Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 89 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Interviu: Prozatorul Mihai Sin în dialog cu Iolanda Malamen
    Scris la Wednesday, May 09 @ 00:53:48 CEST de catre asymetria
    Valori

    Este Mihai Sin un scriitor uitat, necitit, care a fost citit în mod inadecvat, sau chiar răstălmăcit, cum s-ar părea după tăcerea care s-a lăsat peste importanta sa operă, fiindcă unul din romanele sale, Quo vadis, Domine? a fost prezentat ca un elogiu al "Securitații patriotice" în anii '90, într-un registru politic deformant?
    Interviul de mai jos nu răspunde la această întrebare retorică. Nu iau acum în discuție valoarea romanului în chestiune și nici sensul mesajului său. Dar știu că proza lui Mihai Sin, despre care am scris la momentul începutului, merită să fie recitită liber de prejudecăți și să i se acorde locul care i se cuvine, printre cele mai durabile realizări ale sfârșitului de secol, dincolo de modele efemere ale egolatriei, vacuitatii și amoralitatii invadatoare.
    Dan Culcer



    "…una din puținele mulțumiri pe care le am, e că am reușit să nu mă las cuprins de lehamite…"
    Romancierul, nuvelistul și publicistul Mihai Sin este co-fondator, în 1971, al revistei „Vatra”, împreună cu Romulus Guga, Dan Culcer, Atanasie Popa. Din redacție, imediat după fundarea ei, au mai făcut parte și i-au dat, unii, coloana vertebrală care i-a adus o anumita notorietate în epocă, scriitorii Gavril Ședran, Ioan Radin, Anton Cosma, Cornel Moraru, precum și cîțiva colaboratori statornici sau redactori în tranzit, ca istoricul Grigore Ploeșteanu, criticii literari Ștefan Borbely, Gheorghe Perian, istoricul literar Serafim Duicu, cronicarul teatral Ion Calion, traducătorii Ioan Mușlea, Andrei Fischof si Tudor Balteș, publiciștii Cornel Pogaceanu, Nicolae Baciuț, etc.
    Mihai Sin a fost și director al Editurii „Albatros”, 1990; atașat cultural la Ambasada României de la Tel-Aviv, în 1992; în prezent este prof.univ.dr. la U.A.T. din Târgu-Mureș.
    Premii: premiul Uniunii Scriitorilor pentru romanul „Bate și ți se va deschide”, 1978 și pentru „Schimbarea la față”, 1985; premiul „Flacăra”, 1990 și altele.

    Publicăm, cu acordul scriitorului, textul integral al interviului acordat de Mihai Sin, Iolandei Malamen, o parte fiind publicata in cotidianul Ziua de la Bucuresti.

    1. Mihai Sin, din 1996, când ai publicat volumul al II-lea al romanului tău „Quo vadis, Domine?”, ai tăcut editorial. Care e motivul?

    - Motivele sunt mai multe, destul de încâlcite, și ar ieși o poveste lungă și urâtă. Încerc sa-ți răspund „telegrafic”: vol. I din „Quo vadis, Domine?” a apărut la „Humanitas”, în 1993. I-am dus manuscrisul lui Gabriel Liiceanu (pe care l-am cunoscut doar cu acea ocazie) cu toată încrederea, dar la puțină vreme, când romanul se vindea „ca pâinea caldă”, editorul „s-a întors” și aveam să cunosc situații incredibile. Pretextând că nu se vinde, Liiceanu a refuzat să publice și volumul al II-lea, așa că am fost nevoit, după eșuate tentative pe la câteva edituri mai „procopsite” (unii directori de edituri au recunoscut chiar că „nu vor să se pună rău” cu influentul personaj), să-l public la o editură mică, abia înființată. Oricum, după ruptura de Liiceanu, au urmat atacuri murdare la adresa primului volum, cu „foc încrucișat”, ca să zic așa, reacțiile mele polemice fiind anihilate cantitativ și „tehnic”.
    Interpretările „critice” au fost dintre cele mai bizare și mai stupide. Dar, cu totul întâmplător, aveam să descopăr abia peste câțiva ani adevăratul motiv care a declanșat aceste atacuri și repercusiunile, deloc de neglijat, deloc blânde, asupra existenței și „carierei” mele, hai să-i spunem astfel, iar acest motiv este legat tot de numele lui Liiceanu. Dumnezeu mi-a dat putere să rezist. Dacă într-o bună zi voi reuși să public o nouă ediție a romanului (căci până acum n-am reușit), atunci o voi însoți de un mic „dosar”, mai mult decât interesant, căci va dezvălui cât de ticăloasă poate fi o parte a intelighenției noastre cu fumuri de „ielită”.
    „Tăcerea” mea a fost determinată și de alte motive, fiindcă „exilul”, fie el și unul interior, deobicei nu ți-l alegi, ci îți este impus. Totuși, în 2003 am reușit să public un eseu, „Marea miză”, la mica editură a Universității la care lucrez. Această carte a apărut în impresionantul tiraj de 100 de exemplare, fiindcă doar pentru atâtea a ajuns suma cu care am fost sponsorizat. Sper însă, nu chiar fără temei, să public și o a doua ediție.

    2. Ai fost, alături de Romulus Guga și Dan Culcer, unul dintre fondatorii revistei „Vatra”. Te-ai despărțit de ceva timp de această revistă...
    - Am fost în redacția „Vetrei” timp de 19 ani. În ’90 am plecat din redacție, iar din ’94 am încetat orice colaborare, și așa va rămâne. Chiar dacă în momentul Revoluției (căci revoluție a fost, am acum destule argumente, deși o vreme am ezitat și eu între diverși termeni; oricum, o revoluție, oricât de necesară ar fi, nu e neapărat un motiv de mândrie și cu atât mai puțin un semn de noblețe, pe care unii cred că nu l-am merita, și refuză să ni-l acorde în continuare...) nu eram un naiv, ca și mulți alții nu bănuiam cât de amestecată, de pestriță, era societatea românească, și nici ce cantități imense de rău dospit zăceau în ea. Am păreri foarte personale despre ceea ce s-a întâmplat de atunci și până acum, dar cam așa stau lucrurile, poate de când lumea: unii rămânem cu ideile, alții cu distrugerile și cu „foloasele”.

    3. Ai debutat în proză în forță, ai luat premii literare, criticii te-au elogiat. Cum arăta proza anilor șaptezeci?
    - E frumos ceea ce spui, dar puțin idilic. Adevărul e că mi-am făcut un loc al meu cu greu, n-am fost niciodată un scriitor acceptat „oficial”, și cu fiecare carte am avut probleme, unele destul de grave, cum s-a întâmplat cu „Schimbarea la față”. Cred că în anii șaptezeci începuse să se scrie o proză și o poezie normale, în general lipsite de complexe, mai ales față de strălucita perioadă interbelică. Dar tot atunci au apărut tendințe mimetice supărătoare, care, în timp, au căutat să-și construiască și o „armătură” teoretică, fără să mai aibă măcar o vagă legătură cu vechiul „sincronism”.

    4. Dar cum arată proza de după ’90?
    - Recunosc că nu sunt un cititor fervent al prozei din această perioadă. Doar din când în când, neprogramatic, mai iau „pulsul”, să văd ce se mai întâmplă. Cred că între timp, „imitația” a început să fie considerată o virtute, o dovadă de „măiestrie” tehnică, ceea ce, în opinia mea e similar cu o catastrofă într-o cultură și literatură care-și respectă numele și renumele. Au apărut și „proza porno” și „poezia porno”, mă rog, ca să fim „în pas cu lumea”... Acum câteva luni, într-un cotidian „central” am citit un interviu lăbărțat pe vreo două pagini, luat unui tânăr prozator al cărui nume îmi era complet necunoscut și pe care l-am și uitat între timp. Nu sunt pudibond, am văzut și am citit destule la viața mea, dar ceea ce afirma acolo junele respectiv a reușit să mă îngrozească și să-mi producă o greață deloc sartreiană, ci cât se poate de românească. El milita pentru libertatea scriitorului de a folosi cuvinte deobicei interzise în presă, iar argumentul de bază era că astfel de cuvinte le auzim frecvent pe stradă, în localuri, în tren ș.a.m.d. Culmea argumentației: un vârstnic domn intelectual, ce trăise decenii prin Franța și alte locuri cu totul exotice, revenit de câțiva ani în țară, fusese oripilat când auzise astfel de cuvinte rostite neaoș și în gura mare într-un compartiment de tren. Deci dacă ele sunt rostite în realitate- e musai să fie scrise aidoma.
    Întâmplător sau nu, am scris despre degradarea limbii și a limbajului încă din „epoca” comunistă. „Fenomenul” nu e nou, dar astăzi pare cu totul scăpat de sub control, ca atâtea altele. Junele tratat cu toată seriozitatea ca scriitor, se pare că n-a aflat până acum că societatea, printre altele, de-aia se cheamă că încă există, cu chiu cu vai, săraca, pentru a-i apăra pe membrii ei de căderea în Barbarie, în pofida atâtor homunculi și mutanți, care așteaptă parcă cu sufletul la gură sosirea acestei mult adorate zeițe. Mă rog, fiecare cu ce-l doare și cu „idealul” lui...
    Pentru mine, proza adevărată a acestei perioade, în unele cazuri cu accente de mare literatură, o reprezintă în primul rând memorialistica publicată de foști deținuți politici, câțiva dintre ei fiind și scriitori cu un talent puternic. Îmi vin acum în minte numele lui Ion Gavrilă Ogoranu și al lui Victor Ioan Pica. Am scris despre cărțile lor că ar trebui să reprezinte adevărate „manuale” ale demnității naționale. Din păcate, printr-o complicitate ale cărei surse nu sunt dificil de descifrat, stratul gros de derizoriu, miștocăreala și un jegos defetism „românesc” a maculat aproape tot, a sufocat și sufocă energii naționale, coboară tot ceea ce ar fi trebuit să înalțe.

    5. Crezi în democrația românească actuală? Ce defecte îi găsești?
    - Cred doar în ceea ce ar trebui să fie democrația românească și pe care ar trebui să ne simțim datori să o îmbunătățim zi de zi, dacă vrem să mai existăm ca popor, ca națiune, ca stat. Însă o așa-numită „democrație” a fost folosită în toată această „tranziție” (ce termen șmecheresc, ce invenție „genială” pentru a justifica tot ce n-ar fi trebuit justificat nici o clipă, ticăloșii și jafuri de-a valma), în principal împotriva intereselor majorității românești, împotriva a ceea ce știm sau doar simțim uneori că ar fi vital pentru noi. Defectele acestei democrații nu țin atât de „implementări” (iarăși, ce cuvânt, Doamne, ce ușor a prins și cât de abuziv e folosit!) mai mult sau mai puțin greșite, de lipsa noastră de „civilizație” („defetiștii” noștri, cât ne-au mai acuzat în toți acești ani...), ci de evidenta lor tendențiozitate, de aroganța și mârlănia „rafinată” cu care ne tratează mulți veniți din spații ce ne-au obligat să acceptăm și să „implementăm” comunismul. Dar acolo nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase.

    6. Îi plângi de milă democrației românești?
    - Ne-am plâns de milă de atâtea ori, pentru lucruri importante și mai puțin importante, am fost mânioși, exasperați, neputincioși, resemnați, triști, însingurați, „goliți” de sentimente adevărate și parcă de viitor, am folosit cuvinte extrem de dure, până la limita suportabilității, la adresa clasei politice și a guvernanților, am exclamat de atâtea ori „așa nu se mai poate” și totuși auzim zi de zi uruitul implacabil al „mașinăriei” urnită din loc. Nu știu cum se întâmplă, dar cei ce vrem să facem ceva pentru această țară, pe care o iubim aproape cu disperare (ah, da, teama de a nu spune „cuvinte mari”, de a nu cădea în ridicol...), chiar dacă primim destule copite, din direcții dintre cele mai felurite, de unde nici că te aștepți, nu-i așa?, deci vrând să facem câte ceva în primul rând pentru „majoritatea” acestei țări, pentru identitatea ei, pentru limba română și celelalte, ca să nu ne înghită neantul, dăm tot timpul senzația sau e plăsmuită această senzație că suntem puțini, izolați, copleșiți de alții și incapabili să ne adunăm și să vedem ce mai vrem, nici măcar din întâmplare. Dar eu știu că nu suntem puțini, chiar dacă asta nu mă consolează în nici un fel. Și totuși, una din puținele mulțumiri pe care le am, e că am reușit să nu mă las cuprins de lehamite, din acest punct de vedere i-am învins pe „defetiști”.

    7. Să ne întoarcem la scrisul tău. Ai cumva un roman „secret”?
    - Lucrez de mai multă vreme la un roman sau la o nuvelă mai amplă, voi vedea ce va fi. Am scris fără grabă, atâta cât mi-a permis timpul, dar nici nu m-a zorit nimeni, dată fiind relația mea cu editurile „procopsite”. E un roman despre emigrație, în care încerc să vin cu o altă viziune asupra acestui fenomen privit de cele mai multe ori vinovat- unilateral. Mă obsedează golirea țării de valorile ei și de potențialul ei tânăr, într-un ritm voios- imbecil și, cum spuneam, vinovat, aș spune că „penal de vinovat”.

    8. Ce-ți aduce viața universitară?
    - Mulțumesc lui Dumnezeu, viața universitară îmi oferă în primul rând posibilitatea de a-mi câștiga existența. Dacă ar fi fost după dușmanii mei, dar și după unii „prieteni”, cărora le-am făcut destul bine, ar fi trebuit să ajung muritor de foame. Am muncit mult pentru această carieră universitară și pot spune că am o bună comunicare cu studenții mei, unii fiind foarte dotați.

    9. Ai un verdict pentru literatura română a ultimelor decenii?
    - Doamne ferește de verdicte... Mi-am spus părerea despre literatura ultimelor decenii în „Marea miză”. Când această carte va ajunge la mai mulți cititori decât cei aproximativ o sută, de până acum, poate că destui vor fi nemulțumiți, poate chiar foarte nemulțumiți. Dar tot așa de bine, poate că pe unii îi va ferici, pentru că în acest eseu pledez pentru forța de impact încă prea puțin cunoscută și aproape neconștientizată a culturii și literaturii române. Cred într-un destin superior al literaturii române, în care mari teme ale noastre să devină teme „europene” și, de ce nu, „universale”.

    10. Vanitățile din cultura noastră au atins grav și literatura?
    - N-am nici o îndoială că da. Orgoliile, mai mari sau mai mici, pot fi suportabile, până la o limită sunt chiar necesare în orice domeniu social, dar vanitățile, eliberate de „dictatură”, fac de multă vreme ravagii în România. Cultura și literatura se „birocratizează” excesiv, devin doar un fel de pretext pentru statistici care să fie transmise undeva, la Bruxelles sau aiurea, în timp ce o ierarhie a valorilor cât de cât normală a fost bulversată, iar criteriile, reperele, conceptul de „mare artă” par să se fi pierdut prin „ganguri” subculturale și subartistice. Dar lucrurile sunt mult mai complicate decât reușesc să spun eu aici în câteva cuvinte.

    11. Cum este lumea politică? Ca un teatru? E un teritoriu confuz?
    - Lumea politică este pestriță și totuși uimitor de omogenă în felul în care nu ne reprezintă pe noi, cei ce-i votăm, electoratul de care se face atâta caz pentru că e parte în jocul de-a democrația. Dar nu cred în ideea atât de mult și vinovat răspândită că politicienii sunt, de fapt, ca și noi, alegătorii. Că semănăm până la identificare. Culisele politicianismului românesc, și nu numai, sunt mult mai încâlcite, majoritatea politicienilor par să fi aterizat în politică din neant, dar lucrurile nu stau chiar așa. Din aceste culise nu ajung la electorat decât glumițe și picanterii. Cert e că nici măcar un politician dintre cei de care a depins cât de puțin destinul României în toată această perioadă n-a dovedit și deci n-a avut o viziune coerentă asupra a ceea ce este România și ce ar trebui ea să devină. S-a scris enorm despre clasa politică, uneori strălucit, dar îndeosebi la nivelul pamfletelor și imprecațiilor. Uneori, găsim lucruri esențiale unde te-ai aștepta mai puțin. Am citit, de pildă, un astfel de articol care, din punctul meu de vedere, e mai „esențial” decât sute de alte articole citite, tocmai în „Gazeta Sporturilor”, și e intitulat „Depravarea ca progres social”, semnat de Vladimir Moraru. Faptul că „alternative” benefice, atât de așteptate de români, întârzie să apară, nu e deloc întâmplător. Dar, în opinia mea, poate la fel de vinovată ca și clasa politică e acea „ielită” intelectuală de care am mai amintit și în alte ocazii, și care a semănat confuzie, a emis sistematic gogomănii „prețioase” pe micile ecrane și a întreținut acel „defetism” gros, de care nici cei mai mari inamici ai noștri n-au fost capabili. Ce vor ei, de ce sunt mereu împinși în față, de ce în cazul lor nu mai funcționează nici cunoscuta regulă a „audienței”, sunt doar câteva întrebări al căror răspuns e lăsat în ceață.

    12. Cum ai trăi dacă ai fi un scriitor cu foarte mulți bani?
    - Probabil aș călători mai mult, ba chiar aș dedica mai mult timp scrisului. Și în mod sigur aș cheltui banii cu totul altfel decât văd, citesc, aud că o fac astăzi cei ce într-adevăr au foarte mulți bani. Dar să le fie de bine, m-a ferit Dumnezeu de invidie, nu vreau să fiu în locul nimănui.

    Mihai SIN

    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 21

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.28 Seconds