|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 18 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
Polemici: Isabela Vasiliu-Scraba. Indicii de manipulare în eseistica lui Ion Papuc Scris la Wednesday, February 04 @ 09:09:24 CET de catre asymetria |
Una dintre formele de bază ale manipulării mediatice folosește cu predilecție
confuze date istorice. “Ceața neștiinței a ceea ce este istoria” îi păruse lui
Horia Stamatu definitorie pentru ziaristica occidentală de după cel de-al
doilea război mondial. Mediatizarea unei atare neștiințe, “dirijată de
interese pe care majoritatea cititorilor le ignoră” (Horia Stamatu, Punta
Europea, enero 1956, nr.1, pp. 9-21), nu poate fi subsumată
conceptului de propagandă. Nici de dreapta, nici de stânga. Intrucât
manipularea mediatică face corp comun cu ceea ce s-a numit război
atipic, tinzând către inocularea unor atitudini si dispoziții mintale.
Isabela Vasiliu-Scraba Indicii de manipulare în eseistica unui fost discipol al lui Noica: dl Ion Papuc Una dintre formele de bază ale manipulării mediatice folosește cu predilecție confuze date istorice. “Ceața neștiinței a ceea ce este istoria” îi păruse lui Horia Stamatu definitorie pentru ziaristica occidentală de după cel de-al doilea război mondial. Mediatizarea unei atare neștiințe, “dirijată de interese pe care majoritatea cititorilor le ignoră” (Horia Stamatu, Punta Europea, enero 1956, nr.1, pp. 9-21), nu poate fi subsumată conceptului de propagandă. Nici de dreapta, nici de stânga. Intrucât manipularea mediatică face corp comun cu ceea ce s-a numit război atipic, tinzând către inocularea unor atitudini si dispoziții mintale. Atunci când Andrei Pleșu s-a arătat îngrozit(1) de revista Bunavestire unde semnătura lui Constantin Noica apărea alături de semnăturile lui Radu Gyr si Horia Stamatu, directorul Institutului “I.P. Culianu” (IHR-acad) nu făcea propagandă de stânga. Cu toate acestea, în războiul imagologic declanșat imediat după 1990, figura binecunoscută telespectatorilor români juca un rol asumat decenii la rîndul de ideologii comuniști care se tot făceau că uită date istorice despre ciuntirea bolșevică, maghiară si bulgară a României din vara anului 1940. Spre a impresiona cât mai mult subconștientul privitorilor, în filmul TV despre Constantin Noica, difuzat pe 16 ian. 2009, fostul ministru al culturii post-decembriste a dramatizat cât a putut ceața neștiinței împrăștiată de dubioasele scrieri despre anii treizeci ale turnătorului Zigu Ornea care l-a băgat pe Noica în pușcărie (2). Nici Ion Papuc nu s-a încurcat să amintească de ororile acelui an “apocaliptic”, nici Papuc (în felul lui, si el cândva discipol al lui Noica) nu și-a pierdut vremea să menționeze încălcarea granițelor Țării (urmate de masive deportări si masacre), atunci când (într-un context nefericit ales, v. Scriitorul de filozofie, 2008, p. 108) a insinuat că românii ar fi fost, vezi Doamne, “vinovați” de a fi pornit la luptă cu rușii cotropitori, stârnind mai apoi “puhoaiele asiatice să se reverse asupra noastră cu ciuma lor roșie” (Ion Papuc, op. cit.). In războiul secret care a luat locul propagandei, numit război atipic pentru că se bazează pe manipularea psiho-socială cu armele aparatului informațional, accentul nu cade pe informația directă (ce poate fi supusă unui filtru de cei care si-au pastrat capacitatea de discernământ) ci pe insinuarea ce crează în subiectul supus manipulării impresia că ideile pe care le vehiculează nu-i vin dinafară ci dinăuntrul său. Repetarea la modul inconștient a celor programate a fi răspândite cu pierderea sursei din care provin e însoțită de iluzia pregnantă că ar fi la mijloc produse ale propriei gândiri. Condiția optimei derulări a războiului atipic presupune controlul cât mai deplin asupra mijloacelor de comunicare, asezonat cu insinuarea convingerii colective că mijloacele controlate ar fi singurele “de încredere”, unicele “performante”, cele mai “obiective” si de departe cele mai “selecte” prin profesioniștii fără egal de care dispun. In fapt, când centrul de putere agresoare deține cu mână forte controlul mass-mediei, el poate insinua orice convingeri, dificultăți în inocularea mentalităților dorite de agresor apărând numai în cazuri izolate și cu totul excepționale. Lucrurile apar clare în cazul inoculării “rușinii de a fi român”, servită de toți tuturor. Fiind o manipulare la nivelul inconștientului colectiv, oamenii sînt puși în imposibilitatea de a decela agresiunea informațională. A fost suficientă inocularea post-decembristă a sloganului repetat cu cele mai mărunte prilejuri: “ca la noi la nimeni” pentru ca automatismul rapidei (si niciodată argumentatei) generalizării de tipul “noi, românii” să se fixeze cu fermitate în mentalul agresat permanent în această privință. Un rol hotărâtor l-a deținut și inocularea ideii de “hoție la români” repetată la nesfârșit pe micul ecran, în jurnale, pe internet și chiar printr-un titlu de carte pusă foarte la vedere. Prelucrată artistic, ideea că românul este din născare hoț si infractor a primit mai nou înfățișarea unei reclame pentru agenți de pază, spre a fi difuzată obsesional pe unde radio. Despre “rușinea de a fi român”, lansată înainte de 1990 de comuniștii internaționaliști din tabăra lui Crohmălniceanu sub pretextul combaterii comuniștilor naționaliști, Ion Papuc dă oarecare lămuriri în cartea Cu fața spre trecut(2005), fără a conștientiza faptul că mijlocește o manipulare, preluînd neschimbat pretextul comuniștilor internaționaliști. După ce subliniază (pe urmele lui Liiceanu) existența unei imense iubiri în actul denigrării neamului într-o franceză splendidă (p.157), Papuc laudă curajul lui Pleșu care invocase “rușinea de a fi român” împotriva “patriotismului perdant al ceaușismului” (Cu fața spre trecut, p.158). La capitolul Nae Ionescu și Emil Cioran (publicat prin anul 2000 în rev. Convorbiri literare) am arătat netemeinicia celor care preiau raționamentul naeionescian (“acel care-l înjură pe Dumnezeu e mai aproape de mântuire decât cel care trăiește în negarea lui Dumnezeu”) și-l aplică chinuitului Cioran suduitor de Țara (v. Isabela Vasiliu-Scraba, In labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: P. Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, M. Vulcănescu și V. Băncilă, 2000, pp. 50-51). Observațiile noastre nu au avut nici un ecou, întrucât practica citării din Cioran pentru argumentarea “rușinii de a fi român” a reprezentat până la sațietate piesa cheie a manipulării post-decembriste. In volumul său din 2005, eminentul eseist nu ezită să-l cerceteze si pe Eminescu, să-l ia cu de-amănuntul, să-l citeze ca pe o sursă de primă mână a exihibării rușinii de a fi român într-o lume a patriotismului de paradă, cu buna speranță că-l apără pe neajutoratul Andrei Pleșu (care i-a părut nedreptățit prin truncherea articolului publicat în revista Secolul XX unde trona la loc vizibil “rușinea de a fi român”). Din păcate, nobilele sale intenții n-au avut alt rezultat decât acela de-a perpetua manipularea în sensul dinainte prestabilit, cum se vede și în cartea din 2008. Ca toți cei programați a-l invoca pe Emil Cioran spre a arăta că poporul român e diferit de toate celelalte popoare între care se singularizează doar prin trăsături negative, Ion Papuc preia un fragment care începe cu “într-o țară de slugi” (Scriitorul de filosofie, p.112), dintr-un text citit la Radio de Emil Cioran pe 27 noiembrie 1940. Ruptă de contextul cioranian, ideea cu “țara de slugi” a fost dezvoltată de Patapievici în felurite chipuri (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topografie a prezentului, 2003, pp. 51-54), toate pe placul deținătorilor principalelor mjloace de propagare în massă a productelor așa numiților lideri de opinie. Căci nimeni nu poate nega acestă calitate de căpătâi a redesemnatului director ICR. In ce ne privește, citatul l-am scos și l-am trunchiat din eseul Legionarii, inițial publicat în revista Convorbiri literare (febr. 2008) drept recenzie la o carte-eveniment, Noica și Mișcarea Legionară, scoasă de Editura lui Liiceanu și scrisă de Sorin Lavric “cu remarcabilă inteligență, documentat, viu, dramatic adesea” (Ion Papuc, Scriitorul de filozofie, p.100), dar, adăugăm noi, cu pretenții științifice anulate din start din cauza neclarității induse de termeni satanizati mai bine de jumătate de secol, si a vigilentei cenzurări încă în uz, mutilarea istoriei românilor fiind evidentă și în filmul lui Liiceanu și Pleșu despre C-tin Noica difuzat pe TVR-Cultural în 16 ian. 2009. După atâția ani de la asasinarea unui Petru Culianu ce punea pe seama KGB-ului evenimentele din dec.1989, Ion Papuc, fără a da semne că este conștient de efectul manipulării la care a fost supus, inoculează cititorului ideea nimicniciei noastre din decembrie 1989. El consemnează că noi românii nefiind “vrednici să ne descotorosim noi înșine de ideologia roșie, a trebuit să intervină ei”, cei care trăgeau sforile pentru ca noi să fim eliberați din totalitarism (Scriitorul de filosofie, p.192). Generalizând automat cu “noi românii”, Ion Papuc nu ezită a pune pe tapet și ideea mult agitată mediatic a așa-zisului antisemitism românesc: “pentru că noi toți am avut, și din păcate mai avem încă… pusee de xenofobie” (Cu fața spre trecut, 2005, p.500). Ion Varlam observa cu justețe că propaganda de stânga a pus pe seama naționalismului, simplu aspect accesoriu al hitlerismului, toate fărădelegile prin care rasismul german anti-semit nu s-a deosebit prin nimic de totalitarismul comunist de extracție rusească (3): “prigoana politică, teroarea ideologică, generalizarea torturii si exterminarea în masă”. Din cercetările lui Cicerone Ionițoiu aflăm că mercenarii ocupantului sovietic au ucis în România cca. 200000 (douăsutedemii) de deținuți politici prin torturarea sistematică a oamenilor ajunși piele și os acuzați a fi “bandiți legionari” (Mircea Vulcănescu, George Brătianu, Costache Oprișan, Traian Brăileanu, Vasile Voiculescu, decedat în urma torturilor la scurt timp după grațiere etc.). Totalul românilor închiși în două zeci de ani pe diferite termene, în timpurile de “pace” care-au urmat Yaltei se pare că a fost de cca. 2 milioane de oameni (v. Românii în știința și în cultura occidentală, Ed. Davis, 1992. p.207). Intr-un articol din rev. Convorbiri literare (nov. 2008) Ion Papuc definea propaganda de dreapta din Regatul României prin accentul pus pe latura naționalismului organic postulat de N. Iorga, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu(4), etc. Cu exemple alese magistral din poezia lui Aron Cotruș, Horia Stamatu, Mircea Vulcănescu, etc, eseistul sublinia excelența estetică a produselor propagandei de dreapta în comparație cu producțiile caricaturii de naționalism dinainte de 1989. La un moment dat el stăruie asupra unei poezii axată pe o tragedie întâmplată aevea, un fapt istoric distilat într-o creație poetică a lui Horia Stamatu pe care Ion Papuc are capacitatea de a o înțelege și a o prezenta într-o perfectă adecvare a formei poetice cu conținutul ideatic nedesprins de poezia religioasă pe care autorul avea s-o scrie în exil. Si totuși, când a compus versurile Acatistului, nici Horia Stamatu (autorul) și nici poetul matematician care punea Acatistul lui Moța și Marin printre capodoperele poeziei românești, nu au avut în minte finalitatea vreunei propagande politice. Cum nici Ion Papuc nu a scris vreunul dintre remarcabilele sale eseuri ca să facă manipulare post-decembristă. Note:
|
|
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |