Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie - Gabriel Catalan. Amintiri din CNSAS. Memoriu (Partea a II-a)

Gabriel Catalan este cercetator. S-a specializat in istoria recenta si a lucrat in arhivele CNSAS. Cu aceasta institutie a avut relatii tensionate, a caror descriere, pe baza de documente, o face in materialul publicat sub titlul Amintiri din CNSAS. Memoriu. In conditiile in care CNSAS face actualmente nu doar oficiu de arhiva a fostei Securitati ci si de distribuitor de certificate de buna sau de rea purtare, date sau refuzate unor oameni politici, aceasta contributie la istoria recenta a CNSAS merita toata atentia. Autorul ne-am mai încredintat spre publicare publica doua texte : "Timpul mărturisirii publice – scrisoare deschisă către toţi clericii şi credincioşii din România" si continuarea unui studiu despre inceputurile institutiei Securitatii din Romania -"Infiltrareavechilor servicii secrete şi epurarea vechilor angajaţi"- un capitol din Scurta istorie a Securitatii, scrisa in colaborare cu Mircea Stanescu. Din motive tehnice legate de lungimea textelor ele nu au fost afisate corect in paginile revistei. Am corectat acest aspect si redam studiile in integralitatea lor. Ne cerem scuze fata de autor si cititori. Îi multumim fireste autorului pentru colaborare. Reluam publicarea "Amintirilor din CNSAS. Memoriu" cu partea a II-a acestui document important de istorie recenta. Dan Culcer

Amintiri din CNSAS. Memoriu (Partea a II-a)

Văzând declaraţiile publice ale domnului Gh. Onişoru în cazul Ristea Priboi şi, îndeosebi, în cazul Teoctist – Sfântul Sinod, precum şi pe acelea extrem de veninoase ale premierului de la acea dată, Adrian Năstase (de exemplu, expresiile sale arhicunoscute: „la CNSAS se ling dosare”, „trebuie să privim spre viitor, nu să ne întoarcem în trecut”, „dosarele clericilor nu trebuie cercetate căci riscăm să destabilizăm astfel şi Biserica, instituţia cea mai credibilă în ochii populaţiei, conform sondajelor de opinie, deci să atentăm la siguranţa naţională, să aruncăm în aer stabilitatea şi liniştea societăţii româneşti”), declaraţii susţinute şi de alte personalităţi, am decis să-mi reiau eforturile de informare a opiniei publice în privinţa cazului Teoctist Arăpaşu (aşa cum făcusem întâia oară în „Dosarele istoriei” din septembrie 2000 şi apoi în „Evenimentul zilei” din 15 şi 19 ianuarie 2001), despre care aveam mai multe documente, date şi informaţii obţinute în urma cercetărilor mele arhivistice anterioare angajării la CNSAS. Totodată, speram să sensibilizez opinia publică şi să ajut şi să impulsionez Colegiul CNSAS să lupte pentru respectarea Legii nr.187/1999.

Pe cont propriu, fără să mă consult cu nimeni (doar în ultimul moment, când deja totul fusese pregătit, în după-amiaza zilei de 21 martie 2001, mai mult din scrupulozitate, rezumând la esenţă documentele, i-am cerut lui Mircea Stănescu părerea în legătură cu interpretarea unor fapte ale patriarhului ca fiind colaborare cu Securitate, lucru pe care mi l-a şi confirmat), exclusiv în calitate de istoric şi cetăţean, fără să implic în vreun fel CNSAS, fără să mă folosesc sau să amintesc de funcţia şi locul de muncă deţinute acolo, în condiţiile în care CNSAS nu primise şi nici nu ştia oficial de existenţa vreunui dosar ori document despre Teoctist sau alt ierarh al vreunui cult religios din România (Colegiul abia „demarase” acţiunea de investigare, deşi Gabriel Andreescu solicitase verificarea membrilor Sfântului Sinod din 2000, trimiţând la începutul lunii martie 2001 adrese către SRI pentru toţi şefii cultelor religioase, scrisori la care nu a primit nici atunci şi nici acum răspunsuri şi dovezi), iar autorităţile statului (preşedintele Ion Iliescu, premierul Adrian Năstase, preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor Nicolae Văcăroiu şi Valer Dorneanu şi alţi oficiali PDSR) îşi manifestaseră în mod evident împotrivirea faţă de acţiunea de deconspirare în general şi de cea a clericilor în special, am decis să public noi documente autentice despre Teoctist Arăpaşu legate de legionarismul său, de avansurile şi hărţuielile sale homosexuale faţă de un student al Institutului Teologic Ortodox din Bucureşti, Ion Chiorbeja, care l-a refuzat net, având de suportat abuzuri incalificabile din partea episcopului vicar patriarhal şi rectorului respectivului institut, Teoctist Botoşăneanul, inclusiv reclamaţii şi denunţuri la Securitate şi influenţarea profesorilor pentru a i se scădea notele (media) la examenele de absolvire, dar legate şi de persecutarea de către acelaşi Teoctist a unor alţi clerici ortodocşi (stareţul Ghenadie Caraza, protectorul lui Ion Chiorbeja, pr. Galaction), care îi ştiau foarte bine, din sursă directă, trecutul pătat şi mai povesteau uneori despre el.

Astfel, în cotidianul „Libertatea”, nr.3236/22 martie 2001, p.8-9, pe baza informaţiilor din documentele studiate de mine, ca istoric, în 1999 şi ianuarie-februarie 2000 în ASRI, a fost publicat, sub semnătura fratelui meu, Alexandru Catalan, jurnalist la acest ziar, care a făcut şi propriile sale investigaţii în cercurile bisericeşti, securiste şi homosexuale din Bucureşti, un articol consistent despre aceste detalii din viaţa patriarhului Teoctist; pe prima pagină a acestei „ediţii speciale” a ziarului amintit, alături de reproducerea unei fotografii a Patriarhului, se titra Dosarele fostei Securităţi ascund secrete teribile. Patriarhul Teoctist, homosexual ?. În acest articol au fost reproduse fragmente din acele documente (Nota 131/30 august 1949: „Mitropolia Moldovei şi Arhiepiscopia de Iaşi este condusă de Patriarhul Justinian ca fost mitropolit al acestei eparhii, ajutat de arhimandritul TEOCTIST ARĂPAŞU, care este numit în funcţia de vicar al Arhiepiscopiei de Iaşi. Acesta a activat în mişcarea legionară, iar în timpul rebeliunii legionare a participat la distrugerea unei sinagogi din cartierul Antim; este cunoscut că a practicat homosexualitatea.” – ASRI, Fond Documentar, dos. 7755, vol.3, f.211; Nota 131/10 mai 1957: [Ion Chiorbeja, călugăr şi student în 1951 în ultimul an la Institutul Teologic Ortodox din Bucureşti, condus de rectorul Teoctist Arăpaşu, care era şi episcop vicar patriarhal din 1950, a povestit în 1953 la schitul Tarcău din judeţul Neamţ că Teoctist Arăpaşu, „cu care era prieten de multă vreme”, încercase cu 2 ani înainte] „să se apropie de el, cu gânduri nefireşti de homosexual, fapt care l-a revoltat în asemenea măsură încât l-a înjurat pe Teoctist”, [de aceea Teoctist a intervenit pe lângă profesorii lui Chiorbeja, dintre care pe pr. prof. Ion Coman l-a şi convins/obligat, pentru ca să-i scadă nota din teză] „din 10 în 7 sau 8, scopul lui Teoctist fiind să-l îndepărteze pe Chiorbeja de teologie ca nu cumva să urmeze studii superioare de magisteriu”, drept urmare, după absolvirea teologiei, Chiorbeja plecând la Cluj pentru a studia medicina, iar după câţiva ani de la absolvire, în mod paradoxal, se pare că a devenit chiar medicul personal al patriarhului Justinian Marina, [a intervenit pe lângă patriarhul Justinian] „şi l-a pârât [pe Ion Chiorbeja] că ar fi duşman al patriarhului” şi „că-l vorbeşte de rău”, „ca urmare patriarhul şi Teoctist l-au urmărit grav de tot de atunci, cu denunţuri şi pâri pe la Securitate etc. [subl. n.] şi s-au opus ca el să studieze mai departe” – ASRI, Fond Documentar, dos. 7755, vol.5, f.38-40; în cadrul întâlnirii de la domiciliul său din 12 martie 1957 { Nota 131/10 mai 1957}, dar şi în notele sale anterioare din vara anului 1955{ Nota 131/12-25 iulie 1955}, informatorul „Marcu” i-a mai transmis locotenentului major Gheorghe Curcă de la Securitate date despre un alt călugăr ortodox din aceeaşi zonă a Moldovei, Galaction, care le-a fost duhovnic şi lui Teoctist şi altora şi care „le ştie păcatele”, „iar când bea, vorbeşte şi-i înjură, spunând ce ştie”, motiv pentru care Teoctist Arăpaşu l-a mutat la o mănăstire din Moldova „şi-l ţine acolo să nu mişte deloc” – ASRI, Fond Documentar, dos. 7755, vol.5, f.38-45), precum şi un scurt comentariu al meu despre semnificaţia lor („La rândul său, cercetătorul Gabriel Catalan, cel care ne-a pus la dispoziţie documentele, precizează că materialele provin dintr-un aşa-numit „dosar – Fond documentar”, „cercetat oficial la sală”. „Documentul [Documentele – n.n.], coroborat[e] cu toate acţiunile patriarhului Justinian, demonstrează colaborarea lui Teoctist cu fosta Securitate. În cazul actualului patriarh, Securitatea s-a folosit de informaţiile pe care le avea despre înclinaţiile sale homosexuale, trecutul legionar şi dorinţa sa de carierism pentru a-l utiliza după bunul plac”, mai spune istoricul Gabriel Catalan.”).

Scopul articolului, ca şi cel al declaraţiilor mele publice, a fost căutarea şi rostirea adevărului, în sens pur istoric şi civic, în virtutea dreptului la informare a opiniei publice, a libertăţii de conştiinţă, de gândire şi de exprimare a individului şi a libertăţii presei, drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului şi cetăţeanului prevăzute în Constituţia României şi în tratatele şi documentele internaţionale la care ţara noastră a aderat, semnându-le şi ratificându-le, dintre care cele mai de seamă sunt Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (1950).

În aceeaşi zi de 22 martie 2001, dimineaţă, cum am ajuns la serviciu, adică la sediul CNSAS, colegii de la etajul 4 (Direcţia Cercetare-Arhivă) mi-au povestit despre faptul că Gh. Onişoru, preşedintele colegiului, mă căutase deja „cu o falcă în cer şi una în pământ”, că era foarte nervos şi a afirmat despre mine, la modul ironic, bineînţeles, că sunt „cel mai mare istoric român în viaţă” (după o altă variantă „cel mai mare istoric român de la Iorga încoace”) şi că nu voi mai rămâne la CNSAS fiindcă mă va da afară el. Doamna directoare F. Dobre, extrem de suspicioasă, m-a abordat imediat ce m-a văzut, cerându-mi să-i dau explicaţii direct în scris (nu mai întâi verbal, cum prevede art.43 din Legea nr.188/1999) la adresa nr.107/22 martie 2001, semnată şi ştampilată abia ulterior. Prevalându-mă de acelaşi articol de lege amintit, am considerat ilegală dispoziţia şefului direct, mai ales că nu preciza clar de ce faptă eram acuzat sau ce articol(e) de lege ori regulament încălcasem şi nici pentru ce mi se cereau aceste explicaţii scrise. De aceea, am scris aceste argumente ale refuzului meu de a da explicaţii chiar pe acea adresă şi am înapoiat-o doamnei Dobre, la care a şi rămas. Iată ce am scris: „Trebuie precizat cadrul legal sau normativ şi scopul pentru care mi se solicită prezenta adresă.”. Prin această adresă mi se solicita să precizez: - în ce calitate am făcut declaraţia din „Libertatea”; - în ce perioadă şi în ce circumstanţe am avut acces la documentele respective; - dacă apreciez că mi-am încălcat obligaţiile ce îmi reveneau prin Legea nr.187/1999 şi Regulamentul de organizare şi funcţionare al CNSAS (Hotărârea Parlamentului României nr.17/2000). În paralel, în numele întregului Colegiu, preşedintele Gh. Onişoru, dăduse deja presei în acea dimineaţă un comunicat în care se delimita de „acţiunea mea personală” bazată pe o „documentare anterioară angajării la CNSAS”, dar mă şi acuza că mi-aş fi „încălcat atribuţiile de funcţionar public” prin respectivele dezvăluiri şi că aş fi „implicat indirect” (sic!) CNSAS într-un scandal public, deşi doar el însuşi era cel care oferea chiar atunci presei pentru prima dată informaţia că eu eram angajat al CNSAS.

Încă dinainte de a mi se înmâna de către doamna Dobre adresa aceasta, colegii mei, Ionel Ivaşcu şi Silviu Moldovan, şefii serviciilor Arhivă, respectiv Cercetare, mi-au transmis sec faptul că am fost căutat de mai multe ori de domnişoara Meda Gavriluţ, directoarea Direcţiei Resurse Umane, chiar înaintea sosirii mele la serviciu în jurul orei 9:00. După aproximativ o jumătate de oră de la refuzul meu scris de a răspunde la adresa nr.107/22 martie 2001, a apărut (din nou) domnişoara Gavriluţ şi m-a anunţat că trebuie să mă prezint în faţa Colegiului, să merg în sala de consiliu de la etajul I , unde voi fi chemat în curând pentru a da socoteală în faţa conducerii instituţiei întrunită din nou (pentru a treia oară) în comisie de disciplină în cazul meu.

Când am ajuns în faţa acestei comisii disciplinare în jurul orei 10:30, am sesizat mai întâi faptul că în acea sală de consiliu era o atmosferă extrem de încordată şi apoi că lipseau mai mulţi membri: Andrei Gabriel Pleşu, Mircea Dinescu, Horia Roman Patapievici, Ladislau Antoniu Csendes, Claudiu Octavian Secaşiu, ceea ce reprezenta, în fapt şi în drept, o încălcare a Regulamentului CNSAS, care în art.24 preciza: „Colegiul CNSAS lucrează în prezenţa a cel puţin 8 membri…”; de asemenea, era încălcat şi art.23 alin.2 (dacă nu şi alin.1), care prevede că toţi membrii Colegiului vor primi cu 24 de ore înainte de data stabilită pentru şedinţă proiectul ordinii de zi şi materialele care fac obiectul acesteia, secretarul Colegiului ocupându-se de pregătirea şedinţelor Colegiului.

După ce am fost invitat să iau loc, cu oarecare întârziere, mi s-a spus de către Gh. Onişoru să vorbesc. Am întrebat despre ce, la care s-a aprins la faţă şi a ţipat către mine: „Chiar nu bănuieşti? N-ai citit „Libertatea” de azi?”. I-am răspuns cu deplină sinceritate că nu. Eu nu ştiam că va fi publicat cu siguranţă acel articol în ziua aceea, nu-mi cumpăram ziarele zilnic şi nu-mi cumpărasem nici acel ziar deoarece mă aşteptam să primesc de la fratele meu un exemplar din numărul de ziar în care urma să fie publicat acel articol. După ce ajunsesem la CNSAS şi aflasem de publicarea articolului de la colegi, care au fost şi ei miraţi că eu nu ştiam încă de faptul că acesta fusese publicat, în mod intenţionat am evitat să-l citesc.

Atunci mai mulţi membri ai Colegiului au vrut să mi-l dea să-l citesc sau chiar să mi-l citească ei înşişi, dar am refuzat şi am cerut insistent să mi se spună de ce mă aflam acolo, dacă eram la o audiere într-o comisie disciplinară şi de ce eram acuzat, ce articol din lege sau din regulament mi se imputa că-l încălcasem. Neştiind ce să invoce, presiunile au crescut, intervenind nervos în discuţii domnii Gheorghe, Chiriţescu, Pricu, Nicolescu şi Buchet, care m-au jignit, m-au luat peste picior şi m-au acuzat de prefăcătorie şi nesinceritate. Vicepreşedintele Gheorghe m-a luat ca la ancheta de securitate, pe care poate chiar o practicase în calitatea sa de procuror, cerându-mi imperativ „Spune tot!” şi mai ales întrebându-mă de ce am publicat în „Libertatea” documentele şi informaţiile respective. Am replicat, întrebându-i de ce nu ar fi trebuit să fac acest lucru. Apoi, am fost presat să le spun de ce nu am răspuns la adresa nr.107/22 martie 2001 pe care mi-o dăduse doamna Dobre. Le-am răspuns că am scris pe acea hârtie motivul refuzului meu: o consideram o solicitare ilegală conform art.43 din Legea nr.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici. Aici poate am făcut o greşeală, dându-le ocazia să afle în sfârşit prevederile legii. Habar n-aveau de lege şi nici nu-i interesa, dar eu am continuat să susţin că am dreptul să ştiu de ce, pentru ce sunt acuzat şi în ce bază legală, aşa cum o mai făcusem la etajul 4 la Direcţia Cercetare-Arhivă, atât în faţa doamnei directoare Floarea Dobre cât şi în faţa directoarei Meda Gavriluţ, precum şi a doamnei Carmen Blănaru de la Oficiul Juridic, care veniseră succesiv la mine înainte de a mă duce în faţa membrilor Colegiului pentru a mă presa (fără succes) să dau răspunsuri în scris la solicitările pe care mi le înaintase doamna Dobre sau la altele similare pe care celelalte două sicofante şi linguşitoare slujbaşe ale Colegiului CNSAS se ofereau să mi le înmâneze imediat. Se ajunsese la ameninţări voalate, iniţial, directe, apoi, la acuze generice, nefondate şi neargumentate că aş fi încălcat legislaţia, că sunt obraznic, impertinent, ba chiar la jigniri şi alte mizerii asemănătoare, însă am rezistat la toate şi am rămas neclintit pe aceea şi poziţie. Aceeaşi impulsivă doamnă Blănaru a continuat să mă preseze să răspund în scris şi să mă acuze rea-voinţă şi chiar de nebunie în faţa Colegiului CNSAS întrunit incognito, deşi nu exista cvorum, în comisie de disciplină, unde ajunsese împreună cu cele două directoare Dobre şi Gavriluţ. Însă, până la urmă, în faţa cerbiciei mele s-a văzut nevoită să bată în retragere.

În cele din urmă, după ce chiar şi domnul Buchet, de obicei foarte calm şi zgârcit la vorbă, dar într-un fel parşiv, s-a pierdut cu firea şi, după ce a citit cu voce tare de două ori declaraţia mea reprodusă de „Libertatea”, m-a acuzat şi m-a atacat pentru ceea ce el susţinea că este o gravă încălcare a legilor, dar şi a bunului simţ. Tot încăpăţânat fiind, l-am întrebat pe el şi pe ceilalţi dacă am dreptate să cred că sunt acuzat de încălcarea Regulamentului şi a Legii CNSAS şi că mă aflu în faţa unei comisii de disciplină. Nu mi s-a răspuns precis, Gh. Onişoru şi ceilalţi (Mihai Gheorghe, Constantin Buchet, Aurel Pricu, Florian Chiriţescu, Viorel Mircea Nicolescu) spunându-mi că am afectat grav CNSAS, că am implicat instituţia într-un scandal uriaş şi că n-aveam voie să public ce a apărut în „Libertatea”, cu atât mai puţin tocmai atunci când ei au anunţat că vor studia dosarele tuturor ierarhilor şi când au „demarat” această acţiune (vezi cotidianele din 7-8 martie 2001).

Eu le-am replicat că nu pot fi tratat ca un funcţionar public al CNSAS non-stop, ci sunt un cetăţean şi un istoric român liber care înţelege să-şi exercite drepturile constituţionale şi profesionale, să cerceteze şi să informeze publicul cu obiectivitate despre temele de interes major ale muncii şi pasiunii sale, că nu am încălcat nici o lege sau normă, nici un jurământ ori regulament, fiind ştiut chiar direct de mulţi dintre membrii Colegiului faptul că am avut acces legal la Arhiva SRI anterior angajării la CNSAS şi închiderii ASRI. Am mai adăugat că nu ştiu ca ei să fi început cu adevărat studierea dosarelor ierarhilor, iar dacă într-adevăr au aceste dosare şi le analizează atunci cum se face că nici un angajat nu cunoaşte acest lucru, iar despre „demararea” cercetărilor în stilul „hai să ne prefacem că le cerem dosarele şi serviciile secrete se vor preface la rândul lor că ni le vor da” le-am zis că este ilar, o simplă adresă către SRI neînsemnând practic nimic, cu atât mai puţin începerea investigaţiilor, de vreme ce n-au primit absolut nici un dosar sau document de la SRI despre chiriarhi şi nici măcar nişte informaţii verbale la două săptămâni de la solicitarea scrisă, repetându-le că trebuie să respecte art.20 din Legea nr.187/1999şi să meargă ei înşişi direct în Arhivele SRI, SIE, MApN, MAI etc. ca să se convingă cu ochii lor ce dosare şi date există acolo şi, eventual, să le cerceteze la faţa locului, dacă nu li se permite preluarea în custodia CNSAS.

Demascarea mea eşuând, în pofida altor acuze, voalate sau nu, cum că aş fi duşmanul CNSAS, omul unui politician sau al altuia (chiar şi al premierului Adrian Năstase, care criticase în mod public instituţia cu două săptămâni în urmă), că servesc interese străine neamului românesc, că trebuia să le dau lor documentul, să le cer voie pentru a-l da publicităţii, domnul Nicolescu a citit art.43 din Legea nr.188/1999 şi a cerut insistent să răspund în scris la acea solicitare a Colegiului, conform aceluiaşi art.43.

Atunci, mi-am scos şi eu din mapă copiile xerox ale legislaţiei privind CNSAS şi funcţionarii publici, pe care din prudenţă le luasem cu mine la audiere şi am citit acest art.43 în întregime (poate am făcut o nouă eroare, ajutându-i să mă încolţească), cerându-le să reformuleze în scris solicitarea respectivă, aşa cum prevede legea, respectând în acelaşi timp observaţiile pe care le-am făcut în scris pe prima adresă, atunci când am refuzat să răspund.

Domnul Nicolescu a trebuit să recunoască faptul că aveam dreptate şi că eu am respectat Legea nr.188/1999 (art.43) atunci când am refuzat iniţial să răspund în scris la o solicitare ce mi se părea ilegală, dar a continuat să-mi ceară în mod insistent să „execut dispoziţia primită” pentru că ei toţi insistă în acest sens.

Vădit iritaţi şi nemulţumiţi total de situaţia în care i-am pus, toţi cei prezenţi au început să mă bombardeze cu aceeaşi întrebare sâcâitoare: „Dar o să ne răspunzi la această a doua cerere scrisă? Răspunde-ne acum la această întrebare? Sigur vei da un răspuns scris? Refuzi, nu?”.

Imediat, doamna Blănaru mi-a întins o hârtie pe care scrisese de mână, cu stiloul, aceleaşi fraze din adresa anterioară (deci o copiase), care era însă scrisă la computer. I-am spus că trebuie să-mi remită o hârtie în regulă, oficială, semnată şi ştampilată, care să respecte observaţiile mele şi să precizeze clar încadrarea legală, cerând, totodată, ca această hârtie să fie dactilografiată sau scrisă la computer, la fel ca şi prima. Scoasă din sărite, a urlat la mine că sunt anormal, obraznic, impertinent. Am răsfoit din nou xerocopiile legilor ca să-i arăt doamnei respective că aveam dreptate, dar domnul vicepreşedinte, Mihai Gheorghe, mi-a zis că acolo în sala lor de consiliu nu este bibliotecă, încercând să mă împiedice să citesc legile pentru a mă apăra, dar eu ştiam pe de rost deja principalele articole care îmi foloseau în această discuţie şi le-am citat din memorie.

Apoi, acelaşi M. Gheorghe m-a întrebat „prieteneşte” (aşa s-a exprimat) de ce am venit în CNSAS şi de ce am făcut aceste dezvăluiri. I-am replicat scurt că eu nu-l consider prieten şi nici amic (pentru că a zis: „Bine, atunci amical.”), iar dacă vrea să vorbim separat de acea întâlnire oficială (aşa cum pretindea) trebuie să ne vedem în particular, lucru ce nu mi se pare prea plăcut.

După alte câteva tentative eşuate de a mă determina să spun totuşi câte ceva, văzând că nu ziceam nimic, s-a înfuriat foarte tare şi m-a dat afară, spunându-mi că îmi va fi trimisă în câteva minute noua formă a solicitării de a răspunde în scris la chestionarul Colegiului. trebuie să amintesc şi faptul că atât doamna consilier juridic Carmen Blănaru cât şi domnii Onişoru, Gheorghe şi ceilalţi prezenţi au încercat din răsputeri, prin repetate presiuni, să mă determine să afirm că refuz să dau nota explicativă cerută cu atâta insistenţă, însă eu am spus răspicat, mereu, că voi da curs, bineînţeles, solicitării Colegiului după ce mi se va înmâna această solicitare/adresă (re)formulată în scris, semnată, ştampilată şi argumentată legal.

Toată această discuţie din sala de consiliu de la primul etaj cred că a durat cam 40-45 de minute, maxim o oră. M-am întors la etajul 4 şi am povestit pe scurt ceea ce mi se întâmplase colegilor mai apropiaţi (Mircea Stănescu şi Delia Moisil). Ceilalţi colegi păreau foarte speriaţi şi mă ocoleau, evitând orice contact cu mine, de parcă eram ciumat.

După maximum 30 de minute au venit la mine la etajul 4 doamna Blănaru şi domnişoara Gavriluţ cu o hârtie care nu era nici semnată, nici ştampilată, nici înregistrată. Celor două li s-a adăugat doamna Dobre care insistase şi înaintea venirii lor să-i dau nota explicativă scrisă fără să-mi mai dea o altă hârtie pentru că nu ar fi avut timp să o mai scrie, să o ştampileze şi să o înregistreze. Am refuzat-o pe doamna Dobre, mai întâi, iar apoi pe toate cele trei, spunându-le că nu primesc hârtii neoficiale şi subliniind faptul că aş putea să tratez aceste solicitări ca fiind abuzive şi ilegale. Totodată, i-am cerut doamnei Dobre să-mi dea un exemplar din adresa nr.107/22 martie 2001, conform legii, deoarece la refuzul meu motivat, scris pe aceeaşi hârtie, de a răspunde la prima solicitare, pe care o considerasem abuzivă, a refuzat să-mi lase o copie a adresei respective. După alte 5-10 minute de presiuni repetate la care am rezistat, plecând în final chiar din mijlocul lor, din colţul din partea dreaptă a încăperii (faţă de uşa de acces), unde mă chemaseră pentru „a discuta” fără ca să audă ceilalţi colegi prezenţi în sala de la etajul 4, doamna C. Blănaru a izbucnit în urlete şi m-a trimis la medicul psihiatru, ca „să mă caut” pentru că aş avea „ceva la cap”, după care au renunţat şi au plecat toate. La cca. 20 de minute după aceea, a revenit Meda Gavriluţ cu o hârtie (semi)oficială, în fine, înregistrată de ea la Direcţia de Resurse Umane sub nr.319/22 martie 2001 şi semnată de ea, dar şi de doamna Floarea Dobre, însă având doar ştampila Direcţiei Cercetare-Arhivă. I-am făcut aceste observaţii critice faţă de nerespectarea integrală a formelor legale imediat ce am văzut hârtia, însă am primit-o totuşi, reproşându-i totodată faptul că s-a coborât până la nivelul de a se lăsa folosită de alţii împotriva mea într-o persecuţie fără nici un temei legal şi avertizând-o asupra consecinţelor juridice şi morale negative ale acţiunilor sale, prin care devenea complicea Colegiului şi unealta acestor abuzuri. Aceleaşi critici şi regrete le-am mărturisit şi doamnei Dobre, care ar fi trebuit să mă apere, în calitate de şefă directă a mea, sau măcar să refuze să se lase implicată în aceste mârşăvii şi abuzuri.

Presiunile nu s-au oprit aici. Adresa nr.319/22 martie 2001 era aproape identică cu cea anterioară cu nr.107/22 martie 2001, singurele diferenţe fiind invocarea art.43 din Legea nr.188/1999 (graţie mie) ca temei legal pentru (re)solicitarea notei explicative în legătură cu articolul din „Libertatea” nr.3236/22 martie 2001 şi modificarea ultimei precizări (a treia) din forma iniţială a solicitării: „dacă apreciaţi că aţi încălcat obligaţiile ce vă revin prin Legea 187/1999 şi R.O.F. [Regulamentul de Organizare şi Funcţionare] al CNSAS (H.P.R. [Hotărârea Parlamentului României] nr.17/2000)” în forma finală: „3. Recunoaşteţi că aţi încălcat dispoziţiile Legii nr.187/1999, ale H.P.R. nr.17/2000 şi ale Legii nr.188/1999?”. Această din urmă întrebare mi se părea şi mi se pare total tendenţioasă, abuzivă şi ilegală şi asupra ei mi-am exprimat nedumerirea, protestând în faţa doamnei Dobre şi a domnişoarei Gavriluţ, în prezenţa tuturor colegilor de la etajul 4.

În sfârşit, la insistenţele mele, domnişoara Gavriluţ i-a cerut doamnei Dobre o copie (un exemplar) a adresei nr.107/22 martie 2001 şi mi-a dat-o mie. S-au repetat apoi presiunile pentru a răspunde pe loc la adresa nr.319/22 martie 2001, dar eu am arătat că art.43 din Legea nr.188/1999 nu specifică obligativitatea acestui răspuns imediat, aşa că nu-i voi da în acea zi răspunsurile, mai ales că îmi trebuie linişte şi timp pentru aceasta, nu hărţuieli, ameninţări, stres şi presiuni.

Presupun că din dimineaţa zilei de 22 martie 2001, dacă nu chiar din seara zilei anterioare, telefoanele membrilor Colegiului CNSAS, ale preşedintelui Onişoru, vicepreşedintelui Gheorghe şi secretarului Secaşiu, îndeosebi, au zbârnâit fără întrerupere câteva ore, ei fiind sunaţi de diverse personalităţi şi felurite autorităţi de cel mai înalt rang, civile, militare şi bisericeşti, care au cerut informaţii, dar şi sancţiuni exemplare şi dezminţiri publice, punând la cale diversiunea mediatică ce a urmat publicării articolului Arhiva fostei Securităţi îl acuză pe liderul Bisericii Ortodoxe de practici contra firii şi de colaboraţionism cu fosta poliţie politică. În tinereţe, Patriarhul Teoctist ar fi fost homosexual din „Libertatea” din 22 martie 2001, cu scopul disculpării totale a Înalt Prea Fericitului Patriarh Teoctist Arăpaşu, dar şi a distrugerii şi discreditării mele.

Încă din ziua de 22 martie 2001, pe la orele 13:00-14:00, am primit telefonic informaţii verificate, sigure (inclusiv de la fratele meu, Alexandru, dar şi de la alţi ziarişti) legate de ecourile articolului respectiv, despre faptul că presa internă a primit reacţii negative ale CNSAS, precum şi declaraţii ale membrilor Colegiului ce anunţau destituirea mea iminentă. Domnul Mircea Dinescu, de exemplu, deşi a fost absent toată ziua din sediul CNSAS, ştia deja şi chiar în acea parte a zilei a şi declarat presei că am fost concediat de Comisia de Disciplină (Colegiu) pentru încălcarea atribuţiilor mele de funcţionar public. La rândul meu, am fost sunat de la „PRO TV” şi, după ora 16:00, la terminarea programului de lucru de la CNSAS, am plecat acasă şi apoi la sediul acestei televiziuni şi am înregistrat acolo cca. 3 minute de bandă video, din care nu s-au transmis decât secvenţe de vreo 30 de secunde, dar nimic legat de presiunile la care am fost supus în CNSAS, lucruri despre care vorbisem pe scurt în acea înregistrare. În seara aceleiaşi zile am înregistrat pentru emisiunea de ştiri a postului de televiziune „ANTENA 1”, însă, din nou, nu s-a difuzat nimic din cele spuse de mine despre cele legate de CNSAS şi presiunile instituţiei asupra mea. De altfel, în ambele cazuri, informaţiile pe care le furnizam au fost atent selectate şi foarte mult reduse. Deci, ambele televiziuni care m-au contactat pentru declaraţii m-au cenzurat grav.

Nu este lipsit de importanţă faptul că patriarhul Teoctist personal nu a reacţionat absolut deloc, singura sa „declaraţie publică” fiind o frază lipsită de sinceritate şi substanţă pe care a rostit-o în cadrul predicii sale din duminica următoare, 25 martie, prin care îşi exprima regretul şi mâhnirea pentru apariţia scandalului, deci pentru publicarea dezvăluirilor, nu pentru faptele săvârşite de sine care acum fuseseră dezvăluite, dar, totodată, într-un gest calculat de „smerenie” ne acorda şi iertarea sa (în sensul că nu dorea continuarea discuţiilor şi dezvoltarea dezbaterii pe aceste subiecte, ci muşamalizarea chestiunii, noi trebuind, probabil, în logica teoctisto-sinodală, să fim profund recunoscători că nu ne-a afurisit, nu a incitat drept-credincioşii săi enoriaşi să ne linşeze la propriu şi că nu ne-a dat în judecată). În schimb, au sărit să ne muşte şi să ne împroaşte cu venin oamenii săi de casă, de la al său vicar Vincenţiu Ploieşteanul la secretarul său Costel Stoica şi de la arhimandritul şi amicul său intim Grigorie Băbuş, responsabilul cu tăinuirea Arhivei Sfântului Sinod de la Mănăstirea Antim la Ministrul culturii şi cultelor, Răzvan Theodorescu şi Secretarul de stat pentru culte Laurenţiu Tănase, ca să nu mai vorbim de organizaţiile afiliate BOR ca ASCOR (studenţii teologi ortodocşi), Noua Dreaptă, Liga Studenţilor, precum şi de protopopii, clericii şi enoriaşii din toate zonele ţării, dar îndeosebi din zona sa natală – judeţul Botoşani (dezvăluirile mele erau tratate ca „fabulaţii”, „provocări străine de sufletul neamului românesc şi potrivnice faţă de credinţa strămoşească”, „acţiuni antiortodoxe şi antinaţionale” şi „diversiuni satanice”).

Tot în seara zilei de joi, 22 martie 2001 am intrat în legătură telefonică, deşi eram prezent chiar alături de studioul respectiv, în incinta televiziunii „ANTENA 1”, cu moderatorul emisiunii de tip talk-show „Marius Tucă Show”, la care participau ca invitaţi: episcopul vicar patriarhal Vincenţiu Grifoni (Ploieşteanul), Secretarul de stat în Ministerul Culturii şi Cultelor Laurenţiu Tănase (azi membru al CNSAS), preşedintele Colegiului CNSAS Gheorghe Onişoru, vicepreşedintele Colegiului CNSAS Mihai Gheorghe şi fratele meu Alexandru Catalan, jurnalist la „Libertatea”. Bineînţeles că am fost atacaţi eu şi fratele meu de toţi ceilalţi, inclusiv de Marius Tucă, cel care îi incita permanent pe invitaţi să fie mai duri, mai vehemenţi, mai violenţi în exprimare, dovedindu-şi încă o dată caracterul. Nu au lipsit acuzele, provocările, jignirile, insinuările cele mai mizerabile, ameninţările, precum şi manipularea publicului. Toate aceste mijloace şi metode diversioniste de tip securist au fost, ulterior, în săptămâna 23-31 martie 2001 (eram calificat drept agent KGB, Mossad, securist, poponar, antiromân şi antiortodox, ba chiar anticreştin, lichea, mincinos, nebun, frustrat, prost ori comparat cu un sconcs), reluate şi chiar exacerbate de cea mai mare parte a presei scrise şi audio-vizuale, devenind „o vânătoare menită să strivească persoana lui Gabriel Catalan” (cum inspirat se spunea într-un apel al câtorva zeci de intelectuali lansat pe 6 aprilie la „Europa liberă” şi publicat în „Ziua” şi „România liberă” a doua zi), printre semnatarii şi vorbitorii cei mai intoleranţi aflându-se: Lelia Munteanu şi Rodica Ciobanu („Adevărul”), Cristian Tudor Popescu, Ralu Filip şi Alexandru Radu Timofte („Adevărul”, „Scurt pe doi” – TVR 1 şi „Ştirile PRO TV”), Octavian Paler („Cotidianul”), Ioan Buduca („Evenimentul zilei”), George Stanca („Cotidianul”), col. (r.) Florin Calapod, av. Constantin Profir, consilier juridic al Patriarhiei Române şi George Dora alias Dan Gorzo („În spatele serviciilor secrete” – „Tele 7 ABC”), Ion Cristoiu („Curentul” şi „Fotograme” – „Sigma TV”), Marius Tucă („Jurnalul naţional” şi „Antena 1”), Silviu Brucan („Profeţii despre trecut” – „PRO TV”), Corneliu Vadim Tudor („România mare”).

Între timp, după cum am văzut chiar în jurnalele de ştiri din acea seară de 22 martie, dar şi în zilele următoare, preşedintele României Ion Iliescu, premierul ţării Adrian Năstase, Ministrul Culturii şi Cultelor Răzvan Theodorescu, precum şi alte personalităţi publice (mulţi parlamentari, ca senatorul Radu Ciuceanu de la PRM, de pildă) au sărit în apărarea patriarhului Teoctist, acuzându-ne pe mine şi pe fratele meu de calomnie şi încălcarea Constituţiei şi a altor legi, inclusiv a dreptului patriarhului la intimitate, unii dintre ei cerând în acelaşi timp ca Parchetul şi alte instituţii publice îndrituite să ne cerceteze şi să ne sancţioneze drastic (acestea nu s-au sesizat pentru că nu aveau cum şi de ce, nu aveau bază legală şi nici nu doreau ca scandalul să ia amploare, ci să se stingă cât mai repede, bineînţeles, prin izolarea şi cu pedepsirea noastră, a celor vinovaţi de publicarea informaţiilor din documentele autentice ale Securităţii.

În această campanie de presă împotriva celor doi fraţi Catalan prin care se urmărea în principal spălarea imaginii patriarhului Teoctist şi a Securităţii, dar şi a CNSAS, şi, în secundar, „linşarea” noastră în public şi intimidarea noastră, îndeosebi a mea.

Toată ziua de vineri, 23 martie 2001, s-au transmis astfel de comunicate şi mesaje, iar cvasi-totalitatea presei ne-a ignorat consecvent („România liberă” a fost unica excepţie, aici ziaristul Ion Zubaşcu publicând pe 26 martie singurul interviu care mi s-a solicitat şi pe care l-am acordat în acea săptămână nebună) şi ne-a atacat fără încetare. Atacurile s-au înmulţit şi-n timpul week-end-ului (24-25 martie 2001) şi au continuat şi luni, 26 martie, diverse persoane şi instituţii publice (inclusiv serviciile secrete), asociaţii, organizaţii, parohii etc manifestându-şi public oroarea faţă de demersul nostru şi solidaritatea cu „victima” – patriarhul BOR. Deşi am trimis (prin e-mail, telefonic sau prin fax) un „drept la replică” mai multor televiziuni, agenţii de presă, radiouri şi ziare, nici o instituţie mass-media nu l-a dat publicităţii, deşi CNSAS anunţase destituirea mea la televizor de vineri, 23 martie 2001, iar oamenii Patriarhiei BOR (pr. Costel Stoica, ep. Vincenţiu Ploieşteanu), dar şi şefii altor culte, inclusiv arhiepiscopul Ioan Robu, mitropolit romano-catolic de Bucureşti, mă „afurisiseră” în toate felurile.

Punctul meu de vedere în „cazul Teoctist” şi în conflictul cu CNSAS nu interesa „presa noastră democratică”. Doar „România liberă” de luni, 26 martie 2001, mi-a permis intermediul lui Ion Zubaşcu, să mă apăr şi să arăt şi faptul că prin majoritatea absolută (dacă nu chiar totală) a membrilor săi, îndeosebi a celor din Biroul de Coordonare al Colegiului (preşedinte, vicepreşedinte, secretar), Colegiul CNSAS m-a persecutat şi, în mod abuziv, a anunţat, la 23 martie, printr-un comunicat oficial semnat de Gh. Onişoru, concedierea mea, toată mass-media preluând declaraţiile şi comunicatele sale şi transmiţându-le publicului larg. La acea dată de vineri, 23 martie 2001, eu nu primisem nici un înscris oficial de concediere şi nici nu puteam primi aşa ceva în mod legal, ci doar după ce aş fi fost audiat în legătură cu nota explicativă cerută de conducerea CNSAS sau dacă aş fi refuzat să dau această notă şi/sau aş fi refuzat să mă prezint la audiere (n-am mai fost chemat la nici o audiere după data de 22 martie 2001).

În acea zi de 23 martie 2001, la CNSAS mi s-a cerut iarăşi, de mai multe ori, cu presiuni şi ameninţări progresive, nota explicativă pe care mi-o solicitaseră iniţial cu o zi înainte. Mai întâi domnişoara Gavriluţ, apoi doamna Dobre, apoi amândouă deodată şi, în cele din urmă (pe la ora 15:00), ambele plus doamna Blănaru, m-au abordat la modul foarte agresiv şi m-au pisat necontenit să dau rapid explicaţiile scrise solicitate. Le-am explicat faptul că nu am reuşit în seara zilei anterioare să scriu răspunsurile cerute fiind invitat la diverse televiziuni, iar atunci la serviciu fiind supus unui stres continuu nu pot şi le-am repetat că nu este prevăzut în lege un termen precis aşa de scurt pentru executarea dispoziţiei primite de un funcţionar public de la şefii săi şi că voi da cu siguranţă acea notă, după ce voi reuşi să am un pic de linişte, probabil chiar luni, 26 martie 2001. M-am gândit şi la declaraţiile preşedintelui şi vicepreşedintelui Colegiului CNSAS din timpul emisiunii „Marius Tucă Show” de la „Antena 1” din seara anterioară din care rezulta că practic sunt destituit din CNSAS şi am considerat că aceştia nu-mi înmânaseră decizia scrisă a concedierii pentru simplul motiv că aşteptau mai întâi de la mine nota explicativă deoarece mai voiau doar să se acopere în privinţa procedurilor, nu să facă o cercetare disciplinară corectă, echidistantă.

Pentru că nu conteneau cu presiunile şi insistenţele, le-am cerut să-mi demonstreze că greşesc şi să-mi arate prevederea legală care m-ar obliga să dau curs chiar în acel moment cerinţelor lor. N-au zis şi n-au arătat nimic, neavând ce, de altfel, ci doar Carmen Blănaru mi-a făcut proces de intenţie cum că, de fapt, nu le voi da nici luni şi nici în zilele următoare în scris răspunsurile cerute. I-am mai explicat o dată art.43 din Legea nr.188/1999, le-am cerut să nu mă mai chinuiască şi să aştepte ziua de luni înainte să se îndoiască de cuvântul meu, apoi am pus punct discuţiei.

La această discuţie erau de faţă mai mulţi colegi, inclusiv Mircea Stănescu şi Delia Moisil. Aceşti doi colegi au semnat un memoriu de protest (conceput şi redactat de Mircea Stănescu) în care denunţau persecutarea mea de către conducerea CNSAS şi l-au înregistrat la parter, la Registratura CNSAS, sub nr.1931/26 martie 2001 (ulterior, a doua zi, l-a semnat şi o altă colegă, Clara Cosmineanu, azi Mareş, după căsătorie, care nu fusese în sediul CNSAS pe 26 martie, ci lucrase într-o bibliotecă publică din capitală). La finalul programului de lucru am plecat acasă, fără ca să fiu anunţat de vreo persoană din conducerea CNSAS de vreo schimbare a statutului meu oficial de angajat în raport cu instituţia respectivă.

Chiar în seara acelei zile de vineri, 23 martie 2001, posturile de televiziune „România 1”, „Antena 1” şi „PRO TV”, ca şi unele posturi de radio au transmis comunicatul oficial al Colegiului CNSAS şi/sau declaraţiile publice ale preşedintelui Gh. Onişoru, vicepreşedintelui M. Gheorghe şi membrului (la scurt timp devenit secretar) C. Buchet prin care se anunţa că eram deja „destituit”, „concediat”, „dat afară”, deşi eu nu primisem absolut nimic, nici un act scris în acest sens şi nici măcar un anunţ verbal direct sau telefonic.

A doua zi, sâmbătă, zi liberă, am trimis dreptul la replică de care aminteam înainte şi care nu a fost preluat şi difuzat de nici o instituţie a mass-media, nici măcar fragmentar. În cursul week-end-ului au continuat să fie difuzate în toate tipurile de presă internă aceleaşi declaraţii şi comunicate oficiale mincinoase, diversioniste. Abia luni, 26 martie, apărea în „România liberă” replica mea, în care precizam adevărul, în cadrul interviului acordat lui Ion Zubaşcu în acel sfârşit de săptămână. Luni, 26 martie 2001, m-am dus dimineaţă la serviciu, ca de obicei, şi o dată ajuns acolo am vorbit puţin cu unii colegi, foarte mulţi dintre ei fiind extrem de uimiţi că mai sunt alături de ei în/la CNSAS după ce concedierea mea fusese anunţată public cu 2-3 zile înainte. Apoi, împreună cu alţi 4-5 colegi cercetători, care fuseseră incluşi în acel colectiv ad-hoc de lucru la capitolul de istorie din broşura plănuită să prezinte publicului larg Securitatea şi CNSAS, am discutat cu domnul secretar Claudiu Secaşiu (azi preşedinte al CNSAS) varianta finală la care eu lucrasem cu Mircea Stănescu şi (Delia Moisil) şi pe care o predasem de câteva zile bune. Observaţiile domnului Secaşiu, responsabil la nivelul Colegiului cu realizarea acestei broşuri, la adresa capitolului respectiv (deci în esenţă a muncii grupului nostru de 2+1) au fost minore, legate de detalii nesemnificative. La această discuţie a fost prezentă şi domnişoara directoare adjunctă a Direcţiei Investigaţii Mihaela Aniţă, care a rămas permanent tăcută (nici nu prea avea ce spune despre subiectul discutat).

Spre sfârşitul programului, în jurul orei 15:00, au venit la mine, la etajul 4, mai multe persoane (vreo 3 femei) de la Oficiul Juridic, dintre care mai târziu am identificat-o pe Ofelia Dobra, care m-au presat din nou să dau nota explicativă şi au afirmat, într-o interpretare vădit abuzivă, că nu vreau să dau acea notă şi că au martori în acest sens, cerând şi sprijinul doamnei Floarea Dobre şi a altor colegi prezenţi deoarece eu le-am răspuns că trebuie mai întâi să-mi dovedească în scris faptul că mai sunt angajatul CNSAS, având în vedere că presa anunţase deja destituirea mea, conform declaraţiilor lui Gh. Onişoru şi comunicatelor Colegiului.

În acel moment, domnul Mircea Stănescu a intervenit şi a protestat faţă de teroarea la care eram supus, confirmând justeţea punctului meu de vedere şi anume că voi da nota explicativă numai după ce voi primi o precizare scrisă oficială a statutului meu profesional: ori sunt concediat, aşa cum a anunţat de 2-3 zile toată presa, şi atunci să-mi dea o hârtie oficială în acest sens, ori sunt angajat al CNSAS încă şi, în acest caz, trebuie să mi se dea o hârtie oficială în care să se precizeze acest lucru. Imediat eu am adăugat că, în cel din urmă caz, solicit să se dea o dezminţire oficială publică referitoare la ştirile despre concedierea mea difuzate în zilele anterioare de întreaga presă românească, în opinia mea cel responsabil pentru aceste eventuale „erori” fiind şi cel care este dator să le repare: preşedintele colegiului CNSAS Gheorghe Onişoru. Reprezentanţii Biroului Juridic au bălmăjit fraze fără sens, Ofelia Dobra evitând răspunsurile clare şi perseverând în presiuni şi diversiuni pe care le-am respins, repetându-i poziţia mea fermă şi atrăgându-i, concomitent, atenţia să nu mai denatureze spusele mele în sensul că aş fi refuzat să dau nota explicativă, adăugând, din nou, că nu sunt obligat prin lege să respect un termen atât de scurt, impus de conducerea instituţiei, pentru a răspunde în scris solicitării repetate de a da această notă explicativă despre articolul publicat în ziarul „Libertatea” din 22 martie 2001. Până la urmă, grupul consilierilor juridici au renunţat să mă mai bată la cap şi au plecat.

Ulterior, m-am dus la etajul 5, la Direcţia Resurse Umane, unde am intrat în biroul directoarei, domnişoara Meda Gavriluţ, căreia i-am solicitat textul jurământului depus de mine ca funcţionar public şi explicaţii în legătură cu aplicabilitatea Codului Muncii pentru funcţionarii publici, mai precis dacă un funcţionar public trebuie sau nu să primească preaviz de concediere. Mi-a spus că nu trebuie căci nu se aplică în cazul nostru Codul Muncii, invocând Legea nr.188/1999 (art.5) şi mi-a dat o copie a jurământului respectiv, ţinând să-mi precizeze, înainte ca să ies din biroul său, că deja am fost destituit şi că voi primi în curând o hârtie oficială de concediere. M-am întors la etajul 4 şi am aşteptat până la ora 17:00, dar nu am mai fost căutat de nimeni, aşa că am plecat acasă la finele orarului de lucru.

A doua zi, marţi, 27 martie 2001, dimineaţa, m-am dus la serviciu şi de cum am intrat în sala Direcţiei de Cercetare-Arhivă de la etajul 4 am fost anunţat de domnii şefi de servicii Ionel Ivaşcu şi Silviu Moldovan că fusesem căutat de mai multe ori de domnişoara Meda Gavriluţ, pe care eram invitat să o caut în biroul său de la etajul 5. Nu m-am dus, am vrut doar să telefonez ca să anunţ că am sosit în sediul CNSAS, dar am renunţat, gândindu-mă că, oricum, va fi rapid informată şi mă va căuta dumneaei, lucru care s-a şi întâmplat foarte repede, probabil cu concursul doamnei Dobre (care m-a mustrat că n-am ajuns la serviciu chiar la ora 8:00 fix, deşi însuşi preşedintele Onişoru şi secretarul Secaşiu, responsabilul supervizor cu cercetarea şi cu redactarea broşurii, spuseseră de mai multe ori în faţa tuturor angajaţilor de la Direcţia Cercetare-Arhivă că noi toţi nu avem un program sau un orar fix având în vedere specificul muncii de cercetare şi greutăţile şi lipsurile pe care le întâmpinăm în această privinţă, iar eu rămăsesem de mai multe ori să lucrez după „programul obişnuit” la acel proiect de broşură împreună cu Mircea Stănescu şi/sau Delia Moisil).

Domnişoara Gavriluţ a coborât deci la etajul 4 după vreo jumătate de oră şi mi-a cerut să o urmez în biroul său. Când am întrebat-o de ce, mi-a răspuns în şoaptă că trebuie să-mi dea nişte hârtii. Atunci, m-am oprit din mersul spre uşă şi i-am zis că eu nu vin cu ea sus, ci o aştept la etajul 4 să-mi aducă respectivele hârtii fiindcă prefer să am mai mulţi martori. A plecat la etajul 5 şi a revenit cu două hârtii: adresa nr.330/27 martie 2001 ştampilată şi semnată de Gh. Onişoru, M. Gavriluţ şi F. Dobre şi, anexată la ea, ordinul de sancţionare nr.144/26 martie 2001 prin care eram destituit, semnat de Gh. Onişoru şi ştampilat. Înainte de a mi le înmâna domnişoara Gavriluţ a încercat să mă izoleze oarecum , chemându-mă de-o parte, însă eu n-am ascultat-o şi am rămas pe loc, lângă colegi, în mijlocul lor, şi am început să citesc cu voce tare hârtiile, protestând faţă de faptul că ordinul de concediere era antedatat şi faţă de minciunile şi abuzurile invocate pentru argumentarea în drept a destituirii mele.

Două dintre acestea erau strigătoare la cer prin nedreptatea lor: 1). se invoca „procesul verbal nr.118/23 martie 2001”, prin care „se lua act” de aşa-zisa mea „solicitare” de a fi amânată predarea notei explicative şi 2). Se invoca „referatul nr.123/26 martie 2001” al Direcţiei Cercetare-Arhivă, deci aparţinând doamnei directoare Floarea Dobre, din care reieşea că „refuzasem prezentarea notei explicative”. Ambele acte amintite mai sus îmi erau total necunoscute, nu-mi fuseseră niciodată prezentate sau măcar anunţate, nu ştiam nimic de existenţa lor şi nu respectau realitatea absolut deloc, deoarece eu nu cerusem nicicând amânarea predării notei explicative şi nicidecum nu refuzasem predarea acesteia.

Am protestat şi am spus răspicat că aceste afirmaţii sunt nişte minciuni ordinare, iar autorii lor nişte mincinoşi ordinari, solicitând documentele respective, precum şi celelalte două acte invocate în sprijinul hotărârii destituirii mele: 1). stenograma şedinţei Colegiului CNSAS întrunit în comisie de disciplină în data de 22 martie 2001, în care aş fi fost audiat în legătură cu „articolul apărut în presa centrală din aceeaşi zi şi în care am fost citat ca sursă documentară” (şedinţă în care nu se respectaseră prevederile Regulamentului de organizare şi funcţionare a CNSAS, cel puţin prin faptul că absentaseră de la şedinţă 5 membri ai Colegiului, deci nu existase cvorum legal, după cum am mai arătat) şi 2). „procesul verbal nr.11 din 23 martie 2001 al Colegiului CNSAS întrunit în comisie de disciplină”, şedinţă de care nici nu am ştiut nimic până atunci, nu am fost chemat şi nu ştiam dacă şi cum s-a desfăşurat (şi astăzi persist în a avea îndoieli că ar fi existat cvorum la această a doua şedinţă consecutivă în 2 zile a Colegiului dedicată sancţionării mele cu destituirea din CNSAS), probabil s-au mulţumit să consemneze în mod abuziv şi mincinos că am refuzat să predau nota explicativă fiind astfel asigurată „acoperirea legală” pentru a mă sancţiona în absenţă şi „a repara” eventualele erori din actele anterioare. Nu degeaba domnul Gheorghe bolborosise pe 22 martie 2001 când mă (re)ancheta ca un veritabil procuror comunist ce era, privindu-se cu subînţeles cu domnul Onişoru, total nemulţumiţi de faptul că nu mă puteau prinde în capcanele chestionărilor şi ameninţărilor lor verbale: „Ăsta a venit cu lecţia învăţată!”.

Am fost refuzat de Meda Gavriluţ în problema primirii actelor invocate în ordinul de concediere nr.144/26 martie 2001. Aceasta mi-a spus doar că ele există (ceea ce nu puneam la îndoială, eu contestând legalitatea şi corectitudinea lor), doar nu-mi închipuiam că mi-a adus hârtia de concediere fără ca să aibă o bază legală (de unde se vede că pentru conducerea şi juriştii CNSAS actul în sine era de ajuns pentru legalitatea măsurii decise). „Ba bine că nu!”, i-am răspuns şi am refuzat categoric să-i semnez de primire pentru că nu consideram corectă procedura la care apelaseră, calificându-le acţiunile şi susţinerile neîndreptăţite şi neadevărate drept „porcării” şi „minciuni” fabricate şi prezentate ca dovezi pe baza cărora eram destituit.

După alte câteva tentative nereuşite de a mă convinge să semnez, eu i-am cerut să-mi lase hârtia dacă vrea, deoarece consider că destituirea este un act unilateral şi nu trebuie ca eu, cel destituit, să fiu obligat să mă declar de acord cu ea, mai ales că nu o consider legală, ci, dimpotrivă, abuzivă şi neîntemeiată. Mircea Stănescu, aflat în apropiere, mi-a dat dreptate. Domnişoara Gavriluţ, însă, nu mi-a lăsat hârtiile, ci a plecat cu ele. După vreo 45 de minute a revenit împreună cu directoarea Oficiului Juridic, Mihaela Vrânceanu, sora Gabrielei Vrânceanu-Firea, ştirista de la Antena 1, şi cu Cristian Ciucă, consilier juridic şi el la CNSAS. Doamna Vrânceanu a făcut la rându-i noi presiuni pentru ca eu să semnez de primire adresa nr.330/27 martie 2001, prin care mi se cerea să mă prezint la Direcţia Resurse Umane a CNSAS „pentru perfectarea formelor de încetare a activităţii, întocmirea Notei de lichidare şi preluarea Carnetului de muncă” şi mi se înainta, totodată, şi copia ordinului de concediere nr.144/26 martie 2001.

Am continuat să refuz să-mi pun semnătura pe acel act. Doamna Vrânceanu şi-a manifestat uimirea şi s-a arătat gata să-mi explice tot ce doresc, dar după ce semnez. Am refuzat-o categoric şi atunci dânsa a invocat Codul Muncii spunându-mi că sunt obligat prin acesta să semnez de primire. Atunci, i-am cerut să-mi arate articolul de lege din textul respectiv care prevedea acest lucru şi să-mi demonstreze justeţea afirmaţiilor sale. Din nou, colegul Mircea Stănescu mi-a venit în ajutor, cerându-le „juriştilor” pe un ton imperativ să nu mă mai tortureze. Până la urmă, Mihaela Vrânceanu a cedat şi mi-a lăsat hârtiile, precizând, însă, că există destui martori că mi-a dat ordinul de concediere şi a adăugat, înainte de a pleca, pe un ton dispreţuitor şi ironic: „Sunteţi un om foarte … deosebit, domnule Catalan.”. Am ignorat-o complet şi au plecat cu toţii.

După câteva minute de comentarii cu unii colegi, tocmai când mă pregăteam să plec, şi-a făcut apariţia tovarăşul colonel securist (în rezervă ?) Gh. Paşc, şeful Biroului pentru Protecţia Informaţiei din CNSAS, care pe un ton grav şi vizibil satisfăcut mi-a cerut să-i predau cartela electronică de acces în instituţie fără să-mi ofere în schimb vreo dovadă, un proces verbal de predare-primire. Acest securist era însoţit de un subordonat al său. Mi-au spus că i-a trimis însuşi preşedintele Onişoru. I-am zis că sunt nemaipomenit de onorat, dar că voi perfecta toate aceste forme numai cu domnişoara Gavriluţ de la Direcţia Resurse Umane şi numai după ce va face un inventar al lucrurilor pe care trebuie să le predau şi în prezenţa unor martori îmi va semna de primire în schimbul lucrurilor respective predate. În formularea acestei replici m-am folosit de textul adresei nr.330/27 martie 2001 pe care mi-o lăsaseră „juriştii” cu puţin timp înainte.

Acest securist Gh. Paşc a fost cel care ne-a prelucrat de mai multe ori şi în octombrie-decembrie 2000 şi în ianuarie-februarie 2001, atât la Palatul Parlamentului cât şi la sediul CNSAS din Strada Dragoslavele, ameninţându-ne în stil securistic, aburindu-ne cu pretexte de genul siguranţă naţională, secrete de stat şi de serviciu, asigurarea protecţiei personale a angajaţilor, supravegherea lucrului cu dosarele şi comparând permanent CNSAS cu o instituţie militarizată. Îmi amintesc faptul că, la o şedinţă de prelucrare de acest tip desfăşurată în sediul Camerei Deputaţilor prin noiembrie 2000 cu participarea unor membri ai Colegiului şi a şefilor de grupe, secretarul Secaşiu se comporta cu o linguşeală şi o consideraţie neţărmurită faţă de aberaţiile debitate de acest ofiţer de Securitate, pe care la un moment dat, nemaisuportându-i propaganda comunisto-securistă şi limba de lemn specifică, am avut tupeul să-l chestionez direct: „Cu ce drept, în ce calitate şi pe baza căror competenţe vă permiteţi să ne daţi nouă sugestii şi indicaţii preţioase despre cum să studiem şi să analizăm dosarele Securităţii?!”, lăsându-l complet derutat, perplexitatea cuprinzându-i şi pe majoritatea celorlalţi inşi prezenţi. De altfel, înainte de a fi trimişi să lucreze la investigarea dosarelor Securităţii, angajaţii CNSAS au fost supuşi cu acordul şi din dispoziţia Colegiului unei îndelungate (1-2 luni) prelucrări şi stricte îndoctrinări după tot tipicul securist, în principal fiind obligaţi să audieze „conferinţele” şi „lecţiile” unor ofiţeri şi colaboratori ai Securităţii (col. Oniţiu Oprişor, Radu Ciuceanu) şi ai serviciilor secrete care au moştenit-o, dintre care unii activi şi alţii în rezervă, cel puţin câte unul de la fiecare serviciu secret important şi de la instituţiile adiacente domeniului (SRI, SIE, UM 0962 MAI, DGIA, Arhivele Militare, Arhivele Naţionale, Institutul Naţional pentru Studierea Totalitarismului), completate de cuvântările mobilizatoare, cu rol de trasare a direcţiei, ţinute de Gheorghe Onişoru, Mihai Gheorghe, Constantin Buchet şi Gheorghe Paşc.

Cu acest din urmă individ securist avusesem cu mai mult de o lună înainte de concediere un conflict deschis pentru că în timpul „inspecţiei” unor „cadre superioare” din SRI la această structură a Securităţii din cadrul CNSAS care avea şi la etajul 4, ca la toate nivelele clădirii, o cameră ce-i era special destinată, „i-am dat cu flit” şi am sărit în apărarea colegilor mei bruscaţi verbal şi chiar fizic în mod violent de acesta pentru că nu-i salutaseră pe superiorii săi şi nici pe el atunci când au intrat în sala mare de la etajul 4 şi nu luaseră o poziţie respectuoasă, stând în continuare pe mese pentru că nu erau destule scaune.

Acest incident a ajuns la cunoştinţa Colegiului (probabil chiar securistul s-a plâns), astfel încât atunci când m-am plâns de atitudinea colonelului Gh. Paşc, cu ocazia interviului din cadrul primului concurs la care am participat în CNSAS, cel pentru ocuparea postului de director al Direcţiei Investigaţii, desfăşurat în prima parte a lunii februarie 2001, am fost atacat dur de C. Secaşiu şi apoi de aproape toţi ceilalţi membri ai Colegiului pe motiv că într-adevăr noi am fost vinovaţi şi lipsiţi de respect, iar securistul, săracul, doar victima noastră. Norocul meu a constat atunci în faptul că participa şi Mircea Dinescu (a fost prima şi singura dată când acesta a fost prezent la întrunirile Colegiului la care am participat şi eu), care a fost singurul care mi-a dat parţial dreptate, afirmând că angajaţii care lucrează cu dosarele nu au de ce să-i asculte pe cei de la „Protecţia informativă” în ceea ce priveşte munca lor de cercetare şi investigare, în timp ce ceilalţi au tăcut. Totuşi, Gh. Paşc nu a fost în nici un fel sancţionat, dimpotrivă, astfel că manifestările sale abuzive de satrap sau de gardian de puşcărie au continuat, deşi mai atenuate.

Imediat după destituirea mea, chiar a doua sau a treia zi, pentru a mai spăla imaginea Securităţii şi a CNSAS şi a manipula opinia publică a avut loc invitarea la sediul CNSAS a primilor 4 cetăţeni care făcuseră cerere de consultare a propriului dosar de urmărire informativă (sau a celui al unei rude), printre aceştia aflându-se şi Dorli Blaga, fiica lui Lucian Blaga, care a fost cea mai filmată, televizată şi fotografiată persoană dintre toţi. În acelaşi timp, în interiorul CNSAS au fost impuse angajaţilor noi „norme de securitate”, datate 22 martie 2001, dar înaintate spre semnare abia pe 26 martie celor de la Direcţia Cercetare-Arhivă (inclusiv mie!), care prevedeau expres sporirea secretomaniei şi provocau o adevărată psihoză, menţinută (ba chiar exacerbată) şi azi în instituţie sub imperiul „apărării secretelor de stat şi de serviciu” (perfect absurdă şi ridicolă este trimiterea la secretul de stat într-o instituţie destinată prin lege deconspirării Securităţii şi asigurării accesului publicului la informaţiile din dosarele poliţiei politice comuniste, normal şi logic, pentru orice om, toate acestea fiind cu totul în afara sferei siguranţei naţionale).

Întorcându-mă la concedierea mea, trebuie să mai precizez şi faptul că doamna Delia Moisil şi domnul Mircea Stănescu, colegii mei care m-au susţinut, după puterile lor, în timpul persecuţiilor suferite la CNSAS, au fost la rândul lor hăituiţi şi persecutaţi pentru că au redactat, au semnat şi au înregistrat la CNSAS un memoriu de protest în sprijinul meu în ziua de 26 martie 2001 (în cazul domnului Stănescu şi pentru alte memorii anterioare referitoare la abuzuri şi încălcări ale Legii nr.187/1999). Amândoi au fost chemaţi la audieri în faţa Colegiului în ziua de 29 martie 2001 şi au fost permanent şicanaţi şi agresaţi verbal de toţi şefii (chiar şi „distinsul” domn A. Pleşu a ridicat vocea la doamna Moisil, a intimidat-o, a jignit-o şi a ironizat-o printr-o serie de ameninţări, aluzii, întrebări şi expresii de genul „Faci pe Ana Ipătescu, revoluţionaro?!”).

Domnul M. Stănescu a refuzat să meargă în faţa Colegiului, motivând în scris la 28 martie 2001, atunci când a primit, prin adresa nr.129/28 martie 2001, „invitaţia” de a se prezenta a doua zi la şedinţa Colegiului, că nu consideră necesar „să clarifice unele probleme” pe care el le prezentase prin memoriul nr.987/22 februarie 2001 adresat Avocatului Poporului, având în vedere faptul că acelaşi Colegiu CNSAS îi transmisese pe 5 februarie 2001 un răspuns scris la memoriul său prezentat conducerii CNSAS la 8 ianuarie 2001, prin care arăta că există grave şi numeroase abuzuri, ilegalităţi şi disfuncţionalităţi în CNSAS, iar memoriul din 22 februarie relua problemele criticate în cel anterior din 8 ianuarie.

În acel răspuns scris al Colegiului din 5 februarie 2001 se preciza convingerea acestuia că „au fost clarificate problemele” sesizate de domnul M. Stănescu şi se făcea referire la „audierea” sa din 23 ianuarie 2001 (la care au lipsit trei membri ai Colegiului: Buchet, Dinescu şi Pleşu; în fapt, o veritabilă şedinţă de demascare şi o tentativă de reeducare, caracteristici, se pare, ale tuturor întrunirilor de acest tip ale Colegiului, precum am avut prilejul să simt ulterior pe propria piele de mai multe ori). Asupra lui Mircea Stănescu s-au făcut mari presiuni pe 29 martie 2001 ca să vină totuşi în faţa Colegiului, a fost chemat la discuţii particulare în birourile preşedintelui Gh. Onişoru şi vicepreşedintelui Mihai Gheorghe, apoi au fost trimişi la el doi securişti de la Biroul de Protecţia Informaţiei, cărora puţin le-a lipsit să nu-l forţeze fizic să meargă la etajul 1, în sala de consiliu unde se ţineau şedinţele Colegiului. Cu toate acestea, el a continuat să rămână ferm pe poziţia iniţială, refuzând să se prezinte la aşa-zisa audiere. Din acel moment lui Mircea Stănescu i s-a interzis din ordinul celor doi şefi ai Colegiului CNSAS accesul în altă parte decât la etajul 4 în interiorul sediului instituţiei.

Doamna D. Moisil a făcut greşeala să se prezinte şi a suferit o serie de presiuni şi jigniri, ironii şi critici nefondate şi abuzive, precum şi reproşuri clare, directe, pentru că a semnat acel memoriu în sprijinul meu. S-a ajuns până acolo încât i s-a spus să se gândească bine până marţi, 3 aprilie 2001, dacă mai vrea să rămână în CNSAS, sugerându-i-se să demisioneze dacă nu înţelege să-şi retragă semnătura, să se delimiteze de mine şi să dezavueze toate acţiunile mele. Spre cinstea ei, doamna Moisil a rezistat (deşi cu greutate) presiunilor, şi-a păstrat demnitatea şi a suportat cu stoicism aceste abuzuri fără să le facă pe plac membrilor Colegiului. Este demn de remarcat faptul că în ziua de 30 martie 2001 Delia Moisil a fost chemată de domnul Horia-Roman Patapievici în biroul său de la etajul 2 şi, în cursul discuţiei desfăşurate între patru ochi, demnitarul i-a mărturisit acesteia că nu împărtăşeşte întru totul violenţele verbale din ziua dinainte ale colegilor săi şi chiar că n-a fost prezent şi nici informat despre decizia de concediere a mea, decizie luată în mod repetat în cursul succesivelor şedinţe ale Colegiului din 22, 23 şi 26 martie 2001. În acelaşi timp, a întrebat-o de ce m-am grăbit să dau publicităţii acele informaţii despre Teoctist Arăpaşu şi s-a mirat că am făcut-o în mod deschis, total transparent, sub semnătură şi fără să mă asigur înainte de sprijinul cuiva puternic din Colegiu sau din afara lui. Probabil că o fi avut niscaiva mustrări de conştiinţă „onorabilul” domn Patapievici, mai ales că tot în acele zile şi tot în lipsa celor trei „stimabili” intelectuali Pleşu, Patapievici şi Dinescu, Colegiul CNSAS l-a scos din nou „curat” pe securistul (ofiţerul DIE) Ristea Priboi, tot fără să folosească prevederile art.20 alin.2 din Legea nr.187/ 1999, care le dădea drept de acces neîngrădit tuturor membrilor Colegiului la toate informaţiile şi documentele existente în toate arhivele Securităţii, indiferent de instituţia care era deţinătoarea lor, deci nerespectând, încălcând în mod flagrant legea de deconspirare a Securităţii.

Şi Clara Cosmineanu, a treia semnatară a memoriului în favoarea mea (dar nu a apucat să semneze pe exemplarul depus la Registratura CNSAS şi aşa a scăpat de „audierile” din Colegiu), a avut de suferit şicane, provocări şi diverse mizerii din partea conducerii Direcţiei de Cercetare-Arhivă, în special a directoarei Floarea Dobre, care aflase în cele din urmă că şi ea mă susţinuse.

Toţi aceşti trei colegi au părăsit pe rând CNSAS. Mircea Stănescu a fost dat afară pe la finele lunii aprilie 2001, în timp ce se afla în Franţa cu o bursă de studii (pentru care a avut multe încercări de depăşit şi i s-au pus mari piedici din partea CNSAS), sub pretextul restructurării bugetului instituţiei şi a sancţionării sale anterioare cu reducerea salariului din cauza memoriilor sale repetate adresate CNSAS şi Avocatului Poporului, a opoziţiei şi a criticii sale constante la adresa Colegiului, aceste decizii abuzive ale Colegiului CNSAS fiind consfinţite în tradiţionalul stil servil şi corupt al justiţiei noastre mioritice de toate instanţele judiciare româneşti. Delia Moisil şi Clara Cosmineanu (Mareş) au plecat prin demisie în 2003, respectiv 2005, după ce s-au lămurit pe deplin asupra cvasi-inutilităţii eforturilor lor şi a perversităţii mecanismelor de decizie şi control din această instituţie.

În ceea ce mă priveşte, consecinţele destituirii din CNSAS au fost deosebit de grave: mi-a fost afectată imaginea şi lezată reputaţia şi onoarea, din 27 martie 2001 am devenit şomer (situaţie depăşită cu greu abia la mijlocul lunii septembrie când am obţinut un post de profesor în învăţământul secundar, până atunci fiindu-mi refuzate diverse slujbe intelectuale la care am aplicat, inclusiv cele de redactor la 2-3 edituri, jurnalist la cotidianul nou înfiinţat „Monitorul de Bucureşti”, bibliotecar la BCU şi cercetător la Institutul de Istorie „N. Iorga”), mi s-au blocat practic căile de a promova din punct de vedere ştiinţific (inclusiv la nivel doctoral), am devenit persona non grata, un autor pus la index, pentru 3-4 ani având extrem de mari dificultăţi în a publica în România, iar o parte dintre cunoscuţi, rude şi chiar prieteni au început să mă evite, ba chiar soţia a divorţat ulterior (în principal) din aceste motive. Continuam publicarea "Amintirilor din CNSAS. Memoriu" cu partea a III-a (finalul si documentele anexate) acestui document important de istorie recenta.

Associated Topics

Asymetria si Dan Culcer va recomanda

Enciclopedia României

Blogul ideologic. Titus Filipaș

Ioan Roșca
Contrarevoluția din România. O cercetare

Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

Revista Verso

Geovisite

Revista NordLitera

Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
Etimologii. Resurse lingvistice

Azi

Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

Societatea de maine

Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine? S'inscrire a Societatea de maine Intrati in Societatea de maine Exercitiu colectiv de imaginatie sociala


Inscriere : fr.groups.yahoo.com Se dedica profesorului Mircea Zaciu

Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul priveşte pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga

Sondaje

Identificare

Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com

«Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
Page Generation: 1.11 Seconds