Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie

În drumul meu spre școală – sau, mai bine zis, aproape în drum, cu o neînsemnată abatere – se afla prăvălia unui cofetar turc, pe nume Abdurahman Daut. I-am reținut numele deoarece servea și drept firmă: acolo nu stătea scris „Cofetărie” și nici „Dulciuri” sau mai știu eu ce altceva, ci pur și simplu numele cofetarului. Încă mai erau tolerate asemenea mici localuri care desfăceau produse proprii, precum și micile ateliere ale unor meșteșugari – croitori, pantofari, frizeri, tâmplari, lăcătuși ș.a. Prăvălia asta era la parterul casei de colț pe lângă care, pe sub un portal, pornea Strada Voltaire; în interior, doar o masă cu trei scaune și o tejghea, la care servea sau Daut însuși, sau preafrumoasa lui soție, atunci când el era plecat cu taraba pe roți ca să vândă, după sezon, înghețată, alviță, rahat și tot soiul de acadele. Îl vedeam adeseori chiar în fața școlii, cu mustața-i inconfundabilă și fes roșu, îmbiindu-i pe elevi în toiul iernii cu mere pe băț trase în caramel; dar ceea ce m-a făcut să nu-l uit nici astăzi era înghețata lui de lămâie, cu un gust inegalabil, de cumpărat direct la tejghea (pentru mine bineînțeles numai când se întâmpla, foarte rar, să am un ban de buzunar sau ca un frate mai mare aflat în trecere prin Cluj să-mi facă cinste).

(continuare, mai jos)

GHEORGHE SĂSĂRMAN

Scris de asymetria on Monday, August 11 @ 19:25:25 CEST (389 citiri)
Citeste mai mult... | 28933 bytes in plus | Scor: 0

Proza: Dan CULCER. UMBRA. povestire

DAN CULCER

povestire

UMBRA

Mi-am cumpărat cândva un aparat de fotografiat, nici prea scump, nici prea bun — aşa ca pentru un amator. Eram convins că a venit vremea să păstrez imaginea unor prieteni, a unor locuri pe care le-am văzut fără să fiu sigur că le voi mai vedea vreodată, chipul meu pe care încă nu se văd semnele bătrîneţei, ochii tatălui, un zid crăpat, desenele de pe trotuar, cu cretă, ale unor copii din cartier, o coadă la bilete pentru a vedea un film care nu rula decât două zile, un nour, mâinile mamei, în fine câte ceva din ceea ce, lacunar, ar fi însemnele vieţii mele. De-atunci s-au adunat milioane de fotografii, am fost nevoit să renunţ, încetul cu încetul, la orice altă preocupare, cheltuindu-mi banii pe hârtie, pe film şi pe substanţele necesare developării şi fixării Imaginii. Am crezut că toate hârtiile înnegrite de lumină vor fi mai durabile decât locurile pe care le-am cercetat, decât chipurile oamenilor necunoscuţi pe care i-am fotografiat fără să le cer îngăduinţa, socotind că le fac un serviciu, că-i fac să supravieţuiască şi, pentru că doream să cuprind toată lumea, să fotografiez totul şi mă izbeam de neputinţa mea, de prea scurta mea viaţă şi eram torturat de timpul pierdut în somn, de orele petrecute la slujbă, unde eram obligat să mă ocup de lucruri care nu mă mai interesau, am renunţat la toate: nu mai dorm, nu mai lucrez pentru nimeni, mă plimb cu aparatul pregătit mereu, cutreier oraşe, călătoresc cu mărfare, rătăcesc prin munţi şi prin sate, trăiesc din mila celor care mă cred un simplu fotograf ambulant şi mă întorc, de fiecare dată, pentru că am nevoie de o cameră obscură, unde să pot developa în linişte şi în mare grabă cele câteva sute de metri de peliculă. Am cerşit de la toţi oamenii întâlniţi fotografiile vechi de familie cu siluetele strămoşilor uitaţi, marile fotografii colective în care se înghesuie promoţii, participanţii la adunări populare, rudeniile, prietenii, copiii, nepoţii, amintirile unei vacanţe şi excursiile şcolare, feţele unor nuntaşi, fotografiile de la militărie în care toţi seamănă sub uniforme, unde hainele atârnă străine pe corpul obişnuit să se individualizeze prin câte un amănunt, şi feţele gălbui sau cafenii din aceste fotografii vechi, lipite pe cartoane tari, şanţ mici, strivite, abia se pot distinge din mormanul de haine, pălării sau umbrele, sub înălţimea enormă a cerului.

Camera mea e plină de cutii în care sunt aranjate cu grijă mărturiile unei vieţi pe care n-am trăit-o, hârtiile puţin încovoiate, eu margini albe, din care mă privesc toate lucrurile lumii. Mi-ar trebui timp, mai mult timp.
Lucrez, parcă din totdeauna, străduindu-mă să lumea de dispariţie. Ani lungi în care am îndurat batjocura multora, în care unii m-au părăsit, alţii m-au plâns, unii m-au lovit, în care am răbdat foame, în care am dormit puţin şi doar atunci când mă prăbuşeam de nesomn, doborât pe unde se nimerea, într-un şanţ, la masa de lucru, în timp ce mâncam o bucată de pâine, pe drumuri prăfoase, pe asfalt, între pietre sau într-un vagon de marfă care se întorcea gol după ce transportase lemne sau grâu. Dormeam câteva zile în şir, mă trezeam într-o localitate necunoscută, buşit cu brutalitate de oamenii care reîncărcau vagonul, zguduit de un responsabil cu ordinea publică, care mă credea beat şi voia cu tot dinadinsul să mă trimită acasă. îi explicam că trebuie să fotografiez, că nu am timp de pierdut şi n-am de ce să mă întorc acasă câtă vreme mai am film în aparat şi cât mai sunt atâţia oameni şi lucruri de salvat.

În somnul nesfârşit, visam că fotografiez lumile pe care nimeni nu le-a văzut, temerile, dorinţele, idealurile, oameni care se iubesc, convoaie mortuare, lumini violente şi îndepărtate; visam că fotografiez nesfârşirea, începuturile, marile bucurii, ţipătul noului-născut, adâncurile. Visam şi mă trezeam urlând de teamă că voi pieri şi nu voi putea termina, că nu voi avea putere să apăs pe declanşator când voi fi coborât în ţărână, că toate aceste minuni, aceste irepetabile frumuseţi, aceste cumplite urgii şi cazne, fumul, geamurile luminate, sărbătorile, vor fi uitate, pierdute, distruse, vor putrezi, se vor •stinge fără ca vreodată cineva să le mai poată reconstitui. Visurile mele erau lungi ca şi somnul imens în care mă scufundam amorţit de oboseală. Ieri m-am visat într-un oraş necunoscut, pe o stradă în pantă, îngustă, umedă. Se făcea, pe partea dreaptă a străzii, un gard nu prea înalt şi în gard o portiţă şi dincolo de ea verdele înalt al unor copaci, coroanele lor stufoase deasupra tulpanelor aruncate spre adâncimea unei prăpăstii spre care coborau trepte abrupte de piatră mucegăită. Am străpuns frunzişul care s-a închis deasupra mea ca o trapă, până într-o grădină sălbatică unde urzicile •crescuseră de un stat de om, aveau flori albe cu o gură de lup şi urlau cu glasuri înfrăţite; pământul era lăptos la rădăcinile lor, mustea îndobitocit şi cărăruia îngustă şerpuia printre tulpini lemnoase de bătrâneţe-
Mă aflam deodată într-un atelier fotografic, înalt, din metal şi din •sticlă, dar vechi de când lumea sau omul, surpat, cu geamurile enorme din tavan sparte de meteoriţi, cu draperiile ciuruite, zdrenţuite şi spălăcite, cândva negre probabil, cu podeaua găurită de şuvoaiele căzute prin acoperiş, o cavernă cu stalagmite false, inverse, în care apa nu construieşte milenar ci distruge, sapă, roade, surpă, sub perpetua acţiune chimică a substanţelor folosite în laborator. Mă simt privit de undeva, mă do mâinile şi umerii, privesc împrejur, dar în imensitatea atelierului colţurile îndepărtate ale încăperii, se pierd în umbră, perdelele atârna grele, totul e amorţit, stătut, miroase ascuţit a arsură. Lângă mine stă, privindu-mă fix. un om înalt, cu părul şi barba albe, are un ochi •mai mic decât celălalt, puţin mijit de parcă l-ar potrivi mereu pentru a primi mai puţină lumină, îmi arată doar un scaun acoperit cu o pânza stacojie, pe un podium de lemn. Mă aşez de parcă stau pe un tron; mi se pare că bătrânul e tare departe, îl zăresc cum se pleacă potrivindu-şi pe cap cârpa neagră a unui aparat fotografic de tipul acelora care se mai văd în parcurile publice, cocoţat pe un trepied masiv cu rotile. Mă străduiesc să fiu liniştit, nu zâmbesc, ştiu că trebuie să fiu serios, că e viaţa mea în joc şi că mai am multe de făcut şi nu pot să-mi permit riscul unui zâmbet nepotrivit într-o clipă de tensiune solemnă; se lasă apoi o tăcere în care îmi aud bătăile inimii, un şuierat ameninţător se întrerupe şi lumina orbitoare potopeşte colţurile atelierului. Văd totul în umbre şi străluciri orbitoare, arde magneziul de parcă s-ar fi aprins sorii tuturor lumilor, fumul alb mă învăluie, bătrânul se ridică şi-mi arată, înainte de a dispare în fum, clişeul negru pe care îl flutură triumfător ţipând că „pot să mă mişc odată, beţiv ordinar ce sunt", şi atunci mă trezesc cu ochii întunecaţi de lumină, dârdâind de frig într-o dimineaţă înspăimântător de frumoasă, în toamna târzie care învăluie oraşul.

Adormisem pe o bancă în parc în timp ce mă străduiam să fotografiez noaptea, şi gunoierii mă zgâlţâiau lovindu-mă cu cozile lungi ale măturilor. M-am strâns, privindu-mi capul şi aparatul, cerând îndurare. Cu primul tren, ascuns în cabina unui frânar, m-am întors în oraşul meu căci terminasem filmul şi trebuia să developez câteva mii de imagini. Mi-am pregătit substanţele necesare developării, am aprins becul roşu, şi mişcându-mi cu repeziciune mâinile, parcă grăbit să aflu ce anume din lumea asta va supravieţui, am pus sub aparatul de mărit primul film, apoi pe al doilea, pe al treilea. Eram obosit, înfometat, picoteam, îmi era frig în încăperea în care de ani de zile nu mai făcusem foc; hainele zdrenţuite de chimicale, de vechime şi de cuiele podelelor atâtor vagoane de marfă, pline de praf de ciment, de pulberea drumului, deveniseră scorţoase, am mişcat filmul sub lentila măritoare şi am văzut atunci un colţ de parc, o bancă goală, scoarţa crăpată a unui castan bătrân şi pe pământul peste care se turnase pietriş o umbră, o umbră ca un fus, o umbră care nu venea de nicăieri, care nu era a cuiva, nu se lungea la picioarele nimănui ci, independentă, batjocoritoare, zăcea culcată în mijlocul drumului fără să-i pese de nimeni. Am mărit fotografia, am căutat cea mai mare hârtie de care dispuneam, am obţinut imaginea clară şi imensă a umbrei, am fixat-o, am cercetat-o cu lupa fără să pot afla ce reprezintă, de unde provine, dacă e un defect al filmului, sau porneşte dinspre o creangă a castanului luminată pieziş de soarele acela de toamnă. Am pus de-o_ parte hârtia, am developat restul fotografiilor din ce în ce mai grăbit, le-am pus la uscat şi străbătut de temerea că mă aflu în faţa a ceva care mi-a scăpat, pe care trebuie să-1 fotografiez chiar şi cu preţul vieţii mele, căci fără asta strădaniile mele au fost deşarte, lumea nu mi se supune, nu mai poate fi salvată, va suferi, m-am reîntors în parcul acela imens în care făcusem ultimele fotografii.

Era un parc pe marginea unui râu dintr-un oraş al cărui nume nu spune nimic, un oraş mic, potopit de un nor uriaş de praf care plutea în cerul lui, frunzele castanilor erau albe de praf, castanii bătrâni, şi parcul imens, cu mii de bănci. Am căutat copacul acela, banca, inima din coaja copacului care crescuse, se lăbărţase o dată cu timpul şi pietrele albe, fiecare la locul ei, ca nişte pietre tombale de marmoră albă adusă din cariere montane, acoperind carcasele cheratinoase ale gândacilor, corpurile puilor căzuţi din cuiburi, dopuri de metal bătucite şi strivite în discuri cu care se jucau copiii, mucuri de ţigări înmuiate de ploi, galbene de tutun macerat, cojile seminţelor scuipate de fetele înconjurate pe după şolduri de braţele soldaţilor ieşiţi duminica, urmele tocurilor în pământul jilav dintre pietre, mărunte adâncituri alăturate, o hârtie care conţinuse biscuiţi şi un gândac mort, cu labele în sus, ciugulit tocmai de o vrabie. Erau acestea singurele indicii după care puteam regăsi locul acela liniştit în care zăcea impertinentă umbra în formă de fus, nevinovata umbră, singura umbră a celor minunate, ultimul lucru care îmi lipsea din colecţia de fotografii, după care oricine, luând totul la rând cu răbdare şi patimă, va putea reconstitui lumea, o va putea reface din ruine, din puţină cenuşă şi lut, din lumină, cu răbdare, cu răbdare, cu răbdare şi multă patimă. Am rătăcit zile în şir prin acest parc fără sfârşit, clătinat de vântul slab al toamnei, tot mai încovoiat, în genunchi, târâş, cu ochii aproape pe pământ, obosit, sfârşit, nemaipomenit de obosit, încet, cu răbdare, cu nesfârşit de multă răbdare, printre pietre albe, printre mucuri de ţigări, sâmburi sparţi, spre bancă, spre copacul cel mai bătrân, spre inima lui lăbărţată şi obosită, înspăimântat, îngrozit că nu voi avea putere, că voi sfârşi să mă las oprit, că voi renunţa, că mă voi pierde printre castanii bătrâni, printre atâtea frunze albe, printre atâtea frunze albe de teamă. Nu mai eram decât o privire bolnavă, desperată, un trup sfâşiat, o încăpăţânata făptură mişcată doar de forţa vederii care mă trăgea, mă chinuia, mă biciuia cu ploile reci, mă amesteca cu ţărâna. Şi atunci, la capătul puterilor mele omeneşti, am văzut inima, banca şi umbra peste care m-am târât într-un ultim efort desperat.

Am zăcut acolo peste pământul întunecat de umbră, am zăcut timp nenumărat, apoi m-am sculat, am potrivit blenda pentru această lumină de toamnă târzie, galbenă, şubredă, înfricoşată, am fixat un timp şi am apăsat pe declanşator până ce am terminat toate filmele pe care le adusesem cu mine. M-am întors în oraşul meu, în camera mea întunecată, am developat filmele, am mărit fotografiile, am mărit umbra. Fotografiile erau tot mai clare, mai frumoase, erau cele mai bune fotografii ale mele, ştiam că pot să fiu mulţumit, că rostul meu pe pământ s-a împlinit, că lumea există pe colile imense ale fotografiilor mele, că nimic nu se mai poate pierde, totul poate fi refăcut cu răbdare şi multă patimă, cu răbdare mai ales, ştiam că nimeni n-a creat ceva mai frumos, că sunt un mare artist, că totul poate fi restituit lumii, că lumea aceasta există numai pentru că am ştiut din vreme să o salvez atât de simplu, şi că hârtiile, cândva albe, cuprind acum întreaga taină, sunt umbre necuprinse, perfecte, fără nici o margine albă, fără nici un punct alb care să murdărească adâncimea umbrei, am recunoscut, am ştiut din totdeauna că umbra aceasta este
— Sfârşit —

1970

Scris de asymetria on Wednesday, August 06 @ 16:52:09 CEST (399 citiri)
Citeste mai mult... | 26277 bytes in plus | Scor: 0

Proza: Distopia valurita de Ovidiu Bufnila

Valuri de dictaturi. Ele vin în istorie când te aștepți mai puțin. De ce? Este un răspuns complicat. Poate este în natura noastră ascunsă. Este o tendință naturală. Dictatorii apar în valuri în oceanul istoriei. Ei par să gândească pe neașteptate. Dintr-o dată, oamenii sunt sub presiunea unei dictaturi.

Cum apare ea? Cum se formează? Este ca și cum distopiile sunt întruchipate. De ce vin dictaturile în valuri? Undele sunt forme ciudate de materie, dar și de energie. Întregul univers pare să fie făcut din valuri. De ce ar vrea universul să aducă distopiile în realitate? Unde se nasc distopiile? Sunt născuți în tărâmul invizibil? Sunt născuți într-un domeniu virtual? De ce? Chiar trebuie să ne confruntăm cu distopiile? Este inevitabil? Este o lecție pentru noi? Dacă este inevitabil, este independent de ceea ce ne dorim? Dacă este o lecție, există cineva care ar dori să ne predea această lecție? Să ne gândim. Viața merge mai departe. Istoria are momente diferite. Totul este ca un ocean. Se pare că uneori, în istorie, este o stare de calm. Un echilibru ipotetic.

Și apoi, dintr-o dată, distopiile vin peste noi ca valurile. Este vorba doar despre mintea umană? Sau este o stare ascunsă a universului? Cum devine un model virtual o realitate? Distopia pare o lume perfectă. O lume în care totul devine automat. Dar este real? Perfecțiunea pare mai mult o ipoteză decât o realitate. Nu suntem ființe perfecte. Atunci de ce căutăm perfecțiunea? Are domeniul virtual al universului intenționalitate? Dacă a făcut-o, atunci lucrurile par să se complice. Poate că universul se îndreaptă spre perfecțiune. O atinge, dar apoi renunță. Sau entropia domină fiecare eveniment distopic. În sfârșit, sunt multe întrebări. Sunt multe răspunsuri de care avem nevoie. Sunt multe idei. Poate ar trebui să le sistematizăm. Dar dinamica intimă a universului ne transcende, ne surprinde. Pe măsură ce încercăm să facem ordine, universul produce dezordine. Totul este ca valurile. Universul pare a fi un ocean de idei, de încercări, de evenimente surprinzătoare. Distopiile nu par a fi construcții umane. De ce? Ordinea conține dezordine. Distopiile sunt o zonă a răului. Pentru ordinea excesivă, dictatura, totalitarismul sunt zone ale răului. De ce le produce universul în tărâmul său virtual în tărâmul său invizibil? Are nevoie de așa ceva. Vrea universul să echilibreze, să contrabalanseze istoria umană?

Ar fi interesant să fie așa. Ar fi incitant. Distopiile nu au o viață lungă. Se termină în revolte, în revoluții. Libertatea se revoltă, libertatea cere distrugerea distopiei. Libertatea pare a fi ruperea legăturilor dăunătoare. Aceste conexiuni sunt limitative. Ele duc orice sistem la moarte. Sistemele sunt supuse diferitelor presiuni. Distopia pare a fi un obiect cosmic imposibil. De scurtă durată. Poate fi o fundătură istorică. Dar vorbim de distopii cu frenezie. Mi le imaginez. Le dăm viață. Sunt groaznice. Sunt periculoase. Nu ne sunt de nici un folos. Oamenii le uită. Oamenii uită foarte repede. Pentru că viața continuă. Universul merge înainte. Planeta merge înainte. Ce trebuie să înțelegem din valurile de distopie care invadează uneori istoria?

Poate ar trebui să învățăm să stăm treji tot timpul.
Poate ar trebui să fim mai bine.
Poate ar trebui să învățăm să cooperăm unul cu celălalt, indiferent de convingerile noastre.

Dacă da, atunci valurile de distopie s-ar retrage. Ce a mai rămas dintr-o distopie? Poate avem un gust amar. Sau poate a mai rămas o frică. O frică. Oroarea de a nu se întâmpla cu adevărat. Dar valurile distopiilor apar și dispar tot timpul. Sunt fie evenimente locale, regionale sau globale. Distopiile vin ca valurile când oamenii, sau mai degrabă unii oameni, sunt îngroziți de ideea de libertate. De ce ar trebui să ne fie frică de libertate? Distopia este, desigur, frica de libertate. Poate că infinitul universului distruge libertatea. Ce idee ciudată! Oceanul care este universul ne sperie. Și de aceea suntem păcăliți de ideea unei distopie. Dar natura umană este definită de libertate. Nu poate fi altfel, ființa umană este libertate pură. Asta ar trebui să înțelegem. Distopiile sunt ca valurile. Aceste valuri vin să acopere libertatea. Dar libertatea este un joc dinamic. Este o provocare pentru oameni. Este un test.

Navigând în marele ocean al universului, oamenii sunt tentați de distopie. Și se degradează în distopie. Dar dorința de libertate distruge distopia. Libertatea este semnul nostru ca navigatori prin marele ocean al universului. Suntem adevărați navigatori. Trebuie să mergem înainte în experiența noastră de viață. Distopia nu este un obiect al nostru. Este o provocare groaznică. Poate că trebuie să facem față. Valurile de distopie sunt ca furtunile pe ocean. Distopia este o furtună de suflete. Unii vor naufragia. Alți oameni vor fi salvați. Ideea de libertate strălucește prin încercările noastre. De aceea trebuie să fim curajoși. Ori de câte ori vin valuri de distopie, trebuie să ne manifestăm libertatea. Libertatea este cel mai frumos moment istoric al nostru. Și pentru că sensul vieții este bucurie, atunci bucuria libertății trebuie să fie ca un far pe țărmul oceanului pentru noi.

Ovidiu Bufnilă

Scris de asymetria on Monday, July 22 @ 23:09:53 CEST (724 citiri)
Citeste mai mult... | Scor: 0

Proza: The heart. Novel by Ovidiu Bufnila

The heart. Novel by Ovidiu Bufnilă

I don't know exactly. How did it happen? Maybe it had to happen. At first it was like that, a move. When I met several people on the subway, I found out it was the same. That move brought us there. Yes, the morning was a strange movement in my body. Something moved there. I didn't think about what. It was a sunny morning. That's what I remember. An ordinary day was announced. There were all kinds of events all over the world. Nothing unusual. The news flowed like waves. From everywhere. Social networks were shaking.

People expressed their fears, joys, victories, upsets. The movement occurred at 10 o'clock. I checked. It happened all over the world at the same time. That was incomprehensible to me.

I went to the supermarket to buy cigarettes. Everyone there was talking about that strange movement. Everyone had felt it. Very strong. That's how I understood that we were all the same. I sat on the curb on the sidewalk. I smoked a cigarette. I thought. Something was happening in the world and I couldn't explain myself. I watched a TV across the street. The TV was on the terrace of the restaurant there. People laughed, talked loudly, felt well. I thought I'd go and ask them too. I crossed the street. I'm glad I can be sprinting. Hello. Hello to you, too, they said. Did you feel the movement? Wow! Sure you do. It was beautiful. It was a beautiful move. I didn't think like them. But they were right. It was a beautiful move. Something moved nicely in my body. And in their body was the same beautiful movement. We were the same now even though we didn't know each other. They told me the same thing.

Something had moved in our body and that made us feel the same. It rained the next day. It rained lightly, without lightning and thunder. I saw many shadows on the street. Then I felt other movements in my body. Very strange. I talked to my neighbors. And they found the same thing as me. I watched TV but no one was talking about that phenomenon. Maybe it wasn't time to talk about him yet. There were only two or three testimonies on social networks. I would have liked to find more testimonies. I looked for them. I have not found.

On the third day I had a strange impression. I began to have thoughts that were not mine. They were not exactly. I'm sure of this. I began to inventory my thoughts. I tried to distinguish them from new thoughts. Those thoughts were either happy or sad. They were like my thoughts. I understand this. It could be anyone's thoughts. It was as if someone was giving me his thoughts.

On the fourth day, there was an avalanche of new thoughts.

There were a lot of them. Lots of thoughts. It was an impressive moment. But I started to have other sensations than usual. I felt the temperature in my room differently. I felt like it was two temperatures. It was the same temperature, but I actually felt it in two different ways. I talked on the phone with a friend from overseas. He told me the same thing. In his city, there were more and more people who felt the same way. I laughed a lot during the conversation.

My friend knew all sorts of jokes. He tried to reassure me. He told me that it must be a planetary phenomenon and that I must not be afraid. More and more people felt the phenomenon. And that was beautiful. It was as if something mysterious united all the people of the earth. I hung up and kept laughing. My friend collected good jokes. He had been doing this since he was a student. He told us all his jokes and we all laughed. I went out on the street. I talked to many passers-by. Each had its own story. Each began to feel in many ways. They had thoughts that were not their own. I asked them if they were feeling well. They said it was a new and very interesting experience. They liked this new experience. Some of them had started talking about this experience on social networks. It was a topic increasingly sought after by people around the world. That's how I found out that journalists also started writing about this phenomenon.

I talked to a few women. I talked to a cop. I talked to a saleswoman.

They all said the same thing I knew. I thought about driving. But I had to fill the tank with gas. I went to the gas station. There were a lot of people there. Everyone was talking about the phenomenon. They said they were reading each other's thoughts. It was a new thing. I didn't think. But it was real. People read their thoughts and laughed. They weren't upset.

They were laughing. I also read the thoughts of a gentleman who was a university professor. Then someone read my thoughts. It was a very interesting moment. I drove several kilometers. I'm out of town. From there stretched the desert. In the distance were mountains. The mountains were full of snow. Something drew me to those mountains. I arrived quickly. They were high mountains.

And then I felt someone's thoughts. He was a man in need of help. I got out of the car.

I found him quickly. The man had fallen into a pit.

He couldn't get out. He had hit his hand.

I helped him out of the pit. He told me he realized I was coming to help him.

Some of my thoughts were already on his mind. I helped him out of the pit. He asked me for a cigarette. He was walking there and slipped into the pit. He thanked me. We both then smoked in silence. My thoughts were his now. His thoughts were mine now. I asked him what he thought of the phenomenon. It's a beautiful phenomenon. It's weird and beautiful.

Will it be all over the world? I think it will be all over the world. It's a beautiful phenomenon. All people feel the same heart. That was the explanation. In a way, all of a sudden, a single heart was born all over the world. It's a beautiful truth. Regardless of each person's ideas, all people now had the same heart.

When I got home, I met a woman who worked at the town hall. She was scared. He told me he couldn't read anyone's thoughts. She was very upset. I tried to calm her down.

Let's talk about this. How is it? I do not feel anything. Then you have to open your heart. Maybe you were too upset. Maybe you're scared. She smiled. I was too upset. I had some problems. But now I can look at things differently. Give me your hand, I told him. Do you feel it now? She began to laugh happily. Now he felt that he was like all of us, that he was with us all in one heart.

In the following days I met other people who did not feel the heart. I talked to them and they understood. Not raining. It was sunny. It was very sunny. Now I don't know if it was spring or autumn. I know it was very sunny. Astronomers have told the public on television that they are cosmic phenomena. But I knew it was the heart that changed people's thoughts.

Her heart was moving. Doctors have tried to clarify the phenomenon around the world. Many officials have tried to take security measures. But people everywhere told them it wasn't necessary. We all felt with one heart now. It was a unique phenomenon in world history. We didn't even care if it was related to cosmic phenomena. Maybe it wasn't related to that. Her heart was evolving. The heart evolved in the universe independent of the movements of the sun or stellar explosions in other galaxies.

I went to the cafe to meet other people. It was as if we were one man. We now knew our worries, our desires, our joys. We were all convinced that something extraordinary would happen. Probably a new phenomenon was coming. We talked about it. I drank coffee. I laughed, I joked. Across the river, there were other people like us. Ships crossed the river. On their deck were people like us. And we were all one heart. But one morning, something unusual happened. A neighbor stopped me and told me he didn't know his name anymore. He was very worried. I tried to calm him down. I reminded him of his name. He thanked me for ten minutes. Then he left happily. I thought it was a singular event but it was not so. There were more and more people who had problems. There were all kinds of problems. Doctors have prepared a treatment suitable for memory loss. But that wasn't it. It couldn't be that. It was no ordinary memory loss. Events rushed. People began to fear. I talked to some people at the cafe and told them my opinion. I also wrote on social networks.

But one morning, something unusual happened. A neighbor stopped me and told me he didn't know his name anymore. He was very worried. I tried to calm him down. I reminded him of his name. He thanked me for ten minutes. Then he left happily. I thought it was a singular event but it was not so. There were more and more people who had problems.

There were all kinds of problems. Doctors have prepared a treatment suitable for memory loss. But that wasn't it. It couldn't be that. It was no ordinary memory loss. Events rushed. People began to fear. I talked to some people at the cafe and told them my opinion. I also wrote on social networks.

A few days later, the phenomenon stopped as it appeared. I didn't get any more thoughts in my mind. And all I had was my sensations. I don't know what happened. The phenomenon was quickly forgotten around the world. People continued to live their lives. I went to the cafe. I tried to talk to the people there. But no one wanted to listen to me. It's sad. It's incomprehensible. It must be a mess. Maybe I don't understand what's going on. All mankind had the same heart and the same thoughts. I lived this. It's true. But no one remembered. They looked at me amused. I stopped talking about it.

I've been driving often since then. I travel to many places. I know new people. I try to read their thoughts but I can't. I try to feel their heart but I can't. I think it was a very strange phenomenon. Really, very strange. Maybe we humans around the world have received a sign.

Maybe we should have learned something from that phenomenon. Last night I walked through the park not far from my house. It is a beautiful, bright park, full of beautifully colored flowers. It has wide alleys and very comfortable benches. I sit on a bench and watch the boats floating on the lake. The park has a very beautiful, clear, sparkling lake. Swans often come to this lake. He flutters his wings, elegantly, and sits on the water, making waves. Swans impress me. I look at him and try to understand what's on their minds. Swans probably have an elegant mind. They have supple movements. And it flies so beautiful and strong.

There are also squirrels in the park. Squirrels are cute. Hops everywhere. I jump from branch to branch. I come to you if you call them nuts and peanuts. Squirrels are very agile. So must their minds. I think about the thoughts that squirrels have. I sometimes think that squirrels think only of nuts and peanuts in their minds. But it certainly isn't. I think what I'm thinking about squirrels' a mind is wrong. And untrue.

Something extraordinary happened to me yesterday. I sat on a bench in the park. A childhood friend of mine passed down an alley. I invited him to sit with me on the bench. We remembered all kinds of beautiful childhood events. We played together many times. I saw many movies. I ate cotton candy. Every child in the world wants to eat cotton candy. What could be better than cotton candy? But chocolate is also great. I was opening the chocolate with emotion. We filled our mouths with chocolate. We were soaked in chocolate to the ears.

I also ate ice cream. What beautiful memories. My friend is working at Central Station now. Direct the trains. Trains came and went at the station and people ran either to get on or to meet them. I think it's a beautiful job. And very important.

After being left alone, I felt something strange. I don't know how to explain it properly. It was amazing. I didn't expect that. I never even thought it could happen to me. As a student, I had a few premonitions, but I didn't pay attention to them. But now I understand their importance. Maybe I should have taken them into account. Maybe I should have been more careful. The truth is, I'm kind of amused. Or maybe careless. Sorry about that. I hope one day I won't be like that again. I could tell jokes too, or I could get hired at Central Station to run the trains. I could do other important things. Why not? Many people do important things. Many people think important things. I should do that too. I could think seriously about these things.

I was sitting on the bench thinking about it. People were walking in the alleys of the park. They laughed, held hands, told all kinds of stories. I looked at them with joy. They walked down the alleys and laughed. How pretty. Swans descended on the lake. The squirrels were hopping through the bushes. A puppy was running after them. A child was riding a bicycle. Someone had launched a colorful balloon that flew quickly over the park. I looked for the balloon. As a child, I used to throw balloons on my street. The balloons rose quickly after the currents of hot air. It was beautifully colored. I remembered them. I was glad to remember them. The truth is, there, on the bench, I felt good. Once, I remembered, I had a bicycle. I really enjoyed riding my bike. It was a multi-speed orange bicycle. Those were beautiful moments. I was passing people at high speed. Some stepped aside amused. Nobody was upset. I was riding my bike and no one was shouting at me. The truth is, I'd love to ride a bike. Why not? I could go to the nearby store to buy a bicycle.

Of course, if I buy a bike and come for a walk in the alleys of the park, I have to be careful not to hit the squirrels. I'll be careful with the squirrels. They are so cute! And of course they have all kinds of beautiful thoughts! I liked to think that I would buy a bicycle. I got up from the bench because I was numb. I set off. The alleys were sunny. Scented flowers flooded the alleys with their fragrance. I headed out of the park. There are lilac bushes. They have a strong scent. I saw all kinds of beautifully colored butterflies. They were yellow butterflies. They were red butterflies. They were blue butterflies.

And then something extraordinary happened. I didn't think it would happen. I felt something strange in my mind. It was very strange. It was like a song.

Yes, of course, it was a very beautiful song. I'm sure I've never heard that song before.

Where did she come from? What was that song? I looked around. It was nobody. The alley was deserted. But someone was singing a song that I was now hearing in my mind. How pretty!

I had to look around. I looked around very carefully. The song seemed to come from all directions. That was it. It came from all directions. I wasn't scared. I was upset. Maybe someone was making a joke. But there was no one around. The sun was preparing for sunset.

Maybe it had something to do with it. I have often seen a sunset that was like a song. I was in the mountains and I saw that. I heard the song of the sun. But it wasn't like the song I was hearing now.

I felt good. I was fine. It wasn't a mirage. It was a beautiful song I could hear in my mind. I took a deep breath. The song did not come from the people on the sidewalk in front of the park. The song did not come from a radio. The song had something strange. He didn't have anything human. It was not sung by an instrument or a human voice. I wanted to go back to the bench I was sitting on. Maybe there was something there.

I had to look there. I decided. I returned. Swans flew across the lake. The squirrels were looking at me curiously. No, it wasn't their song. Now, I wonder, do swans sing? Now, I wonder, do squirrels sing? I cannot know. But I felt it wasn't their song. Then, suddenly, I felt a thought that was not my thought.

Yes, I felt that. I felt very clearly. It was a pure and soft thought. It was a happy thought. It was a very happy thought. And my heart started beating in a strange way. I looked around again. Where did all this come from? There had to be an answer. I was looking for the answer. There must be an immediate answer. I couldn't wait. I didn't want to wait for the answer. I wanted an answer then, there. I needed that answer, whatever it was. I thought I was ready to receive the answer.

And, just then, I heard the heart of the butterfly in my heart. And the butterfly came out of the air and sat on my hand.

All good and beautiful. Only this happened. One day, I found a heart. I don't know who lost her. That's what I told myself. Now see what problems I'm going to have. But it wasn't really like that.

Ovidiu BUFNILĂ

NOTE: With this story published in Australia, in Antipodean SF magazine, Ovidiu Bufnilă leads the Australian Top. For a month, the writer Ovidiu Bufnilă leads the Top Australian Antipodean SF with the story The Heart. Throughout the month of June, Ovidiu Bufnilă was ranked number one from day one and remained number one until the end, with readers from all over the world reveling in his story, which made him number one on the literary charts for for 30 days as long as the edition with number 273 lasted.

Nota: NOTE: With this story published in Australia, in Antipodean SF magazine, Ovidiu Bufnilă leads the Australian Top. For a month, the writer Ovidiu Bufnilă leads the Top Australian Antipodean SF with the story The Heart. Throughout the month of June, Ovidiu Bufnilă was ranked number one from day one and remained number one until the end, with readers from all over the world reveling in his story, which made him number one on the literary charts for for 30 days as long as the edition with number 273 lasted.

Scris de asymetria on Monday, July 22 @ 18:15:02 CEST (886 citiri)
Citeste mai mult... | Scor: 0

Proza: Ficati schimbati. O povestire de Bruno Stefan

Ficați schimbați. O povestire de Bruno Ștefan Pe vremea când Nicolae Ceaușescu era la apogeul carierei lui politice și își construia uriașul palat numit pe atunci Casa Poporului, când pentru a-și realiza numeroasele construcții de fabrici, uzine și blocuri sărăcise populația care era nevoită să stea ore întregi la cozi pentru a cumpăra tacâmuri de pui, unt, lapte și pâine pe cartelă, când generația decrețeilor – a celor născuți în urma decretului 770 din octombrie 1966 de interzicere a avorturilor – ajungea la maturitate și cei mai ambițioși se zbăteau să intre la facultate în condițiile unei concurențe acerbe și ale unor examene severe, doi tineri foarte deosebiți ca personalitate, formare intelectuală și apartenență familială s-au nimerit să fie colegi la facultatea de istorie a Universității din București. Pavel provenea dintr-o familie de intelectuali din Brăila, tatăl fiind inginer constructor, iar mama profesoară de muzică la un liceu, o femeie cu origini evreiești pe care dorea să le ascundă atât datorită unor persoane controversate din neam, cât și ca urmare a naționalismului agresiv al regimului comunist. Alexandru venea dintr-un sat din apropierea județului Giurgiu, dintr-o familie de țărani care scăpase de sărăcia accentuată a acelor ani prin faptul că tatăl său era șofer la gospodăria de partid și se ocupa cu aprovizionarea elitei bucureștene cu produse alimentare ce nu se găseau în magazinele obișnuite, reușind să aducă acasă carne, zahăr, portocale sau alte alimente greu de obținut pe căi obișnuite. Intrarea celor doi la facultatea de istorie nu s-a datorat unor opțiuni întâmplătoare sau făcute rapid, ci în urma unor preocupări intelectuale care îi acaparaseră cu mult timp în urmă. Pavel era pasionat de istoria antică universală, ascultase în familie istoria poporului evreu, era fascinat de civilizația greacă după ce-l citise pe Homer în primul an de liceu și de măreția imperiului roman după ce-l citise pe Theodor Mommsen. Visa să scrie și el ceva la fel de monumental și, dezgustat de amatorismul sau superficialitatea unor istorici români, era convins că va scrie o lucrare care să-l consacre pe plan internațional. Când venea la București cu părinții care aveau diverse treburi la autoritățile centrale, se refugia în biblioteci citind tot ce găsea despre Ramses, David, Cezar sau Pericle. Alexandru s-a îndrăgostit de istorie după ce a fost chemat să sape la un șantier arheologic din apropierea casei, unde erau ruinele vechii cetăți San Giorgio, în care se găsise un manuscris pe care directorul muzeului de istorie îl numea ”Codex Valachorum” și care era ținut secret de regimul comunist de la București, dar despre care tinerii istorici vorbeau că ar conține informații referitoare la populația aflată la nord de Dunăre care se bătea cu trupele imperiale bizantine, fiind ajutată de dragoni și de urși, făpturi uriașe și sălbatice pe care le îmblânzise cu ajutorul unor practici magice și împotriva cărora genovezii aduseseră moaștele unor mari sfinți creștini. Istoria evului mediu timpuriu românesc se contura în mintea tânărului Alexandru altfel după ce asista la discuțiile arheologilor decât era cea oficială din manualele școlare și din cărțile găsite la biblioteca județeană. I-ar fi plăcut să-și petreacă timpul în arhive, descifrând astfel de manuscrise rare, dar nu credea că poate ajunge să-și împlinească acest ideal, căci cei mai mulți absolvenți de istorie ajungeau să meargă la munci agricole, să predea elevilor și alte discipline precum lucrul manual sau învățământ politico-ideologic.

Scris de asymetria on Sunday, February 11 @ 16:23:12 CET (858 citiri)
Citeste mai mult... | 62846 bytes in plus | Scor: 0

Proza: Cornelia Páun Heinzel : Curba destinelor - Segmentul 2

Cornelia Páun Heinzel : Curba destinelor - Partea a doua din ciclul “Vivat academia ! Vivant professores !” “Moara lui Călifar versus Liceul lui Chiverniseală”

Chiverniseală vedea că îi fuge catedra, pentru că în sat erau tot mai puţini elevi şi atunci avu o idee salvatoare:“ Voi pune laba pe liceul german”, gândi bărbatul. “Eu ştiu să şpăguiesc, să învârt, să păcălesc, ca nimeni altcineva. Chiar dacă mama şi tatăl meu sunt de cu totul şi cu totul altă etnie. Am însă o legătură cu saşii care au părăsit localitatea înainte de a mă naşte – am obţinut gratuit o casă săsească. Trebuie să reuşesc, deşi habar nu am limba germană. Îmi pare rău că nu am avut contact cu saşii. Plecaseră în Germania cu mult înainte ca eu să îmi fac apariţia în această lume. Când eram mic, mama m-a trimis la profesori să mă mediteze, dar nu se prindea de mine germana nici să mă pici cu ceară. Nu puteam reţine niciun cuvânt din limba asta atât de încâlcită.

Scris de asymetria on Monday, December 18 @ 15:58:59 CET (765 citiri)
Citeste mai mult... | 26821 bytes in plus | Scor: 0

Proza: Cornelia Páun Heinzel. Curba destinelor, O povestire în 2 segmente

Cititor scrie "

Cornelia Păun Heinzel : Curba destinelor - Partea întâi

Radu răsuci volanul, schimbă viteza şi intră furtunos în curbă, în “Triunghiul Bermudelor” terestru, spaţiul unde toţi cei vii, supravieţuitorii accidentului şi cei care şi-au dat acolo ultima suflare, convieţuiau împreună pentru totdeauna. Era locul care a adus un destin tragic, familiei sale şi multor altora. Radu simţi cum lacrimi de sudoare i se revarsă pe faţă,cum fiori reci îi străbat întreg corpul...

Scris de Asymetria on Sunday, December 17 @ 15:29:39 CET (770 citiri)
Citeste mai mult... | 32715 bytes in plus | Scor: 0

Proza: Gheorghe Sasarman. U de la Universalism. O distopie

Mai întâi mi-am zis că poate voi fi adormit și că visez. Eram în Marienplatz, în inima urbei, era soare și mi-era cald, deși eram desculț și doar cu pijamaua pe mine; putea fi ora amiezii, dar piața era totuși pustie, adică aproape pustie, lucru destul de ciudat pentru un perimetru pe care, nu numai în sezonul turistic, îl știam asaltat fără curmare de sute și sute de pietoni, fie ei localnici sau veniți de te miri unde. Senzația de stranietate era întărită de faptul că vitrinele magazinelor (Hugendubel, Beck, Rischart, Kaufhof etc.) erau protejate rudimentar cu scânduri, iar fațadele clădirilor, inclusiv cele ale primăriei neogotice, împestrițate cu graffiti, purtau și alte semne vizibile ale unei suspecte delăsări. Din fântâni debordau gunoaiele, răspândite de altminteri pe tot pavajul, faimoasa Coloană a Mariei, văduvită de statuia celei al cărei nume îl purta și piața, fusese retezată pe la jumătate, iar orologiul fără arătătoare din turnul Primăriei îmi sugera nu știu de ce o analogie cu ceasurile lichefiate ale lui Salvador Dali.

Gheorghe Săsărman: U de la Universalism

Din volumul "Alfabetul distopiilor", text din care primele doua episoade au apărut in umărul din februarie 2020 al Revistei Apostrof. Cartea va apare la Editura Școala Ardeleană din Cluj.

Scris de asymetria on Saturday, August 22 @ 06:30:35 CEST (2025 citiri)
Citeste mai mult... | 63368 bytes in plus | Scor: 0

Proza: S.Y. Agnon. Cununia dragilor

S.Y. Agnon - Cununia dragilor

Nota traducătorului.

Am numit traducerea Cununia dragilor, deoarece românii numesc căsătoria – cununie, din cauza cununilor pe care le poartă mirii (afară de Copca rădvanului, a lui Galaction, unde Satana înlocuieşte cununile cu găleţi sparte, bătute în cuie); dar în ebraică povestirea se numeşte Baldachinul dragilor, căci nunta evreiască are loc sub un baldachin (în prima versiune, povestirea se numea Baldachinul negru, ca o prevestire a caracterului ei macabru). Baldachinul va apărea, foarte proeminent, spre sfârşit. Fără îndoială, această povestire are afintăţi spirituale cu Strigoii lui Eminescu, deşi nu poate fi vorba de o influenţă directă. Interesantă e figura personajului feminin, Ţila (Cartea Facerii IV), una dintre soţiile lu Lemech (Lameh). Ţila aceasta din povestire, îndrăgostită de paznicul cimitirului, moare, şi, moartă fiind, vrea să se întoarcă acasă ca să‑şi ia bijuteriile şi astfel să se căsătorească cu iubitul ei (povestirea se foloseşte evident de precedente necrofile); dar nu reuşeşte! Avuţiile lumeşti nu pot fi luate pe lumea cealaltă. Agnon e caracterizat de limba lui reconstituită, din toate straturile istorice (ca a lui Sadoveanu, dar pe o perioadă de peste trei mii de ani). În general scrierile sale sunt bazate mai ales pe limba rabinică; această povestire face parte dintre excepţii, limba biblică având în ea o prezenţă vizibilă. Numele Iohanan înseamnă – Dumnezeu a miluit. În această povestire, eroul romantic care moare din dragoste liebestod nu e, ca în Strigoii lui Eminescu, rege, sau, ca în Copca rădvanului, artist, ci un sărman paznic de cimitir, care, cât trăieşte, se hrăneşte cu pâine, şi cu ceva cartofi, ceapă, usturoi şi scrumbie, gura lui pute şi e plin de bube.

Yossef Abraham

Scris de asymetria on Monday, May 18 @ 00:02:03 CEST (2140 citiri)
Citeste mai mult... | 55113 bytes in plus | Scor: 0

Proza: Cornelia Paun-Heinzel - Cand prostul ajunge în paginile istoriei

Cititor scrie "Jenică Jănel se gândi - fapt pe care îl făcea rareori, cu mintea sa cât o boabă de mazăre - că se împlineşte aproape un an de când a intrat în istorie... în istoria ţării... se admiră privind cu atenţie, în oglindă, cu ochelarii săi de vedere şi se mângâie mândru pe burta sa proeminentă. Doar tocmai ingerase, ca de obicei, câteva porţii de catering - de la masa gratuită a copiilor săraci din şcoala al cărei director era – şi meniul zilnic pentru aleşi, de care beneficia în calitate de consilier la Primărie, alături de bunătăţile trimise de firmele, care aveau nevoie de diverse aprobări. Spre seară, Jenică Jănel ştia că va veni tiptil, ca întotdeauna şi va încărca în autoturismul şcolii - de care beneficia ca manager de unitate de învăţământ – pe lângă materialele de construcţie folosite la renovarea clădirilor instituţiei, câteva caserole cu mâncare şi pentru acasă, să aducă şi familiei - adică soţiei - care se îmbuibase din plin la Financiarul unde lucra, din porţiile oficiale, dar şi din cele neoficiale, de la ONG-urile şi firmele finanţate cu bani de la stat, pe care le-a controlat şi în care avea şi celelalte locuri de muncă - dacă avea timp să treacă pe la ele... dar, măcar pentru mâncare, merita efortul, întrucât salariile le primea, chiar dacă nu frecventa sediile - şi fiicei sale, elevă cu bursă de merit la şcoala tatălui său, unde servea şi ea masa, alături de acesta şi de copiii nevoiaşi din unitatea de învăţământ.
"

Scris de asymetria on Sunday, February 09 @ 15:42:12 CET (2202 citiri)
Citeste mai mult... | 14365 bytes in plus | Scor: 0

Proza: Marian Drumur. Confuzia este gresit eronata

Afară, senin și un individ proțăpit cu videocamera, să mă filmeze pasămite, pentru niște actualități, dar n–a îndrăznit de–a dreptul, a îmboldit un copil al străzii, să bâzâie: – Nenea, de ce ai pijama? Nenea, de ce ai pijama?

Scris de asymetria on Thursday, May 02 @ 16:59:56 CEST (2336 citiri)
Citeste mai mult... | 8173 bytes in plus | Scor: 0

Proza: Ovidiu Bufnila. Orient Expres

Vogoride mi-a trimis o scrisoare printr-un copil de casă de la Palatul Știrbei, șleampăt copil și cam peltic, movuliu, jupiterian get-beget. Dragul meu Vogoride obișnuia să mă pună pe jeratec în felul ăsta. Am pornit către Băiceni și în drum am schimbat trei trăsuri, un poștalion și un aeroplan, dincolo de Pașcani. O ninsoare puternică m-a oprit la Fălticeni dar am reușit să trec, în sfârșit, vizitiul, un marțian cam tembel, s-a descurcat binișor.

Un val electromagnetic a deschis un portal și așa, în sfârșit, pe un soare năpraznic, am ajuns la Istanbul. Locomotiva duduia, du, dum, du, dum. Vagoanele străluceau, le frecau niște feroviari venusieni, oacheși, sâsâitori. Niște copii liliachii, sosiți de pe Lună, țipau de mama focului jucându-se printre tampoane. Câțiva ieniceri se plimbau țanțoș pe peron, Stalin se certa cu Dali dintr-o pricină încă neștiută de mine, la fel Elvis cu Marghiloman, Carol al II-lea cu Macron, Coandă cu Sophia Loren, Dalida cu Meghan Trainor, Ceaușescu, și el, se certa cu Camus și cu Donald Trump și cu Havel, Santana îi zicea nu știu ce lui Adrian Păunescu, Adrian Păunescu îi zicea nu știu ce lui Arghezi. Unul dintre conductorii trenului, unul blondiu, electromagnetic, își rupea mâinile de supărare, avea unghii date cu lac, Vogoride întoarce-ți fața către mine, am zis.

Scris de asymetria on Wednesday, October 10 @ 18:33:11 CEST (2793 citiri)
Citeste mai mult... | 29757 bytes in plus | Scor: 0

Proza: Ion Nete. GAVRILOIU SE VISA IISUS

Gavriloiu Tristu tremură, cutreierat de neastâmpăr. Cumva, trebuie să vadă ce se întâmplase. De trecuse prin viață anapoda. Luat, parcă, de-o apă tulbure. Mereu, lipsea câte puțin, să-i fie bine. Făcându-l să tot spere. Da, n-a fost să i se împlinească. Și cât îndurase. Ajungând să creadă că fusese condamnat, înainte de a se naște. Fulgerat de furia neputinței, îi vine să se-apuce de guler, certându-se, ca pe un străin: Îți place, mă, singur cuc? Stai numai cu frica în sân. De ce-o fi mâine! Faci față sau te dovedește? Și-atunci, ce-o să fie? S-alege praful și pulberea? Iacă, de ce te temeai, n-ai scăpat! Acum, te-a apucat grija zilei de azi! Ca să vezi, cum își vede de învârtit roata timpului!

Scris de asymetria on Wednesday, August 02 @ 08:36:44 CEST (3690 citiri)
Citeste mai mult... | 31922 bytes in plus | Scor: 0

Proza: Dr. Cornelia Paun Heinzel: Înfioratoarea vaduva sau La mine nu pacalit

Cititor scrie "Leila visa fericită. “Aceasta este ţara tuturor făgăduinţelor şi epoca aceasta este din întreaga istorie a umanităţii, cea mai minunată posibil. Compatrioţii mei arabi, rezidenţi în Franţa trăiesc de azi pe mâine, deşi sunt la fel de dotaţi ca mine într-ale vicleşugurilor şi înşelătoriilor. Chiar cei care trăiesc în U.S.A. sunt la limita sărăciei. Dar arabii stabiliţi pe acest pământ miraculos sunt cei mai bogaţi oameni de afaceri. Eu am peste cincizeci de apartamente şi afaceri de la bărbaţii români naivi, înşelaţi de mine. Nu am plătit şi nu plătesc niciodată vreo taxă sau vreun impozit şi am pensie de la stat, fără să fi lucrat vreodată în viaţa mea... doar atunci când am fost prostituată în Libia, dar acei ani nu au contribuit la pensia mea. "

Scris de asymetria on Tuesday, July 11 @ 10:39:39 CEST (2992 citiri)
Citeste mai mult... | 30958 bytes in plus | Scor: 0

Proza: Dan Culcer. Batrâna care nu mai voia sa moara

Sania începu să suie pe lângă livada cea mare, trecu în câmp pe un drum care nu se vedea aproape de Ioc sub stratul gros de zăpadă. Era amiază pIină, zăpada ardea alb și rece ca o cămașă de mire mort, scârţâia sub tălpicile de lemn, aspru și ascuțit, de ger. Dealurile sunt golașe în aceste ținuturi, vântul spulberă zăpada pe alocuri și rămân pete mari de pământ galben tumefiat și înghețat. Cândva dealurile și colinele erau acoperite de viță de vie, oamenii făceau vin bun care se vindea bine prin negustorii armeni de la Gherla. Dar, după război, planificatorii și centralizatorii au decis să transforme dealurile cu vii în pășuni pentru oi. Iar oile năvălitoare au tăiat, cu negrele și ascuțitele lor copite, stratul protector al ierburilor în felii lungi despărțite de văiuguri, pe care apele ploilor se prăbușeau spre vale ducând cu ele pământul ierbos, carapace protectoare și fecundă, și dezgolind depunerile de argilă ale fostului fund de mare.

Nota: Viața e totuși mai caldă decât moartea

Despre „Bătrâna care nu mai voia să moară”, o povestire de Dan Culcer

Există în literatura noastră momente în care moartea e invocată nu pentru a-i da solemnitate, ci pentru a o detrage din înalt și a o trage jos, pe lângă sobă, lângă slănină, țuică fiartă și fum de coceni. Dan Culcer reușește acest lucru într-o povestire al cărei titlu inițial, „Despre moarte, devreme ce există”, avea o distanță filozofică austeră, aproape camusiană, dar a cărei rescriere cu titlul „Bătrâna care nu mai voia să moară” coboară direct în trupul vieții și-n realul ei rustic.

Textul e construit sub forma unei cronici dintr-un timp suspendat, cu iarnă înghețată și drumuri albastre, cu dealuri dezgolite și sanie lunecând ca o barcă a lui Charon pe drumuri de munte. Naratorul — un tânăr cu vocație intelectuală — este martorul unei scene care ar fi putut deveni ritual funerar, dar care, în mod neașteptat, se transformă într-o sărbătoare întârziată a vitalității. Bătrâna, chemată să moară, în prezența preotului și a fiului său, se răzgândește. Nu din frică, ci dintr-o rezistență calmă, viscerală, încăpățânată. Pentru că, așa cum spune chiar ea, „nu mi-e frig, domnișor, că-i tot îi mai cald ca-n pământ”. Această propoziție — aparent banală — este, în fapt, cheia povestirii. E acolo toată filozofia populară a rezistenței la moarte: nu e vorba de transcendent, de mântuire sau de spaime escatologice, ci de căldura concretă a existenței. Trupul, cât e viu, își cere dreptul la prezență. Iar în fața morții, ceea ce opune satul, în această proză, nu este religia, nici rațiunea, ci un cocktail etnografic de carne afumată, ceapă roșie, pălincă și cântec popular.
Dan Culcer împletește aici oralitatea autentică și observația fină de antropolog rural cu o privire de cronicar contemporan, ușor detașat dar profund angajat în recuperarea unei umanități care nu se lasă expediată.

Bătrâna nu e ridicolă, nici înjosită, ci admirabilă în vitalismul ei știrb, licențios și ironic, ca o Euridice care, privind înapoi, nu vrea să coboare nicăieri. Ea vorbește deschis despre bărbatul ei, despre tinerețea turbulentă, despre păcat și plăcere, în fața unui preot tot mai buhăit de pălincă și de propria neputință dogmatică. În această înscenare a morții amânate, preotul devine un personaj de farsă blândă, ironic în propria orbire: își amintește de tatăl său preot, de o moarte pe cal, dar nu pare să creadă în moartea proprie. E un reprezentant al unei religii obosite, alcoolizate, periferice, care nu mai convinge, ci doar însoțește.

Omul cu ochi albaștri, fiul, e figura tăcerii, a doliului amânat, dar și a vinovăției ascunse — o vinovăție afectivă: că n-a plecat din sat, că n-a făcut copii, că n-a dus mai departe altceva decât viața mamei sale.

Naratorul — martorul — e sedus și tulburat. El caută sensul, vrea să înțeleagă dacă moartea este o taină sau doar un accident fiziologic. Nu găsește un răspuns direct. În schimb, asistă la o ritualizare inversă: în loc să moară, bătrâna bea, cântă, amintește păcatul, rușinea și plăcerea, și sfârșește prin a afirma, involuntar dar limpede, o etică a trăirii până la capăt, fără metafizică.

Din punct de vedere estetic, textul pendulează între realismul tradiției (cu descrieri minuțioase ale iernii, grajdului, mesei, băuturii) și lirismul halucinatoriu al beției. Scenele sunt vii, tactile, sonore. Fumul gros, trosnetul lemnelor, aburul pălincii, cântecul murmurat, fac parte dintr-un teatru rural de cameră în care moartea joacă, dar pierde. Din perspectivă ideologică, proza lui Dan Culcer este un document valoros. Nu doar despre moarte, ci despre viața în satul românesc după colectivizare, în vremea în care dealurile erau pustiite de oile partidului, iar viile rase cu planșeul. Este o formă de contra-cronică a sărăcirii satului, în care spiritualitatea a fost înlocuită de alcool, religia de obicei, iar istoria de un colb rece de zăpadă și lut. Dar chiar și în această sărăcie, bătrâna trăiește — nu doar biologic, ci simbolic, ca exponentă a unei lumi care nu acceptă să moară fără a face haz.

„Bătrâna care nu mai voia să moară” este, așadar, o povestire care aparține pe bună dreptate patrimoniului rezistenței literare românești la moarte, la ideologie și la uitare. Ea reabilitează nu doar bătrânețea, ci și gestul simplu de a trăi, de a mânca, de a cânta, de a bea și de a amâna, cu încăpățânare, sfârșitul.

Aș îndrăzni să spun că titlul inițial, „Despre moarte, devreme ce există”, avea mai multă forță ideatică. Era filozofic, meditativ, deschis unui dialog cu Camus, cu Blaga, cu Seneca. Titlul nou, însă, „Bătrâna care nu mai voia să moară”, este mai popular, mai direct, mai literar, potrivit cu registrul oral și vitalist al povestirii. Poate că ambele ar putea coexista: unul ca semn de început, celălalt ca formă de sfârșit rescris. Nu știu dacă bătrâna a murit până la urmă. Dar știu că acest text, rescris între Ardeal și Franța, între 1969 și 2012, încă refuză să moară. Așa cum trebuie să facă orice literatură vie.

Scris de asymetria on Friday, March 24 @ 20:42:48 CET (3166 citiri)
Citeste mai mult... | 15250 bytes in plus | Scor: 0

Asymetria si Dan Culcer va recomanda

Enciclopedia României

Blogul ideologic. Titus Filipaș

Ioan Roșca
Contrarevoluția din România. O cercetare

Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

Revista Verso

Geovisite

Revista NordLitera

Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
Etimologii. Resurse lingvistice

Azi

Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

Societatea de maine

Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine? S'inscrire a Societatea de maine Intrati in Societatea de maine Exercitiu colectiv de imaginatie sociala


Inscriere : fr.groups.yahoo.com Se dedica profesorului Mircea Zaciu

Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul priveşte pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga

Sondaje

Identificare

Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com

«Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
Page Generation: 3.89 Seconds