Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 33 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Restituiri: Radu Cernatescu. Farmazonul din Mircesti
    Scris la Tuesday, August 12 @ 19:55:32 CEST de catre asymetria
    Historia oculta O lacună documentară din istoria lojei masonice Marele Orient de Franța a lăsat loc la numeroase naivități, mituri și confuzii, numeroși autori completând cu o rigoare mai mult beletristică decât arhivistică istoria uneia din cele mai vechi și mai controversate obediențe europene. Un astfel de mit a fost pus în circulație și de istoricii Masoneriei române, cu sprijinul continuatorului MOF în România, Marcel Șapira, și al succesorului acestuia la conducerea MOAR, Dan Amedeo Lăzărescu[1]. Este vorba de chiar mitul constitutiv al masoneriei autohtone moderne, indelebil legată de istoria și devenirea MOF, prin care s-a indus ideea că aproape toată floarea cea vestită a generației noastre pașoptiste a fost inițiată într-o „legendară“ lojă a MOF, intitulată l’Athénée des Étrangers.


    Literatura luciferică

    Radu Cernătescu
    12 august 2008
    Farmazonul din Mircești. O lojă fantomatică bântuie Parisul

    În timpul celui de-al doilea război mondial, regimul de la Vichy, prin așa-numitul Service des sociétés secretes, a predat Gestapo-ului toate arhivele masonice privind Marele Orient de Franța, o arhivă voluminoasă căci, se știe, „les francs-maçons ont le goût de l'archive“.... Fondul acesta documentar, datând de la constituirea ordinului, în anul 1773, a luat calea Berlinului ca pradă de război, parte integrantă a unui fond arhivistic mult mai mare, cel al Siguranței Naționale Franceze. În primăvara lui 1945, toate aceste inestimabile documente au ajuns pe mâna serviciului sovietic de contraspionaj SMERȘ (de la smiert șpionam, ’moarte spionilor’). Până în anul 2000 fondul a fost secretizat la Moscova și abia în ultimul deceniu statul francez a reușit recuperarea unor mici părți din acest tezaur documentar.

    Această lacună documentară din istoria MOF a lăsat loc la numeroase naivități, mituri și confuzii, numeroși autori completând cu o rigoare mai mult beletristică decât arhivistică istoria uneia din cele mai vechi și mai controversate obediențe europene. Un astfel de mit a fost pus în circulație și de istoricii Masoneriei române, cu sprijinul continuatorului MOF în România, Marcel Șapira, și al succesorului acestuia la conducerea MOAR, Dan Amedeo Lăzărescu[1]. Este vorba de chiar mitul constitutiv al masoneriei autohtone moderne, indelebil legată de istoria și devenirea MOF, prin care s-a indus ideea că aproape toată floarea cea vestită a generației noastre pașoptiste a fost inițiată într-o „legendară“ lojă a MOF, intitulată l’Athénée des Étrangers. Fără a prezenta vreo referință istoriografică, colportorii mitului, Radu Comănescu și Em. M. Dobrescu, autorii Istoriei Francmasoneriei Române, afirmă că în respectiva lojă pariziană ar fi primit lumina Vasile Alecsandri, M. Kogalniceanu, Ion Ghica, D. Bolintineanu, I. C. Brătianu, I. H. Rădulescu, C. Bolliac, N. Golescu, Gr. Alexandrescu, C.A. Rosetti, Alecu Russo, Christian Tell, Dim. Brătianu, Scarlat Vârnav, Nicolae Bălcescu, Constantin Bolintineanu (fratele poetului) etc. Fondată la 1820[2], după alte voci la 1844[3], fantomatica lojă pariziană ar fi avut o conducere ilustră: Venerabil fiindu-i poetul Alphonse de Lamartine, șeful efectiv al guvernului provizoriu de la 1848, iar Secretari avându-i pe corifeii de la Collège de France: istoricul Edgar Quinet și poetul polonez Adam Miczkiewicz.

    Mitul ar fi putut fi perfect plauzibil dacă mistificarea nu ar miza pe câteva inadvertențe incalificabile, ce fac din acest mit național nimic mai mult decât o frumoasă poveste. Astfel, nu există nicio atestare documentară sub numele acestei loji și niciun mason certificat sau regularizat MOF nu amintește de ea. În plus, se știe azi cu certitudine[4] că Lamartine nu a fost francmason. În celebra declarație de la 10 martie 1848, dată la Hôtel de Ville în fața a 300 de francmasoni republicani reprezentând toate obediențele Consiliului Suprem, veniți pentru a-și exprima sprijinul pentru Republică și pentru guvernul provizoriu, poetul însuși recunoștea că: „Eu personal nu am onoarea de a ști limbajul particular pe care îl vorbiți, căci nu am avut niciodată în viață ocazia de a fi afiliat vreunei loje...“[5] În plus, în chiar anul morții poetului (1869), masoneria franceză, printr-o circulară a lojei Les Arts Réunis din Mâcon, certifica în scris că „ilustrul poet nu a făcut parte din instituția noastră, cu toate acestea el a fost fratele nostru de inimă și prietenul nostru sincer prin înaltele aspirații ale inimii sale nobile“[6].

    Nefiind inițiat, Lamartine nu putea avea calitatea de Venerabil al vreunei loje! Și ne îndoim că poetul s-ar fi pretat la încălcarea cu bună știință a ceea ce el numea „principiile evidente, eterne și imuabile ale moralei universale“, pe care le exprimă și imprimă Francmasoneria. E însă perfect adevărat că el a ajutat la înființarea unor asociații mai mult sau mai puțin secrete, de tip paramasonic, recunoscând în varii ocazii că la nivelul ideologiei asumate împărtășește pe deplin „dogma infailibilă și unanimă a fraternității“. Între aceste creații care poartă amprenta à la Lamartine se cere enumărată și Societatea Studenților Români din Paris, înființată în decembrie 1845 și avându-l pe Lamartine președinte onorific.

    Și poate că mitul pe care îl eviscerăm noi aici nu s-a născut decât dintr-o mare confuzie, iar fantomatica lojă l’Athénée des Étrangers nu ascunde sub faldurile mistificării decât o bombastică referință la această filială externă a „Frăției“: Societatea Studenților Români, înființată în Cartierul latin, dimpreună cu o bibliotecă și o sală de întâlniri, acolo unde mergea toată „colonia română din Paris“. E deci posibil ca această asociație, ori poate predecesoarea ei, Societatea pentru învățătura poporului român, fondată tot la Paris, în 1839, de D. Brătianu, Al. G. Golescu și Ion Ghica, să își fi ținut adunările în sălile Ateneului Străinilor, o instituție culturală celebră în epocă printre imigranții țărilor din centrul și estul Europei. Doar așa se poate explica de ce printre membrii fondatori ai Societății Studenților Români din Paris găsim aceleași nume care, conform mistificării operate de istoriografia noastră, ar fi frecventat și ilustra lojă necunoscută a Ateneului Străinilor: Ion Ghica (primul președinte al asociației), C. A. Rosetti (secretar), Dimitrie Bolintineanu, frații Ion și Dumitru Brătianu, N. Golescu, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, Scarlat Vârnav (casier), Ion Lecca etc[7].

    O altă mare eroare pe care se sprijină această mistificare este faptul că nicio lojă nu ar fi putut să se regularizeze în acea vreme sub numele de l’Athénée des Étrangers (Ateneul Străinilor), din simplul motiv că sub acest nume funcționa deja, încă de la începutul secolului al XIX-lea, o celebră instituție de utilitate publică, dedicată instruirii adulților și consemnată în toate ghidurile turistice ale epocii[8]. Numit inițial Liceul Marbceuf, pentru că la inaugurare, în 1798, funcționase în saloanele hotelului cu același nume de pe strada Foburgului Saint-Honoré, instituția aceasta oferea lecturi publice și cursuri de știință și literatură pentru adulți. Numele i s-a transformat destul de repede în renume, poate și datorită concertelor organizate în grădina de vară (o dată pe lună), dar mai ales balurilor care erau permanente aici (3 baluri pe timpul iernii). Când Hotelul Marbceuf și grădina au fost cedate unor organizatori privați de serbări populare, liceul, care începuse deja să fie denumit al străinilor (Lycée des Étrangers) datorită frecventării lui în special de către străini, s-a mutat la Hotelul Thélusson, pe strada Provence. De aici, pe vremea când Napoléon i-a cedat acest stabiliment cumnatului său Murât, liceul, numit acum ateneu (Athénée des Étrangers), a fost transferat în strada Neuve Saint-Eustache, în Cartierul latin, între Montmartre și Petits Carreaux, acolo unde încă se găsea în anii când Alecsandri, Negri, Cuza sau Ion Ghica ajungeau la Paris.

    Iată de pildă un fragment de pe prospectul Ateneului Străinilor pe anii 1807-1808, scos la imprimeria Sétier, strada Harpe, nr. 94, în copertă cu chenar empire: „L'Athénée des Étrangers offrait des Cours de Sciences, des séances de Littérature connues sous le nom de Veillées des Muses, des Soirées de Musique, de très-beaux Bals, des Journeaux et Ouvrages périodiques...“ Intrarea era pe bază de abonament, prețul fiind 36 franci pe 6 luni, 24 franci/3 luni sau 60 franci/12 luni. Nimic ocult, nimic care să îndreptățească mitul unei loje cu același nume în Parisul dintre cele două Republici.

    Treptat, din L'Athénée des Étrangers nu a mai rămas decât un club de plaisance, dispărând și acesta cu totul la sfârșitul anilor 30.

    „Noi pregătim revoluția în țară, pentru că purtăm plete lungi și cravate de carbonari…“

    Între 1836 și 1839, Alecsandri s-a aflat la studii în Parisul care pregătea dinamitarea ideologică a întregii Europe: misticismul revoluționar. Sau, cum o va spune Lamartine, „noi toți pregătim o istorie cu adânci dimensiuni spirituale în care patria devine locul de înălțare a fiecărui suflet către glorie“. La întoarcerea tânărului Alecsandri în țară, într-o scrisoare către Ion Ghica, „prietenul său imaginar“, Alecsandri îi recunoaște Parisului funcția de athanor occult al tinereții sale, considerându-l mediul în care i s-a sublimat la nivelul constructului personal perceptele de bază ale patriotismului său mistic de mai târziu: „Crescuți amândoi în Franța din copilăria noastră, ne-am despărțit de un an, lung cât un secol; tu ai rămas în Paris, o! fericitule între fericiți! Iar eu m-am întors în Iași, aducând cu mine un mare bagagiu de iluzii și de idei moderne. Adorator fervent a Treimei sfinte și mântuitoare ce reprezintă libertatea, egalitatea și fraternitatea, am reintrat în țară ca un fanatic naiv…“[9]

    Referirea lui Alecsandri la celebra lozincă pe care masoneria i-o datorează lui Lamartine[10] nu poate fi „dovada clară a inițierii lui pariziene“, cum s-au grăbit să o clameze partizanii inițierii sale timpurii. Iar dacă mai adăugăm că în aceeași perioadă (1841), Alecsandri dedica Oda unui tânăr moldovean „către d. De Lamartin“, vom putea vedea în această obsesie lamartiniană cel mult elecția unui model formativ și nu expresionarea unei inițieri oculte. Este aceeași admirație care răzbate și din panegiricul prilejuit de moartea poetului francez, în care Alecsandri recunoaște că făcea vizite private „dulcelui poet al inimilor tinere, eroului poetic al revoluției din 1848“, admițând că „Lamartine are o elocință răpitoare chiar în convorbirile vieții private“[11].

    După exemplul lui Lamartine, care a rămas întreaga sa viață fidel doar independenței sale, admiratorul său moldovean va rămâne aproape întreaga lui viață în afara masoneriei, declarând de aici că este „fericit de a fi rămas cu iubita mea independență“[12] și preocupat doar de „afirmarea românismului în fața lumii“[13].

    Însă chiar dacă nu a venit inițiat de pe malurile Senei, așa cum îndeobște se crede, el trebuie să fi înțeles încă din perioada studiilor sale pariziene că victoria cunoașterii de sine asupra ignoranței de sine, victorie pe care masoneria o aclamă și o mijlocește, a rămas din toate timpurile cea mai frumoasă victorie umană. Tot în Parisul tinereții sale, el a avut de optat între fourierism și carbonarism, cele două căi oculte pe care Parisul mocnind o revoluție planetară le propunea tinerilor „bonjuriști“. Între acestea, Alecsandri a ales-o pe a treia, calea „neangajării active“. Este soluția pe care a ilustrat-o cu exemplul întregii sale vieți și poetul Lamartine, cel care, refuzând orice înregimentare partinică, a reușit mereu să locuiască în epicentrul revoluțiilor și să clameze cu obstinație „sentimentele sale de fraternitate, de libertate, de egalitate, care sunt evanghelia rațiunii umane“[14].

    Spre deosebire de prietenul Ion Ghica, cel care va recunoște că pe la 1835 mergea „regulat“ și „convins“ la seminariile fourieriste ale Masoneriei, Vasile Alecsandri și-a urmat îndeaproape modelul și a adoptat un vehement refuz. Târziu, la vârsta senectuții, și Ghica își va reevalua rătăcirile socialiste numindu-le în Insula Prosta (1885) o „excentricitate“ a tinereții. Cât despre felul cum îl seduseseră pe boierul valah în junețe utopiile egalitariste și despre legăturile acestui „paradis“ cu clarobscurul lojelor, să îl lăsăm pe prietenul lui Alecsandri să ne vorbească: „Dumineca [Teodor Diamant – n.n.] venea regulat de mă lua și mă ducea la conferințele lui Fourier. Era ceva încântător în elocința și poezia ce bătrânul reformator punea în esplicarea cercurilor simpatice; avea atâta putere și dulceață în vorbirea lui, încât peste putință de-a nu captiva auditorul. Ieșeam de la acele conferințe uimit și esaltat, convins pot zice. Îmi părea că mă văd primblându-mă în Câmpii Elizei [...] Era un farmec descrierea frumusețelor, a plăcerilor și a desfătărilor spiritului și ale inimii, în cetatea falansteriană […]

    Nu sunt la îndoială că [Teodor Diamant – n.n.] era inițiat în societățile francmasonice, judecând după intimitatea sa cu doctorul Tavernier, venerabilul lojei din București, din care făceau parte cei mai luminați din tinerii noștri de pe atunci, Grigorie Alexandrescu, Iancu Voinescu și alții“.

    Ce nu știa nici Călinescu

    La revenirea poetului în țară, în anul 1839, o febră masonică cuprinsese Ieșul la vestea că beizadea Grigore Sturza se făcuse farmazon la Stambul. „Farmazon – lămurește boierul Iordache Golescu în Condica limbii rumânești (1832) – se zice o adunare, o soțietate de zidari ce prin taină se chibzuie de ale arșitectoniei, de ale meșteșugului lor. Farmazonie și francmasonerie, adică tainica chibzuire a farmazonilor“. „Farmazonia“ era cuvântul la ordinea zilei, iar coruptela slavă arată că masoneria intrase deja în Moldova pe filieră rusă sau poate poloneză. O dovedesc printre rânduri cele două scrisori păstrate la Arhivele Statului din Iași[15] și datate 1858, aparținând doctorului William Solioms, masonul englez anchetat la Iași împreună cu destinatarul lor, polonezul Tokarski și cu un alt polonez Wirzbicki, fost colonel în armata otomană (sub numele de Murat Bey), pentru a fi complotat aducerea la tron a beizadelei Grigore Sturza, neresemnatul învins al lui Alecsandri și Cuza.

    Să revenim însă la anul 1839, când Francmasoneria lua avânt în Balcani. E anul în care, cu acceptul tacit al Marelui Vizir, Pașa Mustafa Reșit, el însuși inițiat la Londra în vremea cât fusese ambasador al Înaltei Porți, masoneria engleză se regularizează în Imperiul Otoman prin munca tenace a ambasadorilor Marii Britanii.

    În Moldova, singura lojă autohtonă, La Moldavie, era mai mult formată din străini, iar o afirmație a unui personaj al lui Alecsandri dintr-o piesă scrisă la 1840, cum că masoneria era aici „o societate pe care nu o cunosc decât din auz și care nici nu se află pe la noi“, trebuie luată ca atare, chiar dacă ea este făcută în contextul unei opere bufe. Este vorba despre farsa Farmazonul din Hârlau, prima piesă pusă în scenă de Vasile Alecsandri, în care autorul, proaspăt sosit de la Paris, s-a simțit dator să răspundă unei curiozități cu proporții de masă: ce este, mon cher, farmazonia?

    Subintitulată „comedie în trii acte, prelucrată de A*** V***“, piesa nu a fost niciodată considerată de autor o „piesă originală“, cum greșit o califică T. Burada în Istoria teatrului în Moldova [16], dovadă stă și faptul că Alecsandri nu a inclus-o în ediția operelor sale complete. Ea a fost considerată și de G. Călinescu drept o adaptare liberă după un neidentificat „model străin“[17].

    Model pe care noi l-am localizat într-o piesă de commedia dell’arte, extrem de populară la începutul secolului al XIX-lea, intitulată Arlequin franc-maçon, piesă menționată și în Annales dramatiques ou dictionnaire général des théâtres, Paris, Babault, 1808, vol. 1, p. 341-345. Pantomima aceasta a avut în epocă un succes răsunător, Analele dramatice vorbind chiar de 37 de reprezentații fără întrerupere! Oricum, rămâne de domeniul evidențelor faptul ea că a dat naștere la nenumărate prelucrări de scenă, Arlequin franc-maçon fiind semnalată astfel, ca piesă dramatică, până târziu, la începutul secolului al XX-lea[18].

    Într-o scurtă paralelă, să observăm că dincolo de amănunte redundante și de schimbări incoerente de decor, Arlequin franc-maçon are un nucleu dramatic identic cu piesa lui Alecsandri. Astfel, precum în adaptarea lui Alecsandri, intriga e dată de dragostea dintre un artist, Arlequin, și fiica unui evreu bogat, pe nume Colombine. Arlequin lucrează în casa evreului, precum pictorul Leonil în casa slugerului Gînganu, și, îndrăgostit de fiica protectorului său, face, precum Leonil, tot ce este posibil ca aceasta să nu se mărite cu olandezul („nepotul din Hârlău“, la Alecsandri) pe care și-l dorește tatăl de ginere și care vine să o pețească pe frumoasa Colombine-Aglăița. Alte numeroase similitudini completează și la nivel de amănunt preluările lui Alecsandri. Așa de pildă, scena liminară, în care „tânărul zugrav“ Leonil face portretul „duducăi Aglăița“, consună flagrant cu debutul pantomimei, în care trei personaje compun o figură ce trimite la Adam Kadmon și la știința masoneriei operative: capul compozit, brațele în stil corintic, trunchiul ionic, coapsele dorice și picioarele toscane. Alecsandri nu uită nici fantoma lui Hiram pe care o adaptează și o pune să umble ca „stahia pivniții“ la momentul inițierii „mirelui de la Hârlău“, cel care ținea morțiș „a face parte din cinstita societate a farmazonilor“.

    Dincolo de toate aceste preluări, rămân interesante pentru noi câteva elemente inițiatice disimulate în corpusul farsei lui Alecsandri și care nu se regăsesc în piesa luată de model. Ele denotă interesul lui Alecsandri față de masonerie și chiar o cunoaștere de visu a ritualului masonic. Cunoaștere posibilă la orice vizitator în lojă, care se putea astfel familiariza direct cu ritualul fixat încă din 1829 de circulara Supremului Consiliu al Francmasoneriei Franceze[19].

    Iată de pildă, câteva stereotipuri și simboluri inițiatice introduse de Alecsandri în „țeremonia de primire“ jucată în pivnița întunecoasă: „mormântul“, „scara“, scoaterea papucului, „întrebările cuvenite“, legarea la ochi, „semnul tainic“, despuierea de metale, „focurile iadului care au să te împregiure“, călătoria „pe celălalt tărâm“... Sunt acestea, repetăm, elemente superficiale de ortodoxie masonică, ele nu pot constitui dovada peremptorie a unei inițieri pariziene la Alecsandri, cel mult satisfacerea unei curiozități.

    Departe de a fi o critică la adresa masoneriei, cum îndeobște e percepută astăzi, piesa Farmazonul din Hârlău pare mai degrabă un raspuns satiric la pretențiile inițiatice ale beizadelei Grigore Sturza. Căci, să nu uităm, , Alecsandri este opozantul pe viață al familiei Sturza și autor al celebrei Protestație în numele Moldovei, a omenirii și a lui Dumnezeu (1848): „Fraților români din toată România! Vă chem să fiți marturi la nelegiuirile guvernului prințului Moldovei, Mihail Sturza, carele de patrusprezece ani s-au arătat prin toate faptele sale dușmanul cel mai aprig al nației noastre!...“[20]

    În paranteză fie spus, este perfect plauzibil ca prințul Sturza să fi devenit într-adevăr „farmazon“ la Istanbul pe când acesta își făcea stagiul în armata otomană, ca general, sub numele de Muklis Pașa. În acest caz, piesa lui Alecsandri poate fi semnul contondent al unor lupte de culise duse într masoneriile franceză și engleză pentru câștigarea sferelor de influență în Principate, iar apartenența familiei Sturza la masoneria de rit englez să fi fost principala cauză a farsei lui Alecsandri, apropiat masoneriei franceze, adevărata câștigătoare a boicotării accederii la tron a familiei Sturza.

    La această concluzie concură și semiotica numelui Pestriț, altfel un nume ciudat și fără vreo aderență la text, pe care îl poartă personajul căruia i se joaca toată această farsă a inițierii. El nu e pus întâmplător de Alecsandri, și poate că îl disimulează aici pe cel de Sturza, știindu-se că penajul sturzului (Turdus philomelos) este pestriț! Oricum, pentru noi, farsa Farmazonul din Hârlău rămâne încă o dată apologia locului de pe margine, a unei „neimplicări active“ de tip lamartinist, poziție ilustrată în piesă de personajul principal Leonil, cel care îl disimulează pe Alecsandri însuși (numele fiind o trimitere la Basil Alecsandri). Fire de artist, amorezul Leonil este singurul din piesă care se recunoaște un profan în ale „farmazoniei“. În opoziție cu el este Titirez, boemul farseur prin prisma căruia „cinstita companie farmazonească“ apare penibil de vulgarizantă, în ea putând intra oricine, de la sans-culotte până la fanariot!

    Retras în liniștea conacului de la Mircești, autorul a privit detașat întreaga lui viață, asemeni personajului său Leonil, jocurile de culise ale Masoneriei, ieșind la rampă doar atunci când simțea el că prietenii intrați în societatea farmazonească „nu fac jurământ de patriotism“...

    „...dac-ai vrea să mă consideri ca pe un rabin...“

    În 1855, „partida națională“ va deschide o lojă la Iași, regularizată în 1856, ca o continuare ieșeană a lojei bruxelleze L’Etoile du Danube - întemeiată la 1853 de „frații farmazoni“ refugiați din Parisul loviturii de stat napoleoniene din 1852. Loja ieșeană va stipendia și apariția unei publicații cu același nume, condusă de Kogălniceanu, în care Alecsandri publică Hora unirii (1857). „Iarba rea din holde piară“ rămâne versul în care se ascunde ideologia românismului practicat de această lojă uneori cu tonuri belicoase. Loja va bloca accesul la tron al lui Grigore Sturza pe motiv că nu e român și că „ocupă locul unui reprezentant al națiunii române [în Adunarea Ad-hoc – n.n.]“[21]. La recomandarea lojei omonime din București, Venerabilul lojei ieșene a fost ales Costache Negri, mason în ambele loje, care a reprezentat și din această calitate Moldova la conferințele preliminare de la Viena (1855), acolo unde, cu ajutorul reprezentantul Franței la masa tratativelor, baronul de Bourqueney, va pune în discuție în mod oficial problema Unirii Principatelor.

    Lui Costache Negri nu-i datorăm doar „toate actele mari săvîrșite în istoria modernă a românilor“, cum o va spune Eminescu, ci și trecerea (pasageră, totuși!) lui Alecsandri printre coloanele unei loje. Astfel, în anul 1857, „partida națională“ pune în discuție elecția unui candidat la tronul Moldovei dintre boierii „de țară“, candidatură care să bareze accesul la tron al lui Grigore Sturza, fanariotul susținut de „un număr destul de mare de fanatici“, cum o va spune alarmat Alecsandri într-o scrisoare. Când Negri l-a propus pe Alecsandri, opozantul perpetuu al familiei Sturza, antiunionistă și conservatoare, s-a obiectat că poetul nu ar fi francmason. Imediat, în același an (1857), Alecsandri este ridicat la gradul de maestru și candidatura lui este anunțată în mod oficial. Acceptul lui Alecsandri trebuie pus în legătură și cu modelul Lamartine, poetul francez candidând el însuși la președenția celei de-a doua Republici franceze. Tabăra adversă s-a repliat însă imediat și a răspândit zvonul că Alecsandri este „amicul evreilor“ și că ar avea un bunic evreu. Zvonul, mortal pentru orice partidă naționalistă a divizat partidul lui Alecsandri în mai multe facțiuni cu tot atâția candidați. Văzând că „ambiția a mușcat de inimă pe unii dintre noi și ne-a făcut să uităm interesele țării“, Alecsandri renunță intempestiv la candidatură în favoarea lui Negri. Obedient jurământului masonic, deși întrunea adeziunea majorității, acesta din urmă și-a retras și el candidatura în favoarea fratelui Cuza, o soluție pe care loja omonimă din București o agrea și o susținea.

    Și astfel, în ianuarie 1859, masonii au înfăptuit Unirea...

    Alecsandri însă va prefera crengii de salcâm din lojă, pădurea lui de salcâm de pe malul Siretului, de la Mircești, căci meteorica lui trecere prin masonerie va avea ca efect, în plan personal, doar o mai vehementă retrage în solitudinea-i orgolioasă, acolo de unde va continua să dea sfaturi, exemple de altruism și probe de patriotism, exemplificând încă o dată ideea că poeții și eroii sunt peste tot la fel, doar că cei din urmă experimentează visul celor dintâi.

    Radu Cernătescu
    12 august 2008

    [1] v. D. A. Lăzărescu, Românii în francmasoneria universală, București, 1997.

    [2] cf. R. Comănescu și Em. M. Dobrescu, Istoriei Francmasoneriei (926-1960), Ed. Tempus, București, p. 242.

    [3] cf. M. Shapira, Scrisoarea către Il. Fr. Claudiu Ionescu, în „Revista Forum Masonic“ nr. 20/6005.

    [4] v. D. Ligou, Le complot de liberté-égalité, p. 41.

    [5] A. de Lamartine, Trois mois au pouvoir, p. 96.

    [6] apud Marie-Claude Jeannet, Lamartine et la franc-maçonnerie mâconnaise, în „Société d'études mâconnaises“,Mâcon, Caliprint, 2002, p. 28.

    [7] v. I. Ghica, Scrisori către V. Alecsandri, în ed. Buc. Editura Fundației Culturale Române, 1997, Cap. Nicu Bălcescu.

    [8] v. Guide des voyageurs en France, par Mr. Reichard, ed a 8-a, Weimar, 1818, p. 77.

    [9] Scrisoare către un prieten imaginar (I), în V. Alecsandri, Cele mai frumoase scrisori, București, 1972, p. 3.

    [10] „Liberté, Égalité, Fraternité“ a fost adoptată oficial ca deviză a MOF la 13 aprile 1849, după ce „profanul de geniu“ A. de Lamartine o declarase în 1848 ca fiind deviza „din toate timpurile“ a acestui Ordin.

    [11] cf. V. Alecsandri, Lamartine (1869), în „Op. IV“,, Chișinău, Hyperion, 1992, p. 402 et 603.

    [12] Lettre à Jean Alecsandri (Jassy, 20 Janvier 1859), în V. Alecsandri, Cele mai frumoase scrisori, Buc. 1972, p. 103.

    [13] Scrisoare către un prieten imaginar (1858), idem, p. 95.

    [14] A. de Lamartine, loc. cit.

    [15] Sub cotele mss. 435 f. 563-564, f. 564 și f. 567.

    [16] T. T. Burada, Istoria teatrului în Moldova, vol. I, Iași, 1915, p. 229.

    [17] v. G. Călinescu, Istoria literaturii române, p. 273.

    [18] v. A. Lantoine, Les francs-maçons au théâtre, avec un essai de bibliographie du théâtre maçonnique, Paris, 1919.

    [19] cf. Rituel des trois premiers degrés symboliques de la Franc-Maçonnerie, Bibliothèque Nationale de France, cota FM 496. Pentru documentare, Alecsandri mai avea la îndemână și lucrările lui L. Guillemin de Saint-Victor, Recueil precieux de la Maconnerie adonhiramite, contenant les cathéchismes des quatres premieres grades, enrichi d’une infinité de demandes et de réponses symboliques, de l’explication des emblèmes etc., Philadelphie, Philarethe, 1781; Richard Carlisle, Manual of Freemasonry, 1825, care încă rămâne cea mai completă ilustrare a ritualului masonic, sau lucrarea în limba germană a lui Joachim Christoph Bode, Ritual der Verbresserten Freimaurerei, enthaltend die Ceremonien bey der Aufnahme (1788).

    [20] V. Alecsandri, Protestație în numele Moldovei, a omenirii și a lui Dumnezeu, în „Op. IV“, p. 541.

    [21] Lettre à Jean Alecsandri, în V. Alecsandri, Cele mai frumoase scrisori, Buc. 1972, p. 100.

    Nota: Studiu publicat în http://radu-cernatescu.blogspot.com/ , prin grija lui Daniel Stuparu, si republicat în Asymetria cu acordul autorului.
    Associated Topics

    Noduri si retele


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 8

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.35 Seconds