mircea Eliade.

    În Hermeneutica..., Marino l-a raționalizat excesiv pe Eliade, până la distorsionare. Nu-și nega cărțile, dar se întreba sistematic cum de i-a fost dat chiar lui să scrie o întreagă lucrare dedicată unui „iraționalist”. Atunci când i-am dus cartea mea despre structurile gnostice din proza fantastică a lui Eliade, m-a avertizat că am luat-o pe o cale greșită, fiindcă „despre iraționaliști nu se scrie”. I-am replicat, zâmbind blând, că a făcut-o el însuși... Nu cred, în consecință, că Adrian Marino a fost un spirit „chinuit”, ci unul care se folosea de adversități și de opoziții ca de niște certitudini existențiale structurante, care îi permiteau să gândească și să creeze. E perspectiva metodologică de care m-aș folosi dacă m-aș decide să scriu o carte despre el, care nu cred că se va naște. Aversiunile lui erau, de fapt, autoscopice: se loveau de planul pe care se obiectivau și se reîntorceau către sine, ca un reflex legitimator. Marino putea fi enervant, îi scotea pe mulți din sărite și mulți nu-i puteau ierta umorile, însă puțini își dădeau seama că aceste vituperări erau strategice. Vladimir Tismăneanu mai sugera, în textul pe care l-am citat, că „și-ar fi dorit poate ucenici, dar nu avea nici timp, nici răbdare pentru ei”. Nu cred că era asta.(*Nota editorului) „Mecanismul” psihic și funcțional al lui Marino era dominat de voința de a fi altfel. „Eram mereu altfel – scrie el în Viața unui om singur, la pag. 114 – , cu părți bune și rele. Ceea ce, pentru mulți, era greu de suportat.”

    Trăia alterizarea ca necesitate, transformându-i pe toți ceilalți în entități abstracte, aproape în „concepte”. Privirea lui devitaliza; scriind, nu cred că punea mare preț pe faptul că preopinenții lui erau ființe din carne și oase, că aveau sânge. În consecință, în polemici sau vituperări, Marino n-a „desființat” pe nimeni. Nu avea voluptarea răsucirii cuțitului în rană, fiindcă, pur și simplu, nu simțea astfel, „celălalt” fiind, pentru el, doar o entitate abstractă, dematerializată, care funcționa asemenea peretelui de antrenament al jucătorilor de tenis, care are o singură menire, și anume pe aceea de a reîntoarce mingile în terenul celui care le servește. Această trăsătură se vede foarte bine în cărțile sale de călătorie, în care găsești de toate, muzee, informații culturale și arhitecturale (etc.), dar aproape deloc oameni. Voința de a fi altfel explică, în bună măsură, furia aproape generalizată pe care Adrian Marino a stârnit-o printre universitarii umaniști și printre stâlpii criticii foiletonistice, esteto-centrice. Și asta nu fiindcă trimitea săgeți sau trăgea cu ghiuleaua (au făcut-o sistematic și ceilalți, aversiunea ajungând la paritate), ci fiindcă le atrăgea atenția celorlalți asupra propriilor neîmpliniri, demontând fără efort toate „miturile” autohtonismului cutumiar comod și prudent din vremurile culturale ale ceaușismului. Afirmaseră autoritățile comuniste că literatura română e doar acea literatură care se scrie în interiorul granițelor României? Marino dădea cu tifla acestei restricții, corespondând cu cei ce scriu afară. Șușoteau universitarii despre imposibilitatea de a publica în afara granițelor României? Marino demonstra că se poate, tot așa cum a demonstrat că se poate publica o revistă de tip academic cu audiență la noi (CREL), și că, în consecință, dialogul de idei cu Occidentul poate fi întreținut și de acasă, cu condiția să ai ce da și să te ridici la standardele cerute. Tot Marino a demonstrat, fără vreun efort, că jurnalele nu țin loc de operă, că multe dintre așa-zisele concepte pe care le vehiculează cercetarea și practica literară de la noi sunt complet lipsite de tranzitivitate, sau că metafora, chiar bine ticluită, nu ține niciodată loc de sistem ideatic. I-a împins pe mulți la exasperare fiindcă le actualiza acestora propriile neputințe, de care ei erau conștienți și de care, probabil, le era rușine. Marino a avut destinul excepției care sfidează regula. Le arăta multora că regele e gol, chiar îmbrăcat fiind într-o costumație fistichie, plină de ciucuri și de zorzoane Jumătatea liniștită a posterității lui Adrian Marino se scrie la adăpostul discret și eficient al Bibliotecii Universitare „Lucian Blaga” din Cluj, care, prin diligențele prozatoarei Florina Ilis, a preluat fondul de carte și cel documentar aflate în apartamentul de pe Strada E. Grigorescu (fostă Rákóczi) nr. 72, înființând și un Centru de Studii dedicat fostului locatar. Profitând de un grant CNCSIS-UEFISCSU (nr. 2444PNII/Idei/2008, s-au editat până acum, sub egida Centrului, trei cărți cu un caracter preponderent biobibliografic: Viața, opera și activitatea lui Adrian Marino. Cercetare biobibliografică și de referință (în coordonarea Florinei Ilis; Ed. Argonaut, 2010), A. Marino: Dintr-un Dicționar de idei literare (ediție îngrijită de Florina Ilis și Rodica Frențiu; Ed. Argonaut, 2010), respectiv Adrian Marino, în căutarea ideii de libertate și cenzură, studii (Ed. Argonaut, 2011). Toate trei pot fi descărcate de pe site-ul bibliotecii. Fiind redactate înainte de „comoția publică” declanșată de Evenimentul Zilei în aprilie 2010, sunt ferite de convulsii artificiale, numai că al treilea volum, de studii, la care contribuie Florina Ilis, Rodica Frențiu, Ionuț Costea și Alex Goldiș cu texte pertinente, parțializează într-o oarecare măsură receptarea, focalizând-o în direcția politico-ideologică indicată de volumul despre „libertate și cenzură”. Marea monografie Adrian Marino se lasă încă așteptată și, pentru a fi elaborată, va fi nevoie de răsturnarea raportului dintre om și operă, dominat, pe moment, abuziv, de primul element al ecuației. Un exeget de stirpe franceză ar putea spune că este nevoie de cineva care să-l „ucidă” pe Marino pentru a-i elibera opera de un balast prejudiciant. Când și cine o va face?

    Ștefan BORBELY 

    * Nota editorului. Adrian Marino a organizat un cerc de critică și istorie literară la Cluj în anii 1966-1967. A făcut un prim pas convocând în actualul sediu al filialei clujene a Uniunii Scriitoriilor, pe același coridor cu redacția Tribuna, o primă adunare de constituire la care au participat, din câte îmi amintesc, Liviu Petrescu, Mircea Vaida, Ion Pop, probabil Petru Poantă, Virgil Stanciu și eu, pe atunci doctorand la Liviu Rusu, cu o temă de literatură comparată. Nu se poate ca o astfel de inițiativă să nu fi stârnit curiozitatea Securității, eventuale turnătorii. După două întâlniri, Cercul a fost abandonat fără nici o explicație din partea lui Adrian Marino, deși participanții făcuseră primii pași, preparându-și și prezentându-și contribuțiile planificate de comun acord, pe teme sugerate de Adrian Marino.(dan culcer)


    Associated Topics

    Valori


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 8

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.44 Seconds