Who's Online
Exista in mod curent, 134 gazda(e) si 0 membri online.
Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
Languages
Select Interface Language:
|
|  |
Eseuri: Dan CULCER: Réflexions sur la Révolution conservatrice, le droit d
Réflexions sur la Révolution conservatrice, le droit des minorités et l’âme européenne. Entre Bainville et Feinberg
Introduction La pensée politique européenne du XXe siècle s’est souvent structurée autour de tensions irréductibles, non entre des doctrines abstraites, mais entre des figures incarnant des visions du monde antagoniques. Parmi celles-ci, Jacques Bainville et Nathan Feinberg représentent deux pôles paradigmatiquement opposés : le premier, historien monarchiste français, ancré dans la mémoire nationale et la défense d’un ordre historique continu ; le second, juriste juif internationaliste, engagé dans la promotion du droit des minorités et l’édification d’un ordre juridique transnational. Tous deux réagissent à l’effondrement de l’ordre ancien et à la crise de la souveraineté engendrée par les guerres mondiales, mais leurs réponses trahissent des ancrages culturels, spirituels et politiques divergents. Tandis que Bainville redoute l’érosion des identités collectives sous l’effet de l’universalisme démocratique, Feinberg perçoit dans l’universalisation du droit une promesse de justice pour les peuples minoritaires.
Ce double regard, que l’on pourrait croire inconciliable, peut néanmoins être saisi comme le terme d’une dialectique révélatrice des dilemmes contemporains : tradition ou émancipation, souveraineté ou pluralisme, fidélité à l’histoire ou ouverture à l’altérité. C’est dans cet espace de tension féconde que s’inscrit le présent essai. En confrontant les pensées apparemment antagonistes de Bainville et Feinberg, il ne s’agit pas de trancher, mais d’éclairer les lignes de force qui traversent la conscience européenne moderne, partagée entre la mémoire d’un ordre perdu et la quête d’un nouvel équilibre juridico-politique.
I. Jacques Bainville : le chant funèbre de la souveraineté historique Jacques Bainville fut à la fois le chroniqueur lucide d’un passé magnifié et le prophète inquiet d’un avenir désagrégé. Historien monarchiste, il voyait dans la Révolution française moins une émancipation qu’une rupture traumatique, un effondrement de l’ordre naturel et hiérarchique. À ses yeux, la démocratie moderne, en s’arrogeant le monopole de la légitimité, affaiblit les structures organiques du pouvoir et livre la nation à l’instabilité chronique. Il dénonçait la logique universaliste, fruit des Lumières, comme un dissolvant des identités particulières.
Sa pensée s’inscrit dans une critique de la modernité politique qui rejoint celle d’Ortega y Gasset, notamment dans La Révolte des masses. Tous deux redoutent la montée de l’homme moyen, l’érosion des élites, la perte du sens de l’autorité. Pour Bainville, la souveraineté n’est pas un principe abstrait : elle est le fruit d’un lent processus historique, enraciné dans la continuité dynastique, les coutumes et les frontières héritées. L’ignorer, c’est risquer la répétition tragique de l’histoire. Il écrivait avec gravité : « Ceux qui ignorent le passé seront trahis par l’avenir. »
II. Nathan Feinberg : le droit comme rempart de la dignité minoritaire Face à cette vision empreinte de pessimisme et de repli, Nathan Feinberg incarne une confiance nouvelle dans les vertus du droit international. Juriste engagé, professeur à l’Université hébraïque de Jérusalem, acteur des grandes conférences intergouvernementales de l’entre-deux-guerres, il milite pour l’institutionnalisation des droits des minorités. Dans son ouvrage La protection internationale des minorités, il affirme : « La minorité n’est pas une anomalie, mais une expression légitime du pluralisme. »
Pour Feinberg, l’État-nation n’est pas une fin en soi, mais un cadre évolutif devant s’ouvrir à des exigences supérieures de justice. Il considère que la paix mondiale ne peut se fonder sur l’homogénéité imposée, mais sur la reconnaissance du multiple et la garantie juridique de l’altérité. Ce qui, pour Bainville, relevait d’un symptôme de fragmentation devient, chez Feinberg, un principe de civilisation. Le droit n’est pas un luxe moral, mais une digue contre la barbarie.
La démarche de Feinberg peut être lue, à la lumière du Siècle juif de Iouri Slezkine, comme l’expression d’un projet de légitimation universelle d’un peuple minoritaire en quête d’émancipation nationale. Slezkine décrit le passage de certains groupes juifs, historiquement diasporiques et intermédiaires, vers un rôle central dans les projets modernisateurs de l’Europe et du monde. Le droit international devient alors non seulement un outil juridique, mais un vecteur de transmutation identitaire : faire de la minorité un sujet politique à part entière, voire un fondateur légitime d’État. Ainsi, la lecture géopolitique du judaïsme opérée par Feinberg – parfois en tension avec la lecture religieuse – participe d’une révolution silencieuse, où le droit remplace la tradition comme fondement de la légitimité.
III. Deux conservatismes en miroir : mémoire contre utopie ? Il serait erroné de lire cette opposition comme un simple affrontement idéologique. Tous deux réagissent à une même crise : celle d’une Europe brisée, déchirée entre impérialismes et aspirations démocratiques, tour à tour tentée par l’anarchie révolutionnaire et le repli autoritaire. Bainville craint l’atomisation politique, Feinberg redoute l’uniformité totalitaire. Tous deux sont, en un sens, des conservateurs – mais porteurs de conservatismes opposés. L’un cherche à préserver la continuité nationale, l’autre à garantir la diversité au sein d’un ordre juridique mondial.
Cette dialectique trouve des résonances chez Ernst Jünger, Julius Evola, Miguel de Unamuno ou G.K. Chesterton. Jünger, dans Le Travailleur, perçoit la modernité comme militarisation de la vie et absorption de l’individu dans le collectif technique. Evola rejette le nivellement démocratique pour prôner une hiérarchie spirituelle. Unamuno hésite entre foi et doute, tandis que Chesterton défend la sagesse populaire contre les abstractions technocratiques. Tous, à leur manière, cherchent une issue à la crise de sens.
IV. Héritages croisés : une leçon pour l’Europe d’aujourd’hui
La pensée de Feinberg, longtemps marginale, connaît aujourd’hui une résurgence. À l’heure des droits humains globaux, des migrations massives et de la crise des souverainetés classiques, sa revendication d’une protection structurelle des minorités redevient centrale. Mais cette perspective bute sur un paradoxe : comment universaliser les droits sans effacer les enracinements ? Comment protéger la diversité sans céder à l’éclatement communautaire ?
Relire la confrontation Bainville/Feinberg à la lumière des débats contemporains – sur l’Union européenne, l’ONU, la Cour pénale internationale – permet de saisir la complexité du moment présent. Il ne s’agit plus d’opter entre souverainisme et cosmopolitisme, mais de penser leur articulation. Peut-on encore conjuguer la fidélité à la mémoire avec la justice pour l’altérité ? Peut-on affirmer un pluralisme ordonné sans sombrer dans le relativisme identitaire ?
Conclusion : une synthèse à construire Bainville et Feinberg, loin de s’annuler, s’interpellent. Le premier avertit des dérives de l’abstraction et de l’oubli des racines ; le second rappelle que l’histoire ne justifie pas l’injustice. Ensemble, ils forment les deux pôles d’un questionnement fondamental pour l’Europe : comment faire droit au passé sans trahir le présent ? Comment ouvrir l’universel sans dissoudre le particulier ?
Ce dialogue, plus que jamais, reste à approfondir. Entre mémoire et espérance, autorité et justice, identité et ouverture, l’Europe ne pourra se reconstruire qu’en repensant à nouveaux frais cette tension fondatrice.
|
Scris de asymetria on Friday, June 27 @ 23:19:10 CEST (17 citiri)
Citeste mai mult... | Scor: 0 |
Eseuri: Dan CULCER. Reflectii asupra Revolutiei conservatoare, a dreptului minoritarilor
Reflecții asupra Revoluției conservatoare, a dreptului
minorităților și a sufletului european
Introducere Gândirea politică europeană a secolului XX s-a cristalizat în jurul unor opoziții fondatoare, nu doar între abstracțiuni ideologice, ci între figuri care întruchipează viziuni asupra lumii aparent ireconciliabile – și totuși ciudat de complementare. Jacques Bainville și Nathan Feinberg sunt doi poli emblematici ai acestei tensiuni. Primul, istoric monarhist francez, ancorat în memoria națională și obsedat de continuitatea istorică; cel de-al doilea, jurist evreu internaționalist, apărător fervent al drepturilor minorităților și promotor al unui drept supranațional. Unul concepe suveranitatea ca rod al unei moșteniri organice, lente, celălalt ca un cadru ce trebuie depășit în numele demnității umane. Amândoi răspund, fiecare în felul său, prăbușirii ordinii vechi provocate de războaiele mondiale, citind în acestea fie necesitatea unei întoarceri la tradiție, fie urgența unei protecții universale a celor vulnerabili.
Dar mai mult decât un simplu conflict doctrinar, această confruntare conturează un veritabil dilema spirituală europeană: cum poate fi împăcată fidelitatea față de moșteniri cu deschiderea către alteritate? Cum pot fi apărate popoarele fără a sacrifica persoanele? Nu este vorba doar despre istoria ideilor, ci despre însăși devenirea Europei, împărțită între memorie și justiție, între înrădăcinare și pluralism, între continuitate și reparație. Această tensiune, departe de a fi sterilă, poate deveni fecundă – cu condiția de a fi gândită până la capăt. Prezentul eseu își propune să exploreze acest dialog implicit între Bainville și Feinberg, nu pentru a-i reconcilia artificial, ci pentru a scoate la iveală liniile de forță ale unei întrebări încă vii.
I. Jacques Bainville: cântul funebru al suveranității istorice Jacques Bainville a fost în același timp cronicarul lucid al unui trecut idealizat și profetul îngrijorat al unui viitor dezagregat. Istoric monarhist, vedea în Revoluția franceză mai puțin o emancipare, cât o ruptură traumatică, o prăbușire a ordinii naturale și ierarhice. În ochii lui, democrația modernă, arogându-și monopolul legitimității, a slăbit structurile organice ale puterii și a aruncat națiunea într-o instabilitate cronică. Denunța logica universalistă, născută din Iluminism, ca un solvent al identităților particulare.
Gândirea sa se înscrie într-o critică profundă a modernității politice, apropiată de cea a lui Ortega y Gasset în Revolta maselor. Amândoi se tem de ascensiunea omului mediu, de dispariția elitelor, de pierderea sensului autorității și al ierarhiei naturale. Pentru Bainville, suveranitatea nu este o abstracție juridică, ci o construcție lentă și răbdătoare, rod al unei maturizări istorice, dinastice și teritoriale. Istoria are aici rolul unui dascăl sever. A uita această moștenire înseamnă a risca repetarea greșelilor trecutului. După cum scria cu gravitate: „Cei care ignoră trecutul vor fi trădați de viitor.”
II. Nathan Feinberg: dreptul ca bastion al demnității minoritare Această viziune pesimistă este contrabalansată de elanul prometeic al lui Nathan Feinberg, jurist evreu angajat în marile dezbateri internaționale ale perioadei interbelice. Profesor la Universitatea Ebraică din Ierusalim, observator atent al mutațiilor din domeniul dreptului, el militează pentru instituționalizarea protecției minorităților în cadrul unui sistem juridic supranațional. În lucrarea sa Protecția internațională a minorităților, afirmă: „Minoritatea nu este o anomalie, ci o expresie legitimă a pluralismului.”
Pentru Feinberg, statul-națiune nu poate fi măsura supremă a justiției. Acesta trebuie să se integreze într-o arhitectură normativă mai vastă, ghidată de principiile dreptului și de exigențele conștiinței umane. Ceea ce Bainville percepea ca fragmentare, Feinberg interpretează ca o complexitate constitutivă a umanității. Unul vede în unitatea politică o garanție a stabilității, celălalt bănuiește în ea un germen al excluderii. Dreptul internațional devine astfel, pentru Feinberg, instrumentul unei etici a respectului, garantul pluralității împotriva hegemoniei unei identități majoritare.
Demersul lui Feinberg poate fi pus în legătură cu tezele lui Iouri Slezkine în Secolul evreiesc, potrivit cărora elitele evreiești diasporice, marginalizate istoric, investesc câmpul intelectual, juridic și politic pentru a transforma alteritatea lor într-un motor al modernizării. Dreptul internațional devine astfel nu doar o armă defensivă, ci un instrument de refondare: el oferă minorității o voce universală, un statut de agent politic și, uneori, în cazul sionismului, un stat. În această perspectivă, viziunea lui Feinberg ține tot atât de mult de un proiect juridic, cât și de un orizont antropologic și civilizațional.
III. Două conservatorisme în oglindă: memorie contra utopie? A-i opune pe Bainville și Feinberg ca două figuri pur antagoniste ar fi reductiv. Amândoi întruchipează forme de conservatorism: Bainville – cel al structurilor moștenite, al apartenențelor organice; Feinberg – cel al principiilor perene, al demnității umane ca fundament al ordinii. Unul se teme de dezagregarea corpurilor politice, celălalt de tăcerea impusă vocilor disonante.
Această polaritate amintește de cea prezentă la Ernst Jünger, Julius Evola, Miguel de Unamuno sau G.K. Chesterton. Jünger, în Lucrătorul, descrie modernitatea ca un proces de mobilizare totală, care transformă individul în funcționar al tehnicii. Evola, aristocrat al spiritului, opune haosului democratic o ierarhie transcendentă. Unamuno oscilează între misticismul catolic și agnosticismul tragic. Chesterton apără înțelepciunea tradițiilor populare împotriva aroganței ingineriilor sociale. Toți împărtășesc aceeași neliniște în fața prăbușirii reperelor. Toți caută, fiecare în felul său, să redea sens continuității, transmiterii, limitei.
IV. Moșteniri încrucișate: o lecție pentru Europa de azi Într-un moment în care Uniunea Europeană este traversată de tensiuni identitare, fluxuri migratorii fără precedent, contestări ale suveranității și o criză a legitimității democratice, gândirea lui Feinberg capătă o actualitate arzătoare. Apelul său la un ordin juridic întemeiat pe protecția diferențelor rezonează cu dezbaterile contemporane privind drepturile minorităților, diversitatea culturală, dreptul de azil.
Însă lecția lui Bainville rămâne la fel de prețioasă: ea amintește că legitimitatea politică nu poate fi pur procedurală; că o ordine lipsită de memorie devine un simulacru. Europa nu poate fi clădită doar pe norme dezîntrupate, cu riscul de a pierde popoarele pe care pretinde că le unește. Provocarea constă în a gândi un pluralism înrădăcinat, o universalitate cu chip uman.
Concluzie: o sinteză de construit Bainville și Feinberg, departe de a se anula reciproc, se interpelează. Primul avertizează asupra derivei abstracției și a uitării rădăcinilor; cel de-al doilea amintește că istoria nu justifică nedreptatea. Împreună, ei formează cei doi poli ai unei întrebări fundamentale pentru Europa: cum putem face dreptate trecutului fără a trăda prezentul? Cum putem deschide universalul fără a dizolva particularul?
Acest dialog, mai actual ca niciodată, rămâne de aprofundat. Între memorie și speranță, între autoritate și justiție, între identitate și deschidere, Europa nu se va putea reconstrui decât gândind din nou, cu prospețime, această tensiune fondatoare.
Dan Culcer
|
Scris de asymetria on Friday, June 27 @ 23:10:24 CEST (18 citiri)
Citeste mai mult... | Scor: 0 |
Eseuri: Stefan Borbely. În cautarea roma^nului perfect de M.Turda
În
iureșul revoluționar al anului 1990 am crezut sincer că, după ce
lucrurile se vor fi așezat cât de cât și surescitarea se va stinge,
istoricii români vor lua cu asalt arhivele vieneze și budapestane,
pentru a vedea și fața nevăzută, prohibită până atunci, a istoriografiei
pe care continuau s‑o slujească de pe pozițiile unei metodologii
preponderent premoderne, romantice. Se vorbea, tot de atunci, despre
introducerea în programele universitare a unor cursuri de „istorie a
Transilvaniei” sau despre trecerea, în preuniversitar, de la predarea
„istoriei românilor” la aceea a „istoriei României”, dar anii au trecut
și nimic nu s‑a întâmplat în acest sens, deceniile care au urmat
aducându‑ne și „deranjul” iscat de „școala Boia” (singura noutate
marcantă a domeniului), rezultatul constituindu‑l, pe de o parte,
permanentizarea inerțială a unei istoriografii autohtone dependente de
restricțiile „identitarului național”, căreia i s‑a adăugat, strict
logic și compensativ, necesitatea ca anumite teme „sensibile” să‑și
caute cercetători în afara granițelor țării, unde inhibiția și „idolii
tribului” exercitau o presiune infinit mai scăzută decât la noi. Așa se
face că teme sensibile ale istoriei autohtone au fost tratate de
americanul Keith Hitchins, că austriacul Oliver Jens Schmitt a scris cea
mai bună monografie CZ Codreanu și o la fel de remarcabilă istorie a
BOR, italianul Stefano Bottoni dând și el, la rândul său, cea mai bună
sinteză monografică a fostei Regiuni Mureș Autonomă Maghiară, imensul
câștig al acestei diversificări de specializare constituindu‑l scoaterea
din autosuficiență și adormire a istoricului român de acasă, obligat să
se întrebe dacă, într‑adevăr, disciplina căreia i s‑a consacrat e așa
de peremptorie cum el o știe sau mai rămâne loc și pentru reconsiderări. Din
categoria lucrărilor pe teme românești care nu puteau fi elaborate
decât în afara țării fac parte și excelentele lucrări despre biopolitica
și eugenia interbelică scrise de către Maria Bucur (Eugenie și modernizare în România interbelică, 2005) și de către redutabilul Marius Turda (În căutarea românului perfect. Specific național, degenerare rasială și selecție socială în România modernă
(Ed. Polirom, Iași, 2024, cu traducerea textelor din engleză de
Marius‑Adrian Hazaparu), una dintre cele mai importante cărți ale anului
editorial trecut (alături de Filosofia lui Blaga, a Martei
Petreu), important, în cazul lui Turda, fiind și faptul că preocupările
lui sunt seriale, cartea de acum fiind precedată de Eugenism și modernitate. Națiune, rasă și biopolitică în Europa, 1870‑1950 (Polirom, 2014) și Biopolitică și eugenism în România,
1920‑1944 (Ed. Muzeului Municipiului București, 2019), care, deși sunt
revelații, deopotrivă cu lucrarea Mariei Bucur de la Indiana University,
n‑au intrat decât limitat în conștiința publică, dacă scoatem din
ecuație efervescența academică clujeană din jurul lui Ciprian Mihali sau
preocupările specializate pe istoria discriminării romilor, ultima
fructificare a acestora, de care știu, constituind‑o lucrarea de
doctorat a Lilianei Ceacîru din 2024, de la SNSPA, Biopolitică și eugenism. Romii din România interbelică. Mai trebuie spus, pentru ca perspectiva epistemică să devină completă, că efervescența autohtonă limitată stârnită în jurul Biopoliticii
medicului clujean Iuliu Moldovan (1926) a fost stimulată de interesul
internațional pentru temă, punctat, succesiv, de Michel Foucault (Nașterea biopoliticii, tradusă în 2007), Giorgio Agamben (Homo sacer, în 2006 la noi) și Roberto Esposito (Communitas; Bios),
acesta fiind unul dintre ultimii filosofi care trebuie traduși pentru
ca imaginea să devină cu adevărat edificatoare. Timpurile au devenit,
cum s‑ar spune, coapte pentru acest tip de abordare a construcției
identitarului național de după 1918, ca alternativă flexibilă la cea
etnocentrică, majoritară din domeniu, ceea ce le mai rămâne de făcut
celor care se ocupă de preocupările eugenice ale perioadei interbelice
românești e să arunce o privire și asupra cercetărilor eugenice maghiare
(unde disciplina se numește eugenika), doar Marius Turda fiind
familiarizat, cât de cât, cu domeniul, dovadă fiind câteva studii
răspândite în publicații academice prestigioase (cum e Eugenics in the Central Empires since 1914, din vol. Blood and Homeland,
2007), o sintetizare a lucrărilor lui Hoffmann Géza, Apáthy István,
Benedek László dovedindu‑se a fi necesară, inclusiv a foarte
interesantei lucrări din 1934 a doctorului Somogyi József, Tehetség és eugenika (Talent și eugenie),
dedicată selecției ereditare aptitudinare. O asemenea abordare ar
scoate în evidență și un alt aspect, esențial pentru metodologia
comparată a biopoliticii și eugeniei, și anume quasi‑absența abordărilor
confrontaționale, contondente la maghiari, deși unele teme, cum sunt
cele legate de ceangăi și de secui sunt virtual explozive, lucru
demonstrat, între altele, de lucrările lui Iordache Făcăoaru de la noi
sau de o sinteză târzie, metodologic discutabilă: R. Chris Davis: Hungarian Religion, Romanian Blood. A Minority’s Struggle for National Belonging, 1920‑1945 (The University of Wisconsin Press, 2018).
Mai există un aspect disociativ aici: eugenika maghiară conferă o importanță diminuată înțelesului de „stat eugenic total”,
sintagmă foarte importantă pentru eugeniștii români, care și‑au gândit
dintotdeauna disciplina ca substitut (sau metaforă) pentru un complex de
aspirații politice. Insistența pe rolul coercitiv al statului e
esențială la Iuliu Moldovan, în Biopolitica (1926), unde el insistă pe faptul că statul are obligația de a garanta „prosperitatea biologică a capitalului uman” și că numai statul are posibilitatea de a contracara, prin control igienic și social (controlul e
cuvântul totemic al biopoliticienilor), câteva dintre pericolele
inerente ale „civilizațiunii”, cum sunt democrația egalitaristă (care „nivelează valorile biologice superioare”), competiția
economică nedirijată, lăsată în voia dezvoltării libere, sau școala,
care, prin egalitarismul de șansă acordat tuturor, fără selecție,
generează „absolvenți slăbiți, deraiați ca fizic, fără rezistență și
disciplină morală, miopi, fără inițiativă și spirit de idependență,
fără voință și hotărâre, fără pregătire pentru necesitățile reale ale
vieții”. (Nimic nou sub soare astăzi, așadar…) Multe dintre aceste idei sunt reafirmate în mod militant de către Iuliu Moldovan în Statul etnic (Buletinul Eugenic și Biopolitic,
vol. XIV, nr. 1943; textul apare și ca broșură în același an), o
conferință rostită după mutarea Universității Clujene la Sibiu, unde
intelectualii români sunt acuzați că dau dovadă de „lipsă de sensibilitate etnică”, în condițiile în care rolul statului „este de a ocroti și pune în valoare sânge, tradiție și glie” prin intermediul unei „selecții ereditare”, concluzia logică constituind‑o necesitatea ca toate acestea să‑i fie încredințate unei mâini de fier, unui „singur creier” (ajutat vag de către consilieri), ca puterea să se regăsească „într‑o
singură persoană reprezentativă a virtuților etnice, dotată la nivelul
cerințelor supreme cu toate calitățile unui om de stat desăvârșit”. Desigur,
în spatele acestor fantasme totalitare se regăsesc toate negativitățile
pe care eugeniștii le incriminează: egalitarismul democratic nivelator,
reforma agrară făcută în beneficiul tuturor, deja amintita educație
neselectivă, modernismul economic (greu controlabil de către eugeniști,
fiindcă majoritatea întreprinzătorilor, mai ales în Regat, erau români
interesați de profit, nu de „sânge, tradiție și glie”) – și nu
în ultimă instanță politicul. Cu precădere Marius Turda vorbește la tot
pasul de dorința eugeniștilor de a face joncțiunea cu politicul
(Iordache Făcăoaru cu legionarii, medicii clujeni cu PNȚ‑ul și cu
Maniu), omniprezența politică a lui Sabin Manuilă fiind cea mai
interesantă dintre aceste „lipituri”, sub aspectul consistenței și al
anvergurii, chiar internaționale, însă, în ciuda numeroaselor detalii,
unele chiar funeste (cum e cauționarea deportării evreilor și a
țiganilor în Transnistria), lipsește din aceste cărți o abordare
analitică obiectivă, științifică, a dialogului cu liberalismul românesc
interbelic (E. Lovinescu etc.), cu adepții citadinismului și ai
progresului civilizațional antispenglerian, menită să îndulcească
tonurile și să relativizeze disciplina, întrucât, orice s‑ar spune,
eugenismul a fost o utopie de nișă în interbelic, lucru recunoscut de
către I. Moldovan. Asistăm, dimpotrivă, la o tendință de a
suprainterpreta domeniul, sugerându‑se o anumită dominație eugenică a
discursului public românesc din interbelic, marcată de câteva cuvinte
tari (rasă, sânge, disgenie), care, la o cercetare detașată, obiectivă, nu se verifică, eugenicii fiind și rămânând marginali. Pe
ansamblu, am impresia că există, la M. Turda, o atracție pentru
radicalizarea temei, pentru împingerea ei într‑o direcție agresivă,
consonantă cu senzaționalismul angajat al academismului occidental,
specific „intelectualului critic”, vizibil inclusiv în modul în care e
rostuit discursul. Supralicitarea umbrelei rasiale îi creează întrucâtva dificultăți cititorului, rasa
fiind cuvântul pivotal al demonstrațiilor, chiar în contextul în care
nu puțini intelectuali români interbelici s‑au pronunțat împotriva ei.
Un mic joc al planurilor tematice și temporale contribuie la acest
glisaj: de pildă, strict statistic, autorul îi dedică mai multe pagini
lui Iordache Făcăoaru, contaminat de Legiune, decât mentorului său Iuliu
Moldovan. În mod aproape sistematic, eugenismul clasic, istoric al
României interbelice (Iuliu Moldovan), e integrat sau ilustrat prin
discursul politic contondent de după 1940, când unii eugeniști fac
joncțiunea cu antisemitismul și cu legionarismul, ceea ce duce la
necesitatea metodologică de a se defalca etapele și straturile, pentru a
se obține o panoramare mai apropiată de adevăr. M‑a mai surprins și
faptul că, după menționarea ei în Introducere, lucrarea Mariei Bucur nu apare citată în corpul cărții, deși ea rămâne, până acum, textul de referință al disciplinei.
Ștefan Borbély ■ Scriitor, profesor universitar, teoretician, critic și istoric literar, membru al Academiei Europaea
|
Scris de asymetria on Wednesday, June 25 @ 10:28:01 CEST (44 citiri)
Citeste mai mult... | Scor: 0 |
Eseuri: Analiza eseului lui Radu Mares. Mircea Eliade si receptare sa oblica
Eseuri: O analiză a eseului lui Radu Mares, Pentru binele cauzei
Scris la Thursday, December 27 @ 18:04:20 CET de catre Radu Mareș
Analyse de l'essai de Radu Mareș sur Mircea Eliade
L'essai de Radu Mareș sur Mircea Eliade présente une approche complexe et nuancée de la pensée d'Eliade, explorant ses dimensions idéologiques, argumentatives, politiques, stylistiques et éthiques. À travers cette analyse, il est possible d'observer comment Eliade a navigué dans des contextes historiques et intellectuels variés, tout en s'engageant dans des débats politiques et philosophiques qui ont marqué son époque.
Analyse idéologique L'idéologie d'Eliade, telle qu'elle se manifeste dans son œuvre, est marquée par une quête profonde de sens et d'une identité nationale. Cela se reflète non seulement dans ses recherches religieuses et philosophiques, mais aussi dans ses engagements politiques, notamment au sein du mouvement légionnaire dans sa jeunesse. Cette période de son existence a été une source de controverses, car elle a été perçue par beaucoup comme une adhésion à un nationalisme extrême et à des idéologies antisémites.
Cependant, l'œuvre d'Eliade ne se limite pas à son engagement politique. Loin de cela, il a cherché à comprendre la place de l'homme dans le monde et à réconcilier les tensions entre le sacré et le profane. Il a écrit abondamment sur la spiritualité, le mythe et l'histoire des religions, mais toujours avec une forte implication idéologique, en particulier dans ses premiers travaux. Cela a donné lieu à une tension entre l'idéalisme de ses recherches et les réalités politiques du monde dans lequel il vivait.
Analyse argumentative Sur le plan argumentatif, Eliade se distingue par sa capacité à fusionner des éléments issus de différents domaines, allant de l'histoire des religions à la philosophie et à la politique. Dans ses écrits, il présente des arguments qui visent à justifier une vision du monde où le sacré occupe une place centrale dans la vie humaine. Cette perspective lui permet de critiquer la modernité et ses dérives, notamment la rationalisation excessive de la société et la perte de sens qui en découle.
L'argumentation d'Eliade est également marquée par une tension entre la réconciliation de la tradition et l'acceptation du changement. Dans un contexte de transformations sociales et politiques profondes, Eliade cherchait une forme d'équilibre entre les valeurs traditionnelles et les exigences modernes. Toutefois, cette quête d'harmonie n'a pas toujours été bien reçue, notamment en raison de ses sympathies politiques de jeunesse et de sa vision de la religion comme fondement de la société.
Analyse politique
L'aspect politique de l'œuvre d'Eliade est indéniablement l'un des plus controversés. Son appartenance au mouvement légi onnaire, puis ses relations avec le fascisme et la droite radicale, ont fait de lui une figure largement discutée et parfois rejetée. De nombreux critiques ont souligné cette phase de son existence, soulignant que ses opinions politiques ont pu influencer ses écrits. Cependant, il est essentiel de noter qu'Eliade a, à un moment donné, pris ses distances avec ces positions politiques, notamment après son départ pour Paris.
En dépit de cette évolution, les tensions entre ses convictions religieuses et ses sympathies politiques continuent d'influencer la réception de son œuvre. Bien que ses travaux sur le sacré et les religions soient généralement respectés, l'ombre de ses choix politiques de jeunesse persiste, compliquant ainsi son héritage.
Analyse stylistique
Du point de vue stylistique, Eliade est reconnu pour la profondeur et la clarté de son écriture. Sa capacité à fusionner une analyse théorique complexe avec une écriture accessible et souvent poétique est l'un des aspects les plus remarquables de son œuvre. Ses écrits sont marqués par une riche symbolique et une approche narrative qui font écho à ses idées sur le sacré et le mythe. Cependant, cette écriture est également dense et peut parfois sembler hermétique, ce qui en fait une lecture exigeante.
Eliade excelle dans l'art de la métaphore et de l'image, souvent pour exprimer des idées abstraites sur la religion et la culture. Cette capacité à rendre compréhensibles des concepts complexes par le biais d'illustrations poétiques est une caractéristique marquante de son style.
Analyse éthique D'un point de vue éthique, l'œuvre d'Eliade soulève des questions sur la relation entre l'individu et la société, ainsi que sur la place de la religion dans la vie humaine. Bien que ses écrits sur le sacré et le mythe aient été largement respectés, certains de ses choix politiques, notamment ses affiliations de jeunesse, rendent difficile une évaluation totalement positive de son éthique. En effet, son implication dans des mouvements politiques extrêmes soulève des interrogations sur sa conception de la morale et de l'éthique dans le contexte de la modernité.
Cependant, il convient de souligner qu'Eliade a tenté de redéfinir son approche éthique au fil du temps, en cherchant à réconcilier les valeurs spirituelles avec les défis moraux et sociaux contemporains. Cette démarche, bien que complexe, témoigne de la volonté d'Eliade de se confronter aux dilemmes éthiques de son époque.
Prin însăși natura vocației sale care a fost una ofensivă, de
explorator, de cuceritor, Eliade era făcut să provoace reacții de tot
felul. Succesul său precoce l-a instalat în prim-plan, mai ales ca
romancier, cel de erudit și savant venind mai târziu. Or, în anii '30 ai
secolului trecut, succesul se măsura – ca și azi – în tiraje mari și în
bani, în admirație dar și în tot felul de invidii. Anul Eliade :Pentru binele cauzei De Radu Mareș
Despre Mircea Eliade s-a scris, într-o evaluare cantitativă, enorm.
Cineva spunea că însumând comentariile ce i-au fost consacrate, în
timpul vieții și postum, pentru fiecare pagină de-a sa – și sunt de
ordinul zecilor de mii – există zece sau mai multe pagini de comentariu.
Ca scriitor și nu ca istoric sau critic literar am citit, în unele
cazuri recitit, în altele re-recitit, și cărțile lui Eliade, nu toate
însă, precum și o parte oarecare, neimportantă, în tot cazul, din vasta
bibliografie conexă. Într-un fel, această nesistematică, oarecum
diletantă aventură livrescă a ajuns, din punctul meu de vedere, la
capăt. Ce să mai spun? O parte semnificativă a istoriei tragice pe care
generația mea a trăit-o, fiind și implicată în ea, se reflectă în
experiența de cunoaștere mediată de Eliade. Ca scriitor, m-a interesat
mai întâi ostilitatea care l-a însoțit continuu. E un tip de conflict
„cu lumea" colosal de important, în marginea căruia poți medita la
nesfârșit. Apoi am încercat să înțeleg, în felul meu, mărturia lui
Eliade, mai ales în părțile ei confuze sau umbrite. Rezultatul de aici
sunt aceste câteva note, mai vechi sau mai noi. Radu Mareș Extras din Vatra, Nr. 9-10 / 2007
http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=9208
http://tinyurl.com/ys5x9z
|
Scris de asymetria on Friday, May 09 @ 11:24:03 CEST (240 citiri)
Citeste mai mult... | 53715 bytes in plus | Scor: 0 |
Eseuri: Gavril Sedran. Propos sur ION CARAION, LE CIMETIERE DANS LES ETOILES
Gavril Ședran à propos d’ION CARAION, LE CIMETIÈRE dans les ÉTOILES
Apparue pendant les années de guerre, réponse directe à une réalité névrosante, empreinte de réminiscences bacoviennes, minulesciennes, argheziennes, et dans le prolongement modeste du dadaïsme et du surréalisme (ce qui justifie, malgré tout, le ton trop acerbe d’Al. Piru dans sa Panorama de la décennie littéraire roumaine 1940–1950), la poésie d’Ion Caraion — comme celle de Dimitrie Stelaru, Ben Corlaciu, Geo Dumitrescu ou Constant Tonegaru, avec lesquels il partage une parenté — s’est imposée par une vocation sociale indubitable.
Trouvant dans l’isolement une origine du mal (« Nous n’avons pas falsifié la vie comme introduction à la philosophie / et il ne nous reste qu’une chose intéressante : / quitter nos chambres pour devenir humains » — L’homme profilé sur le ciel, Bucarest, 1945), Caraion exige que la poésie s’ancre dans « l’ici et maintenant », et que les poètes descendent dans la foule : « Poètes ! Vous devez agiter le monde », « Poètes ! N’ayez pas peur des vérités / Soyez durs et chauds comme votre sang » (Chants noirs, Bucarest, 1946).
Cependant, privée d’un support esthétique théorique solide, son entreprise fut souvent minée par un verbalisme creux, cultivant pour lui-même le choc des associations inattendues mais stériles, rendant un culte à un imagerie facile, dont il signalait pourtant lui-même le danger : « Remarquez que les images ont saturé le cerveau de la poésie » (L’homme profilé sur le ciel).
Les renversements survenus dans Essai (Bucarest, 1966), le déplacement du regard éthique et social de l’extérieur vers l’intérieur, et l’accent mis sur l’expression, s’inscrivent pleinement dans le phénomène général observé par N. Manolescu dans Les Métamorphoses de la poésie (Bucarest, 1968, §13). Ce qui surprend réellement, c’est le saut qualitatif : dans Essai, puis dans Le Matin de personne (Bucarest, 1967) et La Taupe et le prochain (Bucarest, 1970), Ion Caraion se révèle comme un poète pleinement accompli — bien que parfois inégal ou trop peu exigeant envers lui-même. Il abandonne la pose pour des gestes retenus, l’emphase pour la simplicité. Le choc linguistique est désormais subordonné à une idée, même s’il reste parfois insignifiant, risquant de trahir plutôt que de soutenir l’intention poétique.
Le Cimetière des étoiles (Éditions Cartea Românească, Bucarest, 1971), malgré un déséquilibre dans la sélection (une seule poésie de Panopticum et trois de Chants noirs), met en lumière le principe générateur de la poésie caraionienne. Caraion, aux côtés d’une belle pléiade de poètes (Gelu Naum, Ion Negoițescu, Nichita Stănescu, Mircea Ciobanu, Virgil Mazilescu...), s’efforce de rendre à la poésie ce que N. Manolescu appelait « la logique temporelle de ses propres âges intérieurs » (op. cit.).
La poétique de Caraion se construit — comme celle de Mircea Ciobanu, bien que sur d’autres coordonnées — à partir du rejet d’une lecture qui néglige la fonction active du langage. Il refuse de croire à l’illusion d’une expression parfaite (c’est-à-dire d’une pensée qui s’exprime dans un langage sans ambiguïté), en raison de son idéalisme asservissant. Le langage pur, où chaque signe est lié à une signification fixe, est une construction close : la pensée ne fait que retrouver ce qu’elle a déjà déposé.
Par conséquent, Caraion accepte une expression imparfaite, un langage confus, ambigu, indissociable de la pensée. Partant d’une intention d’exprimer, le poète ne choisit pas un signe pour une idée déjà pensée, mais tâtonne autour du sens à naître. Si l’expression obtenue appartient au langage « parlé » (c’est-à-dire exprime ce que le poète savait déjà), l’essai est raté. Mais si elle décentre le langage (grâce aux ambiguïtés et imperfections — rôle des chocs linguistiques), une nouvelle configuration du sens apparaît. Un autre langage « parlant » émerge, porteur d’une signification inédite : le poète peut dire ce qu’il ignorait auparavant.
La lecture suit une évolution similaire : au départ, le texte évoque des choses connues du lecteur, l’attire dans un champ commun avec le poète, puis décentre peu à peu les signes, les reconfigure, fait surgir un langage vivant et un sens nouveau.
Chez Caraion, la connaissance et la communication reposent sur un système expressif autre que la grammaire scolaire (produit d’une linguistique pure qui assigne à chaque signe une signification unique et postule un système invariant de significations derrière les langues, à qui elles n’ajouteraient que confusion). L’expression caraionienne ordonne ses éléments en fonction les uns des autres, se modulant en un tout qui seul porte le sens.
Lire Caraion, c’est se rappeler que la poésie (et plus largement la littérature, l’expérience du mot) n’est ni une curiosité en marge de la philosophie ou de la linguistique, ni un simple sous-produit. Elle est une recherche autonome, concentrique à ces disciplines. Leur fondement doit reposer sur les résultats croisés des trois, et sur ceux de sciences complémentaires comme la psychologie et la pathologie de l’expression. La véritable lecture commence ici : au-delà du sens direct, elle cherche le sens oblique né du dialogue entre les mots, et au-delà du mot, le silence qui l’a précédé et ne cesse de l’accompagner.
Finalement, Caraion a tenu sa promesse, naïvement inespérée : « Les petits voyous qui maintenant se croient tout permis et écrivent / comme bon leur semble, avec goudron ou avec des algues, / je vais leur apprendre la rigueur du pharmacien, car l’art sans ouate est anémique — il éclate ! » (Perspective dans Panopticum). Sans trahir ses convictions ni s’en éloigner (la responsabilité sociale de l’écrivain, son rôle d’agitateur, sa position inconfortable au cœur du réel), il nous a offert un exemple magistral d’expression.
J’ouvre le volume (remarquablement illustré par Mircea) au hasard (p. 33) :
« Soir. / Là-bas je n’étais pas, / Ici nous ne sommes pas. / L’homme s’était arrêté au milieu de la pluie et se battait seul. / Le vent s’était arrêté au milieu du ciel. / Peut-être que le fantôme tombera du fil. / Ce bout de ciel est beau. »
Je le rouvre (p. 122–123) :
« Immortalité. Origine de nos étoiles. / La géographie de l’histoire apporte des gnomes. / Sur des holothuries bleues, / descendant de deux lignées d’empereurs, / le peuple a l’âge de la lumière. / Sous les tertres dorment les rois. // Ici le dieu des terres s’appelait humanité. / Chaque fois qu’il se dégradait, se peluchait, / de cette maison / fantastiquement simple / quelqu’un / venait pour le réparer. / Soleil des étoiles infaillibles ! / Ici une histoire de la géographie apprend à savoir. »
Ce volume tout entier mériterait d’être cité, tant il constitue un unique poème, grave, percutant, inimitable. GAVRIL ȘEDRAN Chat GPT. Traduction française de la chronique littéraire de Gavril Ședran Analiză literară și ideologică Cronica semnată de Gavril Ședran (pseudonim) despre Cimitirul din stele este o sinteză critică densă, sofisticată și subtil polemică, scrisă în spiritul hermeneuticii poetice de tip modern. Textul plasează poezia lui Ion Caraion în contextul generației literare din anii '40, subliniind filiațiile poetice (Bacovia, Arghezi, Minulescu) și încadrarea parțială în avangarda târzie (dada-suprarealism), dar insistă pe vocația socială și pe rolul militant al poetului. Criticul remarcă o primă fază a creației lui Caraion dominată de un retorism inflamator, de o retorică a șocului, pe care o consideră lipsită de fundament estetic. Evoluția autorului este însă evidențiată ca semnificativă: o trecere de la exterioritate spre interioritate, de la emfază la simplitate, de la poză la autenticitate. Cimitirul din stele este citat drept exemplul deplin al acestei maturizări, al cărei principiu poetic central este descentrarea limbajului ca formă de expresie și cunoaștere. Ideologic, Ședran evidențiază convingerea lui Caraion că limbajul poetic nu este un instrument neutru, ci un mediu vital care generează sens. Poetul nu pornește de la o semnificație clară pentru a-i găsi expresia, ci de la intenția de a semnifica, lăsând ca limbajul să creeze semnificația. Astfel, actul poetic devine un act de cunoaștere prin expresie. Această poziție îl apropie de teoriile contemporane despre limbajul poetic (poststructuraliste), în opoziție cu gramatica „școlară”.
Criticul valorizează poezia lui Caraion nu doar estetic, ci și ca formă de rezistență prin cuvânt, reafirmând ideea literaturii ca experiență existențială și ca instrument de reconstituire a unui sens într-o lume haotică. Concluzia sa este laudativă, evidențiind caracterul unitar, profund și grav al volumului — văzut ca un poem unitar și esențial.
|
Scris de asymetria on Tuesday, May 06 @ 20:22:10 CEST (238 citiri)
Citeste mai mult... | Scor: 0 |
Eseuri: Stefan Borbely, Mos Craciun- o privire etimologica
Cu
prilejul Sărbătorilor de la sfârșitul anului 2024, dl. prof.
Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, a distribuit tuturor
membrilor Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor, prin intermediul
d-nei Irina Petraș, președinta respectivei filiale, un mic eseu
tradiționalist intitulat Moș Ajun și
Moș Crăciun, în care Domnia Sa
militează, în spiritul autohtonismului latinizant care-i
caracterizează întreaga operă, pentru proveniența latină a
cuvântului Crăciun
și, implicit, pentru preeminența creștină a sărbătorii pe care
acesta o desemnează. Teza se bazează pe o tradiție lingvistică
autohtonă îndelungată, ilustrul aport al predecesorilor fiind
recunoscut cu respect de către autor : „Vorba
românească « Crăciun » ar proveni, după unii
specialiști, din latinescul creatio, -is, cu acuzativul
singular creationem sau creacionem, Din această din
urmă formă, după căderea consoanei finale « m » (cum
să întâmplă mereu), ar deriva Crăciunul românesc.
Creacio însemna în latină (în latina târzie) și naștere,
dovadă că în italiană pentru copil se folosește și cuvântul
« creatura ».” Studiul fundamental al domeniului,
neegalat până azi, rămâne cel al lui Gheorghe Mușu, la care
apelează, explicit sau tacit, majoritatea exegeților (Crăciunul,
în vol. Din istoria formelor de cultură arhaică, 1973,
pp. 50-66), unde se află și o microsinteză a dilemelor etimologice
privind cuvântul, Al. Rosetti vorbind despre etimologia unui cuvânt
în forma sa de ablativ (deci nu creationem), alți
cercetători (Al. Philippide, Al. Graur etc.) nefiind în stare „să
explice prin filiație directă termenul românesc”, din cauza
imposibilității de a admite că un etimon cu litera e (de
tip creatio, creare) poate converti e-ul în a
pentru a deveni Cra (ă) ciun. În plus, adaugă Ghe. Mușu,
în Etimologii românești (1963) „acad. Al. Graur
își mai pune întrebarea de ce cuvântul Crăciun nu și-a
păstrat genul feminin”, dacă derivă din creatio, așa
cum s-a întâmplat cu majoritatea cuvintelor trecute din latină în
română, la care apartenența de gen e respectată. În răspăr cu
toate acestea, dar în marja unei ezitări, totuși, dl. acad.
Ioan-Aurel Pop conchide că „este greu de spus cu certitudine,
dar originea latină a cuvântului Crăciun mi se pare și azi
cea mai plauzibilă”, miza subsidiară a ecuației sale
constând-o repudierea – și ea o „tradiție” a cercetărilor
lingvistico-antropologice autohtone referitoare la subiect – a unei
alte constante a domeniului, și anume a etimologiei slave : „Nu
se poate presupune – chiar dacă unii filologi s-au avântat să
facă asta – că denumirea românească a sărbătorii Nașterii
Domnului ar putea fi împrumutată de la slavi”, sensul
influențării lingvistice fiind asumat
chiar invers : „popoarele slave (și
poporul maghiar) care au în limbile lor un cuvânt similar cu
„Crăciun” l-au luat pe acesta de la străromâni și români.”
|
Scris de asymetria on Monday, February 17 @ 16:43:08 CET (317 citiri)
Citeste mai mult... | 43014 bytes in plus | Scor: 0 |
Eseuri: Stefan Borbely. Posteritatea lui Adrian Marino
Despre
neașteptata plecare dintre noi a lui Adrian Marino, în noaptea de
16/17 martie 2005, cea mai delicată și, totodată, impresionantă
relatare mi-a fost furnizată de către soția sa, Doamna Lidia Bote,
chiar a doua zi după funesta întâmplare, când o vizită în
camera de lucru a celui cu care conversasem cu doar de 72 de ore mai
devreme mi-a confirmat că nimic nu prefigurase despărțirea care
avea să se producă. Știam fiecare detaliu al camerei, întrucât
fusesem acolo de nenumărate ori, și nimic nu fusese schimbat:
mapele de carton cu fișiere fuseseră pregătite și așezate în
ordine pentru truda de a doua zi, laolaltă cu stiloul și cu
pixurile, pregătite și ele pentru a fi folosite. Cartea, pe care nu
o terminase încă de fișat, aștepta cuminte lângă perna de pe
sofaua de lângă fereastră, dincolo de care viața de pe Strada
Rákóczi, devenită Eremia Grigorescu, își reluase, obișnuită,
cursul, ca și cum nimic nu se întâmplase.
Stefan Borbely.
|
Scris de asymetria on Thursday, September 30 @ 22:44:24 CEST (1486 citiri)
Citeste mai mult... | 39448 bytes in plus | Scor: 0 |
Eseuri: Ion Coja. Don Quijote si românii
Informația,
pentru mine cea mai prețioasă despre moldoveni, despre români așadar,
am primit-o cu ani buni în urmă de la prințul Dimitrie Cantemir, care
în Descriptio Moldaviae consemnează următoarele:„Moldovenii trag foarte bine cu săgeata, știu să arunce chiar și sulița – scria Cantemir despre moldovenii săi – dar treabă mai bună au făcut totdeauna cu sabia; de pușcă nu se folosesc decât vânătorii, căci socotesc că nu este lucru de cinste să întrebuințeze împotriva dușmanului (s. n.) o armă la a cărei folosire nu se cere nici un fel de îndemânare și nici o vitejie.”
|
Scris de asymetria on Friday, November 20 @ 10:48:45 CET (1946 citiri)
Citeste mai mult... | 10159 bytes in plus | Scor: 0 |
Eseuri: Ion NEAGOS. Privirea si textul in poezia lui Dan Lototchi
Poetul Dan Lotoțchi a fost doctor al
Universității „Petru Maior” din Târgu-Mureș, cu teza Spațiul alveolar.
Jurnalul literar românesc între anii 1930-2000, traducător din franceză
al Tractatus-ului wittgensteinian, rămas în manuscris și dactilografiat
pentru uzul prietenilor, membru fondator al cenaclului literar „Agora”
și animator al seriei secunde a Festivalului de poezie de la Sighișoara ̶
cea de după 1995, desfășurată sub genericul „Poezia în avangardă” ̶ ,
profesor, bibliotecar și om de teatru (a tradus și interpretat monodrame
de Beckett). Dan Lotoțchi ne-a lăsat o singură carte de „texte” fără
titlu, Experiment cu o înserare, apărută în 2007 la editura Pro BUSINESS
din Berlin. Spirit meditativ, analitic și introspectiv (unele pasaje
par desprinse dintr-un jurnal intim), el s-a format, ca student al
Filologiei bucureștene și mai vechi prieten al lui Gheorghe Crăciun, în
atmosfera textualismului teoretizat și practicat de Gheorghe Iova.
|
Scris de asymetria on Monday, April 20 @ 15:05:15 CEST (1766 citiri)
Citeste mai mult... | 66724 bytes in plus | Scor: 0 |
Eseuri: Constantin Telegat. M A R X T O U J O U R S
Il cause toujours, le
cher Karl. Pendant la plus grande partie du XXe siècle il l’a
fait, avec le succès que l’on connaît ou l’on ignore, selon le
cas, en héros d’un carnaval presque ininterrompu où la plupart
des participants portaient des masques de cadavres. La chute du
communisme semblait avoir mis un terme à ce caquetage indécent.
Erreur ! Après un deuil fallacieux, bien amorti par le besoin
de paix communautaire, on a vite compris que les millions des
victimes de la doctrine devaient rester cois dans leurs tombes
sibériennes. Le progrès ne peut pas se passer de Marx. Et nous,
nous ne pouvons pas nous passer du progrès. Le carnaval reprend donc
son rythme de croisière et Marx son caquetage, fût-ce par
thuriféraires interposés. Ceux-ci s’agitent avec entrain, même
si la teneur de l’encens a quelque peu changé.
Marx continue donc de
causer. Dans les rayons de philosophie des grandes librairies, ses
œuvres et celles de ces interprètes attitrés occupent le dessus du
panier. Mieux : des nouvelles maisons d’édition surgies,
comme par miracle de l’avenir lumineux, toujours à construire,
semblent avoir assumé la tâche vitale de promouvoir l’œuvre du
grand maître : Asymétrie, Algèbre, Sylepse, Mimésis… Leur
titre est suffisamment évocateur pour attirer le chaland. Il ne
manque pas à l’appel. Il faut dire que les médias aussi bien
publics que privés l’encouragent vaillamment à suivre la bonne
voie. Dans le dernier numéro hors série Les grands philosophes
du Monde, dédié à Marx et à sa révolution anticapitaliste,
l’éloge du grand philosophe frise le dithyrambe et ce n’est
qu’un exemple parmi maints autres. Le champion toutes catégories
de l’affaire demeure France culture avec son émission de
philosophie où le moindre propos anti-marxiste est tabou. Aucun
collaborateur ou invité n’ose le transgresser. Par contre, les
pros sont légion. Début mars, notre radio organise à la
Sorbonne un grand colloque sur la lutte des classes où l’on peut
parier que le carnaval Marx reprendra du poil de la bête. S’il en
avait besoin. Mais, ce n’est pas le cas. Dans notre ambiance
diaphane du XXIe siècle, Marx vole avec aisance grâce à ses ailes
de dinosaure immortel. Penser que certains de nos contemporains,
évidemment bien attardés, le voyaient en fossile…
Constantin Telegat
|
Scris de asymetria on Friday, April 03 @ 22:23:48 CEST (1926 citiri)
Citeste mai mult... | 28798 bytes in plus | Scor: 0 |
Eseuri: Isabela Vasiliu-Scraba, 'Tacerea descriptiva' a filozofului
Presimțind
la Nae Ionescu o fire contemplativă (1), Mircea Vulcănescu asociază
această intuiție a sa cu unele meditații naeionesciene asupra
problemei acțiunii și contemplației. El încearcă să pună în
lumină rolul „posibilului” (al „virtualului”) în concepția
despre existență a fostului său profesor.
|
Scris de asymetria on Sunday, December 16 @ 17:35:55 CET (2445 citiri)
Citeste mai mult... | 45316 bytes in plus | Scor: 0 |
Eseuri: Ovidiu Bufnilã. Trilogia Vãluririi
TRILOGIA
VĂLURIRII de Ovidiu
Bufnilă
Ce ar fi Vălurirea? Doar înfășurarea unui text, abstragerea lui
într-o propoziție finală, un act textual ultim rămas, dăruit,
uitat, livrat lumii spre interpretare?! Să se reducă existența
umană doar la lectura acestui tulburător text înfășurat, ascuns
în volutele spațio-temporale?! Căci fie furnică, fie filozof,
înjghebările organice în care pâlpâie o scânteie spirituală nu
par a avea ca fundamentală îngurgitarea unor porțiuni de spațiu,
mici îngrămădiri de molecule sau celule palpitând sub varii forme
colorate viu, atrăgător. Masticația nu pare a fi sensul ultim,
deșertăciunea deșertăciunilor.
|
Scris de asymetria on Sunday, March 12 @ 23:00:00 CET (3374 citiri)
Citeste mai mult... | 32995 bytes in plus | Scor: 0 |
Eseuri: ION LAZU : Miorita - o ipotezã de lucru
Preambul. În aceste comentarii voi încerca să mă păstrez în marginile
textului pe care acum un secol și jumătate bardul de la Mircești l-a
făcut cunoscut, în împrejurări asupra cărora nu are rost să stărui acum.
Deci, fără a ignora un singur moment importanța excepțională pe care
trebuie să o fi avut în modelarea sufletului popular cele vreo mie de
variante prelucrate în creuzetul carpatin, îmi voi concentra atenția în
exclusivitate asupra variantei Alecsandri, pentru bunul motiv că abia
aceasta a căpătat statutul de capodoperă recunoscută în lumea culturală
românească modernă și a fost considerată de străinătate drept o emblemă a
românismului. Dacă este un fapt incontestabil că în ultimul secol au
trăit mai mulți savanți decât în tot restul istoriei omenirii de până la
1900, presupun că nu ar fi hazardat să afirm că varianta Alecsandri a
avut din 1965 încoace o audiență mai largă decât toate variantele ce au
circulat în mileniul anterior. Mă voi referi deci în mod strict la
textul în cauză, considerat ca un tot unitar și de sine stătător. Nu voi
angaja o discuție în contradictoriu cu niciunul dintre exegeții care
s-au exercitat în chestiune, pentru bunul motiv că interpretarea
personală pornește de la alte premize, total diferite de cele admise
îndeobște, și care, oficializate în manualele școlare, au reușit să facă
din minunata baladă nimic mai mult decât un decalog al resemnării,
fatalismului, defetismului etc etc. Nu mai trebuie să subliniez că
aceste interpretări distorsionează/trădează spiritul capodoperei, nici
faptul că ele sunt contraproductive în plan formativ privind noile
generații și au un impact nedorit asupra străinilor ce se interesează de
fenomenul românesc. Mai adaug în preambul doar faptul că interpretarea
pe care o propun nu este o revelație de ultimă oră a subsemnatului, ci
este cheia în care am citit dintotdeauna Miorița ; așa și nu altcum am
perceput mesajul baladei încă de la prima lectură – și de fiecare dată
am fost intrigat că exegeții rămân orbi și surzi la nenumăratele
semnalizări de dincolo de aparența textului.
La prima vedere.
|
Scris de asymetria on Sunday, March 05 @ 13:18:49 CET (3479 citiri)
Citeste mai mult... | 48891 bytes in plus | Scor: 0 |
Eseuri: Ovidiu Bufnilã. Jurnalul artistului inanimat sau Inanimarea artistului
OvidiuBufnila scrie "Inanimarea artistului scriind Jurnalul este cheia
lumilor pornite, aparent, înșelător și triumfal să descrie adevăratul sens al
lucrurilor. Inocent sau ignorant, artistul
inanimat produce și secretă ficționale scurte sau lungi cu sârg și cu
aroganță anunțând apocalipsele și așteptând din pricina asta recunoașterea
publică și gloria. El nu se angajează în războaie. El e artist respectabil sau
damnat pentru că doar scrie Jurnalul! Bulversează cititorimea cu alese ficțiuni
pe care le reclamă ca fiind exemplare dar nu crede o iotă din miracolul universului
plin de universuri. Inanimatul artist scriind Jurnalul nu are habar că
lucrurile chiar sunt. Pentru el este vibrație, încremenire în proiect,
proiectul nefiind, ardoare și patimă, toate iluzorii. El este sclavul de lux al
suficienței. "
|
Scris de asymetria on Sunday, December 06 @ 09:34:36 CET (3677 citiri)
Citeste mai mult... | 13076 bytes in plus | Scor: 0 |
Eseuri: Ion Neagos. Pupa Russa de Gh. Craciun, un roman ezoteric
PUPA RUSSA, UN ROMAN EZOTERIC fragment dintr-un volum de eseuri în curs de apariție la Editura LIMES din Cluj-Napoca
|
Scris de asymetria on Tuesday, October 06 @ 15:10:48 CEST (4257 citiri)
Citeste mai mult... | 9430 bytes in plus | Scor: 0 |
|  |
Azi
Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine?
S'inscrire a Societatea de maine
Intrati in Societatea de maine
Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
|
|
|
Inscriere : fr.groups.yahoo.com
Se dedica profesorului Mircea Zaciu
|
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga
|
Identificare
Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |
| 
|